Știi cui ar trebui sa-i spui planurile tale?

Cuiva care te-ar ajuta sa le duci la capăt. Care tace și asculta așa cum trebuie ca sa te liniștești l.

Cuiva care ți-ar fi aproape indiferent de vreme, de zi, de noapte, sau de stare.

Știu ca de obicei se spune ca durerea și bucuria nu se spune. Ca e mai bine sa nu împărtășești nimănui nici din ce ți se petrece.

E bine sa nu ai încredere in nimeni.

Doar in El.

Dumnezeu e acel prieten care te ridica atunci când nu te aștepți. Nu trebuie decât sa simti și sa ridici privirea către El. Sa ceri cu sufletul și e de ajuns.

Lui nu-i pasa dacă ai bani sau ești sărac. El nu râde de tine. El nu spune altcuiva. Dacă e ce ai nevoie îți da, dacă nu însemna ca nu asta îți trebuia.

Ajutorul meu și prietenul mai de nădejde e numai Dumnezeu. El mereu mi-a luminat calea. Mi-a trimis Înger Păzitor sa-mi stea aproape la momente de cumpăna.

Doar Lui ii încredințez planurile mele, pentru ca la El sunt păstrate cu încredere.

Prietenul meu nu m-a părăsit niciodată la nevoie. Mi-a auzit strigătul în toată gălăgia de lângă mine. Liniștea de lângă el e dătătoare de viața și de speranța. Îl el mi-am încredințat viața, familia, faptele și ziua de mâine.

Cauta-L și ajuta-L sa te găsescă. El o sa te asculte și pe tine. Cere-I cu inima.

Doar atât.

Anunțuri

Imagine

Nici colindătorii nu mai sunt ce-au fost

Ne-am schimbat cu toții. Ori noi nu mai stim sa primim cum trebuie vestea Nașterii Lui, ori cei care ne vestesc nu mai știu cum sa o facă.

Noi locuim la etajul patru, așa ca aproape nimeni nu are chef sa mai urce pana acolo. Chiar am vrut sa le arat copiilor ce frumos e sa fii vestitor al Crăciunului. Am crezut ca asta e momentul potrivit și am ieșit pe geamul de la balcon când am început sa auzim zgomot afara. Se apropia o trupa de muzicanți-dansatori-colindători. Aveau niște tobe mari și niște vuvuzele cu care făceau un zgomot infernal, aveam sa aflu câteva minute mai târziu.

Doi din ei erau îmbrăcați in urs. Ceilalti cu niște haine semipopulare, iar alți doi cărau niște genți de poștaș in care strângeau banii probabil. Unul din ei avea legat un balon de pălărie ca sa atragă atenția si mai mult la chiciul pe care îl purtau cu mândrie pe toate străzile orașului. Le arătau oamenilor prin gesturi ca vor bani, iar ei le aruncau de la balcon. Am făcut-o și eu la insistentele copiilor. Nimic sfânt, nimic care sa te ducă cu gândul la vreun colind. Zgomot mult, bani aruncați degeaba unor oameni pentru care Nașterea lui Mesia înseamnă câștig și nu bucurie.

Acum înțeleg de ce oamenii nu mai deschid usa colindătorilor. Pentru ca se tem de ce vor găsi dincolo de ea. Se tem de cei care urmăresc câștigul și mai puțin sau chiar deloc frumusețea colindului. De cei care recita fără înțeles cuvintele frumoase care vestesc Nașterea Mântuitorului.

Noi am mers cu Steaua azi. Nu pentru bani, ci pentru ca băieții sunt mici și încă au duioșie in glas și in priviri. Și mai ales pentru ca vreau sa știe ce sărbătorim și pentru ce ne pregătim.

Eu am avut o stea din anii trecuți, făcută de noi, cu care am colindat la bunica. Nu am îndrăznit sa deranjam in alte părți, deși copiilor le-ar fi plăcut sa cânte mult și bine. Ca asta mic, la 3 ani ai lui, deși nu l-a învățat nimeni, știa și el prima strofa. Așa frumos suna glasul lor! Așa de blând și de cald, încât te cuprindea emoția instantaneu.

