E ok să postezi. E ok să-ți faci poze

Pe pagina de Facebook personală am aproape 5000 de prieteni. Pe cea a blogului aproape 4000. Cred că mai mult de jumătate din ei postează frecvent. Restul nu o fac deloc sau o fac destul de rar. De ce?

Poate nu vor să-și expună viața. Poate sunt discreți cu ce li se întâmplă. Dar asta nu înseamnă că nu sunt curioși. Ooo, slavă Domnului, sunt. Sunt online tot timpul. Numai că doar să vadă, nu să posteze.

Altă categorie e cea a celor care se simt rușinați. Nu le place cum arată în poze. Aici e vorba despre cum e făcută poza. Despre cine o face. O poză reușită, n-are cum să nu-ți placă. E vorba de compoziție, de culoare, de vibe. Și mai puțin de trăsăturile persoanei respective.

De multe ori mergem singuri în vacanțe. Fără rușine, rog trecătorii să ne facă o poză. De multe ori mă ofer să le fac celor care nu au cui să ceară ajutor. Și se bucură că le fac. Eu știu că probabil n-o să mai ajung curând în locul respectiv, așa că vreau să am o amintire. Cum o să știu cum arătau copiii mei cu noi de mână dacă nu am o poză făcută atunci când eram fericiți?

Nu e o rușine să postezi pe rețelele de socializare sau să-ți faci poze. Ție sau unui loc. Nu contează. E o realitate a zilelor în care trăim. Așa se obișnuiește acum. Suntem în 2021 și toată lumea face poze. În curând n-o să mai fie ăsta trendul. O să ne mutăm toți spre video. Deja am început, ușor, ușor.

Așa că faceți-vă fraților poze. Nu e nimic rușinos. Dacă toți am intra pe rețele doar să îi urmărim pe alții, ce am mai vedea? Nu mai stați în umbră, e timpul să străluciți. Viața e scurtă, imortalizează clipa fericită. Peisajul ăla frumos. Floarea aia colorată. Cine știe cat timp mai ai sa o mai vezi?

3 fetițe moarte din cauza ignoranței

3 copii morți din cauza ignoranței în România lui 2021.

Cei care au copilărit înainte de anii ‘90, poate puțin și după, au avut păduchi. N-ai cum, mai ales ca fată. Și azi se mai găsesc prin școli copii care au.

Știu, e stigmatizată ideea. E rușinos, acum e altceva, nu mai recunoaștem, dar mie nu mi-e rușine. Am avut. Luam de la animale, de la alți copii, Dumnezeu știe de pe unde. Când ne prindea mama cu așa “infractori” în cap începea ritualul. Se enerva de multe ori. Nu-i plăcea să ne știe așa. Țin minte că bombănea, ea care era mereu blândă.

Punea pe pieptene petrol sau gaz, așa îi spuneam, și ne pieptăna. Apoi stăteam cu părul acoperit câteva ore și gata. Asta era tot. Scăpam. Până data viitoare. 🤦🏼‍♀️ Țin minte și acum mirosul.

Cu câteva zile în urmă s-a întâmplat o tragedie. 3 fetițe au murit. Asta m-a făcut să-mi amintesc de copilăria mea.

S-a întâmplat intr-o comună din Brașov. Mama a vrut să le scape de păduchi pe micuțe cu o soluție antiparazitară folosită la oi. Tatăl fiind cioban, a făcut rost de Tomoxan, așa se numește, și de aici nenorocirea.

S-a folosit într-un spațiu închis. Vaporii au afectat corpurile micuților de 7, 8 și nouă ani instantaneu. Mama și bunica au fost internate, cea din urmă in coma, in stare gravă.

Nu pot să nu mă gândesc la ce simt părinții. Nici nu e vorba de neglijență aici. Poate doar de ignoranță. Vina lor e discutabilă. Sunt absolut convinsă că ei au vrut binele, nimeni nu s-a gândit la tragedia care avea să se întâmple.

