Fă în fiecare zi ce te face fericit

Doamne, când văd câți oameni sunt nefericiți mă apuca groaza. Când văd și că sunt așa din cauza lor mi-e și mai rău.

Mor eu pe serioșii ăștia pentru care serviciul e tot ce au in viața. Care se feresc să râdă zgomotos când le vine, pentru ca nu se cade. Triști mai trebuie sa fie cei care n-au bucuria zilei de azi. Care lasă să treacă zilele peste ei fără să se bucure de frunze, de flori și de soare.

Triști sunt cei care trag pentru case, bani și putere. Care muncesc doar pentru grija zilei de mâine și nu fac din orice un motiv de bucurie.

Triști sunt cei care găsesc doar motive de a se plânge și discută oameni ci nu idei.

Triști sunt cei care au timp și îl lasă să treacă pe lângă ei.

Ce rost au florile dacă nu le mirosi? Ce rost are soarele dacă nu te lași scăldată de căldura și lumina lui? Ce rost au zilele tale dacă le trăiești pe toate la fel?

Cum suportați rutina asta? Nu vă plictisiți?

Acum. Acum e timpul tău? Cât crezi că mai respiri? De ce ești sigur in viața? Singura certitudine e moartea. Îmi pare rau dacă sună grav, dar așa e. De nimic în afară de moarte, nu putem fi siguri aici.

Mie nu-mi plac regulile. Urăsc societatea scorțoasa care te pune să respecți un model. Care te împinge de la spate ca pe un robot. Ai voie să muncești, să ai casă, să vezi lumea doar atât cât îți e permis și cam atât.

Eu am riscat mult. Mai ales când abia adormise în mașina copiii după o zi lungă, iar eu am decis să oprim. Am riscat să le stric somnul și să-i aud morocănoși 3 ore, cât făceam până acasă, doar pentru că am vrut să mă scald în frunzele toamnei. Și am făcut-o și tare bine a fost. Nu a contat nimic, chiar dacă îmi iubesc nespus băieții. Am vrut să mă bucur și eu. Ce dacă sunt om mare? M-au chemat frunzele să mă joc cu ele. Eu nu am putut să refuz așa spectacol. Am avut momentul meu, fără ei. Pentru că înainte de a fi mamă sunt om. Cu propriile trăiri și dorințe. Ceea ce vă doresc și vouă! ❤️

Reclame

FIFA, prietenul bărbaților și inamicul femeilor

FIFA, jocul video, dușmanul tăcut al relațiilor din 2018.

Vii de la serviciu și îl găsești pe partenerul tău cuminte in casa, jucându-se pe televizor. Un simplu joc care il face sa se bucure si sa se enerveze E chiar drăguț sa-l vezi pasionat de ceva. Simpatic foc când se încruntă sau mai zice un cuvânt urat semn ca ii place sa fie învingător.

Parca ți se pare și sexi când face așa. Îți place latura asta de lupatator. E liniște în casa pentru ca el e cealalta camera de obicei, se joaca.

Așa l-ai cunoscut, jucând. Asta e timpul lui liber și nu vrei sa pari o scorpie, așa ca îl lași sa se joace cât vrea el. Dar oare știi cât vrea el?

Treptat, FIFA a devenit copilul casei. Trebuie întreținut. Jucat regulat. Nu trebuie sa treacă nici măcar o zi. Trebuie lăsat omul să-și consume energia.

Curând nopțile devin lungi și nasoale. El tot la FIFA. Încerci să-l mai atragi, ba cu o lenjerie intimă, ba cu o promisiune de ceva frumos. Nici in oraș nu mai iese ca de obicei.

Serile alea liniștite când se juca și tu îl știai in regulă s-au dus. Acum țipa când pierde sau și mai rău se exteriorizează cam ciudat. Mai ciudat decât știai. Adormi singură acum. Ce rost mai are să-l mai aștepți? Uneori îl prinde dimineața. O noapte pierdută aiurea. Așa zici tu. El e de altă părere. Îi place, e provocator jocul. E ceva ce vrea să dovedească. El e printre cei mai buni. Nu mai poate da înapoi.

Dacă ați stii câte cupluri se cearta din cauza FIFA… Mi-ați da dreptate.

