Trăim pe fuga

Ne închidem in birouri, de multe ori fără ferestre și ne lipim ochii de niște ecrane care ne promit bunăstare si scurte fericiri. Stam închiși ore in șir fără sa vedem lumina soarelui. Preferam aerul artificial in loc sa ne umplem plămânii cu cel de afara.

Ne dorim să treacă timpul mai repede, fără să știm că ce trăim acum e mult mai important decât ce va veni. Nimic nu ne mai satisface. Nici banii, nici familia, nici mâncarea…

Mâncam pe fugă fără să ne mai dăm seama ce băgam in gură. Nu citim etichete, nu ne pasă cu ce ne umplem stomacurile. Hrana artificială e aici și noi nici nu dăm seama. Doar suntem aproape 8 miliarde pe Pământ, cât sa ne ajungă naturalul? Ignorăm de fapt sufletul, care strigă neputincios după hrană. Lui nu-i dăm nimic. Doar corpului.

Iubim pe fugă, la fel de artificial ca și oamenii sau timpurile pe care le trăim. Emoția, sentimentul, atingerea e toată in graba. Graba de a ajunge in alt loc, departe de ce ne face cu adevărat fericiti. Iubirea e și ea tot in fața ecranelor de multe ori. Acolo ne hrănim nevoile și acolo găsim înțelegerea.

Iertăm pe fugă, prea repede fără sa avem șansa să învățam sau sa ne debarasăm de rău.

Sărim peste etape, învățam vag și nu ne mai ajunge timpul pentru a respira cu adevărat.

Vrem repede și mult. Claxonăm, ne băgam in fața tuturor, ne dorim să fim primii care mor.

Același drum urmăm și dacă încetinim ritmul. Tot o viața trăim.

Acum aș vrea sa dau timpul înapoi, să nu mai sar peste etape. Dar ma tem ca nu am timp, iar vâltoarea vieții ma împinge inerta in fața.

Și eu am zile când ma grăbesc. Și eu vreau mult și repede. Și ei sunt mici și ma imită și ăsta e cel mai rău lucru pe care îl pot învața de la mine.

Reclame

Imagine

“Mi-a spus că mai stă cu mine doar pentru copii”

Blogul și cartea “Viata perfecta? Poate pe Facebook”, mi-a dat prilejul să cunosc oameni fantastici. Am legat prietenii și schimbăm păreri, idei, ori de câte ori avem ocazia.

Așa se face că o prietenă, câștigată in acest fel, care intotdeuna m-a încurajat să scriu și sa merg mai departe cu pasiunea mea, se află in impas. Mi-a spus necăjită, că nimic nu mai e ca înainte. Situația dintre ea și soțul ei e la pământ. Se ceartă din orice, nu pot ieși din rutină, nimic nu-i mai convine, deși ea face tot ce e posibil să salveze căsnicia. Îl iubește mult, îmi dau seama cu fiecare discuție pe care o purtăm. Nu vrea sa renunțe asa ușor la ce au construit împreuna. S-au căsătorit din dragoste, au doi copii, iar situația lor materială e buna.

Răceala dintre ei a pornit de când ea s-a ocupat mai mult de copii și mai puțin de el. Când relația lor a fost pusă pe locul doi, iar prioritari au devenit cei mici. Singurul lucru pe care și-l reproșează e că nu a știut când să revină in cuplu ca și soție.

Problema tipică multor cupluri care au devenit părinți. Se poate rezolva dacă ambii își doresc asta. Dar din câte spune, el nu își mai dorește asta. Mai sunt împreuna doar pentru copii. Cel mai grav lucru. Știu cum e sa iubești pe cineva și sa îți spună că mai e in casă doar pentru copii. Am trecut prin asta. Și am acționat imediat ce mi-a spus asta fără sa ma mai gândesc. Am intentat divorț. Niciodată nu aș accepta ca un bărbat sa rămână lângă mine doar pentru copii. Copii care au venit ca o completare a iubirii ce ne-o purtam. Ca un alt nivel al relației la care ne-am dorit împreuna să ajungem. Nu am făcut copiii să-l păstrez când n-o să ma mai vrea. Prefer să imi încerc norocul cu altcineva sau sa rămân singura pentru totdeuna, decât sa fiu o pacoste in calea fericirii unui om pe care îl iubesc.

