Dezinfectați și inima, nu numai mâinile

Cred că nu e om pe pământ să nu fi avut greutăți la un moment dat. Mereu m-am bazat pe instinct când a fost să ies la liman. M-am mai bazat pe răbdare și autocontrol. Și când mi-a fost cel mai rău, am plâns. Am plâns tare și am strigat cât am putut spre cer. Mi-am dat seama curând, că nu există rugăciune cu lacrimi fără ajutor de Sus. Așa frumos se aranjau pe urmă lucrurile…

Zic așa. Cred în Dumnezeu. Nu L-am văzut, nu L-am auzit, dar mereu m-a ajutat. Și nu L-am căutat numai când am fost la necaz. I-am mulțumit mereu pentru ce am. Știu că a fost mereu o mână divină care m-a ajutat când a fost greu.

Și când L-am căutat cu lacrimi, necazul mi s-a transformat în bucurie. De fiecare dată, negreșit.

Ni se tot spune să ne dezinfectăm. Ne spălam des, ne dezinfectăm corpul, hainele, casa. Aproape toți urmăm indicațiile. E foarte bine, toți ar trebui să ne protejam.

Ni s-a spus mereu și să ne iubim. Și toți ne-am urât. Nimeni nu a devenit mai bun pentru că așa e corect să faci.

Până când am văzut puterea Lui. Suntem nimic în fața Lui. Face cu noi ce vrea. Iată că nici știința nu poate lucra peste tot. Vedem azi când toți așteptăm o minune. Nu de la Dumnezeu, de la oamenii de știință. Dar tot Dumnezeu lucrează și prin ei. Și dacă El vrea așa să pătimim, așa va fi.

Inima nu și-o dezinfectează nimeni. Acum toți sunt mai înrăiți ca niciodată. Nu își dau seama că trebuie răbdare și rugăciune. Împăcare și iertare. Așteaptă toți o minune de la cercetători. Dar ei nu fac minuni. Decât credința poate.

Și totuși… Poate dacă ne-am dezinfecta și inimile la fel cum facem cu mâinile…

Dumnezeu știe ce-o mai fi.

Jurnal de izolare: un liliac a dat lumea peste cap

Un virus transmis de la animal la om, mai exact de la un liliac, a dat lumea peste cap.

Zic unii că nu l-au fiert chinezii suficient. 😜Din cauza asta s-a anulat totul în lume. Las Vegas, gol. Milano, liber, nimeni pe stradă. Roland Garos anulat. Jocurile olimpice anulate. Toate de la un liliac.

E a nu știu câta zi în izolare. N-am mai auzit mașini cu oameni vorbind la portavoce de când eram copil și se anunța film la căminul cultural. Acum aud în fiecare seara mașina de poliție care ne spune să rămânem în case. E puțin înfricoșător, mai ales când ai copii și trebuie să le explici ce se petrece afară și de ce nu avem voie să mai ieșim.

E stresant pentru toți. Nu faptul că stăm in case, deși unii se plâng de orice, inclusiv de asta. E stresant pentru că nu știm cum o să se termine asta. Necunoscutul ne agită și ne face să ne comportăm irațional.

Nimeni nu are un medicament care să ne scape de asta. Nici cei mai mari cercetători ai lumii cărora li se acordă fonduri financiare de milioane de euro nu reușesc să descopere tratamentul corect.

Pentru mine asta e putin ciudat. Am citit toate teoriile conspirative despre virusului Covid-19. Ba că e un gaz venit din America. Ba că sunt neînțelegeri între niște state și au scăpat de sub control metodele de răzbunare. Ba că, China, stat comunist a încercat în primă fază să mușamalizeze efectul pe care îl produce boala.

M-am oprit doar la memeurile funny de pe Facebook și Instagram. Am blocat toată informația negativă în ultimele zile. Dacă citești tot ce se scrie ajungi să nu mai știi ce să crezi.

