Nu-i condamnați la moarte! Dați-le drumul în spitale pregătite din Europa

Se repetă Colectiv?

N-am scris niciodată despre Colectiv. Mi s-a părut că părerea mea e prea mică pentru o tragedie așa mare. Recunosc, nici nu am putut citi până la capăt mărturiile supraviețuitorilor. A fost cumplit. Pur și simplu n-am putut.

Ieri, s-a repetat istoria. Un nou incediu, de data asta în Piatra Neamț. Cauza nu se știe încă. Probabil un scurtcircuit. Secția ATI a Spitalului Județean Piatra Neamț a ars complet, incendiul extinzându-se și la o a doua secție. Bilanțul? 10 pacienți care erau intubați, suferinzi de Covid, au decedat. 10 oameni au ars de vii. Alte șapte persoane sunt in stare gravă cu arsuri pe mare parte din corp. Printre ele se află și un medic care a intrat în flăcări în ajutorul oamenilor cuprinși de incediu.

E greu. Niciodată nu am vrut să vorbesc despre incompetența autorităților. Am trăit-o pe pielea mea de câteva ori. E adevărat, in funcțiile statului nu se angajează pe bază de cunoștințe, ci pe cu totul alte criterii. Probabil o să scriu ce am pățit. Nu e cazul acum.

Acum vreau să-mi îndrept gândurile către familiile celor decedați. Vreau să mă rog în tăcere pentru alinarea suferințelor celor care au supraviețuit. Dar mai presus de orice solicit public autoritățile să se implice. Recunoașteți că nu avem condiții optime de tratament pentru afecțiunile pacienților cu arsuri. Nu va îmbătați cu apa rece. E vorba de vieți omenești. Transferați urgent răniții arși grav în centre specializate din Europa. Nu invocați lipsa protocoalelor pentru a justifica crima. Nu-i condamnați la moarte pe cei care încă au o șansă. Lăsați-i să trăiască, dați-le drumul!

Sursa foto: Exploziv Tv Neamț.

Am 35, de ce mă-ntrebați?

Am 35, de ce mă întrebați? Credeți ca mi-e rușine?

Auzeam mereu că îmbătrânește doar trupul, inima rămâne tânără mereu. Ziceam că ce e vrăjeala asta? Îmbătrânești cu totul și gata.

Dar nu e așa. Uite la mine. Mă omoară scolioza, mă culc odată cu găinile, am dureri constante de picioare, iar de migrene nu mai zic. Ochii sunt obosiți, nu văd la depărtare, mai am și niște amețeli… eh, d-stea d-ale bătrâneții. Dar, jur că nu simt nimic altceva. Am aceeași gândire de copil. Inima e la fel. Nimic nu s-a schimbat, în afară de fizicul care dă semne că a cam obosit.

Am si niște energie ceva de nedescris. Mă trezesc la aproape în fiecare zi la 6.30. Pregătesc copiii de școală cu spălat, îmbrăcat, pachet și tot ce trebuie. După ce pleacă ei, încep să mă aranjez. Nu ies afară până nu sunt pusă la punct. Azi am și întârziat. M-am făcut la păr, mi-am pus rochia de bune, paltonul nou. A durat ceva. Jumătate de manichiură am făcut-o la serviciu, iar 3 unghii au rămas nefinalizate. Dar merge și așa. Nu s-a văzut, sper. Vin acasă și o iau de la capăt. Copiii îmi povestesc cum a fost ziua în timp ce gătesc. Mai multe feluri, nu-i nimeresc pe toți cu aceeași mancare. Apoi teme, ghiozdanul pentru mâine, spălat, culcat. E o nebunie în fiecare zi. Trece timpul, habar n-am cum.

