Succesul nu înseamnă fericire

Mi-am dat seama de curând că succesul nu înseamnă fericire.

Să spui că nu dorești să ai succes e o iprocrizie. Nu exista persoană care nu aspire la mai mult. Că vrea să ajungă avocat, că vrea să slăbească sau pur și simplu să se înscrie la facultatea la care și-a dorit mereu, toți vrem mai mult.

La un moment dat, fiecare dintre noi ne-am gândit la posibilitatea de a deveni oameni de succes. De ce? Pentru că de multe ori, mulți dintre noi, confundăm succesul cu fericirea. Credem ca dacă avem tot ce ne dorim, fericirea trebuie sa vina și ea. Nimic mai fals. Când ajungi pe culmile succesului ajungi de fapt sa-ți dai seama ca ai o mulțime de motive să fii nefericit.

Exista fericire independent de succes și exista succes fără fericire. Foarte mulți oameni care ajung să aibă succes iși caută în continuare fericirea, pentru că au realizat că aceasta n-a venit la pachet cu succesul. E ceva in succes care nu ne face pe deplin fericiți.

Fericirea e o stare. Se obține mai mult întâmplator, decât urmărită ca o ținta obsesivă. Nu e continuă. Durează câteva minute, secunde. O viața nu o poți avea. Dar poți face viața ta sa fie construită din mici reprize de fericire. E ceea ce mi-am dorit mereu. Sa fiu visătoare, să-mi doresc fericire și să rămân totuși conștientă că viața nu poate fi numai fericire. Dar să fac in așa fel încât să conteze doar momentele de fericire din ea.

Fericrea de multe ori poate fi declanșată fără să știm că urmează să se întâmple. Tocmai asta face să fie și mai dorită. Niciodată succesul, banii sau statutul nu a garantat fericirea.

La mine, ultima dată fericirea a venit pe neașteptate. Eram în locul nașterii lui Iisus, în Biserica ridicată pe locul acela și am auzit un cântec în limba romană. Am plâns instantaneu. Nu stiu dacă vocile care răsunau într-un mare fel m-au făcut să plâng, sau poate doar locul și faptul ca nu mai auzisem români de ceva timp. Dar efectul cântecului m-a făcut să plâng de fericire. A fost o stare mai mult decât o întâmplare. Nu mi-am imaginat niciodată că un simplu cântec bisericesc înălțat intr-o bisericuța îmi va aduce lacrimi de bucurie.

Lucrurile mărunte sunt aducătoare de fericire. Soarele din viața ta poate fi o floare, un sentiment adânc pe care nu l-ai mai trăit, o senzație de bine in corp, o îmbrățișare sau chiar și un loc nou.

Copiii sunt sigura că reprezintă o parte a fericirii. Au o voioșie și o inocența în glas și in privire, care te face instantaneu sa te simți mai bine. Ei pot vindeca și pot alina. Pot îmbunătăți stări, pot schimba vieți pentru totdeauna și mai ales te pot face să iubești din nou.

Reclame

De ce nu e bine să îți faci planuri tot timpul

Cum de ce? Pentru ca de cele mai multe ori, planurile eșuează. Creierul nostru are un mecanism incredibil de a ne face să ne transpunem fie în trecut, fie in viitor, însă niciodată nu ne face să fim conștienți de prezent.

De ceva timp încoace îmi exersez puterea de a trai in prezent. Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să ma gândesc la ce va fi fără să ma gândesc la ce am in momentul acela.

Încerc pe cât se poate sa trăiesc azi, fără planuri.De nimic nu m-aș putea bucura mai mult in viața, decât de clipa pe care o trăiesc acum. Renunț încet, cu fiecare zi ce trece să mai trăiesc în trecut. Dureros și adesea cu sechele încă nevindecate, urâtul de trecut ma face sa plâng. Și de ce aș vrea să ma gândesc mereu la ceva care ma face să sufăr? Îl las in pace și el pe mine. Gândurile cu “Ce ar fi fost dacă” sunt cele mai nocive. Regretele te țin pe loc și nu te lasa să te bucuri de ce e acum lângă tine.

