Căsătoria, un chin

Așa a devenit în zilele noastre căsătoria, un chin. Un chin în care mulți aleg să trăiască de bunăvoie, de dragul copiilor, de rușinea lumii, de lene, de nepăsare.

Arunc un ochi pe Facebook și deja pot să spun doar din postări, cine nu se înțelege bine cu soțul/soția. Și nu știu de ce, de cele mai multe ori, timpul îmi dovedește că am dreptate. E atât de evident, totul.

Omul în natura lui ca ființă umană nu e monogamă. Își dorește varietate și schimbare. Știu, o să mă contrazică din nou femeile. 😀 Totuși nici singuri nu putem trăi. Suntem ființe sociale care au nevoie de oameni, au nevoie să iubească și să fie iubiți.

Așa se face că ne căsătorim. Pentru motivul acesta apar și copiii. Din nevoia de iubire. Și cădem apoi ușor în capcana comodității. Vorbele frumoase s-au spus înainte, când eram la început. Gesturile de dragoste, tot atunci. Și atunci căsătoria a apărut din nevoia de a ne garanta cineva ca ne va iubi mereu.

Partenerul trebuie mereu să fie acolo. Că doar și-a luat angajamentul acesta la început. Nu mai contează altceva. Tu ai promisiunea făcută, nu-ți mai pasă. La ce să te mai aranjezi? La ce să mai cucerești ceva ce ai deja? Merge și așa. Rutina e alt dușman. Nu mai comunicăm decât chestii de “Logistică”, cum bine spunea cineva într-un articol. Așa se face că ne plictisim. Ne trezim în fața unui străin pentru care avem mai multe resentimente și frustrări, decât gesturi de iubire. Căsătoria devine un chin. Nu mai ai subiecte de discuție. Te enervează la orice pas. Parcă te sufoci, vrei să pleci, dar te gândești si la copii. Și poți trăi o viața întreaga așa.

Asta dacă nu intervine divorțul.

Nimeni nu a mai făcut niciun efort. Cineva s-a îngrășat prea tare, cineva a flirtat cu altcineva, cineva a uitat să se mai dea cu parfum și tot așa. Apoi vezi oameni care sunt așa cum ți-ar plăcea ție. Dar nu gândim că de fapt și cu ei s-ar putea întâmpla la fel. Poate fi doar o chestiune de timp.

Dacă unul dintre ei mai face eforturi chiar și căsătoriți de ani buni, e de apreciat. Trebuie păstrat și trebuie comunicare serioasă în punctele care necesită îmbunătățire prin efort comun.

Că apoi ,după divorț toată lumea se schimbă. Ați observat? Își schimbă culoarea părului, slăbește foarte mult, se îmbracă mai decent sau mai provocator. Ori merge la sală și își tonifiază corpul, bea apă mai multă, face cursul ăla pe care și l-a dorit mereu, se machiază diferit, etc. După divorț se observă îmbunătățiri substanțiale. Pe care le-ar fi putut face încă din timpul căsătoriei. Și nu se mai ajungea aici. Dar, ce să zic? Evoluăm diferit, gândim diferit. Dacă însă vrei să-ți păstrezi partenerul/a trebuie să îți menții interesul pentru tine în special. Și apoi să-i amintești în fiecare zi de ce te-a ales la început, prin atitudinea pe care o ai zilnic fața de căsnicie.

Cuplurile care au o fundație solidă în care există comunicare, iubire și dorință, pot înfrunta orice obstacol. Cine nu, se destramă la prima bătaie de vânt.

Femei care condamnă alte femei. Abject

Femei care condamnă alte femei. Abject. Un titlu care mă dezgustă, dar care trebuia folosit.

De curând o mamă a fost dată dispărută de soțul ei în orașul meu. S-au făcut demersurile necesare la poliție, s-a mediatizat cazul pe rețelele de socializare, în special faptul că unul dintre copiii femeii dispărute suferă de leucemie, iar în prag de sărbători mama l-a abandonat pe el și pe fratele lui.

