Toți suntem stricați

Toți suntem stricați, aveți grija de inima voastră.

Toți suntem stricați. La un moment dst fiecare dintre noi a suferit o dezamagire, sau a fost rănit. Noi toți am fost crescuți cu răni, dacă nu ale noastre ale celorlalți. Sau fiecare dintre noi a avut nevoi neîmplinite.

Toți avem cicatrici. Pe piele, pe suflet.

Nimeni nu e perfect. Perfecti ne naștem dar nu și murim. Rănile astea, născute sau dobândite de la alții le ducem mai departe. Unii le cară cu demnitate, alții se plâng. Se plâng și dau vina pe alții. Ori pe soarta nepotrivnica. Pe țara în care s-au născut sau pe părinți, pe genă, pe moștenire.

Mulți nu știu că toată situația în care trăiește se poate depăși. Că totul depinde de noi și de curajul cu care avem îndrăzneala să înfruntăm viața. Viața asta care nu e nici grea nici ușoară. E fix cum o facem noi. Suferința ta n-o împrăștiați. Învățați să trăiți cu ea sau lăsați-o trecutului. Nimănui nu-i pasă dacă ești bine sau ești rău. Dacă nu te iubești tu, nimeni altcineva n-o va face în locul tău. Tu ești binele și răul tău. Cu cât mai repede îți dai seama că totul depinde de tine, cu atât mai curând vei fi fericit.

De ce nu începi de azi?

Reclame

Sunt o țărancă

Termenul de țaran acum desemnează altceva decât locuitor de la sat care îngrijește pământul. Acum e folosit mai mult în sensul de nepoliticos, bădăran, necivilizat.

Părinții mei sunt de la țara, iar eu am crescut acolo. Au reușit să mă crească frumos, așa cât le-a permis timpurile acelea. De fapt, acum realizez cât de frumos m-au crescut și ce util mi-a fost să stiu de mică ce înseamnă respectul.

Am băut apă din izvoare, am fost la fân, m-am jucat în țărână. Am făcut mancare din noroi și m-am jucat în rumeguș. Nu mi-a fost teamă niciodată cu ce sunt. Chiar dacă am avut lipsuri, nu am lăsat asta să mă descurajeze sau să-mi răsfăț copiii peste măsura. Am mers la oraș și nu mi-a fost rușine să spun de unde sunt. Niciodată nu m-am dezis de locurile frumoase ale copilăriei. Mama mea și tatăl meu au făcut eforturi uriașe pentru fiecare dintre cei patru copii. Nu le-am cerut pentru că am știut că nu au de unde sa-mi dea. M-au crescut bine, în schimb.

Lumea acum e avansată. Copiii de la țara acum nu mai spun unde s-au născut. Cred că faptul că s-au nascut la țară e un soi de handicap. Părerea celor din jur e vitală pentru existența lor. Vor să pară altfel decât sunt. Se dau drept copii mai bogați, mai deștepți decât sunt în realitate. Iar când realitate îi lovește se simt copleșiți. Se plâng din orice și cer prea mult, mai mult decât le-ar putea oferi părinții. Și părinții fac din ce in ce mai multe, in timp ce copiilor le rămâne tot mai putin de făcut.

Poate că merg in locuri sofisticate acum și pozez pe Instagram în divă, dar tot o țărancă sunt. Și nu o să-mi fie rușine niciodată să neg. Știu mulți născuți la oraș care se comportă mai ciudat decât niște oameni ai grotelor. Educația de la țară arhaică și plină de înțelepciune rămâne de bază.

Și da, poate sunt țărancă atunci când sunt prea directă, atunci când nu am răbdare, sau când vine vorba despre locul în care m-am născut. Dar sunt o țărancă care evită discuțiile inutile care nu duc nicăieri. Mă feresc cât pot de negativiști și deși fac eforturi, tot nu pricep ura unora gratuită.

Rămân mândra de moștenirea pe care mi-au transmis-o părinții și de educația primită.

Mulțumesc mama și tata pentru tot.

Sunt prinsă între plata facturilor și doar o viață am

Sunt prinsă între plata facturilor și doar o viața am. Bătălia pe care o duc lunar între ce mi-aș dori și realitatea care mă lovește fix peste ochi e chinul în care mă zbat de când mă știu.

