Tu crezi că o să schimbe, iar el că nu o să pleci niciodată

În România 1 din 4 cupluri divorțează. Eșecul căsniciilor din vremurile noastre a ajuns la cote înfricoșătoare chiar dacă nu mai sperie pe nimeni. El poate fi și explicat dacă stăm să analizăm situațiile diferite prin care se ajunge aici. Femeile își doresc de mici să ajungă soții. E aproape o goană între care își găsește mai repede sortitul, la fel ca intr-o competiție. Bărbații nu se grăbesc, dar nici nu analizează prea mult. Se aruncă fiecare ca găina în grămadă și apoi ajung la divorț când nu mai au încotro.

Când aud de un eșec în căsnicie la câte cineva pun imediat întrebarea:

“Dar n-ai știut de la început?”

“Ba da, dar am crezut că o să se mai schimbe.”

Asta e cea mai uzuală greșeală. Dacă cineva nu te-a plăcut la început, mai târziu nici atât. De exemplu soacra. Nu te-a plăcut de la început, slabe șanse să-și schimbe părerea. Nimeni nu se schimbă pentru nimic în lume.

Dacă înainte să vă luați bea, mai târziu o să bea și mai rău. Dacă ți-a tras o palmă și apoi a zis iartă-mă, o să mai urmeze altele și mai dureroase. Dacă te-a înșelat și apoi ai iertat, o să fie și a doua oară. Nimeni nu se schimbă. Decât poate dacă merge la terapie sau își găsește sensul vieții în vreo călătorie spirituală. Dar câte cazuri cunoașteti? Eu, n-am auzit încă de evenimente d-astea fericite.

E rău la început? Păi, n-ai văzut nimic încă. Urmează și mai rău. Totul depinde de cum debutează. Dacă poți să te schimbi tu, foarte bine, dar nu încerca și pe el. Trebuie să-și dorească el să o facă, nu să-l rogi sau să-i impui tu.

Apoi, mai e și la bărbați o chestie. Ei zic că femeia îndură multe. Ei, da, să spele că d-aia e femeie. Apăi, cu copiii să se descurce că d-aia e mamă. Tu n-ai nici o treabă. Și femeia îndură multe, se ridică de sute de ori. Își îneacă lacrimile fără să o vezi. Te iartă și te așteaptă înapoi la ea așa cum erai la început. Ani de zile răbda. Până intr-o zi în care nu mai poate. Sau nu mai vrea. Nu mai are pentru ce să lupte.

Atunci pleacă. Și când pleacă, nu te mai uita după ea. Lumea a evoluat. Nimeni mai mai rabdă la nesfârșit. O să zici că e o toană de-a femeilor, după care o să pledezi în victimă. Îi mai pasă cuiva? Neah.

D-aia e bine să caști ochii înainte. Nu te grăbi, măsoară de zece ori și taie odată. Și să nu credeți niciodată că o să se schimbe ceva după nuntă. Că o să fie mai rău, cel mai probabil. Nunta nu e decât o petrecere de câteva ore. Iar voi, dragi bărbați, să nu credeți că nu o să plece. Ba o să plece, fix când te aștepți mai puțin. Și tot vouă nu o să vă placă. Vă asigur.

Dar, ce să faci, așa e viața, o loterie.

Am clipit și am împlinit 34

Am clipit și am împlinit 34 de ani. Așa mi s-a părut timpul până acum.

Cum m-a găsit 34? Puțin depresivă și cam obosită. Eram atât de obosită încât am zis că nu ies afară din casă de ziua mea. Noroc că m-a convins soțul

până la urmă, că apoi îmi părea și rău.

Am citit sute de mesaje. Oamenii au găsit potrivit ca duminica, ziua lor liberă să îmi trimită un gând bun. Nici nu știam ce nevoie am să aud și vorbe frumoase despre mine. Urâte am tot auzit în ultima vreme.🤦🏼‍♀️

Nu sunt nici mai înțeleaptă, nici mai învațată decât eram anul trecut. Sunt la fel, în interior sunt la fel de când mă știu. Noroc că timpul îmi mai aduce câte un rid, câte-o durere de care nu știam, să simt și eu că îmbătrânesc.

