Visurile nu au nici un rost, dacă nu lupți sa ți le îndeplinești

Timpul nu stă in loc

Mereu am spus asta. Pe blog, prietenilor, mamei mele, tuturor oamenilor pe care ii întâlnesc. Timpul zboară, nu fuge. Nu-l vezi, nu-l simți. Știi doar ca parcă mai ieri terminasei liceul. Sau facultatea. Nu știi când ai ajuns la 30, 35 sau 40. De multe ori, maturizarea ne face sa ne dam seama că lucrurile nu ar fi stat așa dacă am fi avut puțin curaj. Dacă am fi îndrăznit să ne ridicam din propriul confort și sa ne urmam visurile.

Am avut o perioadă in care amânam toate lucrurile. O sa ma tund de luni in colo. O sa fac cursul ăla anul viitor. O să merg in vacanța mult visată când o să mai strâng bani. Destul! Nu! Nu merge așa. Ce nu faci la timp nu mai poți face niciodată. Dacă eu am reușit sa termin doua cursuri într-un an, cu familie și cu job de opt ore pe zi, înseamnă ca se poate. Nimeni nu a fost neglijat. Copiii au adormit la aceleași ore, vacantele le-am respectat și le-am petrecut împreuna, iar viața a mers mai departe. Aveam nevoie de cursuri? Îmi vor folosi? Am avut bani? Poate ca nu, dar acum știu mult mai mult decât știam înainte sa le fac. Și nu regret decât că nu am timp destul sa fac și mai multe.

Visurile nu au nici un rost dacă nu luptăm sa ni le îndeplinim. Dacă noi nu luptăm pentru ele, nimeni nu o va face. Dumnezeu te ține in viața. Îți da șansa zilei de mâine. Un mâine pe care il poți transforma in cea mai frumoasa zi din viața ta. Lasă inima să se bucure. Iubește emoția unui nou început și poarta-te spre necunoscut.

Ai văzut o floare frumoasa? Oprește-te o secunda să o mirosi. Crezi ca o fata e simpatica? Îndrăznește și spune-i. O sa-i faci ziua mai frumoasă. Nu ai nimic de pierdut dacă îți lași rațiunea sa se depărteze atât cât sa poți visa. Relațiile alea de ani de zile in care nimeni nu face nimic, doar numără anii, sunt groaznice. Sunt sigură ca unul din ei speră in fiecare an, ca de la anul sa se întâmple ceva. Și e trist când aud cum trec anii. Și ei se mint mereu ca sunt in regulă.

Șansele, momentele, zilele trec. Fă la timp tot ce îți propui. Zilele pierdute, pierdute rămân. Decât sa te gandesti cum ar fi fost dacă, mai bine treci la fapte.

Timpul nu stă in loc.

Eu am început să fac tot ce mi-am dorit dintotdeauna. Nu am de gând sa-mi refuz nimic. Dacă e bine sau rău va decide timpul. Nu ma mai gândesc la viitor, trăiesc azi și atât. Eu contez. Sunt vie și mai puternică decât am fost ieri. De atât am nevoie.

Anunțuri

Imagine

Bal, discoteca, club. Evoluția serilor dansante e năucitoare

Discoteca s-a transformat in club și a pierdut tot farmecul

Ce inseamna bal?

La zile de sărbătoare îmi place sa ma infiltreze printre tineri și sa petrec ca și cum încă as mai fi și eu. Întotdeauna merg mai întâi la bal. Nu din ăla cu printese, ci din ăla strasnic de la țara.

O comuna de la marginea județului Argeș, aproape de satul in care am copilărit păstrează și azi distracțiile de pe vremuri. Balul se organizează regulat deja, la fiecare sărbătoare importantă. Ajung de fiecare data, chiar dacă decât pentru câteva ore.

Sa va spun cum e la bal. Oamenii aia chiar fac mișcare. Adică nu pleaca de acasă doar ca sa ia loc pe scaun. Acolo se distrează lumea, nu gluma. Se încing hore și sârbe și jocuri pe care nu le mai vazusem din copilărie când mergeam cu surorile mele mai mari. Hora se face roată și de câte 3, 4 ori. Dacă intri într-un joc, echivalezi orele pe o săptămâna la sala. Se râde, se iau pe întrecute, e o încurcătura sincron de picioare, care ar putea sa sperie și pe cei care știu cu ce se mănâncă. Veselia lor e molipsitoare. Eu când intru, intru cu zâmbetul pe buze ca știu ca urmează sa ma veselesc numai uitându-ma. Energia pe care o emană jocurile încinse in căminul cultural de acolo, te revitalizează. Eu n-am mai întâlnit niciunde așa voie bună ca acolo.

