Nu permite nimănui să îți strice sărbătorile. Paște fericit!

Nu permite nimănui să îți strice sărbătorile. Petrece cu cine te respectă și cu cine îți e drag să vorbești. Paște fericit!

Rețeta unor sărbători fericite am găsit-o mai demult și vreau să o împărtășesc cu cei care mi-au fost alături de la începuturile mele în online. Că așa e frumos, când afli ceva de bine, se cuvine să împarți și cu prietenii.

Obișnuiam să petrecem de sărbători acasă la noi cu toată familia. Mai ales de zilele de naștere. Făceam party câte 3 zile. Chemam prietenii, familia, cunoscuții, toată casa era plină de oameni. Într-un an am cumpărat peste 20 de cadouri pentru toți, deși nu mă dădeau banii afară din casă. Așa îmi plăcea mie să le fac oamenilor bucurii. Și aveam copiii mici. Eu găteam cu drag pentru toți. Mie îmi place să gătesc. Mă relaxează mult, o făceam de plăcere. Chiar dacă nu îmi era ușor cu copiii mici, alăptați, care aveau nevoie de mine cel mai mult.

Și mi-am dat seama că cei pe care îi invitam, din familie, de cele mai multe ori, culmea, nu respectau regulile casei. De ex: dacă dormea vreun copil, vorbeau și râdeau mai tare decât de obicei. Asta deși le spuneam că aș vrea să păstrăm cât de cât limite normale, până se trezește. Mai comentau și la mâncare, ba că e prea multă, ba că ne-am deranjat degeaba…

Asta în condițiile în care eu chiar depuneau efort serios ca toți să se simtă bine. Și repet, o făceam de drag. Că iubesc oamenii și iubesc petrecerile.

Acum, de câțiva ani sunt liniștită. Ia că stau eu în banca mea. Ia că nu mai fac nici cozonac, nici pregătiri nici nimic. Să vedem ce-o fi. Murim de foame? Eu oricum gătesc zilnic. Măcar de sărbători să stau mai liniștită. Și stau. N-am de gând să mă mai dau peste cap pentru niște oameni care nu ar face nici măcar jumătate din ce fac eu pentru ei.

Depindea de mine totul. Habar nu aveam ce frumos o să fie când o să-mi dau seama. Rămâi departe de cei care nu te respectă pe tine și regulile casei tale. Ia distanță de cei în preajma cărora trebuie să fii atent ce îți iese pe gură. Gătește pentru cei care apreciază munca și doar pe ei încearcă să-i faci fericiți. Fă curățenie generală în suflet și acceptă doar omenii care când pleacă preferă să tacă sau să aprecieze ce ai făcut pentru ei. Nu sta în fața celor care când închid ușa casei spun altceva decât au spus când au stat la masa ta.

O să vedeți. Sărbătorile o să devină o bucurie. Nu veți simți oboseala și veți vedea că toată munca voastră a fost apreciată. Deschide-te în fața celor care te lasă să fii tu însuți. Nu încerca să-i mulțumești pe oamenii care nu vor să te accepte orice ai face. Va fi în zadar. Cine nu te place de la început, greu să te accepte mai târziu. Așadar, petreceți sărbătorile cu în preajma cărora vă simțiți cel mai bine.

Și uite așa, n-am gătit nimic. Am spălat și noi covoarele de Paște, nu ne-am dat peste cap cu o curățenie care să ne obosească zile întregi. Facem in toate celelalte zile, e bine așa cum e. Noi suntem spovediți, împărtășiți, îl avem pe Dumnezeu în suflet la fiecare pas și tot El se va ocupa de tot ce ne lipsește.

Paște fericit și sărbători liniștite să aveți!

Bucuria lumii, născut de Ziua Fericirii

Bucuria lumii mele e născut de Ziua Internațională a Fericirii.