Articolele apărute în presa argeșeană au fost nemiloase. S-au distribuit în zeci de grupuri. Oamenii au început acuzele cu o ură nejustificată la adresa femeii. În principiu femeile. Ele constituiau majoritatea celor care o numeau în fel și chip. Aceleași femei care probabil au greșit și ele vreodată. S-a descoperit apoi că mama a plecat de bunăvoie de acasă. Motivul? S-a îndrăgostit de altcineva în timp ce era în spital cu copilul bolnav. Nu știu dacă sigur asta a fost tot. Spun ce spune presa.

Nimeni nu s-a gândit la motivele care a dus la asta. Ce stă oare la baza acestui eveniment? E cineva care a trăit exact aceleași lucruri trăite de femeia respectivă? Cunoaște cineva exact cum era atmosfera în casa lor?

Poate soțul știa oarecum de ce se petrece. Poate a vrut să facă public tot evenimentul ca să capete sprijin și să se vindece prin blamarea soției. Nu știu, cred.

Poate mama respectivă trece printr-o perioadă foarte grea în care și ea are nevoie de sprijin moral. Și nu l-a găsit acasă. Nu cred că e foarte ușor să treci prin ce a trecut ea. Iar ca mamă pot să spun că nu poți îngriji un copil sau pe cineva bolnav dacă tu nu ești bine. Pur și simplu nu ai putere. Cred că a cedat presiunilor și gândurilor. E de înțeles în situația dată.

Mă uimește ura asta gratuită. Împroșcată cu mizerii și cu cuvinte dintre cele mai jignitoare. Și culmea, tot de la alte femei. Care probabil au și ele traume, le e și lor greu, se simt și ele copleșite câteodată. Dar care se ascund și pun măști. Măști de mame perfecte, soții model, femei ireproșabile care nu ar putea să facă asta niciodată.

Eu cred că e greu. Nu cunosc personal persoanele implicate în poveste. Dar ca femeie sunt pur și simplu oripilată de cum a fost judecată o mamă. Cine suntem noi să ne dăm cu părerea în public? Cine emite judecățile de valoare pe grupuri? Femeile care ar trebui să se susțină.

În încheiere aș vrea să faceți un exercițiu de gândire. Dacă ar fi fost invers. Soțul se îndrăgostea și pleca de acasă? Cine era de vină? Vă spun eu. Amanta, desigur. Ea i-a sucit mințile și l-a luat de lângă copilași. Că doar nu era el.

Ce faci când copilul tău e agresorul?

Ali al meu e cel mai sensibil copil din lume. Bine, așa zice mamă-sa și încă câțiva care îl cunosc mai bine. Țin minte când avea câțiva anișori și mă tot întârzia cu ora de culcare. Ba că mai vrea apă a n-șpea oară, ba că mai face pipi, d-astea de frecuș. Și după ce varsă apa pe jos am izbucnit de nervi. I-am spus: “Of, mi-ai mâncat sufletul tu mie!” Și s-a pus pe plâns, și plângea sărăcuțul de plângeam și eu de mila lui. El a crezut că chiar e posibil să mor, dacă începe să-mi mănânce sufletul. Cam așa stă treaba cu el. Dar sensibilitatea lui acum e la alt nivel. A crescut odată cu vârsta.

Și intr-o zi când am fost să-l iau de la școală o fetița de la el din clasa plângea. Ii spunea mamei ei că niște copii au scuipat pe caietul ei. Ferească Dumnezeu, zic. Dacă e p-așa de pe clasa întâi nu e de bine. Când se apropie Ali de mine, ii zice mamei că și el e unul dintre cei care au făcut asta.

Am simțit că leșin. Am rămas fără cuvinte. Nu credeam asta. Ali a început să plângă rușinat. Fetița plângea deja. L-am rugat cu cea mai mare rușine din viața mea să-si ceară scuze și să o îmbrățișeze. Ceea ce a făcut înainte sa apuc sa termin. Apoi au urmat discuțiile depre ce înseamnă umilirea, jignirea, amarul și toată situația prin care a trecut colega lui. A spus că așa făceau niște colegi si a vrut sa facă si el, bănuiesc să fie si el acceptat in grup, probabil. Am înțeles. Ce era să mai fac? Am mers acasă, am luat bani din pușculița lui, desigur, și i-am cumpărat impreuna un caiet nou colegei. I l-a dat a doua zi cu încă un set de scuze. Care nu pot face mare lucru. De fetița aceea frumoasă și blândă, vă spun sincer, mi se rupea sufletul când mă gândeam prin ce a trecut și cum plângea in fata școlii. Dacă era al meu in locul ei? Ce aș fi făcut? Habar n-am, dar nu e in regulă ce se petrece cu copiii încă de la vârste fragede.