Dar de ziua mea se schimba lucrurile. I-am înnebunit pe toți cu 3 Noiembrie. Sezonul 35 din Îmblânzirea Scorpiei, așa a fost numită aniversarea asta. 😂 Am primit sute de mesaje, la care nu am putut răspunde. Am fost la serviciu toată ziua. Nu e timp acolo. Dar azi am fost cea mai fericită. Mereu de ziua mea sunt fericită. Și nu mi-e așa să zic câți ani am. Că ăștia sunt. Ce rost are să ne mai ferim.

Am 35 și sunt fericită. Așa aglomerată, cu temele celor mici, cu mâncarea preferată a fiecăruia. Cu faptul că trebuie să am grijă de ei, dar nici să nu uit de mine. Cu multe proiecte pe care le-am început și mă gândesc cu groaza cum o să le sfârșesc. Cu toată nebunia asta, eu tot fac haz de necaz.

Am 35 și multe de făcut. Abia aștept ziua de mâine. Și toate zilele pe care mi le-o da Dumnezeu. Că până acum, parcă totul s-a așternut așa cum trebuia. Și tot ce s-a întâmplat a fost cu un rost pe care îl descopăr abia mult mai târziu după ce s-a petrecut.

Așa că hai, să fim sănătoși și bucuroși că mâine putem face mai bine.

Vă sunt profund recunoscătoare pentru daruri, urări, flori, mesaje și tot ce a venit înspre mine azi. Mi-aș dori să vă servesc cu o bomboană măcar, pe toți cei care v-ați gândit câteva secunde la mine. Aș vrea să mă revansez cumva. Dar o să o fac prin scris. Că doar la asta se pare că mă pricep cel mai bine.

Acum am venit de prin oraș. Că așa e când e ziua mea. De bucurie plec de acasă. Am culcat copiii și mă duc să mă probez. Mâine mă gătesc iar. Petrec 3 zile și 3 nopți.😊

Campania “Femei puternice” miroase a bani

Campania femei puternice miroase a bani pentru unii.

Am început campania “Femei puternice” pentru a scoate în față femeile care au într-adevăr o forță specială. Știți cum venim noi acasă de pe undeva și căutăm o pastilă de cap pentru o migrenă apărută din senin? Sau când ne supăra lucruri care pentru alții ar fi o binecuvântare?

Ei bine, sunt femei cu povești de viață înălțătoare. Care s-au ridicat din nimic. Care au pierdut tot, au rămas doar cu speranța și aia a fost suficient. M-am gândit că un exemplu așa ar da de gândit. Că ar fi un gest civic, o chestiune socială făcută de mine. M-am simțit de ajutor.

Le-am căutat pe fiecare în parte. Am fost la ele acasă, am vrut să le simt emoția. Am scris despre ele mândră că pot fi parte din povestea lor, chiar și în scris.

Multe m-au refuzat. Nu au avut putere să dezvăluie povestea lor lumii. Mulți nu o cunosc, iar ele vor să rămână așa. Le-am respectat alegerea. Vor să trăiască liniștit. Nu au nevoie de cuvinte de încurajare ca să își știe valoarea. Le-am apreciat mai mult.

Am tot întrebat în stânga și în dreapta. Și la un moment dat, am întrebat o femeie care părea că a reușit. O apreciam când vedeam că în general apărea cu un zâmbet pe față. Și am îndrăznit să o întreb dacă vrea să spună lumii povestea ei, prin mine. Am început să o asigur de toată bunăvoința mea. Nu aș fi scris nimic din ce nu ar fi dorit. Voiam doar adevărul pe care l-a trăit, ca noi ceilalți să ne apreciem mai mult viețile. Atât. Nimic mai mult.

