Discursul unei studente. Ziua Mondială a Educației

Discursul unei studente pregătit pentru deschiderea anului universitar. Ziua Mondială a Educației azi.

Ieri, la facultate noastră a fost deschiderea noului an universitar. S-a discutat despre valori, principii, conștientizare și corectitudine. S-a evitat subiectul vaccin. S-a evitat din bun simț, sunt convinsă. Mai ales că s-a punctat foarte bine faptul că informație există și pentru și împotriva, așa că cine are minte, să înțeleagă, să extragă ceea ce e important pentru viețile tuturor.

Subiectul vaccin a devenit tabu. Ca religia sau politica. Mai ales că sunt unii susținători ai unor idei care chiar luptă să propage o idee greșită. Sunt mulți, ca o sectă așa. Se vorbește despre exterminare in masă, oculta mondială, magneți și alte inepții.

În fine, pe mine mă afectează situația asta. Faptul că suntem aproape pe ultimul loc la vaccinare în Europa, spune multe despre noi ca și nație. Faptul că mulți români refuză să ne imunizăm și să ne protejam în fața bolii pe noi și pe cei vulnerabili de lângă noi e inacceptabil. Atâta timp cât asta afectează educația copiilor mei, mă afectează și pe mine. Numărul mare de îmbolnăviri cauzate de numărul mic de vaccinați, înseamnă măsuri de restricționare, închidere școli și așa mai departe. Ceea ce afectează educația pe toate planurile. Și poate eu nu am avut șansa asta să fiu informată și să am acces la atâta informație. Dar vreau să aibă copiii mei. Asta mă afectează personal, faptul că oamenii refuză să înțeleagă importanța bolii și a vaccinării.

Acum, revenind la ceea ce am scris în titlu. Las aici discursul pregătit pentru deschiderea anului universitar. Fac asta să nu uit de unde am plecat atunci când o să ajung acolo unde mi-am dorit.

“Stimați profesori, dragi colegi,

Pentru prima dată de când ne numim studenți, iată că ne putem întâlni și fizic. Am sperat mult la acest moment în care să ne putem vedea gesturile, chipurile…bine, ochii cel puțin. ☺️

Primul an de studiu știm cu toții că a fost atipic pentru normalitatea la care ne așteptam. Noi am parcurs absolut toate cursurile online, așa că astăzi să ne întâlnim in situația asta a ajuns să fie atipic.

Asta înseamnă că răul de ieri a devenit realitatea zilelor în care trăim, din păcate.

Noi, anul 2 PIPP am reușit să ne grupăm într-un colectiv frumos chiar și în condițiile acestea vitrege. Și cred eu că asta e mare lucru. Să depășim barierele ecranului și să formăm prietenii frumoase reprezintă pentru mine cea mai mare mândrie.

Chiar dacă majoritatea colegilor au votat pentru desfășurarea cursurilor online, ne bucurăm de astăzi. Un “astăzi” fericit care îmi doresc să se sfârșească intr-o poză de grup. Că cine știe când vom mai avea ocazia asta inedită.

Deși am votat pentru desfășurarea cursurilor online, personal nu cred că e cea mai potrivită alegere pentru învățământul românesc. Am făcut-o din considerente absolut personale. Unii dintre noi au ales asta din cauza distanței, a serviciului, poate chiar a protecției în fața virusului. Dar cu toții cunoaștem faptul că astfel se pierd multe. Scade calitatea actului didactic de predare, lipsește interacțiunea socială dintre noi, apar probleme cu managementul timpului, dar și lipsa interesului acordat cursurilor.

Da, e o perioadă diferită de tot ce am trăit până acum, iar singura șansa de scăpare rămâne educația. Doar ea poate transforma oglinzile în ferestre largi ca toți să putem privi spre porta libertății. Cu toții ar trebui să preluăm de la putin de la fiecare profesor aflat astăzi aici, mesajele vii pe care aceștia ni le oferă cu atâta dăruire. Să le luam și sa le predăm copiilor din generațiile pe care le vom instrui. Mesajele acestea vii vor clădi oameni ale unor timpuri pe care noi nu le vom mai apuca. Lucrul acesta ar trebui să ne facă mai conștienți de ceea ce avem de făcut.