Tare curioasa aș fi să știu și părerea unui împătimit. Dacă știe ce senzație de abandon și de furie provoacă partenerei.

Ce ziceți băieți? E adevărat? Care e părerea voastră? E așa grav cum pare sau e doar un joc?

3 zile fără Facebook

Am stat 3 zile fără Facebook și n-am murit. Dar nici mult nu mai aveam.

Da, da, eu, dependentă declarată de rețelele de socializare, am stat 3 zile și puțin peste fără Facebook, Insta, WhatsApp, Messenger. Totul a început din cauza unei probleme, nu spun ce, că nu o să mă credeți și a continuat cu incăpățânarea mea de a rămâne pe “uscat”.

Prima zi

Am inchis telefonul. Nu am mai vrut să primesc nici apeluri. M-ar fi distras și aș fi fost curioasă de mai mult. Așa că telefonul stins nu avea ce rău să-mi facă. Am șters înainte toate aplicațiile și l-am lăsat să zacă in geanta.

Am fost la serviciu. Simțeam ca și cum îmi lipsește ceva. Căutam telefonul la fiecare câteva minute. Nici treaba nu reușea să-mi ia gândul de la el. Cu toate că știam că zace pe fundul genții, aveam mereu impresia că l-am pierdut. Am renunțat și la ceas. Ce rost mai avea fără telefon? Am citit o carte în câteva ore. Am ieșit afară și mi-am dat seama că strada pe care lucrez e plină de viața. Am văzut mai mult decât am vazut în doi ani. Am început să privesc mai sus decât priveam in telefon și am iubit fiecare trecător de pe strada. Mi-a plăcut mult afară fără telefon. Avea așa viața, era o forfota plăcută de care nu aflasem pana atunci.

A doua zi

Am făcut mâncare cât pentru trei familii. Am vorbit cu băieții mai mult decât am făcut o până acum. I-am ascultat, am făcut cumpărături, ne-am jucat, am dormit. M-am simțit puțin părăsită. Aveam senzația de abandon. Simțeam tot mai des nevoia de a atinge telefonul. Nu se întâmpla nimic, dar mă linișteam dacă îl atingeam.

Începuse sa nu mi se mai para mare lucru și asta îmi dădea speranța. Mi-am deschis telefonul în cazul în care dorea cineva să mă sune. Dar ce crezi? M-a sunat doar o soră cu care nu mai vorbisem de ceva timp. În rest, nu m-a căutat nimeni. Aplicațiile nu erau, deci nu mă tenta nici o notificare.

Seara am rămas doar eu cu gândurile. N-am vrut să scriu, sau n-am avut inspirație, am văzut un film pe laptop și m-am culcat liniștita, să zic.

A treia zi

Deja nu mai suportam. Trebuia să ies pe afara. Eram irascibila fără să recunosc din ce cauză. Am stabilit să facem grătar. Soțul era uimit. N-ar fi crezut vreodată că pot rezista atâta timp fără aplicațiile mele preferate. Nu am spus nimănui despre faptul că nu am acces la aplicații. Am dormit la prânz, de plictiseala mai mult decât de obosită. Seara am rezistat eroic. Nici măcar o notificare n-am vrut să văd. Am stabilit ca luni o să revin.

Luni

Am ajuns la serviciu și am uitat să instalez aplicațiile. Va vine să credeți? Nu vă mai spun câte notificări aveam, dar că nu mi s-a părut urgent să le mai instalez.

Cum a fost?

Dacă m-am chinuit? Păi, a fost cam greu, recunosc. Depind de Facebook, blogul meu. El atrage cei mai mulți vizitatori de acolo. Instagramul mă ajută să fiu la curent cu tendințele și din cauza faptului că nu am avut aplicația pe telefon, tot weekendul n-am făcut poze. N-am simțit nevoia. Am rămas totuși cu mailul, acolo chiar nu puteam să renunț. Am răspuns la mailuri, dar doar atât.