Brusc, în timp ce vorbeam m-a întrebat ce îmi iese mie. Nimic. Doar o satisfacție personală. E un proiect în care cred. Pornit din dorința de a scrie. N-a mers așa. M-a întrebat ce îi iese ei. Nimic. Tot nimic. E doar o poveste. Eu nu am bani pentru plata oamenilor. Eu nu primesc la rândul meu nimic, în afară de reacțiile celor care citesc. De ce mereu trebuie să fie vorba despre bani? De ce nu încercam să dăruim și fără câștig? M-am simțit mică. Avea nevoie de bani? Vă asigur că nu. Situația ei materială acum nu era de speriat. Are o afacere. Banii ar fi fost doar așa, un câștig ușor. Și asta e mai trist decât orice.

Blogul meu e doar o pasiune. Rar câștig din asta. Și o fac pentru că îmi respect munca. Altfel ați fi fost bombardați cu tot felul de reclame dubioase. Dar aleg conștient atunci când fac reclamă la ceva. Și se vede când fac asta. Advertorialele sunt notate cu litera P în paranteze. Nu vrei, nu citești. E simplu. Dar pentru o cauză socială, când tu vezi ca ai trecut prin atâtea, să mai cauți câștig, mi se pare abject. Și nu mai mai vreau să dezvolt. Dacă știți pe cineva care are o poveste specială și vrea să o dezvăluie gratuit, știți unde mă găsiți. Bani nu am, decât timp și incurajari pentru femeile puternice. 😊

În străinătate sunt câinii cu covrigi în coadă

În România, ca în majoritatea statelor planetei, masca e obligatorie în spațiile închise.

Fapt adevărat, ceea ce urmează să vă povestesc.

Un domn intră la noi la serviciu fără mască. Colega îi spune că trebuie musai. Se foiește, se codește, până la urmă o pune. O pune la sanchi, așa la buze puțin. În fine, nu mai comentez. Nu rezistă cu ea pusă corect 3 minute cât durează operațiunea, noi 9 ore ce să mai zicem?

Alt client, observă supărat ce se discută cu privire la atenționarea de a purta masca corect. Îi vine rândul și începe. El n-a mai întâlnit așa ceva decât în România. Fusese în vacanță în Bulgaria și acolo lumea n-avea treabă de mască. Nu purta nimeni din spusele lui. Nu i-a zis nimeni să o poarte. Numai în România e așa. Țară de c…. Pff! A ajuns la concluzia asta foarte repede. După o săptămână de vacanță, probabil.

Alții care lucrează in afara vin și de denumesc conturile și cardurile în toate limbile pământului, mai puțin în română. Au uitat și să mai vorbească limba pe care o știu de când se știu pe pământ. Toate sunt mai frumoase în alte țări. Și oamenii mai fericiți, bănuiesc. Nu ca ei. Parcă și amenzile din alte țări le plătești mai repede decât cele de la noi. Acolo legea e lege. Păi, ar fi și la noi dacă s-ar respecta.

Intru pe Facebook și îmi vin în feed numai postări răutăcioase. De exemplu, cum se curăță plajele în Bulgaria. La noi nu vezi așa ceva. Ba uite, că eu am văzut numai plaje curate în România anu’ ăsta.

Alta că unu’ a călcat intr-o baltă. Că dacă era trotoarul ca în palmă nu se întâmpla asta. Alții sunt nemulțumiți de iarbă care nu crește cum trebuie, de gunoaie și așa mai departe.

E vorba un curent ascendent de instigare la ură. Unii, în nefericirea lor, atacă. Atacă des, pe oricine, orice le iese în cale. Și se pierd în amănunte. Și își consumă nervii și energia inutil.

Sunt oameni care muncesc de dimineața până seara și găsesc bucurii în cele mai mărunte lucruri. Arată și ei un apus, o plimbare în parc, un câine drăguț. Jur că îi apreciez mai mult. Sunt oameni care muncesc în străinătate de ani buni. Care vin în vacanță aici și le vine să pupe pământul când ajung pe pământ românesc. Dar ei știu să fie fericiți în alt fel. Ei nu uită limba și vorbesc cu drag româna fără să arate prin toți porii că el vine din altă țară. Știu ei mai bine cu ce se mănâncă străinătatea. Acolo nu sunt câinii cu covrigi în coadă. Doar legi mai bune și popoare mai educate. În rest, toți o apă și un pământ.