Vă doresc tuturor un an academic plin de reușite, focusare spre a găsi noi metode de progres în educație și desigur multă sănătate.

Succes! Vă mulțumesc!”

Nu aș schimba nimic, dacă aș da timpul înapoi

Nu aș schimba nimic la viața mea, dacă aș putea da timpul înapoi. Tot ce am trăit m-a construit în omul care am devenit azi.

Am făcut naveta de pe clasa a V-a. Dar așa am știut cum, cât și ce trebuie să vorbesc în autobuz, dar mai ales cum să mă comport. Am purtat dres pe dedesubt de frig toată iarna și jumate de primăvară pentru că în autobuz era un frig năprasnic. Așa am învățat să am grija de mine și de sănătatea mea. Am învățat să mă trezesc la ore fixe și să îmi urmez programul zilei încă de mică, chiar dacă îmi era greu.

Am stat la cămin și am mers la petreceri în facultate, dar am cunoscut oameni minunați cu care am împărțit mâncarea și de la care am avut de învățat.

Mă bucur că m-am căsătorit imediat după facultate. Am reușit să construiesc ceva frumos în doi și să cresc alături de cel pe care l-am dorit mereu.

Mă bucur că am ales să fac copiii la câțiva ani după căsătorie. Așa am avut ocazia să-mi dau seama că pot conviețui cu alesul meu înainte să trecem la următorul nivel al căsniciei.

Sunt mulțumită cu faptul că au venit băieții unul după altul, relativ repede. Acum mă bucur de copilăria lor. Sunt prieteni buni și apropiați de vârstă. M-am chinuit câțiva ani, dar acum am copii mari și responsabili. Ce a fost greu a trecut.

Mă bucur că am avut puterea să renunț la ceea ce nu îmi plăcea și să îmi urmez instinctul, deși părea că nu o să reușesc.

Sunt mulțumită că au fost oameni care m-au dezamăgit, așa am aflat de cine trebuie să mă feresc. Trăiesc împăcată cu mine însumi. Nu aș schimba nimic din ce s-a întâmplat până acum în viața mea. Am făcut tot ce era posibil, iar dacă nu am făcut suficient a fost pentru că poate așa trebuia să fie.

Am învățat din fiecare greșeală. Îmi cunosc punctele forte, îmi știu slăbiciunile, mereu o să lucrez la un mai bun “eu”. Din învățat o să mă opresc atunci când o să se oprească și respirația mea.

Voi continua să culeg din viața tot ce e mai frumos. Până atunci mă așez pe canapea fericită că are cine să mă strige “mami” prin casă. Ascult puțin și încerc să le rețin glasurile încă subțiri înainte să răspund. Pentru că e un moment în care nu mă enervează strigătul lor. Din contră, mă face să mă simt mai bine.

Mai mare mulțumire nu am pe pământ. ❤️

Da, nu aș schimba nimic. E bine așa. Voi ce ați schimba la viața voastră dacă ați putea da timpul înapoi?

Da, ne certăm. Cearta e bună uneori

Da, ne certăm. Cearta e bună uneori, așa am auzit.

În ultima lună, copiii mei au fost întrebați de două ori de persoane diferite dacă mami și tati se ceartă. Copiii sunt sinceri și au spus adevărul. Da, se ceartă, părinții se ceartă.

Au venit copiii acasă și mi-au spus. În sensul că, oare de ce i-a întrebat asta? De curiozitate, zic, să nu intru cu ei în detalii. Chiar dacă mă îngrijorează ce cred bieții copii. Aș vrea să răspund eu, dacă se poate. Ca să citească și curioșii.