Ce am rezolvat cu asta? Mi-am dat seama că degeaba pui statusuri despre succes și dezvoltare personală dacă tu stai pe canapea și nu faci nimic in sensul ăsta. Toate rețelele din lume nu te pot ajuta să fii cu adevărat fericit, decât dacă vrei tu. Ele te pot ține ocupat și te pot face să uiți pentru moment. Lucrurile cu adevărat importante se întâmpla în realitate. Când vorbești, când simțit emoția, când auzi și vezi cu ochii tăi reacții și momente importante. Trebuie să-i faci față realității dacă te ține. Pe Facebook sunt frumoși toți. Și deștepți… nu mai zic.

Mi-am dat seama că mi-e greu să rețin un dialog virtual, caut mereu conversația salvată pe undeva să o pot reciti. Pe când in realitate, am imaginea, am amintirea timpului de atunci.

În realitate oamenii nu-și mai vorbesc. Li se pare peste mâna să inițieze un dialog. Nu știu să se prezinte, dar știu să urmărească pe insta și să dea like. Și totuși momentele memorabile au loc în afara Facebookului. Atunci când lași la o parte ce aștepți să se întâmple și treci la acțiune.

Acum știu că am avut nevoie asta. Privesc cu alți ochi statusurile. Știu ce înseamnă fiecare cuvânt, iar nevoile celor care le folosesc sunt mult mai profunde decât întelesul cuvintelor din el. Oamenii poate ca au uitat să simtă, au uitat să vorbească, dar încă mai au speranța realității. Ea te poate izbi în fiecare zi, iar eu am învățat să nu ma tem.

Dacă n-ai fost in Grecia sau in Italia, nu înseamnă că vara ta a fost nasoala

Dacă n-ai fost în Santorini sau în Mikonos și nu ți-ai făcut poze intr-o piscina pe acoperișul unui hotel, nu înseamnă că vara ta a fost nasoală.

Dacă n-ai călătorit sute de mile doar pentru o nenorocita de poză postata doar ca să vadă rivala ta pe unde te-ai plimbat cu familia, nu înseamnă că ești nefericită.

Fericirea din pozele lor, nu înseamnă nefericirea ta. Poate ei au zâmbit doar la poză, nu cu adevărat. Poate fericirea lor a durat doar cât au apăsat butonul de la cameră.

Verile cu adevărat frumoase sunt cele in care ai fost cu oamenii care te înțeleg și cu care ai râs. Nu cele in care ai vânat atenție. Vara aia mișto e aia în care ai avut distracția vieții tale de care îți amintești zâmbind. Indiferent că ai fost cu cortul la munte sau în Italia pe o insulă exclusivistă.

E ok doar atunci când ce faci te face fericit pe tine cu adevărat. Nu atunci când cauți să imiți. Ce iubești tu, te face unic. Nu căuta fericirea în ce fac alții sau în ce e la modă. Mergi desculț pe ulița de la țara și ai sa vezi ce sentiment unic te va încerca. Răcorește-te cu respirația proaspăta a unei dimineți oarecare și încerca să vezi frumosul de lângă tine. Căci fericirea adevărată e lângă tine și doar tu o poți aduce în viața ta. Ea nu se afla la sute de km depărtare, ci chiar lângă tine. În faptele tale, în deciziile pe care le ei și în curajul cu care trăiești viața.

Vara ta a fost grozavă, așa cum ai trăit-o tu, nu cum se așteptau alții s-o trăiești. Vara asta e a ta pentru că niciodată nu ai mai trăit alta la fel. Pentru că ești viu și respiri. Pentru că așa cum a fost, ceva te-a făcut fericit la un moment dat.

Și nu căuta momentul potrivit departe de casa ta. Nu aștepta până mâine. Fă azi ce ai vrut sa faci mereu și fă vara asta cea mai tare vară din viața ta.

Succesul nu înseamnă fericire

Mi-am dat seama de curând că succesul nu înseamnă fericire.

Să spui că nu dorești să ai succes e o iprocrizie. Nu exista persoană care nu aspire la mai mult. Că vrea să ajungă avocat, că vrea să slăbească sau pur și simplu să se înscrie la facultatea la care și-a dorit mereu, toți vrem mai mult.