Am mers și in club

Am plecat de acolo la discoteca. Dar nu discoteca de aia de care știam eu. Cu dansuri lente in care aveai ocazia sa te cunosti, sa te atingi. In care cântai melodiile tare, la unison. Muzica se auzea foarte prost. Sau cel puțin așa mi s-a părut. Fața de alte dați, acum era o hăhăiala dată la maximum. Melodiile pana in ora 1:30-2 au fost mai mult mixuri, fără cuvinte, fără rime, nimic in afara de muzică mixată. Nici când au început melodiile propriu-zise nu m-au dat pe spate. Majoritatea vechi, remixate. Oamenii și eu implicit, dansam mutându-ne de pe un picior pe altul. Asta era schema principală. O legănare comuna era in toată încăperea. Distracția maxima pe care nu am înțeles-o niciodată era doar când se aruncau șervețele in aer. Ce euforie se crea, nu-mi explic. Oamenii ăia erau extaziați de ploaia de șervețele. Șervețele din hârtie, care sfârșeau călcate in picioare de multimea euforică. In România reciclarea nu se face ca la carte. Nu se sortează hărtia pentru a fi reciclata. Cu atât mai mult șervețele. Sfârșește in groapa de gunoi cu tot cu restul gunoaielor.

Nu înțeleg trendul. Nu a fost o tura de aruncat. S-au cărat cutii întregi de șervețele. S-a filmat aruncarea de șervețele. S-a făcut mare haz, se îngrămădeau sub ele, sa le vină pe fața, pe cap. Nici unul dintre cei din mulțime nu cred ca s-a gândit câți copaci s-au tăiat. Sau câta risipa se face așa in general.

Nu sunt o ecologistă extrema, dar mi-am învățat copiii sa deseneze și pe dosul foii. Le-am spus ca noi respirăm datorită copacilor și nu putem sa-i tăiem doar ca sa prăpădim foile aiurea. Au înțeles și sunt sigură că și ei s-ar fi gândit la risipă. Ei, dar nu și cei care aruncau și care au inventat moda asta cu șervețele.

O să mai merg in club, la fel și la bal. Dar bucuria și distracția adevarata o sa o văd in dansul celor de la țara, nicidecum in club. Abia aștept următoarea sărbătoare. ❤️

Imagine

Știi cui ar trebui sa-i spui planurile tale?

Cuiva care te-ar ajuta sa le duci la capăt. Care tace și asculta așa cum trebuie ca sa te liniștești l.

Cuiva care ți-ar fi aproape indiferent de vreme, de zi, de noapte, sau de stare.

Știu ca de obicei se spune ca durerea și bucuria nu se spune. Ca e mai bine sa nu împărtășești nimănui nici din ce ți se petrece.

E bine sa nu ai încredere in nimeni.

Doar in El.

Dumnezeu e acel prieten care te ridica atunci când nu te aștepți. Nu trebuie decât sa simti și sa ridici privirea către El. Sa ceri cu sufletul și e de ajuns.

Lui nu-i pasa dacă ai bani sau ești sărac. El nu râde de tine. El nu spune altcuiva. Dacă e ce ai nevoie îți da, dacă nu însemna ca nu asta îți trebuia.

Ajutorul meu și prietenul mai de nădejde e numai Dumnezeu. El mereu mi-a luminat calea. Mi-a trimis Înger Păzitor sa-mi stea aproape la momente de cumpăna.

Doar Lui ii încredințez planurile mele, pentru ca la El sunt păstrate cu încredere.

Prietenul meu nu m-a părăsit niciodată la nevoie. Mi-a auzit strigătul în toată gălăgia de lângă mine. Liniștea de lângă el e dătătoare de viața și de speranța. Îl el mi-am încredințat viața, familia, faptele și ziua de mâine.

Cauta-L și ajuta-L sa te găsescă. El o sa te asculte și pe tine. Cere-I cu inima.

Doar atât.

Imagine

Nici colindătorii nu mai sunt ce-au fost

Ne-am schimbat cu toții. Ori noi nu mai stim sa primim cum trebuie vestea Nașterii Lui, ori cei care ne vestesc nu mai știu cum sa o facă.