Oricum, nu știu cum trec anii ăștia. Știu doar că vreau să uit tot ce nu mi-a plăcut. De greșit o să mai greșesc, pentru că sunt om, nu mașinărie. Dar învăț, de la toți oamenii pe care îi întâlnesc, învăț câte ceva. Și știu să găsesc ceva de bine în orice lucru rău. Așa am supraviețuit până acum. Așa vreau să fac și de acum înainte. Să scot relele și să rămână în mintea mea doar bunele. Am doar un suflet, n-am unde să le pun pe toate.

Copiii sunt cei pe care îi pun la numărătoare atunci socotesc binecuvântările vieții mele. Ei sunt în vârful piramidei. Pentru că nimeni nu m-a iubit vreodată așa sincer cum o fac ei. Nimeni nu mi-a trimis o felicitare scrisă stângaci într-un plic mare. Nimeni nu m-a mai strâns în brațe așa tare cum au făcut-o ei de dimineața. Mânca-i-ar mama de drăgălași!

Oricum, cu bune și rele, viața trece. Ce rost avea să stau acasă azi, duminica, când puteam să îmi fac o amintire frumoasă. Și câteva poze, bineînțeles.

Poza e făcută pentru toți cei care s-au gândit la mine azi. Îi pup și îi îmbrățișez cu tot sufletul meu de 34 de ani. Să fiți sănătoși și la pungă groși.

Să te ferești întotdeauna de omul tăcut

Îl am pe ăsta micu’, îi tururie gura ca moara stricată. Nici în somn nu tace, dacă vă zic că bombăne și atunci, mă credeți? Dacă mergem cu mașina până în altă țară, pai până acolo vorbește. Și știu cu cine seamănă. Cu maică-sa. Eu dacă tac înseamnă că mă glodește vreun pantof, sau m-o fi supărat careva.

E nasol când întâlnesc oameni tăcuți. Nu știi de unde să o iei. Ăștia de obicei te lasă pe tine să balmajesti ca să ia din discuție ce le convine lor. Tu vorbești normal, că de, așa vorbești tu și ei extrag. Ce le convine, ce se potrivește cu ce cred ei despre tine, scot din context și folosesc împotriva ta. Orice spui poate fi folosit împotriva ta. E greu pentru mine, specializată în comunicare, cu ani de studiu pe tema asta. Pentru că eu chiar cred că prin comunicare reușim mult mai ușor să ne rezolvăm problemele.

De obicei, pe tăcuți, oamenii îi percep ca pe persoane liniștite, de încredere, care știu să asculte mai bine decât o fac alții. Nimic mai fals. Ei ascultă cu alte pretexte.

Ori îi eviți, ori ești precaut în preajma lor. Aia trebuie să faci.

Și dacă mă gandesc mai bine, cei mai sinceri oameni sunt cei care vorbesc. Ăia gen, latră dar nu mușcă. N-am auzit oameni care vorbesc și care spun cu ușurință lucruri despre ei, să facă rău. În schimb tăcuții, nu știi ce le poate pielea. D-aia e bine să păstrezi distanța. Ce nu te atinge, nu-ți poate face rău.

Așadar, aveți grijă cu oamenii tăcuți. Sunt de departe cei mai periculoși.

Să lucrezi cu oamenii e cel mai nasol

Să lucrezi cu oamenii e cel mai nasol din lume.

Fie că ești doctor, fie că ești director, simplu asistent sau femeie de serviciu, cel mai greu în câmpul muncii e să lucrezi în contact direct cu oamenii.

O fata care se trezește la ora 5, își pune salopeta cu bocancii și pornește la serviciu, e tratată de cei care vin în magazin de parcă ar fi servitoare. Ea trebuie să aibă o explicație de manager, o forță de bărbat și o inteligenta de licențiat. Nu are voie să aibă zile proaste. Din contră, trebuie să înlocuiască la cerere și colegii care lipsesc și să suporte toanele dublu ale clienților.

Alta e învinuită de infumurare când nu face decât să respecte regulile companiei la care lucrează. I se reproșează că nu are studii, deși e supracalificată pentru ce e plătită.

Să lucrezi cu oamenii e cea mai dificilă slujbă din lume, cu siguranță.

Există mai multe tipuri de clienți:

Bogații

Cei mai nervoși. Nu au timp niciodată. Sunt pe grabă, trebuie să dai repede cu ei, timpul înseamnă bani. Tu ești doar un instrument, nimic mai mult. Nu exiști, nu ești om, nu ai voie să respiri, decât să-i pui pe primul loc și repede. Că ei sunt bogați și contează. Noi suntem acolo doar să-i servim.