Mama nu e lângă mine mereu. Distanța și faptul că știe că mă descurc și singură o tine departe de mine. M-am obișnuit așa. Ea e a fost învațată cu greul, nu mă pot plânge la ea din nimicuri. Totuși se îngrijorează când nu sunt bine. E o fire mai detașată și foarte greu face complimente cuiva, dar zilele trecute mi-a spus cu mândrie că nu-și imagina niciodată că rebela familiei se va dovedi așa o mama puternica și devotată. Mi-a plăcut mult complimentul ei. Mă face să fiu și mai atenta la ce voi face mai departe și e atât de greu să nu o dezamăgesc…

Nu e de acord cu faptul că nu strâng bani. Și așa e. Nu-i strâng că nu am suficienți. Când am bani abia astept să-i cheltuiesc. Fac planul înainte să îmi intre în cont. Duc un război cu mine însămi și e tot mai greu cu fiecare lună care trece.

Lupta mea zilnică e între a plăti facturile și a trăi viața la maximum. Știu, cheia e balanța. Să fii moderat în tot și să le combini pe ambele ar fi ideal. Dar cum să fac asta? Mereu alunec mai mult intr-o parte, e imposibil să rămân așa perfect aliniată și cu picioarele pe pământ.

Se mai ivesc și situații neprevăzute care solicita sume pe care nu le iau in considerare în planurile mele. Se îmbolnăvește un copil. Apoi altul. Apoi avem taxe lunare, trimestriale, anuale și tot așa. Se duce de râpa toată moderația mea. Cu toate astea am avut incăpățânarea să nu neglijez nici viața. Am plătit până acum și facturile la timp și mi-am marit și stocul de amintiri.

Crezul meu, ăla de care mă agăț când vreau să-mi fac de cap e că viața e prea scurtă. Văd în fiecare zi asta. Nu pot să uit că timpul meu e limitat aici. Suntem atât de efemeri încât strânsul banilor nu o sa ne ajute prea mult atunci când o să dăm colțul.

E o realitate ce spun eu aici. La fel de real ca și atunci când nu ai bani.

De aia plănuiesc mereu câte o ieșire din cotidian la câteva luni. Să nu uit că cele mai importante averi cu care o să rămân o sa fie amintirile. Oricum, mama poate să stea liniștită, sunt pe drumul cel bun, am reușit să strâng 100 de lei luna asta. 🤦🏼‍♀️ Nu promit nimic luna viitoare, dar nu-mi pierd speranța, mămico. 😂

Fă în fiecare zi ce te face fericit

Doamne, când văd câți oameni sunt nefericiți mă apuca groaza. Când văd și că sunt așa din cauza lor mi-e și mai rău.

Mor eu pe serioșii ăștia pentru care serviciul e tot ce au in viața. Care se feresc să râdă zgomotos când le vine, pentru ca nu se cade. Triști mai trebuie sa fie cei care n-au bucuria zilei de azi. Care lasă să treacă zilele peste ei fără să se bucure de frunze, de flori și de soare.

Triști sunt cei care trag pentru case, bani și putere. Care muncesc doar pentru grija zilei de mâine și nu fac din orice un motiv de bucurie.

Triști sunt cei care găsesc doar motive de a se plânge și discută oameni ci nu idei.

Triști sunt cei care au timp și îl lasă să treacă pe lângă ei.

Ce rost au florile dacă nu le mirosi? Ce rost are soarele dacă nu te lași scăldată de căldura și lumina lui? Ce rost au zilele tale dacă le trăiești pe toate la fel?

Cum suportați rutina asta? Nu vă plictisiți?

Acum. Acum e timpul tău? Cât crezi că mai respiri? De ce ești sigur in viața? Singura certitudine e moartea. Îmi pare rau dacă sună grav, dar așa e. De nimic în afară de moarte, nu putem fi siguri aici.

Mie nu-mi plac regulile. Urăsc societatea scorțoasa care te pune să respecți un model. Care te împinge de la spate ca pe un robot. Ai voie să muncești, să ai casă, să vezi lumea doar atât cât îți e permis și cam atât.

Eu am riscat mult. Mai ales când abia adormise în mașina copiii după o zi lungă, iar eu am decis să oprim. Am riscat să le stric somnul și să-i aud morocănoși 3 ore, cât făceam până acasă, doar pentru că am vrut să mă scald în frunzele toamnei. Și am făcut-o și tare bine a fost. Nu a contat nimic, chiar dacă îmi iubesc nespus băieții. Am vrut să mă bucur și eu. Ce dacă sunt om mare? M-au chemat frunzele să mă joc cu ele. Eu nu am putut să refuz așa spectacol. Am avut momentul meu, fără ei. Pentru că înainte de a fi mamă sunt om. Cu propriile trăiri și dorințe. Ceea ce vă doresc și vouă! ❤️

FIFA, prietenul bărbaților și inamicul femeilor

FIFA, jocul video, dușmanul tăcut al relațiilor din 2018.