Totuși, am încredere în toate deciziile pe care statul le-a luat până acum. Sunt decizii luate de aproape toate statele care se confruntă cu așa ceva.

Mă focusez pe latura amuzantă a celor de lângă mine și încerc să fac haz de necaz. Prietena mea îmi zicea zilele trecute dacă e nasol că e prea veselă. Nu. Nu e nasol deloc. De oameni veseli avem nevoie să trecem cu bine peste asta. Eu am nevoie de ea și de toți cei care sunt relaxați și iau lucrurile așa cum sunt. Avem nevoie să ne înconjurăm de oameni pozitivi, acum mai mult ca oricând.

Oricum, mai e ciudat și că se apropie sfârșitul lunii și eu mai am în cont o grămadă de bani. Bani care în mod obișnuit, dispăreau în numai câteva zile după salariu day. Evenimnte nu se mai țin, eu n-am unde să ies, haine am destule în sertar la pijamale, deci, mai mulți bani. Când o să se termine nebunia, dacă mă mai prindeți acasă să aruncați cu pietre în mine. Așa pornită sunt pe plecări.

Lăsând gluma la o parte, am respectat toate recomandările. Am încercat să-mi ocup timpul cu activități cât mai diverse. Am redecorat, am aruncat lucruri nefolositoare, am gătit până am umplut frigiderul. M-am aranjat doar ca să împăturesc niște haine. Am făcut crize de nervi și eu și copiii. Ne-a trecut, ne-am cerut scuze și am făcut din nou. Mâine am de gand sa sortez jucăriile și probabil o să mă amărăsc din te miri ce, iar. Și o să-mi treacă și tot așa. Mă întreb numai dacă a vorbit serios soțul când mi-a zis să ies pe afară că plătește el amenda. O fi glumit? Că mie îmi place acasă, de ce să zic?

Recomandare pentru părinți: nu stresați copiii cu lecții și teme

Recomadare: dragi părinți, nu stresați copiii cu teme.

Doamna învățătoare a băiatului meu, una din persoanele cele mai înțelepte pe care le-am cunoscut a spus câteva cuvinte care mi-au dat de gândit. Are o experiența uriașă în învățământ. E mereu la modă cu tot ce ține de educație, deși e la o vârstă respectabilă. Asta am admirat mereu la oamenii trecuți prin viață. Nevoia de a continua să învețe tot timpul.

Ne-a salutat frumos într-un mesaj pe grupul de părinți. Apoi, ne-a recomandat să nu insistăm cu temele. Copiii au nevoie mai mult să fie cu noi decât de informație. Ne-a sfătuit să petrecem timp de calitate cu activități care să ne apropie. Se pare că unii copii și-au exprimat această nevoie încă din clasă. Doamna a fost atentă la nevoile lor, iar noi nu trebuie decât să ne lăsam îndrumați de ei. Nu trebuie să transformăm timpul cu ei intr-o goană după lucru. Ei deja știu destul pentru nivelul la care au ajuns.

Mai târziu am citit ceva și mi-am amintit de mesajul de pe grup. Avea dreptate doamna. Nu e nicio urgență educațională în timpurile astea incerte prin care trecem. Temele mai pot aștepta. Țara e în criză și toți suntem speriați, obosiți și stresați. Părinții stresați nu pot educa niște copii stresați. E o imposibilitate neuro-biologică.

Datoria mea și a fiecărui părinte e să încerce să se concentreze pe conectare și pe inducerea sentimentului de siguranță pentru copiilor noștri. Hai să fim îngăduitori cu ei și să încercăm să-i protejam cât putem de știri negative și de sentimente de nesiguranța. E important pentru ei să-și trăiască copilăria, dar și să treacă neafectați pe cât posibil de această perioadă.

E bun și COVID-19 la ceva

E bun și Covid-19 la ceva, hai să nu ne mai alarmăm.

Uite că n-au trecut decât două zile de când #stamacasa și deja încep să văd partea bună a lui Covid-19.