Eu și soțul meu ne certăm. Știu, e o veste șoc. N-ai mai pomenit așa ceva. Dar, da, ne certăm, întrebați vecinii dacă nu ne credeți. Știu ei mai bine. 🤣

Dar ce e așa interzis să te cerți? Adică lumea asta nu se ceartă? Sau doar noi avem interzis la ceartă? Mă îngrijorează faptul că ăștia mici o să înceapă să creadă că suntem anormali. Că doar noi ne certăm. Când noi de fapt călătorim, râdem, ascultăm muzică și trăim cea mai frumoasa parte a vieții noastre: tinerețea.

Cearta e bună uneori, eu așa am auzit. Să ții în tine supărarea nu prea e bine. Dar cearta n-are nimic. Toți o practicăm, dar numai unii au curajul să recunoască. Eu nu vreau să car durerea și frustrarea după mine ani întregi. Nu vreau să mă simt ciudat și limitat. Vreau să-mi vărs năduful și să mergem mai departe. A doua zi ne împăcăm. Că așa face o familie. Rezolvă problemele, le pune pe masă, le discută pe orice ton, oricum ar fi, numai să le discute. Și apoi să meargă mai departe.

Și ce li s-o fi parând unora așa urât că te cerți? E greu să treci prin toate etapele vieții alături de cineva. E greu să evoluezi și să te maturizezi lângă aceeași persoană toată viața. Te mai cerți, te mai împaci. Îți dai seama ce facem noi? Nu s-a mai pomenit.

Ăștia care întrebați, am și eu o întrebare? La voi viața e numai lapte și miere? Sau încercați să evitați problemele și aveți impresia că totul e în regulă? Băgați mizeria sub preș, așa e?

Eu nu. Mai am și probleme, dar nu renunț la prima bătaie de vânt. Mă cert, mă împac și tot așa. Și împăcarea e și mai duce, să știți. Eu știu. Promit că o să mă mai cert, n-am cum altfel. Doar așa învățăm, din greșeli, din discuții și din probleme rezolvate, nu evitate.

Hai, zi ușoară! Vă invit la cafeluță.🤣

E urât să jignești persoanele grase. Dar pe cele slabe?

Spațiul personal a blogului îmi aparține. E un jurnal în care scriu de aproape 7 ani. E pasiunea mea cea mai mare, așa că aici am tot dreptul să îmi expun ideile. La fel ca cea pe care urmează să o transmit.

Eu și familia mea facem mișcare ori de câte ori avem ocazia. Iubim plimbările lungi pe jos, drumețiile, excursiile și plimbările cu bicicleta. Mereu mă îmbrac adecvat. Când spun asta mă refer la o bustieră, colanți scurți, pantofi scurți, că de, căldură mare. Adică îmbrăcăminte de vară, sport. Și nu e ok pentru oamenii de pe afară, am aflat.

Nu mă înțelegeți greșit. Nu sunt adepta bârfei. Sunt o persoană normală, nu îmi place să judec prea aspru, nu vreau să jignesc pe nimeni. Când ies afară sa ne plimbăm, soțul meu e mândru.

Mă rog, așa spune el, acum, eu îl cred.

Corpul meu îmi aparține, și dacă nu ar fi de acord, trăim în 2021, nu cred că n-am putea discuta să cădem la un acord. Dar repet, eu decid ce port în cunoștință de cauză.

E adevărat că e urât să faci ramarci despre greutate unei persoane plinuțe. Dacă spui, de exemplu: “Mai mănânci mult? Nu vezi că ești gras/ă?” e jignitor. Dar dacă spui: “Tu mănânci doar miercurea și vinerea? Ești oase înșirate, nu vezi?” – asta e doar o glumă.

Văd instagramul plin de fete grăsuțe care își expun părțile corpului pline de încredere. Și au multe reacții pozitive. Sunt încurajate să facă asta. Și atunci celor slabi de ce nu e urât să le faci remarci că se îmbracă prea expus? Adică, am muncit pentru picioare subțiri. Am muncit pentru abdomen mai ferm. Nu e normal să nu îmi fie teamă să le expun? Despre sâni nu poate fi vorba, e simplu, nu-i am. 😜

Merg să alerg cu copiii după mine, cu salteaua de yoga, cu apă si gustări pentru ei. E un efort pe care îl fac de drag, de nevoie. E ceva ce îmi face mie bine, chiar dacă nu e ușor. Eu vreau să fac asta ca să arăt bine. Nu m-am trezit așa. Am născut doi copii, corpul mi s-a modificat, am acceptat tot. Și am vrut să-l îmbunătățesc pentru sănătatea mea în principiu.