Viitorul suna bine, zice un slogan bine cunoscut. Oare? Cam cât de bine? Cam cât de bine îl construiești tu. Și dacă nu iese cum ți-ai dorit? Nu ți-ai dorit suficient? Sau poate soarta, destinul, oamenii ți-au pus piedici?

Dar azi? La azi cine se gândește? La ziua asta pe care ai binecuvântarea să o trăiești acum, te-ai gândit? Timpul ăsta e cel mai frumos. Pentru că îl trăiești acum și ca e aici. Bucuria zilei de azi nu mai încânta pe nimeni.

Nu putem fi siguri de nimic in lume. Mâine s-ar putea sa nici nu existe și tu treci repede peste azi pentru ceva probabil. Până la urmă, singura certitudine din viața noastră rămâne tot moartea. Naturală de altfel, dar făcută sa para înfricoșătoare tot de noi.

De moarte sigur nimeni n-a scăpat. Eu nu ma grăbesc spre ea. O amân cât pot de mult. Prin zâmbete, prin uitare, prin trăire.

Adulmec, respir, gândesc și vibrez la tot ce ma încojoară. Nu ma tem de nimic și nu ma grăbesc. Am pe cineva care îmi poarta de grija. Îl las pe El să ma vegheze in timp ce eu doar trăiesc.

Exercițiul acesta îl fac in fiecare zi. Încerc să îmi dau seama unde greșesc și ma corectez. Cu fiecare minut care trece ma experimentez și mai mult in arta prezentului. M-am iertat, m-am vindecat și acum am observat ca sunt mai calma. Am observat că liniștea oferită de prezent e mai importanta decât orice plan de viitor.

Ce e menit sa fie, va fi. Eu încerc in fiecare zi să nu mai forțez lucrurile din viața mea.

Bine, mai forțez câteodată blugii ăia strâmți din liceu, dar promit ca asta să fie singurul lucru. 😜

Trăim pe fuga

Ne închidem in birouri, de multe ori fără ferestre și ne lipim ochii de niște ecrane care ne promit bunăstare si scurte fericiri. Stam închiși ore in șir fără sa vedem lumina soarelui. Preferam aerul artificial in loc sa ne umplem plămânii cu cel de afara.

Ne dorim să treacă timpul mai repede, fără să știm că ce trăim acum e mult mai important decât ce va veni. Nimic nu ne mai satisface. Nici banii, nici familia, nici mâncarea…

Mâncam pe fugă fără să ne mai dăm seama ce băgam in gură. Nu citim etichete, nu ne pasă cu ce ne umplem stomacurile. Hrana artificială e aici și noi nici nu dăm seama. Doar suntem aproape 8 miliarde pe Pământ, cât sa ne ajungă naturalul? Ignorăm de fapt sufletul, care strigă neputincios după hrană. Lui nu-i dăm nimic. Doar corpului.

Iubim pe fugă, la fel de artificial ca și oamenii sau timpurile pe care le trăim. Emoția, sentimentul, atingerea e toată in graba. Graba de a ajunge in alt loc, departe de ce ne face cu adevărat fericiti. Iubirea e și ea tot in fața ecranelor de multe ori. Acolo ne hrănim nevoile și acolo găsim înțelegerea.

Iertăm pe fugă, prea repede fără sa avem șansa să învățam sau sa ne debarasăm de rău.

Sărim peste etape, învățam vag și nu ne mai ajunge timpul pentru a respira cu adevărat.

Vrem repede și mult. Claxonăm, ne băgam in fața tuturor, ne dorim să fim primii care mor.

Același drum urmăm și dacă încetinim ritmul. Tot o viața trăim.

Acum aș vrea sa dau timpul înapoi, să nu mai sar peste etape. Dar ma tem ca nu am timp, iar vâltoarea vieții ma împinge inerta in fața.

Și eu am zile când ma grăbesc. Și eu vreau mult și repede. Și ei sunt mici și ma imită și ăsta e cel mai rău lucru pe care îl pot învața de la mine.