Niciodată nu mi-aș fi închipuit că băiatul meu o să poată să producă atâta suferință cuiva. Mai ales că el luminează pe unde trece. E de o bunătate ieșită din comun. Și repet, încerc să fiu cât de obiectiva pot când spun asta. Acum ca am scris mă simt mai bine. Parca sunt mai ușoară. Că nu vreau sa scriu numai despre lucruri bune de la noi de acasă, ci despre cele reale, care mă frământa cu adevărat.

Dar da, se mai întâmplă. Vreau să vă întreb, voi cum ați fi procedat?

Discursul unei studente. Ziua Mondială a Educației

Discursul unei studente pregătit pentru deschiderea anului universitar. Ziua Mondială a Educației azi.

Ieri, la facultate noastră a fost deschiderea noului an universitar. S-a discutat despre valori, principii, conștientizare și corectitudine. S-a evitat subiectul vaccin. S-a evitat din bun simț, sunt convinsă. Mai ales că s-a punctat foarte bine faptul că informație există și pentru și împotriva, așa că cine are minte, să înțeleagă, să extragă ceea ce e important pentru viețile tuturor.

Subiectul vaccin a devenit tabu. Ca religia sau politica. Mai ales că sunt unii susținători ai unor idei care chiar luptă să propage o idee greșită. Sunt mulți, ca o sectă așa. Se vorbește despre exterminare in masă, oculta mondială, magneți și alte inepții.

În fine, pe mine mă afectează situația asta. Faptul că suntem aproape pe ultimul loc la vaccinare în Europa, spune multe despre noi ca și nație. Faptul că mulți români refuză să ne imunizăm și să ne protejam în fața bolii pe noi și pe cei vulnerabili de lângă noi e inacceptabil. Atâta timp cât asta afectează educația copiilor mei, mă afectează și pe mine. Numărul mare de îmbolnăviri cauzate de numărul mic de vaccinați, înseamnă măsuri de restricționare, închidere școli și așa mai departe. Ceea ce afectează educația pe toate planurile. Și poate eu nu am avut șansa asta să fiu informată și să am acces la atâta informație. Dar vreau să aibă copiii mei. Asta mă afectează personal, faptul că oamenii refuză să înțeleagă importanța bolii și a vaccinării.

Acum, revenind la ceea ce am scris în titlu. Las aici discursul pregătit pentru deschiderea anului universitar. Fac asta să nu uit de unde am plecat atunci când o să ajung acolo unde mi-am dorit.

“Stimați profesori, dragi colegi,

Pentru prima dată de când ne numim studenți, iată că ne putem întâlni și fizic. Am sperat mult la acest moment în care să ne putem vedea gesturile, chipurile…bine, ochii cel puțin. ☺️

Primul an de studiu știm cu toții că a fost atipic pentru normalitatea la care ne așteptam. Noi am parcurs absolut toate cursurile online, așa că astăzi să ne întâlnim in situația asta a ajuns să fie atipic.

Asta înseamnă că răul de ieri a devenit realitatea zilelor în care trăim, din păcate.

Noi, anul 2 PIPP am reușit să ne grupăm într-un colectiv frumos chiar și în condițiile acestea vitrege. Și cred eu că asta e mare lucru. Să depășim barierele ecranului și să formăm prietenii frumoase reprezintă pentru mine cea mai mare mândrie.

Chiar dacă majoritatea colegilor au votat pentru desfășurarea cursurilor online, ne bucurăm de astăzi. Un “astăzi” fericit care îmi doresc să se sfârșească intr-o poză de grup. Că cine știe când vom mai avea ocazia asta inedită.

Deși am votat pentru desfășurarea cursurilor online, personal nu cred că e cea mai potrivită alegere pentru învățământul românesc. Am făcut-o din considerente absolut personale. Unii dintre noi au ales asta din cauza distanței, a serviciului, poate chiar a protecției în fața virusului. Dar cu toții cunoaștem faptul că astfel se pierd multe. Scade calitatea actului didactic de predare, lipsește interacțiunea socială dintre noi, apar probleme cu managementul timpului, dar și lipsa interesului acordat cursurilor.

