Nu-mi plac oamenii maturi

Nu-mi plac oamenii maturi și punct.

Am plecat de la vorba lu’ Brâncuși:

“Când ai încetat să mai fii copil, ai murit demult.”

Mare om, mare dreptate avea.

Oamenii maturi sunt ca morții vii. Umblă peste tot, dar n-au niciun haz. Sunt ăia care nu râd foarte des. Serioși tot timpul sau puși pe scandal. Nu-i amuză nimic, decât răutățile. Dar nu răutăți d-alea funny, d-alea rele rău. Din care să strice ziua omului.

Își trăiesc zilele în stres și frământare de parcă ar trăi veșnic. Dacă nu le iese ceva pe loc, devin agitați. Se ceartă din nimicuri. Nu lasă timpul să le rezolve. Trăiesc pe fugă, vor totul repede. Adesea regretă ce fac sau ce zic, dar niciodată nu recunosc.

Morții vii n-au pentru ce trăi, n-au pentru ce muri. Mă gândesc câteodată la ei, oare ce traume o fi suferind? Ce nu i-o lăsa pe ei să trăiască cu adevărat? Și mă feresc mereu de ei. Dar îi întâlnesc pe toate drumurile. Sunt peste tot, în trafic, în parcuri, prin restaurante. De multe ori fac cum fac și cad in plasa lor. Reușesc cumva ei să mă facă și pe mine să-mi pierd calmul.

Ce le place lor cel mai mult? Să muncească, să se certe, sa caute cearta, sa stea supărați. A, și să se uite la Dana Budeanu când înjură. Îi face să se simtă mai bine în pielea lor. Parcă nu mai e așa nasol când mai e și altul agresiv ca tine. Cum o fi să trăiești așa mereu? Să îi urăști pe alții optimiști când sunt atâtea nenorociri în lume. Pe care știu ei să le rezolve, dar n-au timp ca muncesc prea mult.

E nasol rău să trăiești așa. Să n-ai visuri, în afară de alea în care trebuie să strângă bani și să fie supărat. Să nu ai tu o bucurie și să nu-ți pese de alții. Tare rău trebuie să le fie. Da’ cui îi pasă, până la urmă? Mie că scriu aci despre ei. În rest, ăia deștepți, pleacă, se depărtează și își trăiesc viața frumos. Fără stres, fără griji inventate, fără prea multă seriozitate.

S-ar zice că trăiesc mai mult ăia care i-au viața la mișto. Care râd și fac haz de necaz, că stiu ei că timpul le rezolvă pe toate. Păi, mă înscriu și eu atunci in liga lor. Mersi. 😊

Cum e la mare pe pandemie

Cum e la mare pe pandemie, sau mai mergem anul ăsta la mare?

Deși eram reținuți înainte să ne hotărâm dacă să mergem sau nu la mare, pe la 12 noaptea, soțul a rezervat cazarea. Bucuria mea. Îmi venea atunci să mă apuc de bagaje.

Starea de alertă s-a prelungit, așa ca nu știam la ce să ne așteptăm. Vom avea unde să mâncăm? Plaja e deschisă pentru toți sau trebuie rezervare? Oare o să fim singuri, sau mai sunt și alții care ignoră vremea ploioasă și virusul?

Am ajuns pe la prânz în Mamaia, nu era cazul să mai mergem la plajă. După ce ne-am cazat într-un apartament foarte drăguț, am scos trotinetele copiilor și am dat o tură pe faleză. Ce credeți? Faleza plină. Marea calmă, turiștii înotau, toate bune. Terasele, deși nu toate deschise, sunt pline. Nu e nevoie de rezervare. Nici măcar la plajă nu a fost necesar. Noi am ales o plajă privată. La intrare ne-au cerut datele și semnătura cu privire la contactul eventual cu alte persoane infectate.