În România se moare din ignoranță, mai mult decât din sărăcie. E trist. E grav. E prea greu să faci față unei realități cum e asta. Sunt mâhnită. În seara asta îmi îndrept gândurile către părinții în doliu care își conduc pe ultimul drum toată speranța vieții lor. Nici nu vreau să mă gandesc ce e in sufletul lor. Ce vină o să poarte cu ei toată viața… E cumplit.😔

Student online. Da sau ba?

Student online. Da sau ba? Da, ar spune mama de două minuni care abia are timp să le facă pe toate.

E buna ideea asta. La prima vedere e chiar grozavă. Cum, necum, le rezolvăm pe toate. Chiar dacă e dificil atunci când lucrezi sau ai și alte responsabilități, reușești cumva să participi. O jumătate de oră te poți învoi, cât iei copiii de la școală. Uneori mai închizi camera și le pui să mănânce.

Sunt multe beneficii pentru online. Se economisește mult. Nu mai consumi carburant, nu mai plătești autobuzul sau taxi să ajungi la facultate. Nu mai pierzi timp în trafic. Timpul îl poți gestiona altfel. Pauzele dintre cursuri le poți petrece mai productiv decât atunci când ai fi fizic la școală. Cursurile le ai printr-un simplu click.

Într-un an învățământul s-a reformat tehnologic formidabil. S-au creat platforme de care nimeni nu mai auzise până atunci. Totul merge ca pe roate. Aparent. Câteodată.

Pentru că uneori se întâmplă pene de curent. Cade rețeaua de internet. Se blochează platformele. Și lista poate continua.

Pe de altă parte, observ că atât studenții cât și unii profesori tratează perioada asta superficial. Cei din urmă acuză faptul că se copiază. Cine poate controla asta? A cui e vina? A studenților că pot, sau a profesorilor că nu pot controla asta? Tot unii profesori găsesc problemele personale mai importante decât cursul. E frustrant să aștepți să intre când se eliberează ei. De multe ori se intră la curs la alte ore decât cele stabilite. Studenții stau la pândă să nu ia absenta, sa fie pe fază când se intră in curs. Timp mort. Pentru ei.

Nu pot să zic personal că am trecut ca gâsca prin apă. M-am străduit tare să pricep ceva. Dar nu cred ca toți au făcut asta. Sistemul i-a împărțit. Cei care intră des și au șansa să priceapă câte ceva și cei care dacă lucrează și intră când și când. pierd firul și nu mai știu cum să înțeleagă anumite noțiuni.

Dar, de departe cea mai mare prăpastie care s-a creat odată cu online-ul a fost separarea de grup. Ca și colectiv, anul nostru nu s-a întâlnit niciodată fizic. Nu am apucat să trecem bariera asta a tehnologiei. Nu ne-au ajutat nici restricțiile impuse de autorități. Asta nu e neaparat grav, dar ne afectează psihic poate fără să ne dăm seama. O apropiere fizică, niște discuții libere intre studenți ar ajuta mult. Am apuca să ne cunoaștem dincolo de ecrane, am înțelege mai ușor ce ni se întâmplă. Și totuși, pe lângă toate astea, studenții tot pentru online ar opta.

Psihologic, vorbind online-ul face mai mult rău decât bine. Practic, toți îl vrem. E mai simplu, ne-am obișnuit așa.

Revoluția Pop it! Jucăria copiilor “stresați”

Revoluția Pop it. Jucăria copiilor “stresați” aș numi-o.

Au venit copiii intr-o zi de la școală cu o chestie din plastic cu niște găurele în ea. N-am băgat de seama ce se face cu ea. Au zis că le-a dat-o o colegă. În fine. Peste vreo săptămâna i-a înapoiat-o și au început cererile. Că vor și ei, că toți copiii au, bla, bla, bla. Zic, păi să le iau și lor, mai mult ca să scap de gura lor.

Intru pe net să comand. Eram curioasă ce e. De la ei n-am înțeles ce se face cu ea. Vedeam că se dau bulele alea în sus și în jos.