Da, e o perioadă diferită de tot ce am trăit până acum, iar singura șansa de scăpare rămâne educația. Doar ea poate transforma oglinzile în ferestre largi ca toți să putem privi spre porta libertății. Cu toții ar trebui să preluăm de la putin de la fiecare profesor aflat astăzi aici, mesajele vii pe care aceștia ni le oferă cu atâta dăruire. Să le luam și sa le predăm copiilor din generațiile pe care le vom instrui. Mesajele acestea vii vor clădi oameni ale unor timpuri pe care noi nu le vom mai apuca. Lucrul acesta ar trebui să ne facă mai conștienți de ceea ce avem de făcut.

Vă doresc tuturor un an academic plin de reușite, focusare spre a găsi noi metode de progres în educație și desigur multă sănătate.

Succes! Vă mulțumesc!”

Nu aș schimba nimic, dacă aș da timpul înapoi

Nu aș schimba nimic la viața mea, dacă aș putea da timpul înapoi. Tot ce am trăit m-a construit în omul care am devenit azi.

Am făcut naveta de pe clasa a V-a. Dar așa am știut cum, cât și ce trebuie să vorbesc în autobuz, dar mai ales cum să mă comport. Am purtat dres pe dedesubt de frig toată iarna și jumate de primăvară pentru că în autobuz era un frig năprasnic. Așa am învățat să am grija de mine și de sănătatea mea. Am învățat să mă trezesc la ore fixe și să îmi urmez programul zilei încă de mică, chiar dacă îmi era greu.

Am stat la cămin și am mers la petreceri în facultate, dar am cunoscut oameni minunați cu care am împărțit mâncarea și de la care am avut de învățat.

Mă bucur că m-am căsătorit imediat după facultate. Am reușit să construiesc ceva frumos în doi și să cresc alături de cel pe care l-am dorit mereu.

Mă bucur că am ales să fac copiii la câțiva ani după căsătorie. Așa am avut ocazia să-mi dau seama că pot conviețui cu alesul meu înainte să trecem la următorul nivel al căsniciei.

Sunt mulțumită cu faptul că au venit băieții unul după altul, relativ repede. Acum mă bucur de copilăria lor. Sunt prieteni buni și apropiați de vârstă. M-am chinuit câțiva ani, dar acum am copii mari și responsabili. Ce a fost greu a trecut.

Mă bucur că am avut puterea să renunț la ceea ce nu îmi plăcea și să îmi urmez instinctul, deși părea că nu o să reușesc.

Sunt mulțumită că au fost oameni care m-au dezamăgit, așa am aflat de cine trebuie să mă feresc. Trăiesc împăcată cu mine însumi. Nu aș schimba nimic din ce s-a întâmplat până acum în viața mea. Am făcut tot ce era posibil, iar dacă nu am făcut suficient a fost pentru că poate așa trebuia să fie.

Am învățat din fiecare greșeală. Îmi cunosc punctele forte, îmi știu slăbiciunile, mereu o să lucrez la un mai bun “eu”. Din învățat o să mă opresc atunci când o să se oprească și respirația mea.

Voi continua să culeg din viața tot ce e mai frumos. Până atunci mă așez pe canapea fericită că are cine să mă strige “mami” prin casă. Ascult puțin și încerc să le rețin glasurile încă subțiri înainte să răspund. Pentru că e un moment în care nu mă enervează strigătul lor. Din contră, mă face să mă simt mai bine.

Mai mare mulțumire nu am pe pământ. ❤️

Da, nu aș schimba nimic. E bine așa. Voi ce ați schimba la viața voastră dacă ați putea da timpul înapoi?

Da, ne certăm. Cearta e bună uneori

Da, ne certăm. Cearta e bună uneori, așa am auzit.

În ultima lună, copiii mei au fost întrebați de două ori de persoane diferite dacă mami și tati se ceartă. Copiii sunt sinceri și au spus adevărul. Da, se ceartă, părinții se ceartă.

Au venit copiii acasă și mi-au spus. În sensul că, oare de ce i-a întrebat asta? De curiozitate, zic, să nu intru cu ei în detalii. Chiar dacă mă îngrijorează ce cred bieții copii. Aș vrea să răspund eu, dacă se poate. Ca să citească și curioșii.