Prețurile la mâncare sunt ușor ridicate, probabil să mai recupereze din pierderi, sau poate că așa sunt la mare. 🤷‍♀️ Pentru șezlong am plătit 30 lei. Mi s-a părut chiar puțin pentru cât am plătit anul trecut. Nu vă mai zic, că simt și acum o durere în inimă.😄

Da, a plouat, dar ploaie de vară. Adică, veneau norii ăia frumoși de poze, picura puțin, apoi din nou plajă. Apa era caldă, chiar mai caldă când ploua. Toți cei care au fost la mare weekendul trecut au fost niște curajoși. Dacă stai cu frica în sân nu mai pleci nicăieri. Sau dacă stai după ploi, apăi nu te mai distrezi niciodată. Copiii au fost pur și simplu extaziați. Au zis în fiecare zi că asta e cea mai tare zi din viața lor. Pentru noi a fost cea mai mare mulțumire, să-i vedem pe ei fericiți.

Așadar, respectați regulile de distanțare socială. Purtați mască în spațiile publice închise, igienizați des mâinile și aveți grijă de voi pentru voi și pentru ceilalți. La mare e frumos. Copiii merită o distracție de câteva zile pentru cât au stat în casă. Marea e cel mai tare spațiu de joacă. Și e deschisă pentru ei. ❤️

Școala online, drama profesorilor

Școala online a devenit o dramă pentru toți profesorii din România.

Situația în România e în continuare incertă. Acum e obligatorie predarea online pentru toate cadrele didactice. Un lucru pentru care nimeni nu a fost pregătit. Nici profesional, nici uman sau social.

Surorile mele predau toate. Toate lucrează în învățământ și habar nu au cum se vor desfășura lucrurile. Școala online e un eșec. Mulți preșcolari sunt plecați la bunici, care fie nu au echipamentul necesar, fie nu știu să-l folosească. O parte din copii vin din medii defavorizate, fără posibilitatea de a accesa un calculator sau un laptop. E extrem de dificil să încerci să transmiți un mesaj și să nu ai cui. Nici acolo unde sunt posibilități, fără discuții, situația nu e prea bună. Chiar dacă reușesc să se adune toți, informația ajunge pe părticele distorsionată.

Elevii care se conectează sunt adesea distrași de ce se petrece in casă. Fie un frate mai mic, care intră în cameră țipând, fie un părinte mai indiscret, care stă și ascultă lângă copil toată lecția și multe astfel de peripeții. Atmosfera în clasă e alta. Nu e presiunea că poate greșești și nu realizezi. Ai materialele la îndemâna mereu. Discuția decurge lejer, fără mari întreruperi. Vizual copilul percepe altfel informația, decât printr-un ecran. Autoritatea dascălului nu e aceeași ca și când ar fi în fața clasei. Sunt numeroase motive pe care aș putea să le însir la nesfârșit. E o muncă teribilă ca toți profesorii să țină materia la zi online. Un fapt fără precedent pentru care nimeni nu a fost pregătit.

Tocmai s-a anunțat că SUA nu mai deschid școlile anul acesta. Încă nu s-a anunțat nimic nici pentru anul viitor. E multă confuzie și acolo și la noi. Peste tot se iau decizii peste noapte, speriați de cum ar putea evolua lucrurile în timp. Nu știu dacă asta poate fi o soluție și ce motive au stat la baza deciziei lor.

Știu doar că peste câteva săptămâni, copiii de câțiva anișori vor purta măști pe față la grădiniță. Copiii din toate școlile vor face asta. Cum va decurge oare activitatea? Cum își va exprima profesorul educator emoția, zâmbetul, expresia care ajută să ajungă mesajul nealterat? Cum vor dormi? Cum se vor juca? Cum vor suporta? Surorile mele sunt recunoscute pentru bunătatea lor. Ele iau copiii in brațe când se lovesc. Îi adorm prin atingeri. Îi săruta mânuța lovită. Perioada dificilă a profesorilor nu se termină la 15 Mai. Ea continuă de atunci în colo cu alte provocări. Nu știu cum ar putea decurge lucrurile. Nici nu vreau să îmi imaginez. Dar știu ca tuturor profesorilor le dor de clasa lor. De copii gălăgioși. De sunetul clopoțelului. Le e dor să-și facă meseria pentru care s-au pregătit ani și ani, cu grade și inspecții peste care au fost nevoiți să treacă. Le e dor de copiii lor, pe care îi au în grijă uneori, poate și mai mult decât părinții lor.