Și la nivel macro, cât crezi că a contat postarea răutăcioasă a unuia pe Facebook? Cam în van, vă asigur. Dacă vrei să schimbi ceva, o faci. Nu prin postări d-astea care atrag vreo 12 likeuri, prin fapte adevărate. Dar, ce vreți? România e de c…. În afară nu vezi așa ceva niciodată. 🙄

Problemele dentare după naștere. Am avut nevoie de 5 implanturi

Problemele dentare după sarcină. Am avut nevoie de 5 implanturi dentare, care au venit cu disconfort, durere și un cont bancar gol.

Am născut de două ori la distanță relativ mică. Am alăptat și am dat lor de la mine și ce nu aveam. Așa se face că nivelul vitaminei D din corp a ajuns la limită.

Așa că, dacă aveai un început de paradontoză, așa cum am eu, lipsa vitaminei D nu face decât să agraveze și mai mult.

Dantura e o problemă generală la mamele cu multe nașteri și nu numai. După naștere cade nu doar părul, dar mai cad și dinții. Sau se macină, cel puțin. Durează ceva până își revine corpul după naștere.

Așadar, vizitele la dentist au devenit o rutină pentru mine în ultimii ani. Am detectat paradontoza, in faza incipientă. Lucrări permanente nu puteam face încă. Am am urmat un tratament special împotriva ei de mai multe ori. Apoi unul de curățare în profunzime. Medicul paradontolog m-a sfătuit să revin după 6 săptămâni la alt control să vedem cum evoluează gingiile și dacă pot suporta adiție osoasă și implant dentar.

Dar a venit pandemia vieții și am intrerupt din nou avântul pe care abia îl prinsesem.

Bun. S-au redeschis cabinetele, acum era șansa mea.

Dentistul mi-a spus direct că am nevoie de cinci implanturi cu adiție osoasă și alte proceduri complicate pe care nu le mai rețin. Nu prea mă tem eu de intervenții chirurgicale. Doar am născut prin cezariană de două ori. Ce poate fi mai traumatizant de atât?

Am analizat situația și am zis că decât să mă doară de 5 ori, mai bine o dată. Adică m-am prezentat săptămâna asta și le-am pus pe toate. Nu, n-am vândut casa, dar nici mult nu mai aveam. A fost prima dată in viața mea când chiar am strâns bani. Pandemia mi-a făcut bine. City break-ul ăla din Aprilie care n-a mai avut loc, plus situația de urgentă, a rezultat mai mulți bani în cont. Nu suficienți, dar măcar o parte.

Am plecat de acasă cu noaptea-n cap cu gândul la toți oamenii ăia frumoși care râd cu gura până la urechi. Care au încredere și stima de sine level 100. La toți pe care îi admir. Mai ales că imaginea e foarte importantă pentru mine. Ea îmi aduce o parte din venituri, iar dacă nu investesc în asta pe termen lung o să am pierderi.

Am stat pe scaun cam 4 ore. Înlemnisem acolo. Nu m-a durut nimic în timpul intervenției. Doar puțin injecțiile cu anestezic, dar asta a fost la început.

Când am ajuns acasă eram deja umflată puțin. Nu mi-a plăcut faptul că medicul nu prea mi-a dat recomandări de după. Nu stă prea bine la comunicare. Noroc că am net bun. 🙄

La scurt timp a început și durerea. Din 5 implanturi, doar unul mă durea. Dar mă durea, nene. Gheață, lichide multe, antibiotic, calmante, toate pe mine. Și știi când n-ai voie să faci un lucru, că atunci îți vine mai mult? Eh, așa și eu. Mi-era foame. Prin toată durerea, aș fi mâncat de toate ce nu puteam. Lactate nu, alimente tari nu, nici măcar să-mi clătesc gura nu e indicat în prima zi. Sunt unele cheaguri de sânge care nu trebuie îndepărtate, pentru că pot provoca hemoragii.