Dar așa, chiar mă deranjează în general chestia asta. Să-i spui cuiva că ești prea slab nu e nepoliticos? Sau ăștia slabi n-au de ce să se supere? Și oricum vă aud si când credeți că n-o fac. Și nu e frumos. Că eu nu fac remarci despre greutatea voastră. Nu vă mai zic despre băiatul meu cel mare. Aproape săptămânal aud câte un medicament minune de îngrășat. E bine copilul, analizele au ieșit iar bune. Așa e ritmul lui de creștere. Vine din părinți slabi. Sunt convinsă că se va dezvolta frumos. Eu nu sunt îngrijorată pentru el. Nimeni n-ar trebui să fie. Sunt o mamă bună, nu-l înfometez. Ok?

Atât. Nu mai am nimic de zis. Poate decât să-i lăsați și pe ăștia slabi să trăiască cum pot.

Pace!

E ok să postezi. E ok să-ți faci poze

Pe pagina de Facebook personală am aproape 5000 de prieteni. Pe cea a blogului aproape 4000. Cred că mai mult de jumătate din ei postează frecvent. Restul nu o fac deloc sau o fac destul de rar. De ce?

Poate nu vor să-și expună viața. Poate sunt discreți cu ce li se întâmplă. Dar asta nu înseamnă că nu sunt curioși. Ooo, slavă Domnului, sunt. Sunt online tot timpul. Numai că doar să vadă, nu să posteze.

Altă categorie e cea a celor care se simt rușinați. Nu le place cum arată în poze. Aici e vorba despre cum e făcută poza. Despre cine o face. O poză reușită, n-are cum să nu-ți placă. E vorba de compoziție, de culoare, de vibe. Și mai puțin de trăsăturile persoanei respective.

De multe ori mergem singuri în vacanțe. Fără rușine, rog trecătorii să ne facă o poză. De multe ori mă ofer să le fac celor care nu au cui să ceară ajutor. Și se bucură că le fac. Eu știu că probabil n-o să mai ajung curând în locul respectiv, așa că vreau să am o amintire. Cum o să știu cum arătau copiii mei cu noi de mână dacă nu am o poză făcută atunci când eram fericiți?

Nu e o rușine să postezi pe rețelele de socializare sau să-ți faci poze. Ție sau unui loc. Nu contează. E o realitate a zilelor în care trăim. Așa se obișnuiește acum. Suntem în 2021 și toată lumea face poze. În curând n-o să mai fie ăsta trendul. O să ne mutăm toți spre video. Deja am început, ușor, ușor.

Așa că faceți-vă fraților poze. Nu e nimic rușinos. Dacă toți am intra pe rețele doar să îi urmărim pe alții, ce am mai vedea? Nu mai stați în umbră, e timpul să străluciți. Viața e scurtă, imortalizează clipa fericită. Peisajul ăla frumos. Floarea aia colorată. Cine știe cat timp mai ai sa o mai vezi?

3 fetițe moarte din cauza ignoranței

3 copii morți din cauza ignoranței în România lui 2021.

Cei care au copilărit înainte de anii ‘90, poate puțin și după, au avut păduchi. N-ai cum, mai ales ca fată. Și azi se mai găsesc prin școli copii care au.

Știu, e stigmatizată ideea. E rușinos, acum e altceva, nu mai recunoaștem, dar mie nu mi-e rușine. Am avut. Luam de la animale, de la alți copii, Dumnezeu știe de pe unde. Când ne prindea mama cu așa “infractori” în cap începea ritualul. Se enerva de multe ori. Nu-i plăcea să ne știe așa. Țin minte că bombănea, ea care era mereu blândă.