Noi locuim la etajul patru, așa ca aproape nimeni nu are chef sa mai urce pana acolo. Chiar am vrut sa le arat copiilor ce frumos e sa fii vestitor al Crăciunului. Am crezut ca asta e momentul potrivit și am ieșit pe geamul de la balcon când am început sa auzim zgomot afara. Se apropia o trupa de muzicanți-dansatori-colindători. Aveau niște tobe mari și niște vuvuzele cu care făceau un zgomot infernal, aveam sa aflu câteva minute mai târziu.

Doi din ei erau îmbrăcați in urs. Ceilalti cu niște haine semipopulare, iar alți doi cărau niște genți de poștaș in care strângeau banii probabil. Unul din ei avea legat un balon de pălărie ca sa atragă atenția si mai mult la chiciul pe care îl purtau cu mândrie pe toate străzile orașului. Le arătau oamenilor prin gesturi ca vor bani, iar ei le aruncau de la balcon. Am făcut-o și eu la insistentele copiilor. Nimic sfânt, nimic care sa te ducă cu gândul la vreun colind. Zgomot mult, bani aruncați degeaba unor oameni pentru care Nașterea lui Mesia înseamnă câștig și nu bucurie.

Acum înțeleg de ce oamenii nu mai deschid usa colindătorilor. Pentru ca se tem de ce vor găsi dincolo de ea. Se tem de cei care urmăresc câștigul și mai puțin sau chiar deloc frumusețea colindului. De cei care recita fără înțeles cuvintele frumoase care vestesc Nașterea Mântuitorului.

Noi am mers cu Steaua azi. Nu pentru bani, ci pentru ca băieții sunt mici și încă au duioșie in glas și in priviri. Și mai ales pentru ca vreau sa știe ce sărbătorim și pentru ce ne pregătim.

Eu am avut o stea din anii trecuți, făcută de noi, cu care am colindat la bunica. Nu am îndrăznit sa deranjam in alte părți, deși copiilor le-ar fi plăcut sa cânte mult și bine. Ca asta mic, la 3 ani ai lui, deși nu l-a învățat nimeni, știa și el prima strofa. Așa frumos suna glasul lor! Așa de blând și de cald, încât te cuprindea emoția instantaneu.

E greu sa cred in puterea colindului când văd o șleahtă de oameni care nu transmit nimic. Care au baloane la pălării și care bat din tobe și vuvuzele.

Sunt însă încrezătoare când văd părinți adunați in fata școlii cu copii la colindat. Când aburul respirației lor din cântec și suflare se ridica pana la cer vestind Lui ca pe pământ mai e credință. Și apoi iar ma întristez când copiii încep sa plângă de sperietura unei petarde care mi-a făcut și mie, om mare, inima sa-mi stea in loc. Petarda care nu e menită sa alunge spiritele rele, ci sa amuze oameni maturi și fără minte.

Mi-e greu sa recunosc și ca ne-am pierdut din credință și din valorile păstrate atâta amar de vreme. Dar am speranța ca se va naște intr-o zi o generație noua, care ii va face pe cei fără frica de Dumnezeu și de valori sa se rușineze.

Crăciun fericit!

Imagine

Am scăpat și de operația de polipi


Răcelile repetate ale celui mic ne dau bătăi de câțiva ani. Cred ca mai exact de când a mers la gradi prima data. Nu avea nici 2 ani, când el a început sa meargă la gradi cu regularitate. Răcelile ii mai treceau doar cu antibiotic timp de câteva zile ca mai apoi sa o luam de la început. 

Mititelul de el aproape ca nu mai poata respira deloc.Medicamentele nici nu-și mai făceau efectul. Ca sa fie bine trebuia sa le ia permanent, ori asta era imposibil. Ajunsesem la capătul răbdării. 

Operația, deși din auzite nu parea înfricoșătoare deloc, o tot amânam. Ba din cauza serviciului, din cauza vremii, noi nu mai găseam momentul prielnic deloc. La ultimul control m-am decis sa merg pe mâna specialistului și sa scap copilul de chin. Bine, recunosc, nopțile nedormite au fost și ele tot un factor de decizie. 

Ultimele au fost groaznice. Eu dormind in fund, iar el ridicat cu capul pe mine ca sa poata respira, erau un efort supraomenesc, mai ales când la 6.30 eram in picioare mai mult adormita. 

Am decis ca e prea mult. Nu mai puteam îndura sa asist neputincioasa la suferința micuțului. 