Știu că l-am născut dimineața. Era însorit, parcă. Încep să uit despre ziua aia și îmi pare atât de rău! Se așterne praful peste amintiri, uit mânuțele lui grăsane, uit atingerea, uit multe pe care le vreau mereu in gând. 🥺

Înainte cu doi ani de la nașterea lui, Adunarea Generală a ONU a decis ca în ziua de 20 martie să fie sărbătorită Ziua Internațională a Fericirii. Așa că în fiecare an în ziua asta îl sărbătorim și pe el.

Acum au trecut 8 ani de când a apărut în viețile noastre. Și el e tot așa. Fericit cu el însuși. Nu are nevoie de nimeni. Se descurcă singur în orice situație. De fericit nu mai zic, e zilnic. Iartă ușor, trece cu vederea, zâmbește mult și ne iubește pe toți.

Câteodată mă ia de mână și mă duce în pat. Mă strigă iubire, semn ca vrea să-l mângâi și sa-l iubesc. Are ochii de un negru ireal, părul ușor lunguț și un zâmbet ce ascunde o strungăreață de care sper sa scape. 😊 Scriu asta ca să-mi aduc aminte peste ani.

Că timpul ăsta nesuferit mi-a luat mirosul lui de bebeluș. Mi-a luat zâmbetul lui știrb cu mângâierea aia pe care mi-o dădea în privire atunci când era alăptat. Mi-a luat pantalonii ăia groși cu o dungă intr-o parte pe care îi purta când mergea de-a bușilea când mă ajuta să bag hainele în mașina de spălat.

Odată am rămas singuri acasă. Țin minte că i-am tăiat unghiile și s-a mișcat fix când tăiam. I-a curs sânge de la deget. Puțin, dar suficient cât să scâncească și cât să mă facă să regret toată viața. Apoi, mai cădea din pat, se mai lovea… Pe toate le treceam cu inima strânsă de durere pentru el. Acum că e mare și independent, parcă simt că-l pierd ușor, ușor.

Știu, mi-a adus tot timpul, amintiri multe, mai frumoase, mai pline de iubire. Ca aseară, când i-am dat cadoul din partea părinților. Nu și-a dorit jocuri pe calculator, nu și-a dorit o carte sau bani. Doar o pijama cu glugă de care vorbea mereu când ne băgam la somn. Și a fost atât de fericit când a primit-o încât mi-a dat un pupic și mi-a mulțumit în cel mai frumos mod posibil cu zâmbetul lui ștrengar.

Să ne trăiești fericit, așa cum te-ai născut. Sub semnul fericirii să te știu toată viața ta, pui de om de 8 ani. Să ai puterea de a schimba lumea cu bucuria ta și să nu uiți cât de mult te putem iubi.

Acum avem treabă. Am umflat balonul, ne pregătim să-i primim prietenii la cea mai frumoasă petrecere. Și promit să te cresc până la sfârșit cu blândețe și cu grijă ca niciodată să nu îți pierzi încrederea că oamenii sunt buni.

Te iubesc mult, Ali meu frumos!❤️

7 ani de Annazidezi

7 ani de Annazidezi, 7 ani de bucurii. 😊

Annazidezi.com a fost cel mai bun prieten al meu. Tăcut, a făcut bine fără să facă prea multe.

Mi-a permis să îl folosesc pentru sănătatea mea mentală. Am cunoscut oameni importanți, de la care am învățat doar fiind în preajma lor. M-am vindecat și am crescut doar datorită cuvintelor așternute aici.

Mi-am însușit cu încredere tot ceva scris aici. La un moment dat au existat oameni deranjați de ceea ce am scris. Au intervenit prin cunoștințe să-mi ceară să șterg. Nu am șters. Nu dau înapoi când am dreptate. Până la urmă nu e un site de știri, e doar un blog care însumează gânduri și păreri personale. Dacă nu ești de acord, fă și tu un blog și scrie acolo opinia ta. Nu toți au fost de acord cu el.

Mulți au fost împotriva lui. Mi-au zis că la ce ajută să scriu vrute și nevrute? Uite că ajută. Îmi permite să mă descarc. E o pasiune, așa cum la unii e să cânte, să gătească, să facă sport. La mine e să scriu.