Noi, părinții, vă cunoaștem drama cu care vă confruntați și vă suntem alături cu înțelegere și răbdare. Vă mulțumim pentru tot, dragi profesori!

Preoții slujesc cu lacrimi în ochi de Paști

Preoții slujesc în credință cu lacrimi în ochii.

Niciodată în viață bisericile n-au mai fost așa goale de Înviere. Sărbătoarea mare a creștinătății ne prinde pe toți tăcuți și triști. Paștele ăsta va rămâne în amintirea multora, chiar și mulți ani de acum înainte.

Copiii nu și-au primit hăinuțele noi. Nici măcar Paștile n-au ajuns la ei. Rămâne să ne curățăm sufletele acasă.

Peste tot e atmosferă de înmormântare.

Preoții sunt nevoiți să slujească singuri în tot lacașul, asemeni unui învățător care predă unei clase goale. Credința rămâne.

La mine la țară, oamenii sunt nedumeriți. Nu le vine să creadă. Mulți nu sunt educați și nu pricep cu exactitate de ce s-au impus așa măsuri. E o confuzie totală.

Țățica e sora tatălui meu. E destul de în vârstă. A ajutat toată viața ei la lumânări, la nașteri, la înmormântări, iar acum vrea să facă la fel. Vrea să intre în biserică, la scaunul ei. Nu poate anul asta. A venit la mama să o întrebe ce să facă. E greu pentru ea. A plecat liniștită. Și-a luat bucata de cozonac, drobul, în plasa ei învechită de vreme. I-a spus mama că ea e norocoasă. Locuiește pe uliță, peste drum de biserică. O să iasă pe trepte să audă toată slujba. Sunetul din boxe, probabil nu o să ajungă în capul satului. Cei de acolo sunt mai puțin norocoși.

Preotul din sat e soțul surorii mele. A pregătit totul din timp. Caserolele cu Paștile Domnului vor ajunge prin voluntarii instruiți deja la tot satul. Lumina la fel. Va intra în casele lor, indiferent de cât de departe trebuie să stăm. A pregătit din timp instalația de sunet. Numai sufletul nu l-a pregătit pentru Învierea fără credincioși. Și nu e vorba de bani, cum speculează toți. E vorba de Lăcașul Domnului, gol, la așa mare sărbătoare.

Mi-a spus că aseară, când a ieșit din biserică să o înconjoare doar cu cântăreții, a avut lacrimi în ochi. Unde erau credincioșii care aduceau flori pentru Domnul Hristos? Unde era lumea care cânta așa de tare de răsuna bisericuța semiîngropată? Unde erau lumânările aprinse la toate mormintele? Dintr-odată, ca niciodată, s-a simțit neputincios. Cel pus să ducă mesajul Domnului mai departe, nu mai poate face asta. Decât prin niște aparate. Nu prin viu grai, așa cum se obișnuiește de milenii.

E tristă atmosfera în casele oamenilor. Afară nu e chiar așa. Natura a înviat la viață. Pădurile s-au înverzit, miroase a flori și a fum. Oamenii au ars uscăturile. Păsărelele ciripesc nestingherite. Copiii stau în curți. Bătrânii au frică mai mult de poliție decât de pandemie. Așa e la țară la noi. Lumea e resemnată, știe fiecare ce are de făcut. Înțelepciunea de la țară nu are comparație cu nimic din restul lumii. Ei, mai mult ca oricine, știu că toate trec. Și nu fac mare caz din asta. Își duc traiul liniștit la gura sobei și mănâncă ce au prin cămări. Nu s-au bulucit la cumpărături, nu au dat iama în magazine. E mai mult despre Hristos aici. Și mai puțin despre mâncare și restricții.