Am sfătuit-o să petreacă mai mult timp împreuna, sa învețe să se redescopere, dar el nu mai vrea asta. Suferă enorm și eu nu am nici o putere. Decât sa fiu lângă ea orice decizie ar lua.

Îți spun și aici, draga mea. Tu meriți iubire. Înainte de copii ați fost voi. Va leagă amintiri și ani in care v-ați ajutat și v-ați iubit necondiționat. Iubirea ar trebui sa fie fără bariere și fără condiții. Oare ce se întâmpla cu voi dacă nu mai aveați copii? Cum oare, evolua dragostea voastră? Și când vor pleca ei, pentru cine va mai ramane?

Te rog sa-l intrebi sincer pentru ce mai rămâne? Pentru ce își sacrifica el cu adevărat libertatea? Copiii ar trebui să fie împlinirea ta, nu blestemul la o viața cu un om care nu mai simte nimic pentru tine.

Fii tu însăți și caută de la tine și de la el ce îți dorești cu adevărat. Gândește-te mult înainte sa iei vreo decizie. Știu că o sa fie decizia corecta. Sunt alături de tine. ❤️

Imagine

Relație de atașament sau de iubire? Pe ce se bazează relația ta?

Se confunda ușor una cu alta, iar mulți dintre noi trăim fără sa știm diferența reală dintre ele.

In relațiile lungi, care se întind pe parcursul a mai multor ani și chiar decenii, iubirea ajunge sa fie confundata cu atașamentul.

Oamenii rămân împreuna mai mult pentru ca să nu-i dezamăgească pe cei apropiați. Din obișnuința și chiar din cauza confortului evita despărțirea. Ce o sa spună lumea? Dacă o sa sufăr? Dacă o sa rămân singur? Siguranța financiară nici ea nu e de neglijat. Obișnuiți cu un anumit confort financiar, care in urma despărțirii ar avea de suferit, multe femei, de regulă, rămân împreuna doar pentru bani. Mai târziu vor ajunge sa regrete anii și sa urască banii.

Atașamentul se dezvoltă încă de la naștere. E o nevoie de baza fără de care nu putem trai. Oamenii tind să se apropie de alți oameni pentru a-și satisface nevoia de atasament, de apropiere, de comunicare. Și rămân așa, din nevoia de a se simți in siguranța. Siguranța care însă nu-i sarisface și nevoia de iubire. De la adolescenți care se îndrăgostesc pentru prima dată, până la adulti cu 30 de ani de căsnicie, toți ne aflăm intr-o relație de atasament.

Iubirea, se deosebește de atașament prin faptul că persoana care iubește e altruistă. Deși despărțirea de ființa iubita i-ar putea face rău, acesta decide in defavoarea sa, să-l lase să plece. Dacă acest lucru îl face pe cel iubit sa fie fericit, atunci durerea lui nu mai e importantă.

Atașamentul, pe de altă parte, se agăța de orice lucru care i-ar putea ține împreuna. Siguranța, gura lumii, suferința ulterioară despărțirii, frica de singurătate sunt doar câteva din motivele care sunt decisive in luarea hotărârii.

Frica și lașitatea te trezesc in relații in care nu te mai recunoști. Care te copleșesc și te fac sa simți că tu nu mai aparții locului acela.

Unele relații chiar pe nevoia de atasament se clădesc. Și unul și altul căutau pe cineva de care sa se apropie si au confundat asta cu iubirea. Aceste relații nu sunt făcute sa reziste, deoarece mai devreme sau mai târziu oamenii gasesc iubirea chiar și atunci când nu mai sperau. Granița dintre iubire și atașament este foarte fina. Se poate trece de la una la alta foarte repede. Dezamăgirile, neînțelegerile și anii mulți care apasă peste libertatea celuilalt, pot destrama iubirea creând loc atașamentului.