Acum e a treia zi deja, de când le-am făcut. Tot umflată? Tot umflată. Tot cu durere? Tot cu durere. Dorm cu pastilele la cap. Arăt într-un mare fel, dar nu vă arăt. Acum mă duc să mai iau o pungă cu gheață din congelator. Mă scuzați. Ne mai auzim, dacă scap.

A, un sfat mic dacă se poate. Mergeți la dentist din timp, oricât de mică ar fi problema voastră. Decât să te coste o avere la sfârșit, când nu se mai poate face nimic, mai bine le rezolvi din timp.

Nu-mi plac oamenii maturi

Nu-mi plac oamenii maturi și punct.

Am plecat de la vorba lu’ Brâncuși:

“Când ai încetat să mai fii copil, ai murit demult.”

Mare om, mare dreptate avea.

Oamenii maturi sunt ca morții vii. Umblă peste tot, dar n-au niciun haz. Sunt ăia care nu râd foarte des. Serioși tot timpul sau puși pe scandal. Nu-i amuză nimic, decât răutățile. Dar nu răutăți d-alea funny, d-alea rele rău. Din care să strice ziua omului.

Își trăiesc zilele în stres și frământare de parcă ar trăi veșnic. Dacă nu le iese ceva pe loc, devin agitați. Se ceartă din nimicuri. Nu lasă timpul să le rezolve. Trăiesc pe fugă, vor totul repede. Adesea regretă ce fac sau ce zic, dar niciodată nu recunosc.

Morții vii n-au pentru ce trăi, n-au pentru ce muri. Mă gândesc câteodată la ei, oare ce traume o fi suferind? Ce nu i-o lăsa pe ei să trăiască cu adevărat? Și mă feresc mereu de ei. Dar îi întâlnesc pe toate drumurile. Sunt peste tot, în trafic, în parcuri, prin restaurante. De multe ori fac cum fac și cad in plasa lor. Reușesc cumva ei să mă facă și pe mine să-mi pierd calmul.

Ce le place lor cel mai mult? Să muncească, să se certe, sa caute cearta, sa stea supărați. A, și să se uite la Dana Budeanu când înjură. Îi face să se simtă mai bine în pielea lor. Parcă nu mai e așa nasol când mai e și altul agresiv ca tine. Cum o fi să trăiești așa mereu? Să îi urăști pe alții optimiști când sunt atâtea nenorociri în lume. Pe care știu ei să le rezolve, dar n-au timp ca muncesc prea mult.

E nasol rău să trăiești așa. Să n-ai visuri, în afară de alea în care trebuie să strângă bani și să fie supărat. Să nu ai tu o bucurie și să nu-ți pese de alții. Tare rău trebuie să le fie. Da’ cui îi pasă, până la urmă? Mie că scriu aci despre ei. În rest, ăia deștepți, pleacă, se depărtează și își trăiesc viața frumos. Fără stres, fără griji inventate, fără prea multă seriozitate.

S-ar zice că trăiesc mai mult ăia care i-au viața la mișto. Care râd și fac haz de necaz, că stiu ei că timpul le rezolvă pe toate. Păi, mă înscriu și eu atunci in liga lor. Mersi. 😊

Cum e la mare pe pandemie

Cum e la mare pe pandemie, sau mai mergem anul ăsta la mare?

Deși eram reținuți înainte să ne hotărâm dacă să mergem sau nu la mare, pe la 12 noaptea, soțul a rezervat cazarea. Bucuria mea. Îmi venea atunci să mă apuc de bagaje.

Starea de alertă s-a prelungit, așa ca nu știam la ce să ne așteptăm. Vom avea unde să mâncăm? Plaja e deschisă pentru toți sau trebuie rezervare? Oare o să fim singuri, sau mai sunt și alții care ignoră vremea ploioasă și virusul?