E greu sa cred in puterea colindului când văd o șleahtă de oameni care nu transmit nimic. Care au baloane la pălării și care bat din tobe și vuvuzele.

Sunt însă încrezătoare când văd părinți adunați in fata școlii cu copii la colindat. Când aburul respirației lor din cântec și suflare se ridica pana la cer vestind Lui ca pe pământ mai e credință. Și apoi iar ma întristez când copiii încep sa plângă de sperietura unei petarde care mi-a făcut și mie, om mare, inima sa-mi stea in loc. Petarda care nu e menită sa alunge spiritele rele, ci sa amuze oameni maturi și fără minte.

Mi-e greu sa recunosc și ca ne-am pierdut din credință și din valorile păstrate atâta amar de vreme. Dar am speranța ca se va naște intr-o zi o generație noua, care ii va face pe cei fără frica de Dumnezeu și de valori sa se rușineze.

Crăciun fericit!

Imagine

Am scăpat și de operația de polipi


Răcelile repetate ale celui mic ne dau bătăi de câțiva ani. Cred ca mai exact de când a mers la gradi prima data. Nu avea nici 2 ani, când el a început sa meargă la gradi cu regularitate. Răcelile ii mai treceau doar cu antibiotic timp de câteva zile ca mai apoi sa o luam de la început. 

Mititelul de el aproape ca nu mai poata respira deloc.Medicamentele nici nu-și mai făceau efectul. Ca sa fie bine trebuia sa le ia permanent, ori asta era imposibil. Ajunsesem la capătul răbdării. 

Operația, deși din auzite nu parea înfricoșătoare deloc, o tot amânam. Ba din cauza serviciului, din cauza vremii, noi nu mai găseam momentul prielnic deloc. La ultimul control m-am decis sa merg pe mâna specialistului și sa scap copilul de chin. Bine, recunosc, nopțile nedormite au fost și ele tot un factor de decizie. 

Ultimele au fost groaznice. Eu dormind in fund, iar el ridicat cu capul pe mine ca sa poata respira, erau un efort supraomenesc, mai ales când la 6.30 eram in picioare mai mult adormita. 

Am decis ca e prea mult. Nu mai puteam îndura sa asist neputincioasa la suferința micuțului. 

Ne-a chemat la operație la ora 11 la spitalul Grigore Alexandrescu . Pana s-a eliberat sala de operație am mai așteptat vreo doua ore. Am avut timp sa ne relaxam, sa râdem, sa ne jucam. Pe mine ma relaxa mai mult faptul ca nu trebuia sa stam decât o zi. 

L-am condus pe îngeraș pana la sala de operație și l-am lăsat plângând in brațele asistentei. M-am întors in salon cu inima franta într-un colț. Îmi parea rău ca l-am lăsat plângând, dar ma bucuram ca o sa scăpam de muci. Am început sa vorbesc cu tati prin mesaje, sa-l mai liniștesc, ca el era mai panicat decât toți la un loc. 

Nu cred ca au trecut 10 minute când l-au adus înapoi din sala. Nu-mi venea sa cred ce repede se întâmplase totul. 

S-a trezit imediat și a început scandalul. Se pare ca efectul anesteziei ii făcea sa reacționeze așa. Mai asistasem înainte la ceva asemanator la un coleg de salon. Plângea, tipa, avea reacții ale mâinilor necontrolate. Nu durează mult. Când s-a mai calmat a reușit sa mi spună ca a pierdut plasturele de la o bubiță pe care o avea la un deget. Asta îl necăjesc de fapt. Apoi a început durerea in gât. O descria cam așa: „Mami, ma doare rău in gura, vreau medicament”. 

I s-a administrat un calmant și asta a fost tot. 