Am însumat deja câteva motive bune pentru care nu mă las influențată de cei care cred că vine sfârșitul lumii. Slavă Domnului, nu sunt o fire prăpăstioasă. Niciodată nu m-am panicat. Din contră, situațiile limite mereu le-am tratat relaxată, pentru că agitația nu aduce nimic bun.

N-am făcut cumpărături în exces, nu mă uit la televizor, nu citesc distrubuirile despre virus de pe Facebook. Mă uit însă, la recomandările OMS și cam atât.

Am toate motivele să urăsc situația asta. Cel mai important e motivul din care am fost nevoită sa pun pe hold circuitul în patru țări plănuit luna aceasta.

Dar, întotdeauna există un dar, am alte motive să mă bucur.

Timp cu copiii

Am suferit mereu de lipsa timpului cu ei. Sunt extrem de fericită că am timp pe îndelete să vorbesc cu ei cât își dorește inimioara lor. E o binecuvântare să-i ascult cum povestesc amintiri, cum descopăr ce cuvinte folosesc în vorbire. Îmi dau seama că ăștia mici sunt deștepți foc. Își ia partea unul altuia, au o echipă a copiilor, au chiar și un salut secret. Pentru asta, mulțumesc Covid-19.

Planeta se odihnește

Am văzut imagini cu autostrăzi goale. Avioanele, marea majoritate au rămas la sol. Nimeni pe străzi care să polueze aerul. Probabil cantitatea de monoxid de carbon a scăzut simțitor. Pentru asta nu pot decât să mă bucur de pauza luată de Pământ. Aveam nevoie, mulțumesc Covid-19.

Curățenie generală

Ce să faci in casă toată ziua? Curățenie. Mulți ani am căutat pe cineva să mă ajute la curățenie. Să știți că se găsește foarte greu. Zilele astea am făcut mai multă curățenie decât am făcut de când m-am mutat aici. E lună casa. Am scos saci întregi cu lucruri inutile. Am sortat, împachetat și chiar am șifonierul ca în filme. Ceea ce la mine era aproape un vis.

Așadar, pentru curățenie, mersi Covid-19.

Am atât cât am nevoie

Am învățat să trăiesc cu mai puțin. Nici pe internet nu am mai comandat nimic. Că dacă se închid granițele, știți ce zic. Trăiam pentru vacanțe, dar acum nu mai are rost. Haine… sunt de casă toate. Ce rost are să-mi mai cumpăr dacă nu ies nicăieri. Le port pe astea, e suficient. Mâncare? Ce aveam prin dulap. O ciorba de fasole cu afumătură, o salată de vinete, o salată verde cu friptură la grill. E mai mult decât ne-am dori. Sănătoși să fim, de foame nu murim. Alții nu au nici cât avem noi când n-avem nimic. Așa că, mulțumesc, Covid-19.

E rău pentru cei bolnavi, mă rog pentru ei. Dar situația la noi e încurajatoare. Nu avem nici măcar un deces. Nu avem de ce să ne panicăm deocamdată.

Sănătate multă vă doresc! Și în vremuri grele, alegeți să găsiți și partea plină a paharului, că altfel nu ajungem nicăieri. De murit tot și toți o să murim, măcar să murim liniștiti. Sau sătui, știți ce zic. 🙄

Legea care ne permite să rămânem alături de copii și să fim plătiți

Cum să stai acasă cu copiii și să fii plătită de angajator? Da, se poate. Acum e legea care ne permite să rămânem alături de copii și să fim totuși plătiți.

Sâmbăta a intrat în vigoare legea care dă dreptul unui părinte să stea cu copiii acasă în cazul de situații de urgență în care instituțiile sunt închise.

Ce prevede legea?

• doar un părinte poate beneficia de zilele libere. În cazul în care părinții sunt divorțați, se acordă tutorelui legal.

• Copiii trebuie să aibă vârsta până în 12 ani sau până în 18 ani pentru cei cu dizabilități.

• Se rămâne acasă pe toată perioada în care instituțiile de învățământ sunt închise.