La un moment dat, fiecare dintre noi ne-am gândit la posibilitatea de a deveni oameni de succes. De ce? Pentru că de multe ori, mulți dintre noi, confundăm succesul cu fericirea. Credem ca dacă avem tot ce ne dorim, fericirea trebuie sa vina și ea. Nimic mai fals. Când ajungi pe culmile succesului ajungi de fapt sa-ți dai seama ca ai o mulțime de motive să fii nefericit.

Exista fericire independent de succes și exista succes fără fericire. Foarte mulți oameni care ajung să aibă succes iși caută în continuare fericirea, pentru că au realizat că aceasta n-a venit la pachet cu succesul. E ceva in succes care nu ne face pe deplin fericiți.

Fericirea e o stare. Se obține mai mult întâmplator, decât urmărită ca o ținta obsesivă. Nu e continuă. Durează câteva minute, secunde. O viața nu o poți avea. Dar poți face viața ta sa fie construită din mici reprize de fericire. E ceea ce mi-am dorit mereu. Sa fiu visătoare, să-mi doresc fericire și să rămân totuși conștientă că viața nu poate fi numai fericire. Dar să fac in așa fel încât să conteze doar momentele de fericire din ea.

Fericrea de multe ori poate fi declanșată fără să știm că urmează să se întâmple. Tocmai asta face să fie și mai dorită. Niciodată succesul, banii sau statutul nu a garantat fericirea.

La mine, ultima dată fericirea a venit pe neașteptate. Eram în locul nașterii lui Iisus, în Biserica ridicată pe locul acela și am auzit un cântec în limba romană. Am plâns instantaneu. Nu stiu dacă vocile care răsunau într-un mare fel m-au făcut să plâng, sau poate doar locul și faptul ca nu mai auzisem români de ceva timp. Dar efectul cântecului m-a făcut să plâng de fericire. A fost o stare mai mult decât o întâmplare. Nu mi-am imaginat niciodată că un simplu cântec bisericesc înălțat intr-o bisericuța îmi va aduce lacrimi de bucurie.

Lucrurile mărunte sunt aducătoare de fericire. Soarele din viața ta poate fi o floare, un sentiment adânc pe care nu l-ai mai trăit, o senzație de bine in corp, o îmbrățișare sau chiar și un loc nou.

Copiii sunt sigura că reprezintă o parte a fericirii. Au o voioșie și o inocența în glas și in privire, care te face instantaneu sa te simți mai bine. Ei pot vindeca și pot alina. Pot îmbunătăți stări, pot schimba vieți pentru totdeauna și mai ales te pot face să iubești din nou.

De ce nu e bine să îți faci planuri tot timpul

Cum de ce? Pentru ca de cele mai multe ori, planurile eșuează. Creierul nostru are un mecanism incredibil de a ne face să ne transpunem fie în trecut, fie in viitor, însă niciodată nu ne face să fim conștienți de prezent.

De ceva timp încoace îmi exersez puterea de a trai in prezent. Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să ma gândesc la ce va fi fără să ma gândesc la ce am in momentul acela.

Încerc pe cât se poate sa trăiesc azi, fără planuri.De nimic nu m-aș putea bucura mai mult in viața, decât de clipa pe care o trăiesc acum. Renunț încet, cu fiecare zi ce trece să mai trăiesc în trecut. Dureros și adesea cu sechele încă nevindecate, urâtul de trecut ma face sa plâng. Și de ce aș vrea să ma gândesc mereu la ceva care ma face să sufăr? Îl las in pace și el pe mine. Gândurile cu “Ce ar fi fost dacă” sunt cele mai nocive. Regretele te țin pe loc și nu te lasa să te bucuri de ce e acum lângă tine.

Viitorul suna bine, zice un slogan bine cunoscut. Oare? Cam cât de bine? Cam cât de bine îl construiești tu. Și dacă nu iese cum ți-ai dorit? Nu ți-ai dorit suficient? Sau poate soarta, destinul, oamenii ți-au pus piedici?

Dar azi? La azi cine se gândește? La ziua asta pe care ai binecuvântarea să o trăiești acum, te-ai gândit? Timpul ăsta e cel mai frumos. Pentru că îl trăiești acum și ca e aici. Bucuria zilei de azi nu mai încânta pe nimeni.