În ultima perioadă nu am mai scris atât de des. Se scrie prea mult și de multe ori prost. De oameni care habar nu au ce spun. Dar sunt formatori de opinii. Nu sunt de acord cu propaganda asta în care se acuză românii care ajută ucrainieni.

Românii care ajută sunt aceeași care au ajutat și românii, care donează 2 € pentru spitale ridicate din donații. Sunt aceeași care trimit pachete săracilor, care ajută bătrânii și le construiesc case sinistraților.

Restul comentacilor sunt niște persoane cu gura mare și slobodă, care urăsc tot, chiar și pe ei. Care n-au contribuit cu nimic la țara asta ca să meargă bine, n-au plătit taxe, n-au lucrat legal și așa mai departe. Cu alte cuvinte fac umbră pământului degeaba.

Eu văd lucrurile altfel. Agresiunea Rusiei a adus unitate în popoare. A ridicat diplomația la alt nivel și a arătat că războiul nu aduce nimic bun. Și nici propaganda asta pe care o țin unii nu aduce nimic bun. România, o țară săracă e lăudată în cele mai importante ziare din lume pentru solidaritatea de care a dat dovadă. Umanitatea românilor e recunoscută peste tot. Imaginea în lume a țării noastre strălucește și nu sunt de acord ca o șleahtă de neaveniți, locuitori ai țării să o murdărească. Sunt mândră că sunt româncă. Că putem ajuta oameni răniți, oameni care și-au lăsat munca de o viață neștiind dacă se vor mai întoarce acasă vreodată. Sau dacă va mai rămâne ceva din casa lor. Da, sunt și oameni bogați care vin în tranzit la noi. Ca așa sunt societățile, formate și din bogați și din săraci, nu e ceva de nemaiîntâlnit. În fine, așa sunt unii, nu fac nimic și cer multe.

La mulți ani, dragă blogule! Să îmi trăiești și să mă ajuți să spun adevărul meu, așa cum ai făcut-o și până acum. ❤️

Poveste reală de ziua iubirii

Poveste adevărată de ziua iubirii. Fac și eu parte din ea intr-o mică măsură.

Era odată ca niciodată, ca dacă n-ar mai fi, nu s-ar mai povesti. 😜 Glumesc, chiar așa s-a întâmplat tot ce urmează să vă spun.

Știți deja că eu organizez niște evenimente numite “Surprize la domiciliu Argeș VIP”. În urmă cu o lună și ceva, dacă nu mai mult, cineva a dorit o surpriză anonimă. Adică mergeam, livram darurile, citeam mesajul, iar la final nu dezvăluiam din partea cui vine surpriza. Adică asta era singura condiție, să ghicească sau nu, dar eu nu aveam voie să spun cine m-a trimis. Practic o tânără îl plăcea pe personajul principal, dar nu exista ceva mai mult decât o admirație sinceră și probabil o tachinare între cei doi.

Zis și făcut. Sărbătoritul ne-a cam stricat planurile, de ce să zic. Nu l-am găsit acasă, dar am insistat și până la urmă ne-a primit în fața blocului pentru câteva minute. Când l-am văzut am zis instant în gândul meu: “Ei chiar s-ar potrivi dacă ar rămâne împreună”. Pentru că deja o cunoaștem și pe ea și acum că vedeam pe cine place în fața mea, am realizat că ambii ar fi perfecți ca și cuplu. Tineri, îngrijiți, frumoși, actuali așa și tare simpatici. Tânărul a reacționat foarte bine. Amabil, primitor cu niște străini practic, care culmea, îl mai și filmau. Chiar a fost o surpriză plăcută, personal mi-a plăcut foarte mult.

Acum, după surpriză, am postat clipul pe paginile rețelelor de socializare. Comentariile s-au strâns, reacțiile, interesul era crescut pentru cei doi. Și eu și mulți ca mine eram curioși ce s-o mai fi întâmplat cu cei doi.