• Jobul pentru care ești angajat nu se poate face de acasă.

• Copiii trebuie să fie înscriși în instituții de învățământ.

• Părintele care alege să-și ia zilele libere va primi 75% din salariul brut.

• Se va completa o declarație pe proprie răspundere de către celălat părinte, precum că el nu beneficiază de aceleași zile libere în baza legii mai sus menționate.

Tot sâmbătă am luat legătura cu superiorul meu și am anunțat că îmi voi lua zilele acelea pentru a rămâne cu copiii. Ulterior, am primit pe mail o cerere de la angajator prin care solicitam zilele libere și perioada în care urma să mi le iau, dar și cererea pe propria răspundere de completat de către tatăl copiilor.

Nu e vorba de bani, nu e vorba că dau înapoi de la muncă, e vorba că mai presus de tot, mă tem pentru copiii mei. Cum am mai spus, nu mă tem pentru mine, dar pentru ei fac orice e nevoie.

Așadar, dacă vreți să rămâneti alături de copiii voștri și să fiți plătiți, statul vă ajută.

Haideți să evităm aglomerația dacă se poate. Așa putem să-i protejăm pe alții și să ne protejăm pe noi și ai noștri.

E greu să te ferești de coronavirus când lucrezi cu oamenii

E greu să te ferești de coronavirus când lucrezi cu oamenii zilnic.

Oamenii nu stau în casă, deși pe toate canalele de informare se face apel la prevenție. Se recomandă evitarea cozilor, a adunărilor mari de oameni și la expunerea copiilor și bătrânilor la spații deschise. Totuși azi la ușă la mine la serviciu era coadă înainte să deschidă programul cu publicul.

M-am uitat și nu era nimeni panicat. Nici măcar îngrijorat. Adulți cu copii, bătrâni, mulți și probabil cu sănătatea șubredă, fără teamă așteptau cuminți ora 9 pentru deschidere.

Intră mulțimea, dă buluc, care încotro să apuce un loc la un birou. Operațiuni obișnuite care sunt sigură că mai puteau aștepta.

Primul client se așează și expiră puternic ca după o alergătură la maraton. Îi simt respirația, deși mă feresc cât pot. Nu am unde să mă trag, trebuie să rămân atentă ca ce îmi cere. Tușește pe alocuri și continuă să respire sacadat. Aia e. N-am unde să fug. Sunt expusă total.

După el au urmat alții. Au tușit, au strănutat, au împrăștiat tot ce aveau în rărunchi. Nu mi-e teamă de coronavirus. Sunt tânără și probabil o să mă vindec în cazul îmbolnăvirii. Mi-e teamă de cei mici care o să mă îmbrățișeze și o să mă pupe apăsat când o să vin acasă.

Mai pe la prânz, un domn mai în vârsta se pune la birou și își pregătește banii pentru operațiune. Scuipă zdravăn în palme și începe să-i numere. Pe la jumătate fișicului degetele i se usucă și repetă scuipatul în palme. Mă uit și înghit în sec. Degeaba a dezinfectat femeia de serviciu toată agenția de dimineața. În zadar munca femeii. Îmi întinde banii, iar eu trebuie să-i număr. Doar nu vreau să ies nasol diseară, când o să termin programul.

Banii sunt umezi deja. Pe alocuri chiar lipiți. Mizeria a aderat perfect cu saliva. Nu duce nicăieri lupta cu virusul vieții dacă nu facem toți un efort.

Mă spăl des pe mâini. Și înainte o făceam. Acum și mai des. Atât de des, încât pielea mi s-a uscat. Nu e timp nici de spălat prea des, de hidratat nici atât. Mâinile mele sunt sensibile și mi se întâmpla de câteva ori pe zi să mă tai în hârtie. Simt cum mi se înfige coala de hârtie în piele și mă sfâșie pe loc.

Mi-e silă de bani. La propriu. Plătesc cu cardul foarte des, de mulți ani am obiceiul ăsta, pentru că mă tem de mizeria lor. Și am ajuns acum să îmi evit copii. De frică să nu pățească ceva.