Nu putem fi siguri de nimic in lume. Mâine s-ar putea sa nici nu existe și tu treci repede peste azi pentru ceva probabil. Până la urmă, singura certitudine din viața noastră rămâne tot moartea. Naturală de altfel, dar făcută sa para înfricoșătoare tot de noi.

De moarte sigur nimeni n-a scăpat. Eu nu ma grăbesc spre ea. O amân cât pot de mult. Prin zâmbete, prin uitare, prin trăire.

Adulmec, respir, gândesc și vibrez la tot ce ma încojoară. Nu ma tem de nimic și nu ma grăbesc. Am pe cineva care îmi poarta de grija. Îl las pe El să ma vegheze in timp ce eu doar trăiesc.

Exercițiul acesta îl fac in fiecare zi. Încerc să îmi dau seama unde greșesc și ma corectez. Cu fiecare minut care trece ma experimentez și mai mult in arta prezentului. M-am iertat, m-am vindecat și acum am observat ca sunt mai calma. Am observat că liniștea oferită de prezent e mai importanta decât orice plan de viitor.

Ce e menit sa fie, va fi. Eu încerc in fiecare zi să nu mai forțez lucrurile din viața mea.

Bine, mai forțez câteodată blugii ăia strâmți din liceu, dar promit ca asta să fie singurul lucru. 😜

Trăim pe fuga

Ne închidem in birouri, de multe ori fără ferestre și ne lipim ochii de niște ecrane care ne promit bunăstare si scurte fericiri. Stam închiși ore in șir fără sa vedem lumina soarelui. Preferam aerul artificial in loc sa ne umplem plămânii cu cel de afara.

Ne dorim să treacă timpul mai repede, fără să știm că ce trăim acum e mult mai important decât ce va veni. Nimic nu ne mai satisface. Nici banii, nici familia, nici mâncarea…

Mâncam pe fugă fără să ne mai dăm seama ce băgam in gură. Nu citim etichete, nu ne pasă cu ce ne umplem stomacurile. Hrana artificială e aici și noi nici nu dăm seama. Doar suntem aproape 8 miliarde pe Pământ, cât sa ne ajungă naturalul? Ignorăm de fapt sufletul, care strigă neputincios după hrană. Lui nu-i dăm nimic. Doar corpului.

Iubim pe fugă, la fel de artificial ca și oamenii sau timpurile pe care le trăim. Emoția, sentimentul, atingerea e toată in graba. Graba de a ajunge in alt loc, departe de ce ne face cu adevărat fericiti. Iubirea e și ea tot in fața ecranelor de multe ori. Acolo ne hrănim nevoile și acolo găsim înțelegerea.

Iertăm pe fugă, prea repede fără sa avem șansa să învățam sau sa ne debarasăm de rău.

Sărim peste etape, învățam vag și nu ne mai ajunge timpul pentru a respira cu adevărat.

Vrem repede și mult. Claxonăm, ne băgam in fața tuturor, ne dorim să fim primii care mor.

Același drum urmăm și dacă încetinim ritmul. Tot o viața trăim.

Acum aș vrea sa dau timpul înapoi, să nu mai sar peste etape. Dar ma tem ca nu am timp, iar vâltoarea vieții ma împinge inerta in fața.

Și eu am zile când ma grăbesc. Și eu vreau mult și repede. Și ei sunt mici și ma imită și ăsta e cel mai rău lucru pe care îl pot învața de la mine.

“Mi-a spus că mai stă cu mine doar pentru copii”

Blogul și cartea “Viata perfecta? Poate pe Facebook”, mi-a dat prilejul să cunosc oameni fantastici. Am legat prietenii și schimbăm păreri, idei, ori de câte ori avem ocazia.

Așa se face că o prietenă, câștigată in acest fel, care intotdeuna m-a încurajat să scriu și sa merg mai departe cu pasiunea mea, se află in impas. Mi-a spus necăjită, că nimic nu mai e ca înainte. Situația dintre ea și soțul ei e la pământ. Se ceartă din orice, nu pot ieși din rutină, nimic nu-i mai convine, deși ea face tot ce e posibil să salveze căsnicia. Îl iubește mult, îmi dau seama cu fiecare discuție pe care o purtăm. Nu vrea sa renunțe asa ușor la ce au construit împreuna. S-au căsătorit din dragoste, au doi copii, iar situația lor materială e buna.