Până intr-o zi când primesc un mesaj. Jur, mesajul ăla mi-a făcut ziua mai bună. Suna cam așa:

“Vreau sa îți mai mulțumesc încă o data pentru ajutorul acordat , parca ai făcut o minune ,nu stiu cum și de ce sau ce s-a întâmplat in ziua aceea ca trăiesc intr-o fericire nelimitată și asta se datorează eforturilor tale ! 💖💖 multă bafta in continuare și sper sa faci și alții umani sa zâmbească așa cum ne ai făcut și pe noi !

Prin surpriza asta ne-a schimbat viața , înainte ne întâlneam la 3 săptămâni acum nu cred ca exista vreo seara in care sa nu fim împreună. Nu ma așteptam in veci …

Parca nu ai fost fata cu surpriza

Parca ai fi fost Cupidon 😅❤️”

Așa bucurie am avut în suflet… nu pot să exprim în cuvinte. Doi tineri atât de frumoși se iubesc astăzi, de V-day (și toată viața, sper) și datorită mie. Mă simt extraordinar să știu că am putut să ajut. Nu am făcut nimic special, ceva ce aș face la orice surpriză. Pentru că la toate îmi doresc să ajungă mesajul la sufletul oamenilor. Dar de data asta așteptările mele au fost întrecute.

Așadar, se poate. Faceți primul pas chiar azi. Nu contează, fată, băiat, spune tare că îl placi și s-ar putea să rămâneți împreună. Așa cum s-a întâmplat și în povestea noastră reală. O să vă las AICI surpriza integrală, dacă nu mă credeți pe cuvânt.

Vă las acum. Nu uitați să vă mai spuneți “te iubesc”. Contează enorm. ❤️

Am aflat decizia mamei. Nu a fost deloc ușoară

Scriam aseară aici despre cum un medic și-a oferit gratuit serviciile unei mămici care dorea să avorteze. Au fost multe reacții la articol, iar toată lumea era curioasă dacă mămica respectivă a luat până la urmă o decizie.

Toți speram ca cel pe care îl purta în pântec să se nască. Toți eram curioși de decizia ei pentru că ne-ar fi părut rău să nu beneficieze de ajutorul primit. Am adormit greu aseară, mă tot gândeam ce s-a întâmplat până la urmă, dacă mămica are într-adevăr o problemă gravă. Nu mi-ar fi plăcut să știu un deznodământ trist.

De dimineață m-am trezit înaintea copiilor și primul lucru făcut a fost să verific ce s-a mai întâmplat pe blog. Pe rețelele de socializare se întâmpla o nebunie. Chiar o să public și comentariul doamnei doctor. Nu o să așteptați la un comentariu atât de sincer. Dar să o luăm cu începutul.

Mi-a atras atenția un mesaj. Era chiar de la mămica cu pricina. Care a avut plăcerea să-mi scrie. Îi mulțumesc din suflet că a găsit curajul să îmi spună! Probleme pe care le are sunt cu rinichii, o să aibă nevoie de o operație. Nici eu nu am știut problemele de sănătate, de fapt nimeni nu le-a știut. Lucrurile nu sunt chiar atât de simple, doamna mai are un copil de aproape patru anișori și probabil e si dânsa speriată și își dorește să fie bine. Nu cred că a fost ușor să se hotărască în ce mod va proceda. Sunt convinsă că a cântărit mult situația.

Decizia a fost luată. Sarcina o va păstra. Atât contează. A fost mesajul care mi-a făcut ziua mai bună. Chiar acum, scriu și zâmbesc. A spus că decizia a venit în urma unui comentariu de pe grup în care o mămică a povestit cum puiului ei nu i se dădeau șanse la naștere și acum e bine. Asta după ce a fost pusă la zid de alte mămici care i-au adus acuze grele. Adică nu ajută sfaturile și nici blamările, ajută experiențele trăite de alții. Și e chiar fericită de minunea ca se va naște, știe că reprezintă o binecuvântare și nimic mai mult.