Eu și soțul meu ne certăm. Știu, e o veste șoc. N-ai mai pomenit așa ceva. Dar, da, ne certăm, întrebați vecinii dacă nu ne credeți. Știu ei mai bine. 🤣

Dar ce e așa interzis să te cerți? Adică lumea asta nu se ceartă? Sau doar noi avem interzis la ceartă? Mă îngrijorează faptul că ăștia mici o să înceapă să creadă că suntem anormali. Că doar noi ne certăm. Când noi de fapt călătorim, râdem, ascultăm muzică și trăim cea mai frumoasa parte a vieții noastre: tinerețea.

Cearta e bună uneori, eu așa am auzit. Să ții în tine supărarea nu prea e bine. Dar cearta n-are nimic. Toți o practicăm, dar numai unii au curajul să recunoască. Eu nu vreau să car durerea și frustrarea după mine ani întregi. Nu vreau să mă simt ciudat și limitat. Vreau să-mi vărs năduful și să mergem mai departe. A doua zi ne împăcăm. Că așa face o familie. Rezolvă problemele, le pune pe masă, le discută pe orice ton, oricum ar fi, numai să le discute. Și apoi să meargă mai departe.

Și ce li s-o fi parând unora așa urât că te cerți? E greu să treci prin toate etapele vieții alături de cineva. E greu să evoluezi și să te maturizezi lângă aceeași persoană toată viața. Te mai cerți, te mai împaci. Îți dai seama ce facem noi? Nu s-a mai pomenit.

Ăștia care întrebați, am și eu o întrebare? La voi viața e numai lapte și miere? Sau încercați să evitați problemele și aveți impresia că totul e în regulă? Băgați mizeria sub preș, așa e?

Eu nu. Mai am și probleme, dar nu renunț la prima bătaie de vânt. Mă cert, mă împac și tot așa. Și împăcarea e și mai duce, să știți. Eu știu. Promit că o să mă mai cert, n-am cum altfel. Doar așa învățăm, din greșeli, din discuții și din probleme rezolvate, nu evitate.

Hai, zi ușoară! Vă invit la cafeluță.🤣

E urât să jignești persoanele grase. Dar pe cele slabe?

Spațiul personal a blogului îmi aparține. E un jurnal în care scriu de aproape 7 ani. E pasiunea mea cea mai mare, așa că aici am tot dreptul să îmi expun ideile. La fel ca cea pe care urmează să o transmit.

Eu și familia mea facem mișcare ori de câte ori avem ocazia. Iubim plimbările lungi pe jos, drumețiile, excursiile și plimbările cu bicicleta. Mereu mă îmbrac adecvat. Când spun asta mă refer la o bustieră, colanți scurți, pantofi scurți, că de, căldură mare. Adică îmbrăcăminte de vară, sport. Și nu e ok pentru oamenii de pe afară, am aflat.

Nu mă înțelegeți greșit. Nu sunt adepta bârfei. Sunt o persoană normală, nu îmi place să judec prea aspru, nu vreau să jignesc pe nimeni. Când ies afară sa ne plimbăm, soțul meu e mândru.

Mă rog, așa spune el, acum, eu îl cred.

Corpul meu îmi aparține, și dacă nu ar fi de acord, trăim în 2021, nu cred că n-am putea discuta să cădem la un acord. Dar repet, eu decid ce port în cunoștință de cauză.

E adevărat că e urât să faci ramarci despre greutate unei persoane plinuțe. Dacă spui, de exemplu: “Mai mănânci mult? Nu vezi că ești gras/ă?” e jignitor. Dar dacă spui: “Tu mănânci doar miercurea și vinerea? Ești oase înșirate, nu vezi?” – asta e doar o glumă.

Văd instagramul plin de fete grăsuțe care își expun părțile corpului pline de încredere. Și au multe reacții pozitive. Sunt încurajate să facă asta. Și atunci celor slabi de ce nu e urât să le faci remarci că se îmbracă prea expus? Adică, am muncit pentru picioare subțiri. Am muncit pentru abdomen mai ferm. Nu e normal să nu îmi fie teamă să le expun? Despre sâni nu poate fi vorba, e simplu, nu-i am. 😜

Merg să alerg cu copiii după mine, cu salteaua de yoga, cu apă si gustări pentru ei. E un efort pe care îl fac de drag, de nevoie. E ceva ce îmi face mie bine, chiar dacă nu e ușor. Eu vreau să fac asta ca să arăt bine. Nu m-am trezit așa. Am născut doi copii, corpul mi s-a modificat, am acceptat tot. Și am vrut să-l îmbunătățesc pentru sănătatea mea în principiu.