Am ajuns pe la prânz în Mamaia, nu era cazul să mai mergem la plajă. După ce ne-am cazat într-un apartament foarte drăguț, am scos trotinetele copiilor și am dat o tură pe faleză. Ce credeți? Faleza plină. Marea calmă, turiștii înotau, toate bune. Terasele, deși nu toate deschise, sunt pline. Nu e nevoie de rezervare. Nici măcar la plajă nu a fost necesar. Noi am ales o plajă privată. La intrare ne-au cerut datele și semnătura cu privire la contactul eventual cu alte persoane infectate.

Prețurile la mâncare sunt ușor ridicate, probabil să mai recupereze din pierderi, sau poate că așa sunt la mare. 🤷‍♀️ Pentru șezlong am plătit 30 lei. Mi s-a părut chiar puțin pentru cât am plătit anul trecut. Nu vă mai zic, că simt și acum o durere în inimă.😄

Da, a plouat, dar ploaie de vară. Adică, veneau norii ăia frumoși de poze, picura puțin, apoi din nou plajă. Apa era caldă, chiar mai caldă când ploua. Toți cei care au fost la mare weekendul trecut au fost niște curajoși. Dacă stai cu frica în sân nu mai pleci nicăieri. Sau dacă stai după ploi, apăi nu te mai distrezi niciodată. Copiii au fost pur și simplu extaziați. Au zis în fiecare zi că asta e cea mai tare zi din viața lor. Pentru noi a fost cea mai mare mulțumire, să-i vedem pe ei fericiți.

Așadar, respectați regulile de distanțare socială. Purtați mască în spațiile publice închise, igienizați des mâinile și aveți grijă de voi pentru voi și pentru ceilalți. La mare e frumos. Copiii merită o distracție de câteva zile pentru cât au stat în casă. Marea e cel mai tare spațiu de joacă. Și e deschisă pentru ei. ❤️

Școala online, drama profesorilor

Școala online a devenit o dramă pentru toți profesorii din România.

Situația în România e în continuare incertă. Acum e obligatorie predarea online pentru toate cadrele didactice. Un lucru pentru care nimeni nu a fost pregătit. Nici profesional, nici uman sau social.

Surorile mele predau toate. Toate lucrează în învățământ și habar nu au cum se vor desfășura lucrurile. Școala online e un eșec. Mulți preșcolari sunt plecați la bunici, care fie nu au echipamentul necesar, fie nu știu să-l folosească. O parte din copii vin din medii defavorizate, fără posibilitatea de a accesa un calculator sau un laptop. E extrem de dificil să încerci să transmiți un mesaj și să nu ai cui. Nici acolo unde sunt posibilități, fără discuții, situația nu e prea bună. Chiar dacă reușesc să se adune toți, informația ajunge pe părticele distorsionată.

Elevii care se conectează sunt adesea distrași de ce se petrece in casă. Fie un frate mai mic, care intră în cameră țipând, fie un părinte mai indiscret, care stă și ascultă lângă copil toată lecția și multe astfel de peripeții. Atmosfera în clasă e alta. Nu e presiunea că poate greșești și nu realizezi. Ai materialele la îndemâna mereu. Discuția decurge lejer, fără mari întreruperi. Vizual copilul percepe altfel informația, decât printr-un ecran. Autoritatea dascălului nu e aceeași ca și când ar fi în fața clasei. Sunt numeroase motive pe care aș putea să le însir la nesfârșit. E o muncă teribilă ca toți profesorii să țină materia la zi online. Un fapt fără precedent pentru care nimeni nu a fost pregătit.