Nu rămâne decât să ne rugăm să le fie bine, să treacă sănătoși peste încercarea asta și să ne arate și nouă poze cu bebelușul când va veni vremea. ❤️

Doamna doctor care s-a oferit să monitorizeze gratuit sarcina unei mămici care dorea să avorteze

Pe un grup de mămici a apărut o postare. Una dintre mămici dorea să afle unde poate găsi un doctor dispus să efectueze un avort. Se pare că doctorul la care obișnuia să meargă nu efectua și chiuretaje. Din câte am înțeles ulterior, doamna avea probleme de sănătate. Nu cunosc cât de grave erau, posibil o răceală sau cam așa ceva din câte am înțeles.

S-a pornit o triadă de comentarii. Toată lumea încerca să o convingă să curme viața nevinovată. A fost un grup de suport extraordinar. O mobilizare pro naștere cum n-am mai văzut până acum. Desigur, au existat și comentarii contra, cum că efortul financiar e costisitor în creșterea unui copil, no comment.

Unul din mulțimea de comentarii mi-a atras atenția. Venea din partea unei doamne doctor, Marilena Băluță, care s-a oferit să îi monitorizeze sarcina absolut gratuit. Mi s-a părut un gest extrem de frumos. Câta compasiune și ajutor neașteptat. Dacă mă socotesc cheltuielile de la ambele sarcini cred că aș strânge o sumă incredibil de mare. Nu e lucru puțin ca cineva să te ajute dezinteresat.

Scriu aici nu ca să judec decizia unei doamne gravide de a păstra sau nu copilul. Pentru că decizia îi aparține, dânsa știe cel mai bine cum trebuie să procedeze. Deși când se naște o minune care miroase a bebe, a duh sfânt, uiți tot și te vindeci și de ce nu te durea. 😁

Scriu ca să laud intervenția doamnei doctor. Care putea să citească doar postarea și comentariile și să nu intervină în niciun fel. Dar a ales să ajute și asta e cea mai mare dovadă de umanitate.

Felicitările mele și ale celor care au laudat gestul, doamna doctor! Mă bucur din tot sufletul că există medici așa cu suflet mare. Am speranța că ne facem bine ca țară, ca neam, cu oameni așa buni și altruiști. ❤️

Sunt curioasă care a fost până la urmă decizia viitoarei mame. Dacă știe cineva să-mi spună și mie. 😊

Căsătoria, un chin

Așa a devenit în zilele noastre căsătoria, un chin. Un chin în care mulți aleg să trăiască de bunăvoie, de dragul copiilor, de rușinea lumii, de lene, de nepăsare.

Arunc un ochi pe Facebook și deja pot să spun doar din postări, cine nu se înțelege bine cu soțul/soția. Și nu știu de ce, de cele mai multe ori, timpul îmi dovedește că am dreptate. E atât de evident, totul.

Omul în natura lui ca ființă umană nu e monogamă. Își dorește varietate și schimbare. Știu, o să mă contrazică din nou femeile. 😀 Totuși nici singuri nu putem trăi. Suntem ființe sociale care au nevoie de oameni, au nevoie să iubească și să fie iubiți.

Așa se face că ne căsătorim. Pentru motivul acesta apar și copiii. Din nevoia de iubire. Și cădem apoi ușor în capcana comodității. Vorbele frumoase s-au spus înainte, când eram la început. Gesturile de dragoste, tot atunci. Și atunci căsătoria a apărut din nevoia de a ne garanta cineva ca ne va iubi mereu.

Partenerul trebuie mereu să fie acolo. Că doar și-a luat angajamentul acesta la început. Nu mai contează altceva. Tu ai promisiunea făcută, nu-ți mai pasă. La ce să te mai aranjezi? La ce să mai cucerești ceva ce ai deja? Merge și așa. Rutina e alt dușman. Nu mai comunicăm decât chestii de “Logistică”, cum bine spunea cineva într-un articol. Așa se face că ne plictisim. Ne trezim în fața unui străin pentru care avem mai multe resentimente și frustrări, decât gesturi de iubire. Căsătoria devine un chin. Nu mai ai subiecte de discuție. Te enervează la orice pas. Parcă te sufoci, vrei să pleci, dar te gândești si la copii. Și poți trăi o viața întreaga așa.