Românii străini

Sunt cei plecați de câțiva ani din țară care intră vorbind la telefon în altă limba decât cea in care au învățat să grăiască. Ola, mariola, am bani ombre, muncesc și trăiesc bine câteva săptămâni cât stau prin România. E nasol aici, acolo dacă faci așa sau așa, te arestează. Ce scump e aici. Japcă pe față. România e de c…. Prototipul asta e fie cu adidași de firmă vizibilă din avion, fie cu latex sau fusta scurta. Ceva median nu există.

Complexații

Nimeni: nimic.

Complexatul: “Ce, ai impresia că numai tu ai funcție?”

-Ok, ce s-a întâmplat?

“Nu mă lua pe mine de sus? Vă știu eu cum ați ajuns aici. Aveți impresia că sunteți deasupra tuturor.”

Urâtmirositorii

Îi simți de la o poștă. N-ai cum altfel. Miros puternic de urina și mucegai, naftalină, putred, rânced și transpirație. Toată lumea de pe lângă are ceva la nas, de obicei. Nimeni nu spune nimic, dar toți simt. Avem aer condiționat, avem ușa larg deschisă, ne mai mirosim de parfumul dat de dimineață, suportăm cum putem. Toată pupulația simte, mai puțin cel în cauză.

Ignoranții

Ei știu tot, au auzit la cineva. Sunt foarte bine informați, Google, vecini, prieteni, toți sunt surse vitale de cunoaștere. Dacă spui regula ta nu e bine. Știe el mai bine. Vrea să faci ca el, dar în același timp el nu știe ce vrea. Gen, vreau să închid contractul cu voi începând cu data de ieri. 😂

Reclamagii

Intră, observă, tace și reclamă. Nici măcar nu întreabă, nu cere lămuriri, ia ce i se dă și apoi se dă agresat, insultat, nemulțumit de informația livrată. Reclamagii pentru asta pleacă de acasă. Ei sunt chitiți pe o reclamație.

Nevorbiții

„Buna ziua, am venit cu autobuzul de 8 jumate, am fost la cumpărături, mi-am pierdut portofelul săptămâna trecută, fiică-mea și a rupt piciorul.”

„Cu ce vă putem ajuta?”

„Așa, că tot am venit am zis să trec să vă întreb, că apoi mă duc și pe la Maria să văd, ca zicea că-mi dă niște ardei.”

Au mamă, treci la subiect, frate!

În timp ce rezolvi treaba pentru care a venit:

“Da, ce liniște e aici. Cum rezistați cu atâția clienți? Cu ce fond de ten vă dați?” 🤬

Supărații

Cei care au probleme acasă și nu pot țipa acolo o fac la funcționarii publici. Răbufnesc când așteaptă sau când nu li se rezolvă problema cum se așteaptau ei. Le pică din orice, fâsâie fitilul la cea mai mică nemulțumire și apoi să te ții. Vărsa tot la tine, vrei nu vrei, trebuie să-i asculți toate problemele. Le încasăm cu zâmbetul pe buze. Custumer care e foarte important în orice companie. Îți vine să-i înfigi tocul în gura aia cu care țipă la tine fără motiv, dar tu zâmbești. C-așa-i în tenis. 🤦🏼‍♀️

Oamenii de treabă

Sunt cei pozitivi, care îți dau energie și chef să mergi mai departe cu încredere.

Ei zâmbesc, mulțumesc, așteaptă răbdători. Sunt politicoși, știu ce presupune să lucrezi cu oamenii și nu strâmbă din nas pentru nimicuri. Au răbdare și înțeleg ce li se explică. Nu combat aiurea ideile pe care nu le cunosc și saluta respectuos la plecare. Ei dau speranță sistemului în care trăim. Pentru ei plec de acasă zilnic. Mă rog să fie cât mai mulți și mă instalez la birou în fiecare zi pregătită pentru orice. Fac o cruce în ceru’ cu gurii cu limba și ce-o fi, o fi.