A venit doamna dr, mi-a spus ca volumul infecției era extrem de mare și ca dacă nu va observa la amigdalele inflamate o îmbunătățire, va fi nevoie de o alta intervenție. Am mai rămas puțin in salon la desene pana au fost actele gata și apoi am plecat. 

Recuperarea cred ca fi ceva mai lunga decât operația in sine. 

Are și acum toate simptomele post operatorii: febra, nas înfundat, tuse seaca dimineața si in timpul nopții. Tușește chiar și pana vomita. Dar e normal sa se întâmple asta chiar și la 7 zile de la operație. Trebuie sa păstram distanța de colectivitate și sa nu ne agitam prea tare. Mămica rămâne acasă cu el și văd ca asta îl face extrem de fericit. Adoarme cu mâna in parul meu, ma mângâie și ma iubește toată ziua. 

Operația asta a fost buna. M-a reconectat cu el și mi-a dat ocazia sa fac ce îmi place mie cel mai mult. Sa am grija de casa și copiii mei frumosi de care îmi era dor in fiecare zi in care plecam la serviciu. 

Dacă am scăpat de răceli, rămâne de văzut. Va țin la curent!😊

Imagine

Cât o sa mai alergam? 

Tot timpul oamenii sunt in căutare. In căutare de ceva nespecific de care au nevoie in viața lor. Poate cred ca le trebuie o casa mai mare. O mașina mai performanta sau o rochie mai scumpa și mai frumoasa. Avem planuri mari și ne dorim din ce in ce mai mult. Mai mult, mai bun, mai frumos, mai nou. 

Atât de prinși suntem in goana asta de nou și de altceva, încât uitam sa ne uitam pe lângă noi. Cât de departe am ajuns fata de cât eram in anii trecuți, nu realizam deloc. 

Evoluția pe care am avut-o de-a lungul timpului nu ne mai mulțumește oricât ne-am strădui. 

Ajungem sa nu mai apreciem ce avem acum, aici. Sa uitam sa ne bucuram de lucrurile simple cu care ne-am obișnuit. Nu mai e un miracol respirația copilului de 5 ani, așa cum o consideram in urma cu 4 ani jumate. Ne-am obișnuit cu miracolele și asta nu e bine. 

Avem lângă noi persoane care ne iubesc și ne vor binele. Avem casa pe care ne-am dorit o atât de mult in urma cu câțiva ani. Avem sănătatea pentru care ne-am rugat repetitiv și banal. Avem familia unita in jurul mesei și mai ales, avem mâncare pe masa. 

Avem șansa zilei de mâine. Un „mâine”care e cel mai relativ lucru posibil. Căruia dacă nu-i conștientizam relativitatea, nu-i conștientizam nici efemeritatea. 

Noi nu trăim pentru la anu’. Trăim acum, aici. Și dacă nu facem ceva pentru noi, pentru ei, pentru ce avem azi, pentru prețuire și bucurie actuala, mai târziu o sa fie prea târziu. 

Fa rai din ce ai. Apreciază la timp tot ce te înconjoară. Asta te face sa te simti încrezător și fericit. Pentru ca e unic tot ce ai dobândit pana acum. 

Eu vreau sa cred ca o sa ma opresc din alergat in curând. Lucrez la asta și vreau sa-mi iasă. Vreau sa ma opresc de tot si sa-mi satisfac nevoia de alergare doar prin călătorii sau vizite. 

Imagine

In oglinda nu sunt eu 


Am obiceiul sa nu ies din casa nerujata. Când plec de la serviciu, nu ies pe usa pana nu m-a aranjez. Nu știu dacă exagerez cu grija asta de a arata tot timpul bine, dar e un obicei de care nu vreau sa ma las, pentru ca îmi face bine. La țara când ajung la fel. Deși nu e necesar, pentru ca ma murdăresc foarte repede acolo, puțin ruj tot aplic. 