Mama și-a aprins candela. A terminat mâncarea și așteaptă Învierea. La fel toți ceilalți de aici.

Paște fericit tuturor.

Eram fericiți și nu știam. Ei, nu mai spuneți!

Zicala “Eram fericiți și nu știam” e mega folosită. Eu zic: ei, nu mai spuneți!

Ba, uite, că eu eram fericită și înainte și sunt și acum. Îmi făceam acolo rai din ce aveam și fac și acum la fel. Nu se schimbă nimic la noi decât dacă o facem deliberat.

Pandemia nu mi-a adus nefericire. M-a făcut mai conștientă de familia mea. M-a făcut să apreciez libertatea mai mult. Și m-a făcut să găsesc metode noi de a găsi fericirea acolo unde nu mă așteptam. A, și încă ceva. Mi-au rămas și bani în cont mai mulți. Că, de! Unde să-i folosesc?

Bineînțeles că mi-ar plăcea să mă plimb prin parc cu copiii. Sigur că preferam să fac circuitul prin mai multe țări plănuit cu luni în urmă. Dar nu las perioada asta să mă facă nefericită. Timpul trece și la fel o să treacă și restricțiile. Totul o să revină la normal și iar o să ne plângem de rutina care ne face să fim roboți.

Am petrecut de Florii cu ai mei. Surorile mi-au dat narcise și ghiocei culese din grădina lor. Mama a pus pe masă cea mai gustoasă brânză din lume. Soțul meu mi-a făcut cadou o ședință foto și două perne după care tânjeam de ceva timp. Și ce? Mie mi-a plăcut mai mult decât dacă mergeam la restaurant și înțepeneam pe scaun acolo.

Am noroc că mai am casa părintească de la țară la care mai trag când vreau să mă relaxez. Avem noroc că suntem sănătoși toți.

Poate o vorbă sună bine. Dar nu exprimă realitatea mea. Ia uitați-vă în jur? Chiar erați mai fericiți înainte? Ni s-au luat multe și ni s-a dat timp. Acum, depinde numai de noi cum ne facem viața în izolare.

Eu am ales să o îmbunătățesc. N-am făcut sport în viața mea. Și pentru prima dată am început să fac. Acasă, am timp berechet. Acum sunt bine. De ce mă întrebați? Mi-a trecut febra musculară. Încep să se vadă și rezultatele. Sa vedeți ce tonus o să am la sfârșit.

De atâta îmi sunteți? Vă doboară o ordonanță militară? Nu cred. Gândiți-vă ce nu aveați înainte timp să faceți și va doreați mereu și puneți în aplicare. O să vedeți satisfacția la final. Nu o să vă pară rău. Hai, capu’ sus! Toate trec. #osafiebine

Dezinfectați și inima, nu numai mâinile

Cred că nu e om pe pământ să nu fi avut greutăți la un moment dat. Mereu m-am bazat pe instinct când a fost să ies la liman. M-am mai bazat pe răbdare și autocontrol. Și când mi-a fost cel mai rău, am plâns. Am plâns tare și am strigat cât am putut spre cer. Mi-am dat seama curând, că nu există rugăciune cu lacrimi fără ajutor de Sus. Așa frumos se aranjau pe urmă lucrurile…

Zic așa. Cred în Dumnezeu. Nu L-am văzut, nu L-am auzit, dar mereu m-a ajutat. Și nu L-am căutat numai când am fost la necaz. I-am mulțumit mereu pentru ce am. Știu că a fost mereu o mână divină care m-a ajutat când a fost greu.

Și când L-am căutat cu lacrimi, necazul mi s-a transformat în bucurie. De fiecare dată, negreșit.

Ni se tot spune să ne dezinfectăm. Ne spălam des, ne dezinfectăm corpul, hainele, casa. Aproape toți urmăm indicațiile. E foarte bine, toți ar trebui să ne protejam.