“Mi-a spus că mai stă cu mine doar pentru copii”

Blogul și cartea “Viata perfecta? Poate pe Facebook”, mi-a dat prilejul să cunosc oameni fantastici. Am legat prietenii și schimbăm păreri, idei, ori de câte ori avem ocazia.

Așa se face că o prietenă, câștigată in acest fel, care intotdeuna m-a încurajat să scriu și sa merg mai departe cu pasiunea mea, se află in impas. Mi-a spus necăjită, că nimic nu mai e ca înainte. Situația dintre ea și soțul ei e la pământ. Se ceartă din orice, nu pot ieși din rutină, nimic nu-i mai convine, deși ea face tot ce e posibil să salveze căsnicia. Îl iubește mult, îmi dau seama cu fiecare discuție pe care o purtăm. Nu vrea sa renunțe asa ușor la ce au construit împreuna. S-au căsătorit din dragoste, au doi copii, iar situația lor materială e buna.

Răceala dintre ei a pornit de când ea s-a ocupat mai mult de copii și mai puțin de el. Când relația lor a fost pusă pe locul doi, iar prioritari au devenit cei mici. Singurul lucru pe care și-l reproșează e că nu a știut când să revină in cuplu ca și soție.

Problema tipică multor cupluri care au devenit părinți. Se poate rezolva dacă ambii își doresc asta. Dar din câte spune, el nu își mai dorește asta. Mai sunt împreuna doar pentru copii. Cel mai grav lucru. Știu cum e sa iubești pe cineva și sa îți spună că mai e in casă doar pentru copii. Am trecut prin asta. Și am acționat imediat ce mi-a spus asta fără sa ma mai gândesc. Am intentat divorț. Niciodată nu aș accepta ca un bărbat sa rămână lângă mine doar pentru copii. Copii care au venit ca o completare a iubirii ce ne-o purtam. Ca un alt nivel al relației la care ne-am dorit împreuna să ajungem. Nu am făcut copiii să-l păstrez când n-o să ma mai vrea. Prefer să imi încerc norocul cu altcineva sau sa rămân singura pentru totdeuna, decât sa fiu o pacoste in calea fericirii unui om pe care îl iubesc.

Am sfătuit-o să petreacă mai mult timp împreuna, sa învețe să se redescopere, dar el nu mai vrea asta. Suferă enorm și eu nu am nici o putere. Decât sa fiu lângă ea orice decizie ar lua.

Îți spun și aici, draga mea. Tu meriți iubire. Înainte de copii ați fost voi. Va leagă amintiri și ani in care v-ați ajutat și v-ați iubit necondiționat. Iubirea ar trebui sa fie fără bariere și fără condiții. Oare ce se întâmpla cu voi dacă nu mai aveați copii? Cum oare, evolua dragostea voastră? Și când vor pleca ei, pentru cine va mai ramane?

Te rog sa-l intrebi sincer pentru ce mai rămâne? Pentru ce își sacrifica el cu adevărat libertatea? Copiii ar trebui să fie împlinirea ta, nu blestemul la o viața cu un om care nu mai simte nimic pentru tine.

Fii tu însăți și caută de la tine și de la el ce îți dorești cu adevărat. Gândește-te mult înainte sa iei vreo decizie. Știu că o sa fie decizia corecta. Sunt alături de tine. ❤️

Relație de atașament sau de iubire? Pe ce se bazează relația ta?

Se confunda ușor una cu alta, iar mulți dintre noi trăim fără sa știm diferența reală dintre ele.

In relațiile lungi, care se întind pe parcursul a mai multor ani și chiar decenii, iubirea ajunge sa fie confundata cu atașamentul.

Oamenii rămân împreuna mai mult pentru ca să nu-i dezamăgească pe cei apropiați. Din obișnuința și chiar din cauza confortului evita despărțirea. Ce o sa spună lumea? Dacă o sa sufăr? Dacă o sa rămân singur? Siguranța financiară nici ea nu e de neglijat. Obișnuiți cu un anumit confort financiar, care in urma despărțirii ar avea de suferit, multe femei, de regulă, rămân împreuna doar pentru bani. Mai târziu vor ajunge sa regrete anii și sa urască banii.