E greu să ținem piept unui unui virus fără educație. Și e greu pentru ceilalți și riscant pentru noi toți.

Îmi pare rău că nu pot fi mai empatică, dar asta e realitatea în care trăim. De adevăr nu ne putem ascunde oricât ne-am dori.

Nu contează ce facultate termini, contează unde ai noroc să lucrezi

Nu contează ce facultate termini, contează unde ai noroc să lucrezi, așa e la noi în țară.

Am urât matematica sincer. La modul, ziceai “mate” și îmi stătea voma în gât.

Cam toată viața m-am ferit de ea.

La școala primară, cam prin clasa a patra, preferam să fac 10 compuneri, decât să rezolv un exercițiu la matematică. La generală, abia am reușit să iau un amărât de 6 la capacitate cu toate meditațiile din ultimii doi ani.

La liceu am ales profil uman fără să clipesc. De pe a X-a încolo n-am mai făcut matematică. Doamne ajută! De când așteptam ziua.

Facultatea a fost mișto rău. Când ajungeam. 🙄 Am ales Științele Comunicării, specialitatea Jurnalism. Chiar îmi plăcea. Mă regăseam cu totul. Nu știam unde o să lucrez pe urmă. Nu aveam niciun obiectiv. Poate nici zona în care locuiesc nu a avut așa nevoie de forță de muncă în domeniu. Am avut o profesoară, tare dragă mi-a fost. Mă inspira, era frumoasă și blândă și bună. Și deșteaptă… Mulțumesc, doamna Georgiana, dacă citiți. 😊

M-am trezit după master că n-am unde să lucrez. Cu studii postuniversitare în comunicare, ia și caută până îți vine rău.

Brusc, ideea de jurnalist nu mai părea așa grozavă. Am lucrat peste tot, numai în domeniu, nu. Că, de, e greu în România să ai și aspirații, și familie și jobul dorit.

Printr-o întâmplare am ajuns să lucrez la bancă. Oribil! Nu mi-a plăcut deloc. După 6 luni am plecat val-vârtej. Eu, omul cifrelor? Niciodată.

După alți 3 ani și ceva, printr-o altă întâmplare, am ajuns de unde am plecat.

Tot cu matematică, tot cu calcule, tot cu cifre. De ce mă întrebați? De fapt, am atâta matematică în sânge, de mi se face rău câteodată. Noroc că după serviciu, vin acasă la blog. Pasiunea mea dintotdeauna. Dar, hei, trebuie să mâncam și noi. Și d-aia acum matematica începe să-mi placă. Mai ales spre sfârșitul lunii cand trebuie să vină “Salariu day”. Așa că nu mai faceți facultatea de management ca să deveniți manageri, că nu știi unde te duce viața. În România e despre unde prinzi loc, nu despre ce termini. Important e să nu renunți la visuri. Oricât de ireale ar părea, tu să crezi. Intr-o zi, cine știe, tu doar să nu renunți.

Leapșa între bloggeri

Am primit o provocare, musai să o duc la capăt. Cred că e o modă, că am vazut pe toate blogurile Leapșa.

Ioana m-a băgat în joc și mă bucur că a făcut asta. Așa pot oamenii să afle mai multe despre mine.

La ce aș renunța?

Laptop sau telefon?

Nici nu clipesc și aleg telefonul. Dacă aș putea să mi-l leg de gât ar fi perfect. Am și ceas asociat lui care mă anunță de câte ori primesc notificări pe rețelele de socializare, de pe care pot vorbi în cazul în care e telefonul prea departe. Sau nu-l găsesc, cum mi se întâmplă des. Sufăr că nu pot răspunde în timp real. Telefonul e parte din mine, știu poate sună ciudat, dar fără el nu plec nicăieri. Sunteți legati pe viața.

P.S: prima mea carte a fost scrisă pe telefon, deci vă dați seama la ce nivel e legătura dintre noi. 😜

Pizza sau hamburgher?