Asta dacă nu intervine divorțul.

Nimeni nu a mai făcut niciun efort. Cineva s-a îngrășat prea tare, cineva a flirtat cu altcineva, cineva a uitat să se mai dea cu parfum și tot așa. Apoi vezi oameni care sunt așa cum ți-ar plăcea ție. Dar nu gândim că de fapt și cu ei s-ar putea întâmpla la fel. Poate fi doar o chestiune de timp.

Dacă unul dintre ei mai face eforturi chiar și căsătoriți de ani buni, e de apreciat. Trebuie păstrat și trebuie comunicare serioasă în punctele care necesită îmbunătățire prin efort comun.

Că apoi ,după divorț toată lumea se schimbă. Ați observat? Își schimbă culoarea părului, slăbește foarte mult, se îmbracă mai decent sau mai provocator. Ori merge la sală și își tonifiază corpul, bea apă mai multă, face cursul ăla pe care și l-a dorit mereu, se machiază diferit, etc. După divorț se observă îmbunătățiri substanțiale. Pe care le-ar fi putut face încă din timpul căsătoriei. Și nu se mai ajungea aici. Dar, ce să zic? Evoluăm diferit, gândim diferit. Dacă însă vrei să-ți păstrezi partenerul/a trebuie să îți menții interesul pentru tine în special. Și apoi să-i amintești în fiecare zi de ce te-a ales la început, prin atitudinea pe care o ai zilnic fața de căsnicie.

Cuplurile care au o fundație solidă în care există comunicare, iubire și dorință, pot înfrunta orice obstacol. Cine nu, se destramă la prima bătaie de vânt.

Femei care condamnă alte femei. Abject

Femei care condamnă alte femei. Abject. Un titlu care mă dezgustă, dar care trebuia folosit.

De curând o mamă a fost dată dispărută de soțul ei în orașul meu. S-au făcut demersurile necesare la poliție, s-a mediatizat cazul pe rețelele de socializare, în special faptul că unul dintre copiii femeii dispărute suferă de leucemie, iar în prag de sărbători mama l-a abandonat pe el și pe fratele lui.

Articolele apărute în presa argeșeană au fost nemiloase. S-au distribuit în zeci de grupuri. Oamenii au început acuzele cu o ură nejustificată la adresa femeii. În principiu femeile. Ele constituiau majoritatea celor care o numeau în fel și chip. Aceleași femei care probabil au greșit și ele vreodată. S-a descoperit apoi că mama a plecat de bunăvoie de acasă. Motivul? S-a îndrăgostit de altcineva în timp ce era în spital cu copilul bolnav. Nu știu dacă sigur asta a fost tot. Spun ce spune presa.

Nimeni nu s-a gândit la motivele care a dus la asta. Ce stă oare la baza acestui eveniment? E cineva care a trăit exact aceleași lucruri trăite de femeia respectivă? Cunoaște cineva exact cum era atmosfera în casa lor?

Poate soțul știa oarecum de ce se petrece. Poate a vrut să facă public tot evenimentul ca să capete sprijin și să se vindece prin blamarea soției. Nu știu, cred.

Poate mama respectivă trece printr-o perioadă foarte grea în care și ea are nevoie de sprijin moral. Și nu l-a găsit acasă. Nu cred că e foarte ușor să treci prin ce a trecut ea. Iar ca mamă pot să spun că nu poți îngriji un copil sau pe cineva bolnav dacă tu nu ești bine. Pur și simplu nu ai putere. Cred că a cedat presiunilor și gândurilor. E de înțeles în situația dată.

Mă uimește ura asta gratuită. Împroșcată cu mizerii și cu cuvinte dintre cele mai jignitoare. Și culmea, tot de la alte femei. Care probabil au și ele traume, le e și lor greu, se simt și ele copleșite câteodată. Dar care se ascund și pun măști. Măști de mame perfecte, soții model, femei ireproșabile care nu ar putea să facă asta niciodată.