Vii de la serviciu și îl găsești pe partenerul tău cuminte in casa, jucându-se pe televizor. Un simplu joc care il face sa se bucure si sa se enerveze E chiar drăguț sa-l vezi pasionat de ceva. Simpatic foc când se încruntă sau mai zice un cuvânt urat semn ca ii place sa fie învingător.

Parca ți se pare și sexi când face așa. Îți place latura asta de lupatator. E liniște în casa pentru ca el e cealalta camera de obicei, se joaca.

Așa l-ai cunoscut, jucând. Asta e timpul lui liber și nu vrei sa pari o scorpie, așa ca îl lași sa se joace cât vrea el. Dar oare știi cât vrea el?

Treptat, FIFA a devenit copilul casei. Trebuie întreținut. Jucat regulat. Nu trebuie sa treacă nici măcar o zi. Trebuie lăsat omul să-și consume energia.

Curând nopțile devin lungi și nasoale. El tot la FIFA. Încerci să-l mai atragi, ba cu o lenjerie intimă, ba cu o promisiune de ceva frumos. Nici in oraș nu mai iese ca de obicei.

Serile alea liniștite când se juca și tu îl știai in regulă s-au dus. Acum țipa când pierde sau și mai rău se exteriorizează cam ciudat. Mai ciudat decât știai. Adormi singură acum. Ce rost mai are să-l mai aștepți? Uneori îl prinde dimineața. O noapte pierdută aiurea. Așa zici tu. El e de altă părere. Îi place, e provocator jocul. E ceva ce vrea să dovedească. El e printre cei mai buni. Nu mai poate da înapoi.

Dacă ați stii câte cupluri se cearta din cauza FIFA… Mi-ați da dreptate.

Tare curioasa aș fi să știu și părerea unui împătimit. Dacă știe ce senzație de abandon și de furie provoacă partenerei.

Ce ziceți băieți? E adevărat? Care e părerea voastră? E așa grav cum pare sau e doar un joc?

3 zile fără Facebook

Am stat 3 zile fără Facebook și n-am murit. Dar nici mult nu mai aveam.

Da, da, eu, dependentă declarată de rețelele de socializare, am stat 3 zile și puțin peste fără Facebook, Insta, WhatsApp, Messenger. Totul a început din cauza unei probleme, nu spun ce, că nu o să mă credeți și a continuat cu incăpățânarea mea de a rămâne pe “uscat”.

Prima zi

Am inchis telefonul. Nu am mai vrut să primesc nici apeluri. M-ar fi distras și aș fi fost curioasă de mai mult. Așa că telefonul stins nu avea ce rău să-mi facă. Am șters înainte toate aplicațiile și l-am lăsat să zacă in geanta.

Am fost la serviciu. Simțeam ca și cum îmi lipsește ceva. Căutam telefonul la fiecare câteva minute. Nici treaba nu reușea să-mi ia gândul de la el. Cu toate că știam că zace pe fundul genții, aveam mereu impresia că l-am pierdut. Am renunțat și la ceas. Ce rost mai avea fără telefon? Am citit o carte în câteva ore. Am ieșit afară și mi-am dat seama că strada pe care lucrez e plină de viața. Am văzut mai mult decât am vazut în doi ani. Am început să privesc mai sus decât priveam in telefon și am iubit fiecare trecător de pe strada. Mi-a plăcut mult afară fără telefon. Avea așa viața, era o forfota plăcută de care nu aflasem pana atunci.

A doua zi

Am făcut mâncare cât pentru trei familii. Am vorbit cu băieții mai mult decât am făcut o până acum. I-am ascultat, am făcut cumpărături, ne-am jucat, am dormit. M-am simțit puțin părăsită. Aveam senzația de abandon. Simțeam tot mai des nevoia de a atinge telefonul. Nu se întâmpla nimic, dar mă linișteam dacă îl atingeam.

Începuse sa nu mi se mai para mare lucru și asta îmi dădea speranța. Mi-am deschis telefonul în cazul în care dorea cineva să mă sune. Dar ce crezi? M-a sunat doar o soră cu care nu mai vorbisem de ceva timp. În rest, nu m-a căutat nimeni. Aplicațiile nu erau, deci nu mă tenta nici o notificare.