Punea pe pieptene petrol sau gaz, așa îi spuneam, și ne pieptăna. Apoi stăteam cu părul acoperit câteva ore și gata. Asta era tot. Scăpam. Până data viitoare. 🤦🏼‍♀️ Țin minte și acum mirosul.

Cu câteva zile în urmă s-a întâmplat o tragedie. 3 fetițe au murit. Asta m-a făcut să-mi amintesc de copilăria mea.

S-a întâmplat intr-o comună din Brașov. Mama a vrut să le scape de păduchi pe micuțe cu o soluție antiparazitară folosită la oi. Tatăl fiind cioban, a făcut rost de Tomoxan, așa se numește, și de aici nenorocirea.

S-a folosit într-un spațiu închis. Vaporii au afectat corpurile micuților de 7, 8 și nouă ani instantaneu. Mama și bunica au fost internate, cea din urmă in coma, in stare gravă.

Nu pot să nu mă gândesc la ce simt părinții. Nici nu e vorba de neglijență aici. Poate doar de ignoranță. Vina lor e discutabilă. Sunt absolut convinsă că ei au vrut binele, nimeni nu s-a gândit la tragedia care avea să se întâmple.

În România se moare din ignoranță, mai mult decât din sărăcie. E trist. E grav. E prea greu să faci față unei realități cum e asta. Sunt mâhnită. În seara asta îmi îndrept gândurile către părinții în doliu care își conduc pe ultimul drum toată speranța vieții lor. Nici nu vreau să mă gandesc ce e in sufletul lor. Ce vină o să poarte cu ei toată viața… E cumplit.😔

Student online. Da sau ba?

Student online. Da sau ba? Da, ar spune mama de două minuni care abia are timp să le facă pe toate.

E buna ideea asta. La prima vedere e chiar grozavă. Cum, necum, le rezolvăm pe toate. Chiar dacă e dificil atunci când lucrezi sau ai și alte responsabilități, reușești cumva să participi. O jumătate de oră te poți învoi, cât iei copiii de la școală. Uneori mai închizi camera și le pui să mănânce.

Sunt multe beneficii pentru online. Se economisește mult. Nu mai consumi carburant, nu mai plătești autobuzul sau taxi să ajungi la facultate. Nu mai pierzi timp în trafic. Timpul îl poți gestiona altfel. Pauzele dintre cursuri le poți petrece mai productiv decât atunci când ai fi fizic la școală. Cursurile le ai printr-un simplu click.

Într-un an învățământul s-a reformat tehnologic formidabil. S-au creat platforme de care nimeni nu mai auzise până atunci. Totul merge ca pe roate. Aparent. Câteodată.

Pentru că uneori se întâmplă pene de curent. Cade rețeaua de internet. Se blochează platformele. Și lista poate continua.

Pe de altă parte, observ că atât studenții cât și unii profesori tratează perioada asta superficial. Cei din urmă acuză faptul că se copiază. Cine poate controla asta? A cui e vina? A studenților că pot, sau a profesorilor că nu pot controla asta? Tot unii profesori găsesc problemele personale mai importante decât cursul. E frustrant să aștepți să intre când se eliberează ei. De multe ori se intră la curs la alte ore decât cele stabilite. Studenții stau la pândă să nu ia absenta, sa fie pe fază când se intră in curs. Timp mort. Pentru ei.

Nu pot să zic personal că am trecut ca gâsca prin apă. M-am străduit tare să pricep ceva. Dar nu cred ca toți au făcut asta. Sistemul i-a împărțit. Cei care intră des și au șansa să priceapă câte ceva și cei care dacă lucrează și intră când și când. pierd firul și nu mai știu cum să înțeleagă anumite noțiuni.

Dar, de departe cea mai mare prăpastie care s-a creat odată cu online-ul a fost separarea de grup. Ca și colectiv, anul nostru nu s-a întâlnit niciodată fizic. Nu am apucat să trecem bariera asta a tehnologiei. Nu ne-au ajutat nici restricțiile impuse de autorități. Asta nu e neaparat grav, dar ne afectează psihic poate fără să ne dăm seama. O apropiere fizică, niște discuții libere intre studenți ar ajuta mult. Am apuca să ne cunoaștem dincolo de ecrane, am înțelege mai ușor ce ni se întâmplă. Și totuși, pe lângă toate astea, studenții tot pentru online ar opta.