Ce e Pop it? Pop it e o jucărie antistres, se pare. In diferite forme și culori, nu face nimic în afară de ai destresa pe copii. Prețurile variază, sunt de la 25 RON în sus. Ulterior mi-a mai zis un nepot că e super interesantă, că își dorește și el. Să ce? Ce să facă cu ea, nu știu. Să-i dea bulele în sus și în jos. Oau! N-am mai pomenit.

Ieri am mers în vizită la sora mea. Ghici ce? Avea și nepoțica mea toate mărimile și culorile. Ai mamă! Și tu?

Azi am primit un mesaj cu pop it en gross. Nu se găsește încă la noi in oraș. L-am trimis și eu către cineva care are magazin și poate aduce. Când m-a întrebat ce jucărie e asta nici n-am știut cum să răspund. O jucărie la modă, știu eu? O bucată de plastic care a atras copiii mai mult decât credeam vreodată.

Așadar, avem copii foarte stresați, dacă pe ei i-a înnebunit o jucărie antistres. S-a dus era jucăriilor interactive. Acum toți caută ceva relaxant, simplu și colorat. Nu mă așteptam să își dorească un lucru atât de simplu. Mă bucură pe de o parte, pentru că au uitat de PS5 pentru moment.🤦🏼‍♀️

La stat lucrezi doar dacă ai pile

Am auzit de atât de multe ori vorba cu “ la stat lucrezi doar dacă ai pile”, încât am fost nevoită să mă conving singură.

În urmă cu câteva luni, găsesc pe site-ul locurilor de muncă la stat un anunț care mi se potrivea. Și zic că n-ar fi rău să-mi depun și eu candidatura. Mă încadram perfect și ca vechime și ca experiență, toate dovedite cu acte în regulă.

Acum, bibliografia pentru concurs era destul de stufoasă. Într-o săptămână am învățat 400 de pagini cap coadă. Indiferent ce subiecte erau de dezvoltat le-aș fi știut cu ochii închiși. De asta am mers și cu încredere la concurs. Am scris cred că cel mai mult dintre toți candidații. Eram convinsă că cel putin, o să mă invite la etapa finală, la interviu.

Am așteptat nerăbdătoare rezultatul. S-a afișat cam greoi, am intrat pe site-ul instituției de zeci de ori, cred. Eram absolut convinsă că o să merg mai departe. Când s-au afișat, ce punctaj credeți că am avut?

3 și ceva. Atât am fost notată. Am crezut că e o glumă. 3 aș fi luat probabil dacă nu aș fi citit nimic. Să nu mai zic de învățat. Aș fi luat atât în condițiile în care aș fi scris doar din cultura generală, nu să mai învăț 400 de pagini.

Și apoi au urmat cunoscuții să-mi zică veșnicul “Ți-am zis eu că e aranjat”. Păi da, mi-ați zis, dar chiar așa? Adică eram pur și simplu șocată. Serios? 3? Doar atât? Ei n-au citit decât numele meu și printre rânduri?

Da, așa e, oamenii au dreptate. La stat lucrezi doar dacă ai “pile”. Ce cuvânt urât! Mi se îndoaie stomacul numai când îl scriu. Ăsta e adevărul, nu interesează pe nimeni competența sau performanța când vine vorba de instituțiile statului. Merge și așa.

De ce scriu azi despre asta? Pentru că tocmai am primit un e-mail de la o instituție a statului, semnat de un așa zis inspector superior, care arată ca un afiș de la avizier. Nici măcar nu mi-a scris prenumele, total sec, scris la persoana a-III-a, pur și simplu haotic. Eu am înțeles mesajul, nu e vorba de asta. Dar dacă vine de la un reprezentant al statului, funcție importantă, mă gândesc că omul acela are ceva cunoștințe minime. Ei bine, nu. Nu are. Și nici măcar pentru funcția deținută nu a făcut vreun efort să învețe să scrie corect un e-mail. Angajat cu pile, sunt convinsă.