Seara am rămas doar eu cu gândurile. N-am vrut să scriu, sau n-am avut inspirație, am văzut un film pe laptop și m-am culcat liniștita, să zic.

A treia zi

Deja nu mai suportam. Trebuia să ies pe afara. Eram irascibila fără să recunosc din ce cauză. Am stabilit să facem grătar. Soțul era uimit. N-ar fi crezut vreodată că pot rezista atâta timp fără aplicațiile mele preferate. Nu am spus nimănui despre faptul că nu am acces la aplicații. Am dormit la prânz, de plictiseala mai mult decât de obosită. Seara am rezistat eroic. Nici măcar o notificare n-am vrut să văd. Am stabilit ca luni o să revin.

Luni

Am ajuns la serviciu și am uitat să instalez aplicațiile. Va vine să credeți? Nu vă mai spun câte notificări aveam, dar că nu mi s-a părut urgent să le mai instalez.

Cum a fost?

Dacă m-am chinuit? Păi, a fost cam greu, recunosc. Depind de Facebook, blogul meu. El atrage cei mai mulți vizitatori de acolo. Instagramul mă ajută să fiu la curent cu tendințele și din cauza faptului că nu am avut aplicația pe telefon, tot weekendul n-am făcut poze. N-am simțit nevoia. Am rămas totuși cu mailul, acolo chiar nu puteam să renunț. Am răspuns la mailuri, dar doar atât.

Ce am rezolvat cu asta? Mi-am dat seama că degeaba pui statusuri despre succes și dezvoltare personală dacă tu stai pe canapea și nu faci nimic in sensul ăsta. Toate rețelele din lume nu te pot ajuta să fii cu adevărat fericit, decât dacă vrei tu. Ele te pot ține ocupat și te pot face să uiți pentru moment. Lucrurile cu adevărat importante se întâmpla în realitate. Când vorbești, când simțit emoția, când auzi și vezi cu ochii tăi reacții și momente importante. Trebuie să-i faci față realității dacă te ține. Pe Facebook sunt frumoși toți. Și deștepți… nu mai zic.

Mi-am dat seama că mi-e greu să rețin un dialog virtual, caut mereu conversația salvată pe undeva să o pot reciti. Pe când in realitate, am imaginea, am amintirea timpului de atunci.

În realitate oamenii nu-și mai vorbesc. Li se pare peste mâna să inițieze un dialog. Nu știu să se prezinte, dar știu să urmărească pe insta și să dea like. Și totuși momentele memorabile au loc în afara Facebookului. Atunci când lași la o parte ce aștepți să se întâmple și treci la acțiune.

Acum știu că am avut nevoie asta. Privesc cu alți ochi statusurile. Știu ce înseamnă fiecare cuvânt, iar nevoile celor care le folosesc sunt mult mai profunde decât întelesul cuvintelor din el. Oamenii poate ca au uitat să simtă, au uitat să vorbească, dar încă mai au speranța realității. Ea te poate izbi în fiecare zi, iar eu am învățat să nu ma tem.

Dacă n-ai fost in Grecia sau in Italia, nu înseamnă că vara ta a fost nasoala

Dacă n-ai fost în Santorini sau în Mikonos și nu ți-ai făcut poze intr-o piscina pe acoperișul unui hotel, nu înseamnă că vara ta a fost nasoală.

Dacă n-ai călătorit sute de mile doar pentru o nenorocita de poză postata doar ca să vadă rivala ta pe unde te-ai plimbat cu familia, nu înseamnă că ești nefericită.

Fericirea din pozele lor, nu înseamnă nefericirea ta. Poate ei au zâmbit doar la poză, nu cu adevărat. Poate fericirea lor a durat doar cât au apăsat butonul de la cameră.

Verile cu adevărat frumoase sunt cele in care ai fost cu oamenii care te înțeleg și cu care ai râs. Nu cele in care ai vânat atenție. Vara aia mișto e aia în care ai avut distracția vieții tale de care îți amintești zâmbind. Indiferent că ai fost cu cortul la munte sau în Italia pe o insulă exclusivistă.