“Cum reușești să le faci pe toate?” sau “Mie când mi-e foame mă duc la serviciu”

Am primit de multe ori întrebarea asta. Cum naiba reușesc să merg și la serviciu de dimineața până seara, să merg și la evenimente și să rămân și online activa? Păi, e greu. Mi-ar fi plăcut să fiu o scriitoare care să scrie cărți după cărți, să stau undeva în liniște doar eu familia și laptopul. Dar viața nu e așa cum ne-o dorim mereu. Am o vorbă cu prietena mea cea mai bună, noi mergem la muncă de foame. 😂 Când ne e foame, plecăm de acasă la muncă. Și pentru că am nevoie de bani să trăiesc intr-o societate consumeristă, iar copiii cer, fără să știe greutățile vieții, trebuie să câștig cât mai mult.

Mai ales când am vacanța cu copiii, vacanța fără copii, weekenduri de distracție in familie, patima pentru gătit și machiat, casa de întreținut și câte și mai câte. Toate costa și nimeni nu o să vină să te întrebe cum mai stai cu banii. D-aia merg să lucrez și să câștig destul cât să îmi rămână energie să mai și trăiesc.

Sunt zile în care vreau să renunț. Să câștig mai putin și să am mai mult timp liber. Zile ca astea pe care le trăiesc acum, cu doar câteva zile de concediu rămase și energie la minimum. Nu mă dau ce nu sunt. Zic aici că nu sunt vreo milionară și nici nu vreau să par. Deci cine mă judecă, mă judecă greșit. Nu că mi-ar păsa, dar așa să se știe că sunt un om normal și nu vreau să mă dau cine nu sunt.

Așa că dacă vrei, trebuie să faci ceva, gen să muncești, că altfel nimeni nu e obligat să-ți dea. Și apoi, lipsa de ocupație e nocivă. Te face să gândești prea mult și prea prost. Așa că hai, mie mi-e foame, mă duc la serviciu.

Când îți faci Facebook doar să te uiți la alții

Când îți faci Facebook doar să te uiți la alții te numești laș.

Am auzit de multe ori: “Eu nu pun nimic pe Facebook”. Ooo, bravo! Să stai toată noaptea să te uiți la ăia care pun.

Și câte conturi false nu există…. ehe, să fim noi sănătoși.🤨

Dar de ce nu pun nimic? Pentru că au stima de sine scăzută, zic studiile. Adică nu se cred destul de interesanți cât să pună ceva despre ei. Sau nu le place destul de mult ce văd în oglindă.

Ei zic că nu sunt genul, că ies nasol în poze, că nu trebuie să știe lumea ce fac ei. Dar ietă că lumea știe de ei. Știe că se ascund sub niște poze de profil vechi sau cu peisaje de pe net.

Mai rău e când râd de ăia care pun. Pai stai, frate, dacă își făcea toată lumea Facebook la sanchi, tu la ce te mai uitai? Deci, cineva trebuie să se „sacrifice”. Pot să fiu eu aia. Eu ma pun pe insta, pe Facebook, pe blog, peste tot. Nu că aș avea asa multe de arătat, ci doar că așa îmi place mie să socializez. Și pentru că ăsta e scopul rețelelor de socializare. Să pui, nu să vânezi pozele altora pe furiș.

La mine se poate uita oricine, deci n-ai cum să mă ameninți că nu mă mai urmărești, din moment ce tot ce pun e public. Sunt peste tot, fie că vrei, fie că nu.

Tuturor ne place pe net. Unii recunosc și nu se simt rușinați de nimic. Alții se ascund și îi pândesc pe alții ca să aibă de ce râde. Indiferent de situație, rețelele de socializare sunt trend, modă, normalitate. Numiți-o cum vreți, dar nu vă mai feriți de ele. Sau, știu eu? Treaba voastră, puteți să ne urmăriți pe noi, ăștia care punem. Avem material nou în fiecare zi. 😜

Plaja Cochilia, locul unde Marea Neagră pare Ocean

Plaja Cochilia, locul unde Marea Neagră pare Ocean e aici în România.

Dacă în Iunie mergem cu copiii mai multe zile în concediu, August e despre aniversarea nunții. Mereu am găsit o bunică disponibilă care să îngrijească vreo două zile de năzdrăvani ca să ne destindem și noi fără ei. De obicei a doua vacanță e în țară, pentru că zilele de concediu sunt pe terminate și nici nu ne dorim plecați prea mult de lângă copii.