Din păcate, n-am putut demonta mitul acesta. Dacă a reușit cineva, mi-ar plăcea din tot sufletul să mă contrazică. Măcar așa, să nu-mi pierd speranța de tot.

Viața de student (bătrân) online

Viața de student online e grea.

Ce m-o fi apucat și pe mine la vârsta asta cu facultatea, habar n-am.

Am îmbătrânit în niște școli. Acu’ când eu sunt mai dezorientată decât ăștia mici cu școala online. Nu știu alții cum sunt, dar ei nu pot fi atenți toate orele. Își pierd concentrarea, se fâțâie, se întind, vor la toaletă, le cade pixu’ din mână, nu notează temele… și aș putea da exemple la nesfârșit. Ca să nu mai zic că ăla mic a învățat să scrie și să citească (mai peltic așa) prin ecran. Dar asta e. Eu sunt mulțumită că tot au învățat ceva. Nu pot să le cer să fie ca restul. Deși, aici cam mor de necaz. Alții cum pot și voi nu puteți? Dar, fiecare cu felul lui. Ai mei n-au stare. Îi iubeste mami și așa agitați.

Așa, să trecem la oile noastre. Azi de dimineață, vorbesc cu ei. Mămica are examen, am nevoie să mă ajutați, să faceți liniște o oră și să nu mă strigați sub nicio formă. Am zis că e totul înțeles. Am băieți mari, înțeleg ei ce vreau de la ei.

Și încep frumos examenul. Camera și microfonul pornit. Examen oral. Emoții n-aveam. Ăștia de vârsta a doua nu mai au. Le-au folosit pe toate la celelalte facultăți.

Așa, revin. Pe la mijlocul examenului intră peste mine ăla micu’ foc și pară și începe să țipe:

⁃ Mami, George mi-a luat-o pe Ela și mi-a aruncat-o pe șifonier! (n.r. Ela, elefănțica de pluș)

Cred că am închis microfonul la secundă. Am crezut că intru în pământ de rușine. Mă uitam la el și la laptop și nu știam dacă a auzit cineva. Atunci am început să îmi amintesc ce sunt alea emoții. Am transpirat instant, am rămas mută.

Am început să-i fac niște semne cu ochii, mai mult, cu o mână pe sub scaun, ceva surdo-mut gen. Ce să mai, a țipat puțin apoi a plecat. Profa nu și-a dat seama ca am închis microfonul, eu am scăpat basma curată.

Până seara au rupt clanța, s-au încuiat din greșeală în cameră, au plâns de 7 ori și mă opresc aici. Să nu dau tot din casă.

Cine zicea că e ușor să stai acasă cu copiii? Sau cine zicea că examenele online sunt floare la ureche? Eu nu, vă zic cu mâna pe inimă.

Acum mă bag la somn, mă pregătesc pentru mâine dimineață. Cred că nu le mai explic de data asta, o să-i țin lângă mine… legați. 😂

Karma is a b…

Karma is a b… și continuați voi. Mai mare adevăr ca ăsta n-am mai auzit.

Mereu am fost o tipă pozitivă. Și mereu mi s-au întâmplat chestii nasoale. Bănuiesc că multora li se întâmplă, nu sunt vreo specială. Am pus pe seama destinului de cele mai multe ori. Credința aia populară: așa a fost să fie.

Totuși am crezut mereu în Dumnezeu. Toate sunt parte din planurile Lui. Și bune și rele, toate duc undeva fără sa știm de la început unde.

Sunt multe femei care se despart de parteneri, de soții lor, aproape demoralizate. Li s-a spus atât de des că nu se vor descurca fără ei, încât au început și ele să creadă.

Li se spune că nu o să mai găsească niciodată pe nimeni. Că vor îmbătrâni singure. Că ei sunt singurii proști care au putut să stea cu ele. Că vor rămâne pe drumuri, că niciodată n-o să le mai fie așa bine cum le era cu ei.