E ok doar atunci când ce faci te face fericit pe tine cu adevărat. Nu atunci când cauți să imiți. Ce iubești tu, te face unic. Nu căuta fericirea în ce fac alții sau în ce e la modă. Mergi desculț pe ulița de la țara și ai sa vezi ce sentiment unic te va încerca. Răcorește-te cu respirația proaspăta a unei dimineți oarecare și încerca să vezi frumosul de lângă tine. Căci fericirea adevărată e lângă tine și doar tu o poți aduce în viața ta. Ea nu se afla la sute de km depărtare, ci chiar lângă tine. În faptele tale, în deciziile pe care le ei și în curajul cu care trăiești viața.

Vara ta a fost grozavă, așa cum ai trăit-o tu, nu cum se așteptau alții s-o trăiești. Vara asta e a ta pentru că niciodată nu ai mai trăit alta la fel. Pentru că ești viu și respiri. Pentru că așa cum a fost, ceva te-a făcut fericit la un moment dat.

Și nu căuta momentul potrivit departe de casa ta. Nu aștepta până mâine. Fă azi ce ai vrut sa faci mereu și fă vara asta cea mai tare vară din viața ta.

Succesul nu înseamnă fericire

Mi-am dat seama de curând că succesul nu înseamnă fericire.

Să spui că nu dorești să ai succes e o iprocrizie. Nu exista persoană care nu aspire la mai mult. Că vrea să ajungă avocat, că vrea să slăbească sau pur și simplu să se înscrie la facultatea la care și-a dorit mereu, toți vrem mai mult.

La un moment dat, fiecare dintre noi ne-am gândit la posibilitatea de a deveni oameni de succes. De ce? Pentru că de multe ori, mulți dintre noi, confundăm succesul cu fericirea. Credem ca dacă avem tot ce ne dorim, fericirea trebuie sa vina și ea. Nimic mai fals. Când ajungi pe culmile succesului ajungi de fapt sa-ți dai seama ca ai o mulțime de motive să fii nefericit.

Exista fericire independent de succes și exista succes fără fericire. Foarte mulți oameni care ajung să aibă succes iși caută în continuare fericirea, pentru că au realizat că aceasta n-a venit la pachet cu succesul. E ceva in succes care nu ne face pe deplin fericiți.

Fericirea e o stare. Se obține mai mult întâmplator, decât urmărită ca o ținta obsesivă. Nu e continuă. Durează câteva minute, secunde. O viața nu o poți avea. Dar poți face viața ta sa fie construită din mici reprize de fericire. E ceea ce mi-am dorit mereu. Sa fiu visătoare, să-mi doresc fericire și să rămân totuși conștientă că viața nu poate fi numai fericire. Dar să fac in așa fel încât să conteze doar momentele de fericire din ea.

Fericrea de multe ori poate fi declanșată fără să știm că urmează să se întâmple. Tocmai asta face să fie și mai dorită. Niciodată succesul, banii sau statutul nu a garantat fericirea.

La mine, ultima dată fericirea a venit pe neașteptate. Eram în locul nașterii lui Iisus, în Biserica ridicată pe locul acela și am auzit un cântec în limba romană. Am plâns instantaneu. Nu stiu dacă vocile care răsunau într-un mare fel m-au făcut să plâng, sau poate doar locul și faptul ca nu mai auzisem români de ceva timp. Dar efectul cântecului m-a făcut să plâng de fericire. A fost o stare mai mult decât o întâmplare. Nu mi-am imaginat niciodată că un simplu cântec bisericesc înălțat intr-o bisericuța îmi va aduce lacrimi de bucurie.

Lucrurile mărunte sunt aducătoare de fericire. Soarele din viața ta poate fi o floare, un sentiment adânc pe care nu l-ai mai trăit, o senzație de bine in corp, o îmbrățișare sau chiar și un loc nou.

Copiii sunt sigura că reprezintă o parte a fericirii. Au o voioșie și o inocența în glas și in privire, care te face instantaneu sa te simți mai bine. Ei pot vindeca și pot alina. Pot îmbunătăți stări, pot schimba vieți pentru totdeauna și mai ales te pot face să iubești din nou.

De ce nu e bine să îți faci planuri tot timpul

Cum de ce? Pentru ca de cele mai multe ori, planurile eșuează. Creierul nostru are un mecanism incredibil de a ne face să ne transpunem fie în trecut, fie in viitor, însă niciodată nu ne face să fim conștienți de prezent.

De ceva timp încoace îmi exersez puterea de a trai in prezent. Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să ma gândesc la ce va fi fără să ma gândesc la ce am in momentul acela.