Eu cred că e greu. Nu cunosc personal persoanele implicate în poveste. Dar ca femeie sunt pur și simplu oripilată de cum a fost judecată o mamă. Cine suntem noi să ne dăm cu părerea în public? Cine emite judecățile de valoare pe grupuri? Femeile care ar trebui să se susțină.

În încheiere aș vrea să faceți un exercițiu de gândire. Dacă ar fi fost invers. Soțul se îndrăgostea și pleca de acasă? Cine era de vină? Vă spun eu. Amanta, desigur. Ea i-a sucit mințile și l-a luat de lângă copilași. Că doar nu era el.

Ce faci când copilul tău e agresorul?

Ali al meu e cel mai sensibil copil din lume. Bine, așa zice mamă-sa și încă câțiva care îl cunosc mai bine. Țin minte când avea câțiva anișori și mă tot întârzia cu ora de culcare. Ba că mai vrea apă a n-șpea oară, ba că mai face pipi, d-astea de frecuș. Și după ce varsă apa pe jos am izbucnit de nervi. I-am spus: “Of, mi-ai mâncat sufletul tu mie!” Și s-a pus pe plâns, și plângea sărăcuțul de plângeam și eu de mila lui. El a crezut că chiar e posibil să mor, dacă începe să-mi mănânce sufletul. Cam așa stă treaba cu el. Dar sensibilitatea lui acum e la alt nivel. A crescut odată cu vârsta.

Și intr-o zi când am fost să-l iau de la școală o fetița de la el din clasa plângea. Ii spunea mamei ei că niște copii au scuipat pe caietul ei. Ferească Dumnezeu, zic. Dacă e p-așa de pe clasa întâi nu e de bine. Când se apropie Ali de mine, ii zice mamei că și el e unul dintre cei care au făcut asta.

Am simțit că leșin. Am rămas fără cuvinte. Nu credeam asta. Ali a început să plângă rușinat. Fetița plângea deja. L-am rugat cu cea mai mare rușine din viața mea să-si ceară scuze și să o îmbrățișeze. Ceea ce a făcut înainte sa apuc sa termin. Apoi au urmat discuțiile depre ce înseamnă umilirea, jignirea, amarul și toată situația prin care a trecut colega lui. A spus că așa făceau niște colegi si a vrut sa facă si el, bănuiesc să fie si el acceptat in grup, probabil. Am înțeles. Ce era să mai fac? Am mers acasă, am luat bani din pușculița lui, desigur, și i-am cumpărat impreuna un caiet nou colegei. I l-a dat a doua zi cu încă un set de scuze. Care nu pot face mare lucru. De fetița aceea frumoasă și blândă, vă spun sincer, mi se rupea sufletul când mă gândeam prin ce a trecut și cum plângea in fata școlii. Dacă era al meu in locul ei? Ce aș fi făcut? Habar n-am, dar nu e in regulă ce se petrece cu copiii încă de la vârste fragede.

Niciodată nu mi-aș fi închipuit că băiatul meu o să poată să producă atâta suferință cuiva. Mai ales că el luminează pe unde trece. E de o bunătate ieșită din comun. Și repet, încerc să fiu cât de obiectiva pot când spun asta. Acum ca am scris mă simt mai bine. Parca sunt mai ușoară. Că nu vreau sa scriu numai despre lucruri bune de la noi de acasă, ci despre cele reale, care mă frământa cu adevărat.

Dar da, se mai întâmplă. Vreau să vă întreb, voi cum ați fi procedat?

Discursul unei studente. Ziua Mondială a Educației

Discursul unei studente pregătit pentru deschiderea anului universitar. Ziua Mondială a Educației azi.

Ieri, la facultate noastră a fost deschiderea noului an universitar. S-a discutat despre valori, principii, conștientizare și corectitudine. S-a evitat subiectul vaccin. S-a evitat din bun simț, sunt convinsă. Mai ales că s-a punctat foarte bine faptul că informație există și pentru și împotriva, așa că cine are minte, să înțeleagă, să extragă ceea ce e important pentru viețile tuturor.