Tocmai s-a anunțat că SUA nu mai deschid școlile anul acesta. Încă nu s-a anunțat nimic nici pentru anul viitor. E multă confuzie și acolo și la noi. Peste tot se iau decizii peste noapte, speriați de cum ar putea evolua lucrurile în timp. Nu știu dacă asta poate fi o soluție și ce motive au stat la baza deciziei lor.

Știu doar că peste câteva săptămâni, copiii de câțiva anișori vor purta măști pe față la grădiniță. Copiii din toate școlile vor face asta. Cum va decurge oare activitatea? Cum își va exprima profesorul educator emoția, zâmbetul, expresia care ajută să ajungă mesajul nealterat? Cum vor dormi? Cum se vor juca? Cum vor suporta? Surorile mele sunt recunoscute pentru bunătatea lor. Ele iau copiii in brațe când se lovesc. Îi adorm prin atingeri. Îi săruta mânuța lovită. Perioada dificilă a profesorilor nu se termină la 15 Mai. Ea continuă de atunci în colo cu alte provocări. Nu știu cum ar putea decurge lucrurile. Nici nu vreau să îmi imaginez. Dar știu ca tuturor profesorilor le dor de clasa lor. De copii gălăgioși. De sunetul clopoțelului. Le e dor să-și facă meseria pentru care s-au pregătit ani și ani, cu grade și inspecții peste care au fost nevoiți să treacă. Le e dor de copiii lor, pe care îi au în grijă uneori, poate și mai mult decât părinții lor.

Noi, părinții, vă cunoaștem drama cu care vă confruntați și vă suntem alături cu înțelegere și răbdare. Vă mulțumim pentru tot, dragi profesori!

Preoții slujesc cu lacrimi în ochi de Paști

Preoții slujesc în credință cu lacrimi în ochii.

Niciodată în viață bisericile n-au mai fost așa goale de Înviere. Sărbătoarea mare a creștinătății ne prinde pe toți tăcuți și triști. Paștele ăsta va rămâne în amintirea multora, chiar și mulți ani de acum înainte.

Copiii nu și-au primit hăinuțele noi. Nici măcar Paștile n-au ajuns la ei. Rămâne să ne curățăm sufletele acasă.

Peste tot e atmosferă de înmormântare.

Preoții sunt nevoiți să slujească singuri în tot lacașul, asemeni unui învățător care predă unei clase goale. Credința rămâne.

La mine la țară, oamenii sunt nedumeriți. Nu le vine să creadă. Mulți nu sunt educați și nu pricep cu exactitate de ce s-au impus așa măsuri. E o confuzie totală.

Țățica e sora tatălui meu. E destul de în vârstă. A ajutat toată viața ei la lumânări, la nașteri, la înmormântări, iar acum vrea să facă la fel. Vrea să intre în biserică, la scaunul ei. Nu poate anul asta. A venit la mama să o întrebe ce să facă. E greu pentru ea. A plecat liniștită. Și-a luat bucata de cozonac, drobul, în plasa ei învechită de vreme. I-a spus mama că ea e norocoasă. Locuiește pe uliță, peste drum de biserică. O să iasă pe trepte să audă toată slujba. Sunetul din boxe, probabil nu o să ajungă în capul satului. Cei de acolo sunt mai puțin norocoși.

Preotul din sat e soțul surorii mele. A pregătit totul din timp. Caserolele cu Paștile Domnului vor ajunge prin voluntarii instruiți deja la tot satul. Lumina la fel. Va intra în casele lor, indiferent de cât de departe trebuie să stăm. A pregătit din timp instalația de sunet. Numai sufletul nu l-a pregătit pentru Învierea fără credincioși. Și nu e vorba de bani, cum speculează toți. E vorba de Lăcașul Domnului, gol, la așa mare sărbătoare.