Răceala dintre ei a pornit de când ea s-a ocupat mai mult de copii și mai puțin de el. Când relația lor a fost pusă pe locul doi, iar prioritari au devenit cei mici. Singurul lucru pe care și-l reproșează e că nu a știut când să revină in cuplu ca și soție.

Problema tipică multor cupluri care au devenit părinți. Se poate rezolva dacă ambii își doresc asta. Dar din câte spune, el nu își mai dorește asta. Mai sunt împreuna doar pentru copii. Cel mai grav lucru. Știu cum e sa iubești pe cineva și sa îți spună că mai e in casă doar pentru copii. Am trecut prin asta. Și am acționat imediat ce mi-a spus asta fără sa ma mai gândesc. Am intentat divorț. Niciodată nu aș accepta ca un bărbat sa rămână lângă mine doar pentru copii. Copii care au venit ca o completare a iubirii ce ne-o purtam. Ca un alt nivel al relației la care ne-am dorit împreuna să ajungem. Nu am făcut copiii să-l păstrez când n-o să ma mai vrea. Prefer să imi încerc norocul cu altcineva sau sa rămân singura pentru totdeuna, decât sa fiu o pacoste in calea fericirii unui om pe care îl iubesc.

Am sfătuit-o să petreacă mai mult timp împreuna, sa învețe să se redescopere, dar el nu mai vrea asta. Suferă enorm și eu nu am nici o putere. Decât sa fiu lângă ea orice decizie ar lua.

Îți spun și aici, draga mea. Tu meriți iubire. Înainte de copii ați fost voi. Va leagă amintiri și ani in care v-ați ajutat și v-ați iubit necondiționat. Iubirea ar trebui sa fie fără bariere și fără condiții. Oare ce se întâmpla cu voi dacă nu mai aveați copii? Cum oare, evolua dragostea voastră? Și când vor pleca ei, pentru cine va mai ramane?

Te rog sa-l intrebi sincer pentru ce mai rămâne? Pentru ce își sacrifica el cu adevărat libertatea? Copiii ar trebui să fie împlinirea ta, nu blestemul la o viața cu un om care nu mai simte nimic pentru tine.

Fii tu însăți și caută de la tine și de la el ce îți dorești cu adevărat. Gândește-te mult înainte sa iei vreo decizie. Știu că o sa fie decizia corecta. Sunt alături de tine. ❤️

Relație de atașament sau de iubire? Pe ce se bazează relația ta?

Se confunda ușor una cu alta, iar mulți dintre noi trăim fără sa știm diferența reală dintre ele.

In relațiile lungi, care se întind pe parcursul a mai multor ani și chiar decenii, iubirea ajunge sa fie confundata cu atașamentul.

Oamenii rămân împreuna mai mult pentru ca să nu-i dezamăgească pe cei apropiați. Din obișnuința și chiar din cauza confortului evita despărțirea. Ce o sa spună lumea? Dacă o sa sufăr? Dacă o sa rămân singur? Siguranța financiară nici ea nu e de neglijat. Obișnuiți cu un anumit confort financiar, care in urma despărțirii ar avea de suferit, multe femei, de regulă, rămân împreuna doar pentru bani. Mai târziu vor ajunge sa regrete anii și sa urască banii.

Atașamentul se dezvoltă încă de la naștere. E o nevoie de baza fără de care nu putem trai. Oamenii tind să se apropie de alți oameni pentru a-și satisface nevoia de atasament, de apropiere, de comunicare. Și rămân așa, din nevoia de a se simți in siguranța. Siguranța care însă nu-i sarisface și nevoia de iubire. De la adolescenți care se îndrăgostesc pentru prima dată, până la adulti cu 30 de ani de căsnicie, toți ne aflăm intr-o relație de atasament.

Iubirea, se deosebește de atașament prin faptul că persoana care iubește e altruistă. Deși despărțirea de ființa iubita i-ar putea face rău, acesta decide in defavoarea sa, să-l lase să plece. Dacă acest lucru îl face pe cel iubit sa fie fericit, atunci durerea lui nu mai e importantă.