Ni s-a spus mereu și să ne iubim. Și toți ne-am urât. Nimeni nu a devenit mai bun pentru că așa e corect să faci.

Până când am văzut puterea Lui. Suntem nimic în fața Lui. Face cu noi ce vrea. Iată că nici știința nu poate lucra peste tot. Vedem azi când toți așteptăm o minune. Nu de la Dumnezeu, de la oamenii de știință. Dar tot Dumnezeu lucrează și prin ei. Și dacă El vrea așa să pătimim, așa va fi.

Inima nu și-o dezinfectează nimeni. Acum toți sunt mai înrăiți ca niciodată. Nu își dau seama că trebuie răbdare și rugăciune. Împăcare și iertare. Așteaptă toți o minune de la cercetători. Dar ei nu fac minuni. Decât credința poate.

Și totuși… Poate dacă ne-am dezinfecta și inimile la fel cum facem cu mâinile…

Dumnezeu știe ce-o mai fi.

Jurnal de izolare: un liliac a dat lumea peste cap

Un virus transmis de la animal la om, mai exact de la un liliac, a dat lumea peste cap.

Zic unii că nu l-au fiert chinezii suficient. 😜Din cauza asta s-a anulat totul în lume. Las Vegas, gol. Milano, liber, nimeni pe stradă. Roland Garos anulat. Jocurile olimpice anulate. Toate de la un liliac.

E a nu știu câta zi în izolare. N-am mai auzit mașini cu oameni vorbind la portavoce de când eram copil și se anunța film la căminul cultural. Acum aud în fiecare seara mașina de poliție care ne spune să rămânem în case. E puțin înfricoșător, mai ales când ai copii și trebuie să le explici ce se petrece afară și de ce nu avem voie să mai ieșim.

E stresant pentru toți. Nu faptul că stăm in case, deși unii se plâng de orice, inclusiv de asta. E stresant pentru că nu știm cum o să se termine asta. Necunoscutul ne agită și ne face să ne comportăm irațional.

Nimeni nu are un medicament care să ne scape de asta. Nici cei mai mari cercetători ai lumii cărora li se acordă fonduri financiare de milioane de euro nu reușesc să descopere tratamentul corect.

Pentru mine asta e putin ciudat. Am citit toate teoriile conspirative despre virusului Covid-19. Ba că e un gaz venit din America. Ba că sunt neînțelegeri între niște state și au scăpat de sub control metodele de răzbunare. Ba că, China, stat comunist a încercat în primă fază să mușamalizeze efectul pe care îl produce boala.

M-am oprit doar la memeurile funny de pe Facebook și Instagram. Am blocat toată informația negativă în ultimele zile. Dacă citești tot ce se scrie ajungi să nu mai știi ce să crezi.

Totuși, am încredere în toate deciziile pe care statul le-a luat până acum. Sunt decizii luate de aproape toate statele care se confruntă cu așa ceva.

Mă focusez pe latura amuzantă a celor de lângă mine și încerc să fac haz de necaz. Prietena mea îmi zicea zilele trecute dacă e nasol că e prea veselă. Nu. Nu e nasol deloc. De oameni veseli avem nevoie să trecem cu bine peste asta. Eu am nevoie de ea și de toți cei care sunt relaxați și iau lucrurile așa cum sunt. Avem nevoie să ne înconjurăm de oameni pozitivi, acum mai mult ca oricând.

Oricum, mai e ciudat și că se apropie sfârșitul lunii și eu mai am în cont o grămadă de bani. Bani care în mod obișnuit, dispăreau în numai câteva zile după salariu day. Evenimnte nu se mai țin, eu n-am unde să ies, haine am destule în sertar la pijamale, deci, mai mulți bani. Când o să se termine nebunia, dacă mă mai prindeți acasă să aruncați cu pietre în mine. Așa pornită sunt pe plecări.