Atașamentul se dezvoltă încă de la naștere. E o nevoie de baza fără de care nu putem trai. Oamenii tind să se apropie de alți oameni pentru a-și satisface nevoia de atasament, de apropiere, de comunicare. Și rămân așa, din nevoia de a se simți in siguranța. Siguranța care însă nu-i sarisface și nevoia de iubire. De la adolescenți care se îndrăgostesc pentru prima dată, până la adulti cu 30 de ani de căsnicie, toți ne aflăm intr-o relație de atasament.

Iubirea, se deosebește de atașament prin faptul că persoana care iubește e altruistă. Deși despărțirea de ființa iubita i-ar putea face rău, acesta decide in defavoarea sa, să-l lase să plece. Dacă acest lucru îl face pe cel iubit sa fie fericit, atunci durerea lui nu mai e importantă.

Atașamentul, pe de altă parte, se agăța de orice lucru care i-ar putea ține împreuna. Siguranța, gura lumii, suferința ulterioară despărțirii, frica de singurătate sunt doar câteva din motivele care sunt decisive in luarea hotărârii.

Frica și lașitatea te trezesc in relații in care nu te mai recunoști. Care te copleșesc și te fac sa simți că tu nu mai aparții locului acela.

Unele relații chiar pe nevoia de atasament se clădesc. Și unul și altul căutau pe cineva de care sa se apropie si au confundat asta cu iubirea. Aceste relații nu sunt făcute sa reziste, deoarece mai devreme sau mai târziu oamenii gasesc iubirea chiar și atunci când nu mai sperau. Granița dintre iubire și atașament este foarte fina. Se poate trece de la una la alta foarte repede. Dezamăgirile, neînțelegerile și anii mulți care apasă peste libertatea celuilalt, pot destrama iubirea creând loc atașamentului.

Așadar, relația ta pe ce e bazată? Pe iubire sau pe atașament?

Visurile nu au nici un rost, dacă nu lupți sa ți le îndeplinești

Timpul nu stă in loc

Mereu am spus asta. Pe blog, prietenilor, mamei mele, tuturor oamenilor pe care ii întâlnesc. Timpul zboară, nu fuge. Nu-l vezi, nu-l simți. Știi doar ca parcă mai ieri terminasei liceul. Sau facultatea. Nu știi când ai ajuns la 30, 35 sau 40. De multe ori, maturizarea ne face sa ne dam seama că lucrurile nu ar fi stat așa dacă am fi avut puțin curaj. Dacă am fi îndrăznit să ne ridicam din propriul confort și sa ne urmam visurile.

Am avut o perioadă in care amânam toate lucrurile. O sa ma tund de luni in colo. O sa fac cursul ăla anul viitor. O să merg in vacanța mult visată când o să mai strâng bani. Destul! Nu! Nu merge așa. Ce nu faci la timp nu mai poți face niciodată. Dacă eu am reușit sa termin doua cursuri într-un an, cu familie și cu job de opt ore pe zi, înseamnă ca se poate. Nimeni nu a fost neglijat. Copiii au adormit la aceleași ore, vacantele le-am respectat și le-am petrecut împreuna, iar viața a mers mai departe. Aveam nevoie de cursuri? Îmi vor folosi? Am avut bani? Poate ca nu, dar acum știu mult mai mult decât știam înainte sa le fac. Și nu regret decât că nu am timp destul sa fac și mai multe.

Visurile nu au nici un rost dacă nu luptăm sa ni le îndeplinim. Dacă noi nu luptăm pentru ele, nimeni nu o va face. Dumnezeu te ține in viața. Îți da șansa zilei de mâine. Un mâine pe care il poți transforma in cea mai frumoasa zi din viața ta. Lasă inima să se bucure. Iubește emoția unui nou început și poarta-te spre necunoscut.