Subiectul vaccin a devenit tabu. Ca religia sau politica. Mai ales că sunt unii susținători ai unor idei care chiar luptă să propage o idee greșită. Sunt mulți, ca o sectă așa. Se vorbește despre exterminare in masă, oculta mondială, magneți și alte inepții.

În fine, pe mine mă afectează situația asta. Faptul că suntem aproape pe ultimul loc la vaccinare în Europa, spune multe despre noi ca și nație. Faptul că mulți români refuză să ne imunizăm și să ne protejam în fața bolii pe noi și pe cei vulnerabili de lângă noi e inacceptabil. Atâta timp cât asta afectează educația copiilor mei, mă afectează și pe mine. Numărul mare de îmbolnăviri cauzate de numărul mic de vaccinați, înseamnă măsuri de restricționare, închidere școli și așa mai departe. Ceea ce afectează educația pe toate planurile. Și poate eu nu am avut șansa asta să fiu informată și să am acces la atâta informație. Dar vreau să aibă copiii mei. Asta mă afectează personal, faptul că oamenii refuză să înțeleagă importanța bolii și a vaccinării.

Acum, revenind la ceea ce am scris în titlu. Las aici discursul pregătit pentru deschiderea anului universitar. Fac asta să nu uit de unde am plecat atunci când o să ajung acolo unde mi-am dorit.

“Stimați profesori, dragi colegi,

Pentru prima dată de când ne numim studenți, iată că ne putem întâlni și fizic. Am sperat mult la acest moment în care să ne putem vedea gesturile, chipurile…bine, ochii cel puțin. ☺️

Primul an de studiu știm cu toții că a fost atipic pentru normalitatea la care ne așteptam. Noi am parcurs absolut toate cursurile online, așa că astăzi să ne întâlnim in situația asta a ajuns să fie atipic.

Asta înseamnă că răul de ieri a devenit realitatea zilelor în care trăim, din păcate.

Noi, anul 2 PIPP am reușit să ne grupăm într-un colectiv frumos chiar și în condițiile acestea vitrege. Și cred eu că asta e mare lucru. Să depășim barierele ecranului și să formăm prietenii frumoase reprezintă pentru mine cea mai mare mândrie.

Chiar dacă majoritatea colegilor au votat pentru desfășurarea cursurilor online, ne bucurăm de astăzi. Un “astăzi” fericit care îmi doresc să se sfârșească intr-o poză de grup. Că cine știe când vom mai avea ocazia asta inedită.

Deși am votat pentru desfășurarea cursurilor online, personal nu cred că e cea mai potrivită alegere pentru învățământul românesc. Am făcut-o din considerente absolut personale. Unii dintre noi au ales asta din cauza distanței, a serviciului, poate chiar a protecției în fața virusului. Dar cu toții cunoaștem faptul că astfel se pierd multe. Scade calitatea actului didactic de predare, lipsește interacțiunea socială dintre noi, apar probleme cu managementul timpului, dar și lipsa interesului acordat cursurilor.

Da, e o perioadă diferită de tot ce am trăit până acum, iar singura șansa de scăpare rămâne educația. Doar ea poate transforma oglinzile în ferestre largi ca toți să putem privi spre porta libertății. Cu toții ar trebui să preluăm de la putin de la fiecare profesor aflat astăzi aici, mesajele vii pe care aceștia ni le oferă cu atâta dăruire. Să le luam și sa le predăm copiilor din generațiile pe care le vom instrui. Mesajele acestea vii vor clădi oameni ale unor timpuri pe care noi nu le vom mai apuca. Lucrul acesta ar trebui să ne facă mai conștienți de ceea ce avem de făcut.

Vă doresc tuturor un an academic plin de reușite, focusare spre a găsi noi metode de progres în educație și desigur multă sănătate.

Succes! Vă mulțumesc!”