Ne-a chemat la operație la ora 11 la spitalul Grigore Alexandrescu . Pana s-a eliberat sala de operație am mai așteptat vreo doua ore. Am avut timp sa ne relaxam, sa râdem, sa ne jucam. Pe mine ma relaxa mai mult faptul ca nu trebuia sa stam decât o zi. 

L-am condus pe îngeraș pana la sala de operație și l-am lăsat plângând in brațele asistentei. M-am întors in salon cu inima franta într-un colț. Îmi parea rău ca l-am lăsat plângând, dar ma bucuram ca o sa scăpam de muci. Am început sa vorbesc cu tati prin mesaje, sa-l mai liniștesc, ca el era mai panicat decât toți la un loc. 

Nu cred ca au trecut 10 minute când l-au adus înapoi din sala. Nu-mi venea sa cred ce repede se întâmplase totul. 

S-a trezit imediat și a început scandalul. Se pare ca efectul anesteziei ii făcea sa reacționeze așa. Mai asistasem înainte la ceva asemanator la un coleg de salon. Plângea, tipa, avea reacții ale mâinilor necontrolate. Nu durează mult. Când s-a mai calmat a reușit sa mi spună ca a pierdut plasturele de la o bubiță pe care o avea la un deget. Asta îl necăjesc de fapt. Apoi a început durerea in gât. O descria cam așa: „Mami, ma doare rău in gura, vreau medicament”. 

I s-a administrat un calmant și asta a fost tot. 

A venit doamna dr, mi-a spus ca volumul infecției era extrem de mare și ca dacă nu va observa la amigdalele inflamate o îmbunătățire, va fi nevoie de o alta intervenție. Am mai rămas puțin in salon la desene pana au fost actele gata și apoi am plecat. 

Recuperarea cred ca fi ceva mai lunga decât operația in sine. 

Are și acum toate simptomele post operatorii: febra, nas înfundat, tuse seaca dimineața si in timpul nopții. Tușește chiar și pana vomita. Dar e normal sa se întâmple asta chiar și la 7 zile de la operație. Trebuie sa păstram distanța de colectivitate și sa nu ne agitam prea tare. Mămica rămâne acasă cu el și văd ca asta îl face extrem de fericit. Adoarme cu mâna in parul meu, ma mângâie și ma iubește toată ziua. 

Operația asta a fost buna. M-a reconectat cu el și mi-a dat ocazia sa fac ce îmi place mie cel mai mult. Sa am grija de casa și copiii mei frumosi de care îmi era dor in fiecare zi in care plecam la serviciu. 

Dacă am scăpat de răceli, rămâne de văzut. Va țin la curent!😊

Imagine

Cât o sa mai alergam? 

Tot timpul oamenii sunt in căutare. In căutare de ceva nespecific de care au nevoie in viața lor. Poate cred ca le trebuie o casa mai mare. O mașina mai performanta sau o rochie mai scumpa și mai frumoasa. Avem planuri mari și ne dorim din ce in ce mai mult. Mai mult, mai bun, mai frumos, mai nou. 

Atât de prinși suntem in goana asta de nou și de altceva, încât uitam sa ne uitam pe lângă noi. Cât de departe am ajuns fata de cât eram in anii trecuți, nu realizam deloc. 

Evoluția pe care am avut-o de-a lungul timpului nu ne mai mulțumește oricât ne-am strădui. 

Ajungem sa nu mai apreciem ce avem acum, aici. Sa uitam sa ne bucuram de lucrurile simple cu care ne-am obișnuit. Nu mai e un miracol respirația copilului de 5 ani, așa cum o consideram in urma cu 4 ani jumate. Ne-am obișnuit cu miracolele și asta nu e bine. 

Avem lângă noi persoane care ne iubesc și ne vor binele. Avem casa pe care ne-am dorit o atât de mult in urma cu câțiva ani. Avem sănătatea pentru care ne-am rugat repetitiv și banal. Avem familia unita in jurul mesei și mai ales, avem mâncare pe masa. 

Avem șansa zilei de mâine. Un „mâine”care e cel mai relativ lucru posibil. Căruia dacă nu-i conștientizam relativitatea, nu-i conștientizam nici efemeritatea. 

Noi nu trăim pentru la anu’. Trăim acum, aici. Și dacă nu facem ceva pentru noi, pentru ei, pentru ce avem azi, pentru prețuire și bucurie actuala, mai târziu o sa fie prea târziu. 