Mi-a spus că aseară, când a ieșit din biserică să o înconjoare doar cu cântăreții, a avut lacrimi în ochi. Unde erau credincioșii care aduceau flori pentru Domnul Hristos? Unde era lumea care cânta așa de tare de răsuna bisericuța semiîngropată? Unde erau lumânările aprinse la toate mormintele? Dintr-odată, ca niciodată, s-a simțit neputincios. Cel pus să ducă mesajul Domnului mai departe, nu mai poate face asta. Decât prin niște aparate. Nu prin viu grai, așa cum se obișnuiește de milenii.

E tristă atmosfera în casele oamenilor. Afară nu e chiar așa. Natura a înviat la viață. Pădurile s-au înverzit, miroase a flori și a fum. Oamenii au ars uscăturile. Păsărelele ciripesc nestingherite. Copiii stau în curți. Bătrânii au frică mai mult de poliție decât de pandemie. Așa e la țară la noi. Lumea e resemnată, știe fiecare ce are de făcut. Înțelepciunea de la țară nu are comparație cu nimic din restul lumii. Ei, mai mult ca oricine, știu că toate trec. Și nu fac mare caz din asta. Își duc traiul liniștit la gura sobei și mănâncă ce au prin cămări. Nu s-au bulucit la cumpărături, nu au dat iama în magazine. E mai mult despre Hristos aici. Și mai puțin despre mâncare și restricții.

Mama și-a aprins candela. A terminat mâncarea și așteaptă Învierea. La fel toți ceilalți de aici.

Paște fericit tuturor.

Eram fericiți și nu știam. Ei, nu mai spuneți!

Zicala “Eram fericiți și nu știam” e mega folosită. Eu zic: ei, nu mai spuneți!

Ba, uite, că eu eram fericită și înainte și sunt și acum. Îmi făceam acolo rai din ce aveam și fac și acum la fel. Nu se schimbă nimic la noi decât dacă o facem deliberat.

Pandemia nu mi-a adus nefericire. M-a făcut mai conștientă de familia mea. M-a făcut să apreciez libertatea mai mult. Și m-a făcut să găsesc metode noi de a găsi fericirea acolo unde nu mă așteptam. A, și încă ceva. Mi-au rămas și bani în cont mai mulți. Că, de! Unde să-i folosesc?

Bineînțeles că mi-ar plăcea să mă plimb prin parc cu copiii. Sigur că preferam să fac circuitul prin mai multe țări plănuit cu luni în urmă. Dar nu las perioada asta să mă facă nefericită. Timpul trece și la fel o să treacă și restricțiile. Totul o să revină la normal și iar o să ne plângem de rutina care ne face să fim roboți.

Am petrecut de Florii cu ai mei. Surorile mi-au dat narcise și ghiocei culese din grădina lor. Mama a pus pe masă cea mai gustoasă brânză din lume. Soțul meu mi-a făcut cadou o ședință foto și două perne după care tânjeam de ceva timp. Și ce? Mie mi-a plăcut mai mult decât dacă mergeam la restaurant și înțepeneam pe scaun acolo.

Am noroc că mai am casa părintească de la țară la care mai trag când vreau să mă relaxez. Avem noroc că suntem sănătoși toți.

Poate o vorbă sună bine. Dar nu exprimă realitatea mea. Ia uitați-vă în jur? Chiar erați mai fericiți înainte? Ni s-au luat multe și ni s-a dat timp. Acum, depinde numai de noi cum ne facem viața în izolare.

Eu am ales să o îmbunătățesc. N-am făcut sport în viața mea. Și pentru prima dată am început să fac. Acasă, am timp berechet. Acum sunt bine. De ce mă întrebați? Mi-a trecut febra musculară. Încep să se vadă și rezultatele. Sa vedeți ce tonus o să am la sfârșit.

De atâta îmi sunteți? Vă doboară o ordonanță militară? Nu cred. Gândiți-vă ce nu aveați înainte timp să faceți și va doreați mereu și puneți în aplicare. O să vedeți satisfacția la final. Nu o să vă pară rău. Hai, capu’ sus! Toate trec. #osafiebine