Hamburger, desigur. N-am încredere în ce conțin Hamburgerii. Dacă văd ciuperci, legume și porumb, e semn bun. Nu știu dacă am mâncat de câteva ori în viața Hamburger.

Ciocolată sau fursecuri?

În primul rând, nu prea îmi plac dulciurile. Ciocolata mi se pare prea dulce, iar fursecurile mi se lipesc de dinți. Dar, dacă trebuie să aleg, renunț fericită la ciocolată.

Chipsuri sau pufuleți?

Doamne! Mă mai chinuiți mult? Dau naibii la o parte chipsurile și rămân să mi se lipească pufuleții de cerul gurii. Gustările astea o fi la modă acum, dar parcă tot mixul de nuci de la Lidl mă satisface.

Filme sau seriale?

În urmă cu un an nu aș fi avut răbdarea să mă uit la seriale. Dar, hei, copiii au crescut, îi culc devreme seara și acum mă mai bag și la câte un serial. Dar renunț la ele dacă mă ademenești cu un film bun de numai două ore. Zice tipa care tocmai a terminat ambele sezoane Netflix “Sunt un ucigaș”.

Cărți sau tv?

Am renunțat la tv cu mulți ani în urmă. Nici nu mai stiu când, dacă mă credeți. Cărți citesc mai mult în vacanța, deși mi-ar plăcea să citesc zilnic. Iubesc când primesc cărți în dar. Așa că, dacă vreți să mă surprindeți îmi doresc să citesc „Zuleiha deschide ochii” e pe lista mea.😜

Vacanța la mare sau la munte?

După mine, la munte e funny să stai la căldură și doar să faci o plimbare ușoară, doar cât să te mai dezmorțești. Recunosc, nu-mi place frigul, sunt un scorpion veritabil. La mare m-aș muta. E visul meu să ne mutăm undeva la malul mării intr-o căsuță albă confortabilă cu un umbrar și o priveliște de pitorească. Așa că, renunț la munte și mă pregătesc de un circuit la mare. La propriu. Știți deja că pentru excursii mă pregătesc din timp. Stați pe aproape să vedeți pe unde plecăm în curând. 😜

Nu trebuie să dovedești nimic nimănui

Nu trebuie să dovedești nimic nimănui, poate doar ție din când în când că încă poți.

Spunea cineva, la un moment dat, pe blog că băieții mei mănâncă pământ. Altă dată am avut reclamații că sunt arogantă și nu am decență. Că tratez oamenii urât sau că am o atitudine fără respect.

Am fost acuzată că am curaj să fiu altfel.

Nu sunt nici arogantă, nici înfumurată și nici lipsită de respect. Sunt doar o mamă care încearcă să fie prezentă peste tot. Gătesc zilnic, chiar dacă nu postez poze cu farfurii cu mâncare. Copiii mei în niciun caz nu mănâncă pământ și nu ma zbat să demonstrez cuiva.

Mi-e greu câteodată, chiar dacă mă relaxează gătitul. Vin acasă seara și pentru mine atunci începe schimbul doi. Copiii nu știu că sunt obosită. Vor să ne jucăm și să-i îngrijesc. Și asta fac. În fiecare zi. Am ales ca de câteva ori pe an să plec fără ei. Pentru că sunt om și am nevoie să ma regăsesc și să-mi adun puterile tot pentru ei. O fac pentru mine și pentru ei.

Sunt diferită, poate pentru că fac mai multe lucruri în același timp. Serviciul meu e foarte solicitant. Necesită multă concentrare și poate d-aia sunt înțeleasă greșit. Dacă greșesc o singura tastă, e posibil să nu mai pot remedia greșeala. Și asta implică banii oamenilor. Nu pot vorbi cu toată lumea. Nici măcar cu cei pe care îi cunosc.