Lăsând gluma la o parte, am respectat toate recomandările. Am încercat să-mi ocup timpul cu activități cât mai diverse. Am redecorat, am aruncat lucruri nefolositoare, am gătit până am umplut frigiderul. M-am aranjat doar ca să împăturesc niște haine. Am făcut crize de nervi și eu și copiii. Ne-a trecut, ne-am cerut scuze și am făcut din nou. Mâine am de gand sa sortez jucăriile și probabil o să mă amărăsc din te miri ce, iar. Și o să-mi treacă și tot așa. Mă întreb numai dacă a vorbit serios soțul când mi-a zis să ies pe afară că plătește el amenda. O fi glumit? Că mie îmi place acasă, de ce să zic?

Recomandare pentru părinți: nu stresați copiii cu lecții și teme

Recomadare: dragi părinți, nu stresați copiii cu teme.

Doamna învățătoare a băiatului meu, una din persoanele cele mai înțelepte pe care le-am cunoscut a spus câteva cuvinte care mi-au dat de gândit. Are o experiența uriașă în învățământ. E mereu la modă cu tot ce ține de educație, deși e la o vârstă respectabilă. Asta am admirat mereu la oamenii trecuți prin viață. Nevoia de a continua să învețe tot timpul.

Ne-a salutat frumos într-un mesaj pe grupul de părinți. Apoi, ne-a recomandat să nu insistăm cu temele. Copiii au nevoie mai mult să fie cu noi decât de informație. Ne-a sfătuit să petrecem timp de calitate cu activități care să ne apropie. Se pare că unii copii și-au exprimat această nevoie încă din clasă. Doamna a fost atentă la nevoile lor, iar noi nu trebuie decât să ne lăsam îndrumați de ei. Nu trebuie să transformăm timpul cu ei intr-o goană după lucru. Ei deja știu destul pentru nivelul la care au ajuns.

Mai târziu am citit ceva și mi-am amintit de mesajul de pe grup. Avea dreptate doamna. Nu e nicio urgență educațională în timpurile astea incerte prin care trecem. Temele mai pot aștepta. Țara e în criză și toți suntem speriați, obosiți și stresați. Părinții stresați nu pot educa niște copii stresați. E o imposibilitate neuro-biologică.

Datoria mea și a fiecărui părinte e să încerce să se concentreze pe conectare și pe inducerea sentimentului de siguranță pentru copiilor noștri. Hai să fim îngăduitori cu ei și să încercăm să-i protejam cât putem de știri negative și de sentimente de nesiguranța. E important pentru ei să-și trăiască copilăria, dar și să treacă neafectați pe cât posibil de această perioadă.

E bun și COVID-19 la ceva

E bun și Covid-19 la ceva, hai să nu ne mai alarmăm.

Uite că n-au trecut decât două zile de când #stamacasa și deja încep să văd partea bună a lui Covid-19.

Am însumat deja câteva motive bune pentru care nu mă las influențată de cei care cred că vine sfârșitul lumii. Slavă Domnului, nu sunt o fire prăpăstioasă. Niciodată nu m-am panicat. Din contră, situațiile limite mereu le-am tratat relaxată, pentru că agitația nu aduce nimic bun.

N-am făcut cumpărături în exces, nu mă uit la televizor, nu citesc distrubuirile despre virus de pe Facebook. Mă uit însă, la recomandările OMS și cam atât.

Am toate motivele să urăsc situația asta. Cel mai important e motivul din care am fost nevoită sa pun pe hold circuitul în patru țări plănuit luna aceasta.

Dar, întotdeauna există un dar, am alte motive să mă bucur.

Timp cu copiii

Am suferit mereu de lipsa timpului cu ei. Sunt extrem de fericită că am timp pe îndelete să vorbesc cu ei cât își dorește inimioara lor. E o binecuvântare să-i ascult cum povestesc amintiri, cum descopăr ce cuvinte folosesc în vorbire. Îmi dau seama că ăștia mici sunt deștepți foc. Își ia partea unul altuia, au o echipă a copiilor, au chiar și un salut secret. Pentru asta, mulțumesc Covid-19.