In alta ordine de idei, la o nunta de curând am ascultat o melodie despre copilărie. Am obiceiul de a asculta versurile și însemnătatea lor. Frumoasa rau! M-a răscolit așa de tare încât îmi venea sa plâng pe-acolo. Nu e prima data, când pățesc așa. De câte ori nu m-a făcut sa folosesc toate șervețele de la masa melodia aia „Fetele lu’ tata”… sau „I-ați mireasa ziua buna”…

Insa in seara aia, m-a făcut sa ma simt bătrâna și superficiala. Nu m-am gândit niciodată ca intre copilaria mea și ziua de azi a trecut atâta timp.

 Nu aveam absolut nici o grija. Poate decât grija sa ascult semnalul verișorilor  care ma anunța ca sunt așteptata pe la poarta. Era un chiuit, sub forma unei minimelodi pe care cred ca încă mai știu sa-l reproduc.

Amintirile despre copilăria mea frumoasa sunt formate din mirosuri si gusturi. Miros de iarba proaspăt cosită când plecam cate-și patru sa-l întoarcem sau sa-l risipim. Miros de încins de la asfalt, când puneam urechea sa auzim următoarea mașina. Miros de haine înghețate când le aduceam de afara la uscat pe lângă soba. Miros de liliac, de „mâna Maicii Domnului” și de lămâiță. 

Îmi amintesc despre mirosul de mămăliga cu lapte in tuci, de pita pe plita și de boabe fierte cu zahăr cum făcea maica. De gustul bureților cu usturoi și de dogoarea sobei iarna când stăteam pe lângă ea mâncam dovleac copt. 

Ma scăldam la gârla cu o grămada de copii într-o groapa făcută in mijlocul râului special sa imite o piscina. Nu aveam costume de baie, nu eram fandosită și ma bucura fiecare adiere de vânt. 

Acum sunt mare si regret toate astea. Nu știu cum a putut fi așa nemilos timpul cu noi. Acum ma bucura o rochie frumoasa, un colier, o excursie. Sunt fandosită și superficiala și simt ca nu mai am timp. 

Pun preț pe obiecte și mai puțin pe simțăminte. Ma gătesc mai mult, cumpar mai mult, miros mai puțin, gust mai puțin. Ma grăbesc si rău fac. Nu am răbdare sa ajungă mesajul la mine. Regret inocenta mea de când eram mica. 

Am ascultat melodia și de frica sa nu-mi vada cineva starea pe care mi-a adus-o melodia, am mers la baie. Am văzut in oglinda ceva complet transformat. Ceva care nu semăna deloc cu ce știam eu. Nu era nici o legatura intre reflecția din oglinda și ce purtam in suflet. Nu vedeam o fata muradara și ciufulită, cu par creț și blond. Vedeam o doamna aranjata cu rochie frumoasa. Atent machiata, cu par ondulat și foarte îndepărtată de tot. 

Chiar și așa, Dumnezeu mi-a trimis putere prin gând si așa mi-am dat seama ca El a fost Bun cu mine. M-a ținut aproape de locul in care m-a format ca om chiar dacă ocaziile sa ma depărtez de el au fost numeroase. Pot oricând sa merg sa-mi scald picioarele in gârla copilăriei. O mai am pe mama, pe ai mei lângă care am crescut. Am copiii și pot prin ei sa-mi retrăiesc Copilăria. Am conștiința omului crescut la țara, empatie și respect pentru bătrâni și pentru tradiții, iar asta ma face sa ma simt vie. 

Imaginea diferă fata de cea din trecut, dar sufletul a rămas același. Sufletul nu are vârsta. 

De ce nu o sa fiu niciodată un blogger de succes 

Recunosc fără nici o strângere de inima ca a avea un succes răsunător cu Annazidezi.com e departe de realitate. 

Astăzi mi-am petrecut ziua printre părinți frumosi și de succes. 

Aflată deja la cea de a treia ediție, conferinta Social Media for Parents 2017, a strâns laolalta cei mai talentați bloggeri din România. M-am bucurat sa văd fete cunoscute, sa împărtășesc opinii și idei și sa cunosc și fata in fata persoane pe care le știam doar de pe bloguri sau rețelele sociale. 