Fa rai din ce ai. Apreciază la timp tot ce te înconjoară. Asta te face sa te simti încrezător și fericit. Pentru ca e unic tot ce ai dobândit pana acum. 

Eu vreau sa cred ca o sa ma opresc din alergat in curând. Lucrez la asta și vreau sa-mi iasă. Vreau sa ma opresc de tot si sa-mi satisfac nevoia de alergare doar prin călătorii sau vizite. 

Imagine

In oglinda nu sunt eu 


Am obiceiul sa nu ies din casa nerujata. Când plec de la serviciu, nu ies pe usa pana nu m-a aranjez. Nu știu dacă exagerez cu grija asta de a arata tot timpul bine, dar e un obicei de care nu vreau sa ma las, pentru ca îmi face bine. La țara când ajung la fel. Deși nu e necesar, pentru ca ma murdăresc foarte repede acolo, puțin ruj tot aplic. 

In alta ordine de idei, la o nunta de curând am ascultat o melodie despre copilărie. Am obiceiul de a asculta versurile și însemnătatea lor. Frumoasa rau! M-a răscolit așa de tare încât îmi venea sa plâng pe-acolo. Nu e prima data, când pățesc așa. De câte ori nu m-a făcut sa folosesc toate șervețele de la masa melodia aia „Fetele lu’ tata”… sau „I-ați mireasa ziua buna”…

Insa in seara aia, m-a făcut sa ma simt bătrâna și superficiala. Nu m-am gândit niciodată ca intre copilaria mea și ziua de azi a trecut atâta timp.

 Nu aveam absolut nici o grija. Poate decât grija sa ascult semnalul verișorilor  care ma anunța ca sunt așteptata pe la poarta. Era un chiuit, sub forma unei minimelodi pe care cred ca încă mai știu sa-l reproduc.

Amintirile despre copilăria mea frumoasa sunt formate din mirosuri si gusturi. Miros de iarba proaspăt cosită când plecam cate-și patru sa-l întoarcem sau sa-l risipim. Miros de încins de la asfalt, când puneam urechea sa auzim următoarea mașina. Miros de haine înghețate când le aduceam de afara la uscat pe lângă soba. Miros de liliac, de „mâna Maicii Domnului” și de lămâiță. 

Îmi amintesc despre mirosul de mămăliga cu lapte in tuci, de pita pe plita și de boabe fierte cu zahăr cum făcea maica. De gustul bureților cu usturoi și de dogoarea sobei iarna când stăteam pe lângă ea mâncam dovleac copt. 

Ma scăldam la gârla cu o grămada de copii într-o groapa făcută in mijlocul râului special sa imite o piscina. Nu aveam costume de baie, nu eram fandosită și ma bucura fiecare adiere de vânt. 

Acum sunt mare si regret toate astea. Nu știu cum a putut fi așa nemilos timpul cu noi. Acum ma bucura o rochie frumoasa, un colier, o excursie. Sunt fandosită și superficiala și simt ca nu mai am timp. 

Pun preț pe obiecte și mai puțin pe simțăminte. Ma gătesc mai mult, cumpar mai mult, miros mai puțin, gust mai puțin. Ma grăbesc si rău fac. Nu am răbdare sa ajungă mesajul la mine. Regret inocenta mea de când eram mica. 

Am ascultat melodia și de frica sa nu-mi vada cineva starea pe care mi-a adus-o melodia, am mers la baie. Am văzut in oglinda ceva complet transformat. Ceva care nu semăna deloc cu ce știam eu. Nu era nici o legatura intre reflecția din oglinda și ce purtam in suflet. Nu vedeam o fata muradara și ciufulită, cu par creț și blond. Vedeam o doamna aranjata cu rochie frumoasa. Atent machiata, cu par ondulat și foarte îndepărtată de tot. 

Chiar și așa, Dumnezeu mi-a trimis putere prin gând si așa mi-am dat seama ca El a fost Bun cu mine. M-a ținut aproape de locul in care m-a format ca om chiar dacă ocaziile sa ma depărtez de el au fost numeroase. Pot oricând sa merg sa-mi scald picioarele in gârla copilăriei. O mai am pe mama, pe ai mei lângă care am crescut. Am copiii și pot prin ei sa-mi retrăiesc Copilăria. Am conștiința omului crescut la țara, empatie și respect pentru bătrâni și pentru tradiții, iar asta ma face sa ma simt vie. 

Imaginea diferă fata de cea din trecut, dar sufletul a rămas același. Sufletul nu are vârsta. 

Previous Older Entries