Încerc pe cât se poate sa trăiesc azi, fără planuri.De nimic nu m-aș putea bucura mai mult in viața, decât de clipa pe care o trăiesc acum. Renunț încet, cu fiecare zi ce trece să mai trăiesc în trecut. Dureros și adesea cu sechele încă nevindecate, urâtul de trecut ma face sa plâng. Și de ce aș vrea să ma gândesc mereu la ceva care ma face să sufăr? Îl las in pace și el pe mine. Gândurile cu “Ce ar fi fost dacă” sunt cele mai nocive. Regretele te țin pe loc și nu te lasa să te bucuri de ce e acum lângă tine.

Viitorul suna bine, zice un slogan bine cunoscut. Oare? Cam cât de bine? Cam cât de bine îl construiești tu. Și dacă nu iese cum ți-ai dorit? Nu ți-ai dorit suficient? Sau poate soarta, destinul, oamenii ți-au pus piedici?

Dar azi? La azi cine se gândește? La ziua asta pe care ai binecuvântarea să o trăiești acum, te-ai gândit? Timpul ăsta e cel mai frumos. Pentru că îl trăiești acum și ca e aici. Bucuria zilei de azi nu mai încânta pe nimeni.

Nu putem fi siguri de nimic in lume. Mâine s-ar putea sa nici nu existe și tu treci repede peste azi pentru ceva probabil. Până la urmă, singura certitudine din viața noastră rămâne tot moartea. Naturală de altfel, dar făcută sa para înfricoșătoare tot de noi.

De moarte sigur nimeni n-a scăpat. Eu nu ma grăbesc spre ea. O amân cât pot de mult. Prin zâmbete, prin uitare, prin trăire.

Adulmec, respir, gândesc și vibrez la tot ce ma încojoară. Nu ma tem de nimic și nu ma grăbesc. Am pe cineva care îmi poarta de grija. Îl las pe El să ma vegheze in timp ce eu doar trăiesc.

Exercițiul acesta îl fac in fiecare zi. Încerc să îmi dau seama unde greșesc și ma corectez. Cu fiecare minut care trece ma experimentez și mai mult in arta prezentului. M-am iertat, m-am vindecat și acum am observat ca sunt mai calma. Am observat că liniștea oferită de prezent e mai importanta decât orice plan de viitor.

Ce e menit sa fie, va fi. Eu încerc in fiecare zi să nu mai forțez lucrurile din viața mea.

Bine, mai forțez câteodată blugii ăia strâmți din liceu, dar promit ca asta să fie singurul lucru. 😜

Trăim pe fuga

Ne închidem in birouri, de multe ori fără ferestre și ne lipim ochii de niște ecrane care ne promit bunăstare si scurte fericiri. Stam închiși ore in șir fără sa vedem lumina soarelui. Preferam aerul artificial in loc sa ne umplem plămânii cu cel de afara.

Ne dorim să treacă timpul mai repede, fără să știm că ce trăim acum e mult mai important decât ce va veni. Nimic nu ne mai satisface. Nici banii, nici familia, nici mâncarea…

Mâncam pe fugă fără să ne mai dăm seama ce băgam in gură. Nu citim etichete, nu ne pasă cu ce ne umplem stomacurile. Hrana artificială e aici și noi nici nu dăm seama. Doar suntem aproape 8 miliarde pe Pământ, cât sa ne ajungă naturalul? Ignorăm de fapt sufletul, care strigă neputincios după hrană. Lui nu-i dăm nimic. Doar corpului.

Iubim pe fugă, la fel de artificial ca și oamenii sau timpurile pe care le trăim. Emoția, sentimentul, atingerea e toată in graba. Graba de a ajunge in alt loc, departe de ce ne face cu adevărat fericiti. Iubirea e și ea tot in fața ecranelor de multe ori. Acolo ne hrănim nevoile și acolo găsim înțelegerea.

Iertăm pe fugă, prea repede fără sa avem șansa să învățam sau sa ne debarasăm de rău.

Sărim peste etape, învățam vag și nu ne mai ajunge timpul pentru a respira cu adevărat.

Vrem repede și mult. Claxonăm, ne băgam in fața tuturor, ne dorim să fim primii care mor.

Același drum urmăm și dacă încetinim ritmul. Tot o viața trăim.

Acum aș vrea sa dau timpul înapoi, să nu mai sar peste etape. Dar ma tem ca nu am timp, iar vâltoarea vieții ma împinge inerta in fața.

Și eu am zile când ma grăbesc. Și eu vreau mult și repede. Și ei sunt mici și ma imită și ăsta e cel mai rău lucru pe care îl pot învața de la mine.