Ce credeți? Ele își găsesc cu adevărat pe cineva bun, iar ei sfârșesc singuri, exact cum au prevazut pentru ele.

Nimic nu e permanent. Asta nu înțelege lumea. Azi poți să fii cel mai amărât om de pe pământ, iar mâine să îți surâdă norocul. Azi poți să ai totul, mâine nimic.

E și o vorbă: fie roata și pătrată, tot se întoarce ea odată.

Toată lumea discută la un moment dat despre alții. Poți să pretinzi cât vrei că tu nu bârfești, o faci fără să vrei până la urmă. Și eu fac asta. Dar niciodată nu pot să doresc deliberat răul cuiva. Asta e răutatea autentică. Când urăști pe cineva peste normele obișnuite. Și ticluiești planuri, scoți o vorbă, îl jignești direct, îți dă răutatea pe afară.

Asta înseamnă și să scrii un comentariu jignitor prin care să împrăștii ură. Sau poate când vrei să pățească cineva ceva și te ocupi personal de asta.

Cine face așa are o problemă. Și credeți-mă, sunt mulți oameni așa. Mi s-a întâmplat. Până la urmă li s-a întors dublu. Pentru că Dumnezeu nu doarme niciodată. Sau pentru cine nu crede în El, karma is a bitch. 😂

Sora mea, de exemplu, ajută mulți oameni. De fapt, cred ca toate fac asta. Dar una în mod special. Ai nevoie de un raport azi, ți-l face ea. Îți doreai mult o bluză, ți-o cumpără ea. Aude că un om nu are haine? Îi duce ea. Vă zic, mereu i s-a întors binele făcut. Primește bani neașteptat, uneori îi găsește întâmplator unde nu se așteaptă. Binele făcut a venit înapoi la ea înzecit. Mereu când mă sună să îmi spună ce lucru minunat i s-a întâmplat, îi amintesc de binele făcut la nevoie.

De aia nu trebuie să ne îngrijoram prea mult. De fapt, toți ar trebui sa mergem pe drumul nostru fără resentimente. Apoi o să auziți că le e bine și lor. Binele ăla pe care vi l-au dorit vouă, e la ei acum. ❤️

Eu mă retrag, cânt Hora Unirii cu ai mei. Sărbătorim românește azi. Să vă fie bine tuturor!

Închei anul cu o demisie

Știu, e șocant pentru mulți care știau unde să ma găsească de luni până vineri. De dimineața până seara, aproape doi ani i-am petrecut acolo. Recunosc cu părere de rău că o sa-mi lipsească micile bucurii de acolo. Dar e un capitol încheiat. O experiența frumoasă, până la urmă.

Au fost momente grele când efectiv nu știam încotro să o apuc și cum să mă împart în mai multe locuri.

Cel mai mult o să-mi lipsească oamenii. Socializarea mă făcea să uit de ce mă deranja cel mai mult. O să mă întrebați de ce? Din cauza salariului în principiu. Dacă vă așteptați la o suma decentă a unui angajat salariat intr-o instituție financiar-bancară, întrebați-mă pe mine. Muncă multă, bani puțini. Mulți angajați la bănci din România nu pot beneficia de produsele pe care le vând. Cu orice alt job ai putea, mai puțin dacă ești angajat. Și asta e revoltător.

Strictețea regulilor e absurdă uneori. Înțeleg rigoarea și decența ce o impun astfel de joburi, dar nu pricep metodele de a o impune. Am știut de mult că nu o să rămân acolo pentru totdeauna. Cred că în ziua în care am fost amenințată, cel mai mult. Sintagme de genul: “Mai bine îl servești decât să mănânci bătaie, n-ai văzut ce a pățit tipa de la Pro Tv?” în cazul unui client agresiv, nu țin prea mult cu mine. Prin metoda de abordare se încuraja agresiunea. Cu care nu sunt de acord sub nicio formă ar veni spre mine.