Mi-a zis cineva intr-o zi că trebuie să le dovedesc că eu sunt mai cu minte. De ce? De ce trebuie să dovedesc eu ceva cuiva? De ce trebuie să conving pe cineva de cum sunt eu? Nu e asta risipă de energie?

Încerc pe cât posibil să fac bine ce fac. Rău nu aș putea să fac deliberat. Niciodată, oricât de mult te-aș urî.

Așa că, nu e ușor. Merg la serviciu de dimineața până seara. Ajung des si la întâlnirile între bloggeri. Încerc să învăț continuu de la toate conferințele la care merg. E un drum dificil pe care mi-l asum. Nu obosesc pentru că îmi place să învăț și să fiu ocupată. Și îmi cresc copiii doar eu și tatăl lor.

Oamenii sunt așa cum sunt. Ca să fie acceptați, ei trebuie să demonstreze mereu cum sunt cu adevărat. Eu am eșuat mereu când am vrut să fiu eu însumi cu oamenii. M-au înțeles greșit. Și nu prea mai am tragere de inimă să le arat ceva.

Dar am blogul, iar aici pot să fiu eu însămi. Așadar, nimeni nu trebuie să demonstreze nimic nimănui. Cine e lângă tine, rămâne chiar și când nu meriți. Cine nu te place, nu te place nici după demonstrații calculate. Cine pleacă, plecat să fie. Schimbarea e dacă o vrei tu, nu dacă o cere altcineva de la tine. Și dacă te schimbi pentru cineva, oare mai ești tu cu adevărat? Eu am ajuns la vârsta la care demonstrează faptele pentru mine, nu mai trebuie să fac ceva extra. Nu țin mortiș să impresionez pe nimeni. Poate doar pe mine din când în când. Putere și încredere vă doresc. Restul, de la Dumnezeu.

Nu râdeți de bătrâni, o să ajungeți ca ei

Eu nu am bătrâni. Doar un bunic din partea mamei mai trăiește. E înțelept și îi place singuratatea. Citește mult, e credincios, om simplu și complex in același timp. Locuiește singur în căsuța lui, nu cere nimănui, se descurcă cum poate, iar noi îi respectăm decizia.

La serviciu la mine vin mulți oameni. Majoritatea bătrâni, care se scuză că nu știu cum e cu banii noi, care se scuză de bătrânețea lor. Le tremura pixul în mână. Și se rușinează, un sentiment absent la tineri. Întodeauna mi-a făcut plăcere să vorbesc cu ei. Să ascult o vorbă bună, un îndemn, sau pur și simplu să ascult. Atât. Pentru ei e de ajuns numai să îi auzi când vorbesc. Ei nu prea cer nimic în afară de atenție.

Dacă e ceva de care mi se îndoaie inima, să știți că e de copii și de bătrâni. Îi văd neajutorați și le văd poza din buletin. Sunt femei cu o frumusețe aparte, nemaintâlnită azi. Sunt bărbați viguroși, cu ochi vii și frunți pline care răsună de sănătate. Iar în fața mea, doar niște fețe triste de obicei. Care se scuză pentru anii trăiți. Și mai sunt alții tineri lângă ei, care nu au răbdare. Vor să scape de imaginea lor. Îi cicălesc și îi ceartă. Râd de ei. De faptul că nu știu, ca miros urat, ca nu sunt la curent cu niște lucruri noi, firești pentru noi, cei de azi.

Ce păcat! Ce trist pentru tinerii care nu știu că puțin mai e până vor ajunge și ei așa. Care cred în naivitatea lor că tinerețea e veșnică. Toți îmbătrânim. Nimic nu e permanent în viața asta trecătoare. O să se nască și peste noi generații mai deștepte și mai știutoare. Care dacă greșești o să-ți râdă în nas și ție.

Toți o să ajungem ca ei. Cu o moarte toți suntem datori. Contează cum ai reușit să trăiești până atunci. Vă spun, bătrânii sunt mai demni decât mojicii care le râd in spate. Măcar ei au trăit. Cât despre ceilalți… Nu sunt sigură.