Așadar, relația ta pe ce e bazată? Pe iubire sau pe atașament?

Imagine

Visurile nu au nici un rost, dacă nu lupți sa ți le îndeplinești

Timpul nu stă in loc

Mereu am spus asta. Pe blog, prietenilor, mamei mele, tuturor oamenilor pe care ii întâlnesc. Timpul zboară, nu fuge. Nu-l vezi, nu-l simți. Știi doar ca parcă mai ieri terminasei liceul. Sau facultatea. Nu știi când ai ajuns la 30, 35 sau 40. De multe ori, maturizarea ne face sa ne dam seama că lucrurile nu ar fi stat așa dacă am fi avut puțin curaj. Dacă am fi îndrăznit să ne ridicam din propriul confort și sa ne urmam visurile.

Am avut o perioadă in care amânam toate lucrurile. O sa ma tund de luni in colo. O sa fac cursul ăla anul viitor. O să merg in vacanța mult visată când o să mai strâng bani. Destul! Nu! Nu merge așa. Ce nu faci la timp nu mai poți face niciodată. Dacă eu am reușit sa termin doua cursuri într-un an, cu familie și cu job de opt ore pe zi, înseamnă ca se poate. Nimeni nu a fost neglijat. Copiii au adormit la aceleași ore, vacantele le-am respectat și le-am petrecut împreuna, iar viața a mers mai departe. Aveam nevoie de cursuri? Îmi vor folosi? Am avut bani? Poate ca nu, dar acum știu mult mai mult decât știam înainte sa le fac. Și nu regret decât că nu am timp destul sa fac și mai multe.

Visurile nu au nici un rost dacă nu luptăm sa ni le îndeplinim. Dacă noi nu luptăm pentru ele, nimeni nu o va face. Dumnezeu te ține in viața. Îți da șansa zilei de mâine. Un mâine pe care il poți transforma in cea mai frumoasa zi din viața ta. Lasă inima să se bucure. Iubește emoția unui nou început și poarta-te spre necunoscut.

Ai văzut o floare frumoasa? Oprește-te o secunda să o mirosi. Crezi ca o fata e simpatica? Îndrăznește și spune-i. O sa-i faci ziua mai frumoasă. Nu ai nimic de pierdut dacă îți lași rațiunea sa se depărteze atât cât sa poți visa. Relațiile alea de ani de zile in care nimeni nu face nimic, doar numără anii, sunt groaznice. Sunt sigură ca unul din ei speră in fiecare an, ca de la anul sa se întâmple ceva. Și e trist când aud cum trec anii. Și ei se mint mereu ca sunt in regulă.

Șansele, momentele, zilele trec. Fă la timp tot ce îți propui. Zilele pierdute, pierdute rămân. Decât sa te gandesti cum ar fi fost dacă, mai bine treci la fapte.

Timpul nu stă in loc.

Eu am început să fac tot ce mi-am dorit dintotdeauna. Nu am de gând sa-mi refuz nimic. Dacă e bine sau rău va decide timpul. Nu ma mai gândesc la viitor, trăiesc azi și atât. Eu contez. Sunt vie și mai puternică decât am fost ieri. De atât am nevoie.

Imagine

Bal, discoteca, club. Evoluția serilor dansante e năucitoare

Discoteca s-a transformat in club și a pierdut tot farmecul

Ce inseamna bal?

La zile de sărbătoare îmi place sa ma infiltreze printre tineri și sa petrec ca și cum încă as mai fi și eu. Întotdeauna merg mai întâi la bal. Nu din ăla cu printese, ci din ăla strasnic de la țara.

O comuna de la marginea județului Argeș, aproape de satul in care am copilărit păstrează și azi distracțiile de pe vremuri. Balul se organizează regulat deja, la fiecare sărbătoare importantă. Ajung de fiecare data, chiar dacă decât pentru câteva ore.