Agresorul învață că doar cu pumnul își face dreptate. Și merge în alte instituții și face la fel. Sau poate într-un magazin în care faci cumpărături cu copilul tău pe care l-ai învățat despre bunătate intre semeni.

E deranjant atunci când oamenii buni, care ar putea face performanță, renunță. Aici nu e cazul meu. Sunt oameni mult mai buni decât am fost eu în domeniu care renunță. Nu se profită de abilitățile lor. Câștigă supunerea oarbă, frica și lipsa de reacție.

Poate a fost un eșec încercarea mea de a fi de folos acolo. Eu chiar am crezut ca pot aduce un nou suflu, ceva, numai ca nu mai am timp de jocuri și de așteptat. Câteodată nu e de ajuns să ai încredere în tine, trebuie ca și ceilalți să creadă că poți.

Renunț pentru că merit mai mult. Dețin abilitați pe care alți angajatori le-ar găsi mai mult decât potrivite pentru alte joburi. Am avut multe de învățat, chiar dacă a fost dificil să înțeleg pe deplin unele comportamente. Nu vreau să înțeleagă nimeni acum că nu respect pe cei de la care am învățat. Sau că arunc cu noroi. Nicidecum. A fost o experiență până la urmă. Am cunoscut mulți oameni și le sunt recunoscătoare pentru tot. Ceea ce am zis aici e altceva. E doar o părere și un of scris pe un site personal. Și vreau să fie tratat ca atare.

Dar am învățat să-mi gestionez efectele eșecului, iar calitățile dobândite în urma lui nu sunt de neglijat. Știu unde trebuie să mai lucrez ca să devin un om mai bun.

Deocamdată am alte planuri. Toată familia mă susține. Nu există ceva mai bun în viața mea decât suportul lor necondiționat. Sunt convinsă că o să fie bine. Nu știu de ce, am eu așa un feeling. Încă pot să o iau de la capăt. De 1000 de ori dacă e nevoie.

Azi a fost ultima zi de serviciu. Parcă nu mi se mai pare așa rea varianta cu “o să mor de foame fără salariu”. 😜 Despre planuri viitoare și în ce proiect am intrat în urmă cu câteva luni o să scriu data viitoare. Sau poate că nu.

Acum mă gândesc cu amar doar la toți cei care mă invidiau că lucrez acolo. Stați chill, nici nu era așa funny. Doar făceam eu să fie.

Sărbători cu liniște vă doresc din tot sufletul. ❤️

Te vaccinezi sau nu, asta ține de educație

Te vaccinezi sau nu, asta ține de educația fiecăruia.

Îmi povestea sora mea acum câteva zile de o prietenă comună care a venit în vizită la ea. A, să nu uit să menționez, cumnatul meu e doctor. Și inevitabil, vine vorba de vaccinul anticovid. Acum, părerea surorii mele, vis-a-vis de covid și vaccin, nu cred că trebuie să o mai discut. Ideea e că părerea ei cu a prietenei nu se pupau. Înțelegeți? Adică una vorbea de conspirațiile mondiale de care îi spusese soțul ei, iar cealaltă care trăiește cu frică în fiecare zi pentru că soțul ei lucrează într-un spital.

Sora mea e foarte insistentă în idei în general. Gen, dacă mergi în vizită la ea, mănânci obligatoriu. O gură, două, acolo, dar nu scapi până nu te servește cu ceva. La fel și acum. A început să-i explice cât de așteptat a fost vaccinul ăsta de toată omenirea. Cât de mult trebuie să ne reluăm viețile. Cât de important e să ne apropiem din nou fără frică. Câți cercetători au lucrat la el. Câți oameni au murit în spitale. Cât de important e să călătorim și așa mai departe. N-a avut chip să iasă cu izbândă la finalul discuției. Prietena a plecat tot convinsă că e o conspirație mondială cu cipuri, tratamente de eradicare a populației și câte și mai câte.