Nu vreau sa scriu prea multe despre ce s-a discutat in sala de conferinta pentru ca sunt sigura ca o vor face alții mult mai cuprinzător decât mine. 

Eu vreau sa știe lumea de atmosfera de pe holurile hotelului, din grădina din spate cu leagănul in care s-au tot făcut poze, de la masa de prânz.

Toate mămicile bloggerițe s-au transformat pentru o zi in prințese. 

Au uitat de rutina, de gătit, de spălat, de călcat și au ieșit din carapace. 

Rochii și pantofi cu toc, poșete asortate, ruj roșu îndrăzneț, râsete și multă voie buna. Au fost și mamici care au venit cu copii, dar pe care nu le-a împiedicat lucrul asta sa participe activ. 

Am văzut un grasunel de numai o luna care a fost tare cumințel, la fel și o albă ca zăpada maricica și frumoasa tare. 

Unele mamici erau îngrijorate de ce se întâmpla acasă și mai ieșeau sa dea câte un telefon. Altele voiau sa afle cât mai multe și își notau fiecare idee. 

Altele de fericire ca s-au regăsit și au o zi sau câteva ore doar pentru ele, ca mine și ca Florina, se prosteau și râdeau încât se vedea de la o posta ce bine le-a făcut ieșirea. 

Am văzut si tătici din blogosfera părintească, care nu se simțeau deloc stânjeniți, se simțeau chiar bine intre atâtea femei frumoase. Mi-am întâlnit chiar și o prietena veche pe care nu o mai văzusem de peste 10 ani. 

S-a discutat despre tot și despre toate. Teme diverse care sa trateze multe nelămuriri, multe puncte sensibile, de la sănătate pana la tehnologia la copii.

Și mi-am dat seama la un moment dat ca ceea ce sa întâmpla acolo e mult peste ce fac eu.

Eu sunt prea mica și neînsemnată sa ma pot numi blogger in adevăratul sens al cuvântului.  Un blog de succes trebuie neaparat sa facă bani. Și trebuie sa facă bani mulți, nu sa se vândă pe cateva zeci de euro. 

Din perspectiva asta, nu cred ca o sa fiu niciodată de succes. 

Iata și de ce:

1. In primul rând nu locuiesc acolo unde trebuie. Agențiile cauta oameni din București. Provincia nu e băgată in seama prea mult la capitolul asta. Informația, oportunitatea, evenimentele prin care te poți face cunoscut, precum și șansa de a învața cum se face se întâmpla tot in București. Trebuie timp și munca multă ca sa ajungi acolo unde sunt cei mari. 

2. Nu voi deveni niciodată de succes pentru ca eu nu am o strategie, așa cum au cei mai mulți. Eu scriu la cald, noaptea, in câteva minute, de cele mai multe ori plângând ascunsa printr-o camera, sa nu ma vadă nimeni. 

3. Nu ma pricep sa scriu altfel decât sincer și din suflet. Dacă nu simt, nu pot sa scriu nici măcar o fraza. Nu o fac corect, nu știu reguli de optimizare seo, nu știu cui sa cer ajutorul, iar atunci când cred ca sunt pe drumul cel bun aflu ca de fapt nu știu nimic, ca m-am depărtat mai mult. 

4. Nu știu sa ma vând, sa ma promovez. N-am îndrăzneala necesară, mi-e rusine sa nu agasez, sa nu deranjez. 

Tot ce am făcut, am făcut pentru liniștea mea. Mi-am făcut un blog, ca sa am unde ma expune așa cum sunt eu, cea adevarata. Am început sa scriu atunci când latura mea superficiala a început sa ma acapareze din ce in ce mai mult și am simțit ca o sa pună stăpânire pe mine de tot. Am început sa scriu când am avut nevoie de liniște, de ordine. In scris am iertat, mi-am cerut iertare, m-am iertat, am plâns, am mers mai departe. 