Sa va spun cum e la bal. Oamenii aia chiar fac mișcare. Adică nu pleaca de acasă doar ca sa ia loc pe scaun. Acolo se distrează lumea, nu gluma. Se încing hore și sârbe și jocuri pe care nu le mai vazusem din copilărie când mergeam cu surorile mele mai mari. Hora se face roată și de câte 3, 4 ori. Dacă intri într-un joc, echivalezi orele pe o săptămâna la sala. Se râde, se iau pe întrecute, e o încurcătura sincron de picioare, care ar putea sa sperie și pe cei care știu cu ce se mănâncă. Veselia lor e molipsitoare. Eu când intru, intru cu zâmbetul pe buze ca știu ca urmează sa ma veselesc numai uitându-ma. Energia pe care o emană jocurile încinse in căminul cultural de acolo, te revitalizează. Eu n-am mai întâlnit niciunde așa voie bună ca acolo.

Am mers și in club

Am plecat de acolo la discoteca. Dar nu discoteca de aia de care știam eu. Cu dansuri lente in care aveai ocazia sa te cunosti, sa te atingi. In care cântai melodiile tare, la unison. Muzica se auzea foarte prost. Sau cel puțin așa mi s-a părut. Fața de alte dați, acum era o hăhăiala dată la maximum. Melodiile pana in ora 1:30-2 au fost mai mult mixuri, fără cuvinte, fără rime, nimic in afara de muzică mixată. Nici când au început melodiile propriu-zise nu m-au dat pe spate. Majoritatea vechi, remixate. Oamenii și eu implicit, dansam mutându-ne de pe un picior pe altul. Asta era schema principală. O legănare comuna era in toată încăperea. Distracția maxima pe care nu am înțeles-o niciodată era doar când se aruncau șervețele in aer. Ce euforie se crea, nu-mi explic. Oamenii ăia erau extaziați de ploaia de șervețele. Șervețele din hârtie, care sfârșeau călcate in picioare de multimea euforică. In România reciclarea nu se face ca la carte. Nu se sortează hărtia pentru a fi reciclata. Cu atât mai mult șervețele. Sfârșește in groapa de gunoi cu tot cu restul gunoaielor.

Nu înțeleg trendul. Nu a fost o tura de aruncat. S-au cărat cutii întregi de șervețele. S-a filmat aruncarea de șervețele. S-a făcut mare haz, se îngrămădeau sub ele, sa le vină pe fața, pe cap. Nici unul dintre cei din mulțime nu cred ca s-a gândit câți copaci s-au tăiat. Sau câta risipa se face așa in general.

Nu sunt o ecologistă extrema, dar mi-am învățat copiii sa deseneze și pe dosul foii. Le-am spus ca noi respirăm datorită copacilor și nu putem sa-i tăiem doar ca sa prăpădim foile aiurea. Au înțeles și sunt sigură că și ei s-ar fi gândit la risipă. Ei, dar nu și cei care aruncau și care au inventat moda asta cu șervețele.

O să mai merg in club, la fel și la bal. Dar bucuria și distracția adevarata o sa o văd in dansul celor de la țara, nicidecum in club. Abia aștept următoarea sărbătoare. ❤️

Imagine

Știi cui ar trebui sa-i spui planurile tale?

Cuiva care te-ar ajuta sa le duci la capăt. Care tace și asculta așa cum trebuie ca sa te liniștești l.

Cuiva care ți-ar fi aproape indiferent de vreme, de zi, de noapte, sau de stare.

Știu ca de obicei se spune ca durerea și bucuria nu se spune. Ca e mai bine sa nu împărtășești nimănui nici din ce ți se petrece.

E bine sa nu ai încredere in nimeni.

Doar in El.

Dumnezeu e acel prieten care te ridica atunci când nu te aștepți. Nu trebuie decât sa simti și sa ridici privirea către El. Sa ceri cu sufletul și e de ajuns.

Lui nu-i pasa dacă ai bani sau ești sărac. El nu râde de tine. El nu spune altcuiva. Dacă e ce ai nevoie îți da, dacă nu însemna ca nu asta îți trebuia.