Acum, mi-a povestit întâmplarea și mie. Mi-a părut rău în prima fază că nu a reușit cu exemple clare să convingă de utilitatea vaccinului. Apoi m-am gândit că e ok. Fiecare decide pentru el și pentru ai lui. Nu poți schimba părerile oamenilor adulți. Asta ține de ei. Adevărul e lângă noi. Dacă din ignoranță sau mai știu eu ce motiv refuzăm sa-l vedem, asta e. Mergem mai departe.

Zilele următoare am avut și eu o discuție cu cineva tot pe tema asta. De data asta era vorba că nu se cunosc efectele secundare ale vaccinului anticovid. Adică, în mintea lui era că poți să mori, eventual, în urma lui. Haida! O luăm de la capăt.

Efectele secundare sunt cele obișnuite ca la orice vaccin. Posibil durere locală in locul vaccinării, febră ușoară, oboseală. Trec în maxim 3 zile.

Și într-adevăr, nu se cunosc deocamdată efectele pe termen lung. Dar asta pentru că încă nu a fost nimeni vaccinat de suficient timp (maxim 4 luni – cei din trialul 3). Și este foarte puțin probabil să fie efecte secundare serioase pe termen lung.

Așadar, dacă te vaccinezi sau nu ține strict de educația fiecăruia. Nu putem demonta mituri adânc înrădăcinate de teoriile conspiraționiste. Vin pe diverse canale media și se răspândesc ca gândacii. De ce? Pentru că există anumite persoane care pun răul înainte. Și dacă nu există rău în nimic, atunci îl inventează. Punct. Asta dacă voiați o altă părere a unui blogger. 🙄

România pentru mine este…

Familia mea

România pentru mine este… și continuați voi.

Pentru unii, România e țara de care au fugit unii unde au văzut cu ochii.

Țara în care tertipurile, banii și gândirea comunistă încă mai fac legea.

Țara în care dacă strigi în gura mare nedreptatea riști să mănânci bătaie.

Țara în care oamenii devin bogați numai încălcând legea la un moment dat.

Țara în care mori la propriu din cauza mândriei celor care nu vor să recunoască lipsurile pe care le avem.

Țara în care bătrânii ies la vot, iar tinerii se plâng.

Țara în care sărăcia te face să urăști propria neputință.

România e o țară abandonată în care nimeni nu mai crede. Toți o părăsesc. Mulți o urăsc sincer. Îi înțeleg.

Pentru mine, România înseamnă familie.

E vorba de amintiri, de bunici, străbunici, de proverbe, de pilde. Amintiri d-alea cu miros de haine înghețate iarna pe sârmă afară. Cu bunici care știau să prevadă viitorul. Cu proverbe care te învață mai mult decât o face televizorul azi.

Înseamnă țara care are de toate și nimeni nu le vrea. Știu și ce îi lipsește: educația. Te mulțumești cu ceva si speri la mai bine. E greu să ceri un salariu decent raportat la studii sau la cunoștințele acumulate. E greu să pretinzi șefului de orice fel să fie lider, nu patron. E dificil să taci și să înghiți sperând că generația următoare va proceda altfel. E greu să rămâi în România când vezi că în alte părți se poate și altfel.

Dar pentru România s-a vărsat sânge. Mult sânge. Al celor care au avut tăria să lupte. Și nu vreau să le pătez memoria urând țara pentru care ei au murit.

România are munte, mare, dealuri, vulcani, câmpii. Are oameni corecți, are femei puternice și bărbați muncitori. Are potențial neprelucrat. Și inevitabil gândul mă duce din nou la educație.

România are 102 ani. Speranța ei stă în educația pe care le-o dăm copiilor noștri acum. Viitorul ei depinde de cum le permitem sau nu le permitem anumite lucruri. Îmi pun toată speranța în ei. Știu sigur că vor alege adevărul în locul minciunii. Că vor înlătura tot răul rămas în ea. Și că ei vor reprezenta generația care va sărbătorii România așa cum se cuvine.

La mulți ani, România!