Planeta se odihnește

Am văzut imagini cu autostrăzi goale. Avioanele, marea majoritate au rămas la sol. Nimeni pe străzi care să polueze aerul. Probabil cantitatea de monoxid de carbon a scăzut simțitor. Pentru asta nu pot decât să mă bucur de pauza luată de Pământ. Aveam nevoie, mulțumesc Covid-19.

Curățenie generală

Ce să faci in casă toată ziua? Curățenie. Mulți ani am căutat pe cineva să mă ajute la curățenie. Să știți că se găsește foarte greu. Zilele astea am făcut mai multă curățenie decât am făcut de când m-am mutat aici. E lună casa. Am scos saci întregi cu lucruri inutile. Am sortat, împachetat și chiar am șifonierul ca în filme. Ceea ce la mine era aproape un vis.

Așadar, pentru curățenie, mersi Covid-19.

Am atât cât am nevoie

Am învățat să trăiesc cu mai puțin. Nici pe internet nu am mai comandat nimic. Că dacă se închid granițele, știți ce zic. Trăiam pentru vacanțe, dar acum nu mai are rost. Haine… sunt de casă toate. Ce rost are să-mi mai cumpăr dacă nu ies nicăieri. Le port pe astea, e suficient. Mâncare? Ce aveam prin dulap. O ciorba de fasole cu afumătură, o salată de vinete, o salată verde cu friptură la grill. E mai mult decât ne-am dori. Sănătoși să fim, de foame nu murim. Alții nu au nici cât avem noi când n-avem nimic. Așa că, mulțumesc, Covid-19.

E rău pentru cei bolnavi, mă rog pentru ei. Dar situația la noi e încurajatoare. Nu avem nici măcar un deces. Nu avem de ce să ne panicăm deocamdată.

Sănătate multă vă doresc! Și în vremuri grele, alegeți să găsiți și partea plină a paharului, că altfel nu ajungem nicăieri. De murit tot și toți o să murim, măcar să murim liniștiti. Sau sătui, știți ce zic. 🙄

Legea care ne permite să rămânem alături de copii și să fim plătiți

Cum să stai acasă cu copiii și să fii plătită de angajator? Da, se poate. Acum e legea care ne permite să rămânem alături de copii și să fim totuși plătiți.

Sâmbăta a intrat în vigoare legea care dă dreptul unui părinte să stea cu copiii acasă în cazul de situații de urgență în care instituțiile sunt închise.

Ce prevede legea?

• doar un părinte poate beneficia de zilele libere. În cazul în care părinții sunt divorțați, se acordă tutorelui legal.

• Copiii trebuie să aibă vârsta până în 12 ani sau până în 18 ani pentru cei cu dizabilități.

• Se rămâne acasă pe toată perioada în care instituțiile de învățământ sunt închise.

• Jobul pentru care ești angajat nu se poate face de acasă.

• Copiii trebuie să fie înscriși în instituții de învățământ.

• Părintele care alege să-și ia zilele libere va primi 75% din salariul brut.

• Se va completa o declarație pe proprie răspundere de către celălat părinte, precum că el nu beneficiază de aceleași zile libere în baza legii mai sus menționate.

Tot sâmbătă am luat legătura cu superiorul meu și am anunțat că îmi voi lua zilele acelea pentru a rămâne cu copiii. Ulterior, am primit pe mail o cerere de la angajator prin care solicitam zilele libere și perioada în care urma să mi le iau, dar și cererea pe propria răspundere de completat de către tatăl copiilor.

Nu e vorba de bani, nu e vorba că dau înapoi de la muncă, e vorba că mai presus de tot, mă tem pentru copiii mei. Cum am mai spus, nu mă tem pentru mine, dar pentru ei fac orice e nevoie.

Așadar, dacă vreți să rămâneti alături de copiii voștri și să fiți plătiți, statul vă ajută.

Haideți să evităm aglomerația dacă se poate. Așa putem să-i protejăm pe alții și să ne protejăm pe noi și ai noștri.