Psihologic, vorbind online-ul face mai mult rău decât bine. Practic, toți îl vrem. E mai simplu, ne-am obișnuit așa.

Revoluția Pop it! Jucăria copiilor “stresați”

Revoluția Pop it. Jucăria copiilor “stresați” aș numi-o.

Au venit copiii intr-o zi de la școală cu o chestie din plastic cu niște găurele în ea. N-am băgat de seama ce se face cu ea. Au zis că le-a dat-o o colegă. În fine. Peste vreo săptămâna i-a înapoiat-o și au început cererile. Că vor și ei, că toți copiii au, bla, bla, bla. Zic, păi să le iau și lor, mai mult ca să scap de gura lor.

Intru pe net să comand. Eram curioasă ce e. De la ei n-am înțeles ce se face cu ea. Vedeam că se dau bulele alea în sus și în jos.

Ce e Pop it? Pop it e o jucărie antistres, se pare. In diferite forme și culori, nu face nimic în afară de ai destresa pe copii. Prețurile variază, sunt de la 25 RON în sus. Ulterior mi-a mai zis un nepot că e super interesantă, că își dorește și el. Să ce? Ce să facă cu ea, nu știu. Să-i dea bulele în sus și în jos. Oau! N-am mai pomenit.

Ieri am mers în vizită la sora mea. Ghici ce? Avea și nepoțica mea toate mărimile și culorile. Ai mamă! Și tu?

Azi am primit un mesaj cu pop it en gross. Nu se găsește încă la noi in oraș. L-am trimis și eu către cineva care are magazin și poate aduce. Când m-a întrebat ce jucărie e asta nici n-am știut cum să răspund. O jucărie la modă, știu eu? O bucată de plastic care a atras copiii mai mult decât credeam vreodată.

Așadar, avem copii foarte stresați, dacă pe ei i-a înnebunit o jucărie antistres. S-a dus era jucăriilor interactive. Acum toți caută ceva relaxant, simplu și colorat. Nu mă așteptam să își dorească un lucru atât de simplu. Mă bucură pe de o parte, pentru că au uitat de PS5 pentru moment.🤦🏼‍♀️

La stat lucrezi doar dacă ai pile

Am auzit de atât de multe ori vorba cu “ la stat lucrezi doar dacă ai pile”, încât am fost nevoită să mă conving singură.

În urmă cu câteva luni, găsesc pe site-ul locurilor de muncă la stat un anunț care mi se potrivea. Și zic că n-ar fi rău să-mi depun și eu candidatura. Mă încadram perfect și ca vechime și ca experiență, toate dovedite cu acte în regulă.

Acum, bibliografia pentru concurs era destul de stufoasă. Într-o săptămână am învățat 400 de pagini cap coadă. Indiferent ce subiecte erau de dezvoltat le-aș fi știut cu ochii închiși. De asta am mers și cu încredere la concurs. Am scris cred că cel mai mult dintre toți candidații. Eram convinsă că cel putin, o să mă invite la etapa finală, la interviu.

Am așteptat nerăbdătoare rezultatul. S-a afișat cam greoi, am intrat pe site-ul instituției de zeci de ori, cred. Eram absolut convinsă că o să merg mai departe. Când s-au afișat, ce punctaj credeți că am avut?

3 și ceva. Atât am fost notată. Am crezut că e o glumă. 3 aș fi luat probabil dacă nu aș fi citit nimic. Să nu mai zic de învățat. Aș fi luat atât în condițiile în care aș fi scris doar din cultura generală, nu să mai învăț 400 de pagini.

Și apoi au urmat cunoscuții să-mi zică veșnicul “Ți-am zis eu că e aranjat”. Păi da, mi-ați zis, dar chiar așa? Adică eram pur și simplu șocată. Serios? 3? Doar atât? Ei n-au citit decât numele meu și printre rânduri?