Am scris o carte, nu ca sa ma îmbogățesc ci ca sa nu rămână gândul ascuns netipărit. Sa poata atinge paginile scrise de mine și copiii când vor creste. 

Stiu toate astea și tot n-o sa renunț. O sa particip și anul viitor și la anul celalat, nu o sa-mi scape nici un eveniment la care pot ajunge pentru ca mie îmi place sa vorbesc cu oamenii la fel de mult cum îmi place sa scriu. Numind-o ratez nici o șansa de cunoaște și de a socializa.

Nu o sa fiu mare, iar asta nu ma deranjează și nu ma descurajează.

Nu o sa fiu mare niciodata,  pentru ca mie îmi place sa fiu mica, vulnerabila și supărător de sinceră.

P.s: mesajul unei cititoare a blogului m-a inspirat și m-a încurajat intr-un fel in care nu pot explica. „Anaaaa, remarca-te! Poți! Si da-ne informații!”

Ce simți când ești înșelat și cum te vindeci


Doar cei care au trecut prin asta vor înțelege ceea ce urmează sa citească. Am scris cu speranța ca cine nu a trăit o întâmplare nefericita, nici sa nu o facă vreodată. 

Momentul in care descoperi infidelitatea celui de lângă tine te lovește ca un bumerang. Durerea pe care o simți vine și revine la început, atât de des, încât ai impresia ca e continua și ca nu se va sfârși niciodată. 

Începi sa urăști iubirea, îndrăgostiții din parc care se imbratiseaza fericiti in fata ta. Îți vine sa mergi la ei sa le spui ca nu exista iubire adevărata, ca vor suferi intr-o zi, sa înceteze cu minciunile. 

Un amalgam de stări te cuprinde in tot corpul. Furie amestecată cu dezgust, durere persistenta ascuțita in piept alături de o tristete năucitoare combinata cu dezgust fata de cel pe care îl vedeai al tău pentru totdeauna, pun încet, încet stăpânire pe trupul și gândurile tale. 

Starea de răzbunare e fireasca. Vrei ca cei care te fac sa te doară sa simtă și ei la fel. Nu mai vezi frumos nimic și in nimic. 

Nu știi încotro sa o apuci, ce e de făcut pentru ca nimeni nu a învățat cum se trece peste asta ca sa predea și altora metode eficiente. 

Tot ce va leagă poate dispărea intr-o secunda. Poate nu copiii pe care ii aveți, aceia nu pot dispărea niciodată, căci vrei nu vrei ei sunt mărturia unei iubiri reale, cel puțin. Și atunci e și mai greu, ca vrei sa scapi de durere, de asumare, vrei sa pleci și nu poți, nu știi cum, unde. 

Scârba, dezgustul, nevoia de iertare, de luat de la capăt, de iubire, toate se vor strânge in jurul tău, iar tu nu vei ști ce sa alegi. 

Draga inima frântă, nu exista lipici. Nu exista antidot sa facem ceva sa treacă. Tu singura trebuie sa te repari. Dinăuntrul tău va veni vindecarea. Mai întâi trebuie sa știi va nu e din vina ta, trebuie sa te ierți pe tine și mai apoi pe ei. Indiferent de alegerea pe care o sa o faci, tu sa ierți.  E important sa urmezi ordinea și sa nu te abandonezi crezând ca ai greșit undeva. 

Nu ar trebui sa permitem nimănui sa ne dicteze starea de spirit, nici chiar celor pe care ii iubim. Rugăciunea și credința sa-ți fie surori, nu sfaturile oamenilor. Cere ajutorul Lui, nu al lor. Cugeta in tăcere îndelung și vei vedea ca poate nu e așa de rău. Încă ești aici, prezenta, vie, sănătoasă, cu cei care te iubesc și depind de tine. Trebuie sa lupți și sa ierți pentru tine și pentru ei. Ceva frumos te așteaptă, asta-i doar un hop. 

Capul sus, eu sunt cu tine! ❤️

Previous Older Entries