Am tot auzit vara asta de plaja din Tuzla, o comună constănțeană la o aruncătură de băț de Eforie Sud. Am vazut niște poze care m-au convins să merg acolo. Drumul e prăfuit, dar scurt. Zic eu, după ce am mers acolo cu decapotabila și am simțit nevoia unui duș ajunsă la destinație. 🤦🏼‍♀️

Marea Neagră acolo nu mai pare neagră. E o amestecătură de culori pe care n-am mai văzut-o nicăieri. Plaja, odată sălbatică, acum prinde contur de civilizație. Totul e decorat cu elemente naturale. Ce mi-a plăcut cel mai mult e îmbinarea reușita de modern și tradițional. Se intră cu rezervare făcută în prealabil, iar taxa e 30 lei în cursul săptămânii și 40 lei în weekend. Asta doar pentru Cochilia, fâșia asta de plajă, pentru că după ce se termină, poți sta liniștit oriunde.

Mâncarea e în principiu pe bază de pește. Doar la o terasa am vazut pui și porc. Sunt câteva terase cu meniul scris pe o tablă la intrare. Simplu, dar bun. Am mâncat zargan cu mămăligă și cartofi pe plită cu brânza. O asociere inedită pentru mine, dar așa gustoasă… Prețurile nu sunt ieșite din comun cum mă așteptam. E de încercat locul.

E liniște acolo, doar sunetul valurilor, fără semnal la internet, cu o carte bună, pun pariu că v-ar plăcea. Mie tocmai îmi cumpărase soțul una cadou, a picat la țanc. Altă dată dansam, cântam, mă distram gălăgios, acum am petrecut potolită. Nici n-am vorbit. A fost altfel. Am citit, ne-am plimbat puțin, am fost mulțumită altfel. Nu pot să explic, poate plaja retrasă, poate cartea, sau anii m-au făcut așa, dar jur că a fost bine.

Plaja Cochilia e frumoasă. Nu m-a dezamăgit cu nimic. Sunt condiții bune, apa e ireală, plaja e curată, ai unde să faci poze bune. 😜 La anul mă întorc.

Stă cu chirie și pune poze de la mare

Azi a venit la serviciu o persoana juridică care a zis că el nu și-a luat concediu niciodată. El muncește zilnic, d-aia are și bani și e juridic, nu fizic. Susținea ideea că dacă vrei să ai, trebuie să muncești, nu să stai de vacanțe. Apoi a început să-i critice pe cei care nu au o casă a lor, că de, în comunism, cine nu are casă = loser. Zicea că nu-i înțelege pe ăștia săraci, cum de locuiesc cu chirie și postează poze pe Facebook de la mare. De parcă la barieră la Fetești te întreabă unde locuiesti mai înainte și abia apoi poți să treci.

Ideea lui despre vacanță era următoarea: înainte să iasă la pensie, la bătrânețe, ultimii doi ani o să călătorească. O să-și ia soția și o să vadă tot ce n-a văzut toată viața. Ce visuri au și unii, mă gândeam eu, aproape plângând la gândul că mi-am prăpădit aproape toate zilele de concediu.

Eu tăceam, dar era o tăcere d-aia înăbușită de poziția în care mă aflam, care nu-mi permitea să vorbesc așa cum aș fi vrut. În fond, clientul nostru, stăpânul nostru. Nu voiam să-l pun pe fugă. Dar ce crezi, am blog și aici zic ce vreau eu.

Era așa mândru de visul asta dinainte de pensionare, încât ai fi zis că i-a prevazut cineva dinainte anii pe pământ. Tare curioasa sunt cum o să suporte călătoria vieții lui la 60 și ceva de ani. Când inima îți dă palpitații, oasele te dor, mâinile îți sunt obosite. Ore cum o să reușesti să vezi lumea cu vederea slăbită? Și cum o să te bucuri de toate frumusețile lumii când o să ai bani, dar n-o să mai fii tânăr? Și apoi cine îți garantează atâția ani pe pământ? Cum poți fi sigur că ajungi la anii aia pe care îi aștepți toată viața? Când viața e ca un fulg și atârna de un fir de ață? Când toate sunt efemere și trec anii ca un nor?