Ajutorul meu și prietenul mai de nădejde e numai Dumnezeu. El mereu mi-a luminat calea. Mi-a trimis Înger Păzitor sa-mi stea aproape la momente de cumpăna.

Doar Lui ii încredințez planurile mele, pentru ca la El sunt păstrate cu încredere.

Prietenul meu nu m-a părăsit niciodată la nevoie. Mi-a auzit strigătul în toată gălăgia de lângă mine. Liniștea de lângă el e dătătoare de viața și de speranța. Îl el mi-am încredințat viața, familia, faptele și ziua de mâine.

Cauta-L și ajuta-L sa te găsescă. El o sa te asculte și pe tine. Cere-I cu inima.

Doar atât.

Imagine

Nici colindătorii nu mai sunt ce-au fost

Ne-am schimbat cu toții. Ori noi nu mai stim sa primim cum trebuie vestea Nașterii Lui, ori cei care ne vestesc nu mai știu cum sa o facă.

Noi locuim la etajul patru, așa ca aproape nimeni nu are chef sa mai urce pana acolo. Chiar am vrut sa le arat copiilor ce frumos e sa fii vestitor al Crăciunului. Am crezut ca asta e momentul potrivit și am ieșit pe geamul de la balcon când am început sa auzim zgomot afara. Se apropia o trupa de muzicanți-dansatori-colindători. Aveau niște tobe mari și niște vuvuzele cu care făceau un zgomot infernal, aveam sa aflu câteva minute mai târziu.

Doi din ei erau îmbrăcați in urs. Ceilalti cu niște haine semipopulare, iar alți doi cărau niște genți de poștaș in care strângeau banii probabil. Unul din ei avea legat un balon de pălărie ca sa atragă atenția si mai mult la chiciul pe care îl purtau cu mândrie pe toate străzile orașului. Le arătau oamenilor prin gesturi ca vor bani, iar ei le aruncau de la balcon. Am făcut-o și eu la insistentele copiilor. Nimic sfânt, nimic care sa te ducă cu gândul la vreun colind. Zgomot mult, bani aruncați degeaba unor oameni pentru care Nașterea lui Mesia înseamnă câștig și nu bucurie.

Acum înțeleg de ce oamenii nu mai deschid usa colindătorilor. Pentru ca se tem de ce vor găsi dincolo de ea. Se tem de cei care urmăresc câștigul și mai puțin sau chiar deloc frumusețea colindului. De cei care recita fără înțeles cuvintele frumoase care vestesc Nașterea Mântuitorului.

Noi am mers cu Steaua azi. Nu pentru bani, ci pentru ca băieții sunt mici și încă au duioșie in glas și in priviri. Și mai ales pentru ca vreau sa știe ce sărbătorim și pentru ce ne pregătim.

Eu am avut o stea din anii trecuți, făcută de noi, cu care am colindat la bunica. Nu am îndrăznit sa deranjam in alte părți, deși copiilor le-ar fi plăcut sa cânte mult și bine. Ca asta mic, la 3 ani ai lui, deși nu l-a învățat nimeni, știa și el prima strofa. Așa frumos suna glasul lor! Așa de blând și de cald, încât te cuprindea emoția instantaneu.

E greu sa cred in puterea colindului când văd o șleahtă de oameni care nu transmit nimic. Care au baloane la pălării și care bat din tobe și vuvuzele.

Sunt însă încrezătoare când văd părinți adunați in fata școlii cu copii la colindat. Când aburul respirației lor din cântec și suflare se ridica pana la cer vestind Lui ca pe pământ mai e credință. Și apoi iar ma întristez când copiii încep sa plângă de sperietura unei petarde care mi-a făcut și mie, om mare, inima sa-mi stea in loc. Petarda care nu e menită sa alunge spiritele rele, ci sa amuze oameni maturi și fără minte.

Mi-e greu sa recunosc și ca ne-am pierdut din credință și din valorile păstrate atâta amar de vreme. Dar am speranța ca se va naște intr-o zi o generație noua, care ii va face pe cei fără frica de Dumnezeu și de valori sa se rușineze.

Crăciun fericit!

Imagine

Previous Older Entries