Da, așa e, oamenii au dreptate. La stat lucrezi doar dacă ai “pile”. Ce cuvânt urât! Mi se îndoaie stomacul numai când îl scriu. Ăsta e adevărul, nu interesează pe nimeni competența sau performanța când vine vorba de instituțiile statului. Merge și așa.

De ce scriu azi despre asta? Pentru că tocmai am primit un e-mail de la o instituție a statului, semnat de un așa zis inspector superior, care arată ca un afiș de la avizier. Nici măcar nu mi-a scris prenumele, total sec, scris la persoana a-III-a, pur și simplu haotic. Eu am înțeles mesajul, nu e vorba de asta. Dar dacă vine de la un reprezentant al statului, funcție importantă, mă gândesc că omul acela are ceva cunoștințe minime. Ei bine, nu. Nu are. Și nici măcar pentru funcția deținută nu a făcut vreun efort să învețe să scrie corect un e-mail. Angajat cu pile, sunt convinsă.

Din păcate, n-am putut demonta mitul acesta. Dacă a reușit cineva, mi-ar plăcea din tot sufletul să mă contrazică. Măcar așa, să nu-mi pierd speranța de tot.

Viața de student (bătrân) online

Viața de student online e grea.

Ce m-o fi apucat și pe mine la vârsta asta cu facultatea, habar n-am.

Am îmbătrânit în niște școli. Acu’ când eu sunt mai dezorientată decât ăștia mici cu școala online. Nu știu alții cum sunt, dar ei nu pot fi atenți toate orele. Își pierd concentrarea, se fâțâie, se întind, vor la toaletă, le cade pixu’ din mână, nu notează temele… și aș putea da exemple la nesfârșit. Ca să nu mai zic că ăla mic a învățat să scrie și să citească (mai peltic așa) prin ecran. Dar asta e. Eu sunt mulțumită că tot au învățat ceva. Nu pot să le cer să fie ca restul. Deși, aici cam mor de necaz. Alții cum pot și voi nu puteți? Dar, fiecare cu felul lui. Ai mei n-au stare. Îi iubeste mami și așa agitați.

Așa, să trecem la oile noastre. Azi de dimineață, vorbesc cu ei. Mămica are examen, am nevoie să mă ajutați, să faceți liniște o oră și să nu mă strigați sub nicio formă. Am zis că e totul înțeles. Am băieți mari, înțeleg ei ce vreau de la ei.

Și încep frumos examenul. Camera și microfonul pornit. Examen oral. Emoții n-aveam. Ăștia de vârsta a doua nu mai au. Le-au folosit pe toate la celelalte facultăți.

Așa, revin. Pe la mijlocul examenului intră peste mine ăla micu’ foc și pară și începe să țipe:

⁃ Mami, George mi-a luat-o pe Ela și mi-a aruncat-o pe șifonier! (n.r. Ela, elefănțica de pluș)

Cred că am închis microfonul la secundă. Am crezut că intru în pământ de rușine. Mă uitam la el și la laptop și nu știam dacă a auzit cineva. Atunci am început să îmi amintesc ce sunt alea emoții. Am transpirat instant, am rămas mută.

Am început să-i fac niște semne cu ochii, mai mult, cu o mână pe sub scaun, ceva surdo-mut gen. Ce să mai, a țipat puțin apoi a plecat. Profa nu și-a dat seama ca am închis microfonul, eu am scăpat basma curată.

Până seara au rupt clanța, s-au încuiat din greșeală în cameră, au plâns de 7 ori și mă opresc aici. Să nu dau tot din casă.

Cine zicea că e ușor să stai acasă cu copiii? Sau cine zicea că examenele online sunt floare la ureche? Eu nu, vă zic cu mâna pe inimă.

Acum mă bag la somn, mă pregătesc pentru mâine dimineață. Cred că nu le mai explic de data asta, o să-i țin lângă mine… legați. 😂