Dar așa, chiar mă deranjează în general chestia asta. Să-i spui cuiva că ești prea slab nu e nepoliticos? Sau ăștia slabi n-au de ce să se supere? Și oricum vă aud si când credeți că n-o fac. Și nu e frumos. Că eu nu fac remarci despre greutatea voastră. Nu vă mai zic despre băiatul meu cel mare. Aproape săptămânal aud câte un medicament minune de îngrășat. E bine copilul, analizele au ieșit iar bune. Așa e ritmul lui de creștere. Vine din părinți slabi. Sunt convinsă că se va dezvolta frumos. Eu nu sunt îngrijorată pentru el. Nimeni n-ar trebui să fie. Sunt o mamă bună, nu-l înfometez. Ok?

Atât. Nu mai am nimic de zis. Poate decât să-i lăsați și pe ăștia slabi să trăiască cum pot.

Pace!

E ok să postezi. E ok să-ți faci poze

Pe pagina de Facebook personală am aproape 5000 de prieteni. Pe cea a blogului aproape 4000. Cred că mai mult de jumătate din ei postează frecvent. Restul nu o fac deloc sau o fac destul de rar. De ce?

Poate nu vor să-și expună viața. Poate sunt discreți cu ce li se întâmplă. Dar asta nu înseamnă că nu sunt curioși. Ooo, slavă Domnului, sunt. Sunt online tot timpul. Numai că doar să vadă, nu să posteze.

Altă categorie e cea a celor care se simt rușinați. Nu le place cum arată în poze. Aici e vorba despre cum e făcută poza. Despre cine o face. O poză reușită, n-are cum să nu-ți placă. E vorba de compoziție, de culoare, de vibe. Și mai puțin de trăsăturile persoanei respective.

De multe ori mergem singuri în vacanțe. Fără rușine, rog trecătorii să ne facă o poză. De multe ori mă ofer să le fac celor care nu au cui să ceară ajutor. Și se bucură că le fac. Eu știu că probabil n-o să mai ajung curând în locul respectiv, așa că vreau să am o amintire. Cum o să știu cum arătau copiii mei cu noi de mână dacă nu am o poză făcută atunci când eram fericiți?

Nu e o rușine să postezi pe rețelele de socializare sau să-ți faci poze. Ție sau unui loc. Nu contează. E o realitate a zilelor în care trăim. Așa se obișnuiește acum. Suntem în 2021 și toată lumea face poze. În curând n-o să mai fie ăsta trendul. O să ne mutăm toți spre video. Deja am început, ușor, ușor.

Așa că faceți-vă fraților poze. Nu e nimic rușinos. Dacă toți am intra pe rețele doar să îi urmărim pe alții, ce am mai vedea? Nu mai stați în umbră, e timpul să străluciți. Viața e scurtă, imortalizează clipa fericită. Peisajul ăla frumos. Floarea aia colorată. Cine știe cat timp mai ai sa o mai vezi?

3 fetițe moarte din cauza ignoranței

3 copii morți din cauza ignoranței în România lui 2021.

Cei care au copilărit înainte de anii ‘90, poate puțin și după, au avut păduchi. N-ai cum, mai ales ca fată. Și azi se mai găsesc prin școli copii care au.

Știu, e stigmatizată ideea. E rușinos, acum e altceva, nu mai recunoaștem, dar mie nu mi-e rușine. Am avut. Luam de la animale, de la alți copii, Dumnezeu știe de pe unde. Când ne prindea mama cu așa “infractori” în cap începea ritualul. Se enerva de multe ori. Nu-i plăcea să ne știe așa. Țin minte că bombănea, ea care era mereu blândă.

Punea pe pieptene petrol sau gaz, așa îi spuneam, și ne pieptăna. Apoi stăteam cu părul acoperit câteva ore și gata. Asta era tot. Scăpam. Până data viitoare. 🤦🏼‍♀️ Țin minte și acum mirosul.