Eu vreau ca toți care stau cu chirie să meargă în vacanță. Atâta timp cât muncesc și își permit să plătească pentru locul lor, din partea mea au liber la concediu. Unde scrie că dacă n-ai bani destui nu trebuie să pleci de acasă? Plecați fraților mereu, mergeți unde vedeți cu ochii, râdeți și mâncați ce vă place. Asta e viața. Și cine are bani mulți, să-i strângă, să facă mai mulți și să stea acasă, să-i păzească.

Ne mor copiii sub ochii celor care ar trebui să-i apere

Am vrut să stau deoparte de subiectul crimelor care au zguduit țara. Am vrut să neg nepăsarea, prostia și lipsa de umanitate a unora. Am răbdat până n-am mai putut. Știu că s-au scris multe despre subiect, iar eu nu sunt genul care să insiste să prelungească tragedia. Dar nu mai pot. Mă doare sufletul, sunt și eu mamă și om înainte de toate. M-am pus în locul părinților fetei și mi s-a făcut rău. Nu am suportat nici gândul că ar fi putut fi copilul meu, dar să trăiesc drama părinților ei?

Alexandra s-a încrezut în țara asta, iar țara a lăsat-o să aștepte. Fiecare om știe că atunci când ești în pericol trebuie să anunți. Trebuie să strigi, să te faci auzit. Pe ea au auzit-o plângând, singură speriată și neajutorată și i-au spus să lase linia liberă. De parcă se anunțau răpiri și violuri la fiecare 5 minute și ea îi ținea din treabă.

Zic așa, singurele modalități de a scăpa din mizeria care ni se desfășoară în fața ochilor sunt educația sau renunțarea, plecarea din țară. Dar Alexandra a știut că atunci când ești în pericol trebuie să anunți autoritățile, a fost educată să urmeze pașii normali pentru ieșirea din pericol. Și la ce i-a folosit că a fost educată? A dat peste niște ignoranți. Cealaltă metodă, de a pleca din țară rămâne în picioare. Dar pământul e plin de români, d-aia de care ai vrut să scapi cand ai decis să părăsești țara. E complicat până la urmă. Nu avem decât să ne încredem tot în educație. Poate nu generația asta, dar măcar cele viitoare să ne scape. Până atunci, rămânem aici privind neputincioși cum ne mor copiii sub ochii celor care ar trebui să-i apere.

Nu suport răutatea gratuită

Ce te costă să fii om? Ce te costă să îți vezi de treaba ta?

Tupeul unora mă face să-mi fie milă de ei. Cât de patetic să te simți ca să fii rău? Să stai să jignești oamenii pe grupuri, să le spui cât sunt de urâți și de săraci. Sau să le atragi atenția că sunt proști și tu deștept. Cât de singur și de trist trebuie că ești ca să îți irosești energia pe comentarii la paginile de Facebook ale emisiunilor de la tv.

Cât de repede trece viața și cum aleg unii să și-o petreacă. Eu sunt șocată. Și nu mă dau sfântă. Toți bârfim la un moment dat. Poate cu un prieten bun, sau fără să îți dai seama. Dar nu să am nerușinarea să mă adresez direct cu tot veninul din cuvinte.

Să împroști răutate gratuit mi se pare cel mai josnic lucru din lume. Să n-ai compasiune de copii sau de bătrâni. Să jignești direct fără perdea, să fii malițios și arogant cu cei mai puțin înzestrați intelectual mi se pare o mârlănie. Și un tupeu fantastic.

Nu poți să jignești oamenii așa. Poate că nu e vina lor că sunt așa. Dar tu n-ai altceva de făcut decât să stai să dai sfaturi?

Eu nu stiu forma mai mare de necivilizației decât atunci când ești rău cu voința. Civilizat înseamnă bunătate, tact, inteligenta emoțională, putere, știință, nu înseamnă numai că știi că trebuie să arunci hârtia la gunoi. Cine strigă în gura mare de defectele altora, ar trebui să-și pună un semn de întrebare. De ce simt mereu nevoia să înfrunt pe cineva? De ce simt mereu că trebuie să fac un rău? Poate veți spune că viața e de vină. Ca ea i-a făcut așa. Nici vorbă, viața e doar un pretext ca ei să-și justifice nevoia de rău.

E normal să fii rău intr-o lume ca cea în care trăim, dar e admirabil să fii bun. Îmi doresc ca toți să încercam să scoatem în față binele din oameni sau din jur. De rău sunt sătulă. Și apoi, să ridice primul piatra cel care n-a greșit niciodată.