Atașamentul, pe de altă parte, se agăța de orice lucru care i-ar putea ține împreuna. Siguranța, gura lumii, suferința ulterioară despărțirii, frica de singurătate sunt doar câteva din motivele care sunt decisive in luarea hotărârii.

Frica și lașitatea te trezesc in relații in care nu te mai recunoști. Care te copleșesc și te fac sa simți că tu nu mai aparții locului acela.

Unele relații chiar pe nevoia de atasament se clădesc. Și unul și altul căutau pe cineva de care sa se apropie si au confundat asta cu iubirea. Aceste relații nu sunt făcute sa reziste, deoarece mai devreme sau mai târziu oamenii gasesc iubirea chiar și atunci când nu mai sperau. Granița dintre iubire și atașament este foarte fina. Se poate trece de la una la alta foarte repede. Dezamăgirile, neînțelegerile și anii mulți care apasă peste libertatea celuilalt, pot destrama iubirea creând loc atașamentului.

Așadar, relația ta pe ce e bazată? Pe iubire sau pe atașament?

Visurile nu au nici un rost, dacă nu lupți sa ți le îndeplinești

Timpul nu stă in loc

Mereu am spus asta. Pe blog, prietenilor, mamei mele, tuturor oamenilor pe care ii întâlnesc. Timpul zboară, nu fuge. Nu-l vezi, nu-l simți. Știi doar ca parcă mai ieri terminasei liceul. Sau facultatea. Nu știi când ai ajuns la 30, 35 sau 40. De multe ori, maturizarea ne face sa ne dam seama că lucrurile nu ar fi stat așa dacă am fi avut puțin curaj. Dacă am fi îndrăznit să ne ridicam din propriul confort și sa ne urmam visurile.

Am avut o perioadă in care amânam toate lucrurile. O sa ma tund de luni in colo. O sa fac cursul ăla anul viitor. O să merg in vacanța mult visată când o să mai strâng bani. Destul! Nu! Nu merge așa. Ce nu faci la timp nu mai poți face niciodată. Dacă eu am reușit sa termin doua cursuri într-un an, cu familie și cu job de opt ore pe zi, înseamnă ca se poate. Nimeni nu a fost neglijat. Copiii au adormit la aceleași ore, vacantele le-am respectat și le-am petrecut împreuna, iar viața a mers mai departe. Aveam nevoie de cursuri? Îmi vor folosi? Am avut bani? Poate ca nu, dar acum știu mult mai mult decât știam înainte sa le fac. Și nu regret decât că nu am timp destul sa fac și mai multe.

Visurile nu au nici un rost dacă nu luptăm sa ni le îndeplinim. Dacă noi nu luptăm pentru ele, nimeni nu o va face. Dumnezeu te ține in viața. Îți da șansa zilei de mâine. Un mâine pe care il poți transforma in cea mai frumoasa zi din viața ta. Lasă inima să se bucure. Iubește emoția unui nou început și poarta-te spre necunoscut.

Ai văzut o floare frumoasa? Oprește-te o secunda să o mirosi. Crezi ca o fata e simpatica? Îndrăznește și spune-i. O sa-i faci ziua mai frumoasă. Nu ai nimic de pierdut dacă îți lași rațiunea sa se depărteze atât cât sa poți visa. Relațiile alea de ani de zile in care nimeni nu face nimic, doar numără anii, sunt groaznice. Sunt sigură ca unul din ei speră in fiecare an, ca de la anul sa se întâmple ceva. Și e trist când aud cum trec anii. Și ei se mint mereu ca sunt in regulă.

Șansele, momentele, zilele trec. Fă la timp tot ce îți propui. Zilele pierdute, pierdute rămân. Decât sa te gandesti cum ar fi fost dacă, mai bine treci la fapte.

Timpul nu stă in loc.

Eu am început să fac tot ce mi-am dorit dintotdeauna. Nu am de gând sa-mi refuz nimic. Dacă e bine sau rău va decide timpul. Nu ma mai gândesc la viitor, trăiesc azi și atât. Eu contez. Sunt vie și mai puternică decât am fost ieri. De atât am nevoie.