Cu câteva zile în urmă s-a întâmplat o tragedie. 3 fetițe au murit. Asta m-a făcut să-mi amintesc de copilăria mea.

S-a întâmplat intr-o comună din Brașov. Mama a vrut să le scape de păduchi pe micuțe cu o soluție antiparazitară folosită la oi. Tatăl fiind cioban, a făcut rost de Tomoxan, așa se numește, și de aici nenorocirea.

S-a folosit într-un spațiu închis. Vaporii au afectat corpurile micuților de 7, 8 și nouă ani instantaneu. Mama și bunica au fost internate, cea din urmă in coma, in stare gravă.

Nu pot să nu mă gândesc la ce simt părinții. Nici nu e vorba de neglijență aici. Poate doar de ignoranță. Vina lor e discutabilă. Sunt absolut convinsă că ei au vrut binele, nimeni nu s-a gândit la tragedia care avea să se întâmple.

În România se moare din ignoranță, mai mult decât din sărăcie. E trist. E grav. E prea greu să faci față unei realități cum e asta. Sunt mâhnită. În seara asta îmi îndrept gândurile către părinții în doliu care își conduc pe ultimul drum toată speranța vieții lor. Nici nu vreau să mă gandesc ce e in sufletul lor. Ce vină o să poarte cu ei toată viața… E cumplit.😔

Student online. Da sau ba?

Student online. Da sau ba? Da, ar spune mama de două minuni care abia are timp să le facă pe toate.

E buna ideea asta. La prima vedere e chiar grozavă. Cum, necum, le rezolvăm pe toate. Chiar dacă e dificil atunci când lucrezi sau ai și alte responsabilități, reușești cumva să participi. O jumătate de oră te poți învoi, cât iei copiii de la școală. Uneori mai închizi camera și le pui să mănânce.

Sunt multe beneficii pentru online. Se economisește mult. Nu mai consumi carburant, nu mai plătești autobuzul sau taxi să ajungi la facultate. Nu mai pierzi timp în trafic. Timpul îl poți gestiona altfel. Pauzele dintre cursuri le poți petrece mai productiv decât atunci când ai fi fizic la școală. Cursurile le ai printr-un simplu click.

Într-un an învățământul s-a reformat tehnologic formidabil. S-au creat platforme de care nimeni nu mai auzise până atunci. Totul merge ca pe roate. Aparent. Câteodată.

Pentru că uneori se întâmplă pene de curent. Cade rețeaua de internet. Se blochează platformele. Și lista poate continua.

Pe de altă parte, observ că atât studenții cât și unii profesori tratează perioada asta superficial. Cei din urmă acuză faptul că se copiază. Cine poate controla asta? A cui e vina? A studenților că pot, sau a profesorilor că nu pot controla asta? Tot unii profesori găsesc problemele personale mai importante decât cursul. E frustrant să aștepți să intre când se eliberează ei. De multe ori se intră la curs la alte ore decât cele stabilite. Studenții stau la pândă să nu ia absenta, sa fie pe fază când se intră in curs. Timp mort. Pentru ei.

Nu pot să zic personal că am trecut ca gâsca prin apă. M-am străduit tare să pricep ceva. Dar nu cred ca toți au făcut asta. Sistemul i-a împărțit. Cei care intră des și au șansa să priceapă câte ceva și cei care dacă lucrează și intră când și când. pierd firul și nu mai știu cum să înțeleagă anumite noțiuni.

Dar, de departe cea mai mare prăpastie care s-a creat odată cu online-ul a fost separarea de grup. Ca și colectiv, anul nostru nu s-a întâlnit niciodată fizic. Nu am apucat să trecem bariera asta a tehnologiei. Nu ne-au ajutat nici restricțiile impuse de autorități. Asta nu e neaparat grav, dar ne afectează psihic poate fără să ne dăm seama. O apropiere fizică, niște discuții libere intre studenți ar ajuta mult. Am apuca să ne cunoaștem dincolo de ecrane, am înțelege mai ușor ce ni se întâmplă. Și totuși, pe lângă toate astea, studenții tot pentru online ar opta.

Psihologic, vorbind online-ul face mai mult rău decât bine. Practic, toți îl vrem. E mai simplu, ne-am obișnuit așa.