Ai văzut o floare frumoasa? Oprește-te o secunda să o mirosi. Crezi ca o fata e simpatica? Îndrăznește și spune-i. O sa-i faci ziua mai frumoasă. Nu ai nimic de pierdut dacă îți lași rațiunea sa se depărteze atât cât sa poți visa. Relațiile alea de ani de zile in care nimeni nu face nimic, doar numără anii, sunt groaznice. Sunt sigură ca unul din ei speră in fiecare an, ca de la anul sa se întâmple ceva. Și e trist când aud cum trec anii. Și ei se mint mereu ca sunt in regulă.

Șansele, momentele, zilele trec. Fă la timp tot ce îți propui. Zilele pierdute, pierdute rămân. Decât sa te gandesti cum ar fi fost dacă, mai bine treci la fapte.

Timpul nu stă in loc.

Eu am început să fac tot ce mi-am dorit dintotdeauna. Nu am de gând sa-mi refuz nimic. Dacă e bine sau rău va decide timpul. Nu ma mai gândesc la viitor, trăiesc azi și atât. Eu contez. Sunt vie și mai puternică decât am fost ieri. De atât am nevoie.

Bal, discoteca, club. Evoluția serilor dansante e năucitoare

Discoteca s-a transformat in club și a pierdut tot farmecul

Ce inseamna bal?

La zile de sărbătoare îmi place sa ma infiltreze printre tineri și sa petrec ca și cum încă as mai fi și eu. Întotdeauna merg mai întâi la bal. Nu din ăla cu printese, ci din ăla strasnic de la țara.

O comuna de la marginea județului Argeș, aproape de satul in care am copilărit păstrează și azi distracțiile de pe vremuri. Balul se organizează regulat deja, la fiecare sărbătoare importantă. Ajung de fiecare data, chiar dacă decât pentru câteva ore.

Sa va spun cum e la bal. Oamenii aia chiar fac mișcare. Adică nu pleaca de acasă doar ca sa ia loc pe scaun. Acolo se distrează lumea, nu gluma. Se încing hore și sârbe și jocuri pe care nu le mai vazusem din copilărie când mergeam cu surorile mele mai mari. Hora se face roată și de câte 3, 4 ori. Dacă intri într-un joc, echivalezi orele pe o săptămâna la sala. Se râde, se iau pe întrecute, e o încurcătura sincron de picioare, care ar putea sa sperie și pe cei care știu cu ce se mănâncă. Veselia lor e molipsitoare. Eu când intru, intru cu zâmbetul pe buze ca știu ca urmează sa ma veselesc numai uitându-ma. Energia pe care o emană jocurile încinse in căminul cultural de acolo, te revitalizează. Eu n-am mai întâlnit niciunde așa voie bună ca acolo.

Am mers și in club

Am plecat de acolo la discoteca. Dar nu discoteca de aia de care știam eu. Cu dansuri lente in care aveai ocazia sa te cunosti, sa te atingi. In care cântai melodiile tare, la unison. Muzica se auzea foarte prost. Sau cel puțin așa mi s-a părut. Fața de alte dați, acum era o hăhăiala dată la maximum. Melodiile pana in ora 1:30-2 au fost mai mult mixuri, fără cuvinte, fără rime, nimic in afara de muzică mixată. Nici când au început melodiile propriu-zise nu m-au dat pe spate. Majoritatea vechi, remixate. Oamenii și eu implicit, dansam mutându-ne de pe un picior pe altul. Asta era schema principală. O legănare comuna era in toată încăperea. Distracția maxima pe care nu am înțeles-o niciodată era doar când se aruncau șervețele in aer. Ce euforie se crea, nu-mi explic. Oamenii ăia erau extaziați de ploaia de șervețele. Șervețele din hârtie, care sfârșeau călcate in picioare de multimea euforică. In România reciclarea nu se face ca la carte. Nu se sortează hărtia pentru a fi reciclata. Cu atât mai mult șervețele. Sfârșește in groapa de gunoi cu tot cu restul gunoaielor.

Nu înțeleg trendul. Nu a fost o tura de aruncat. S-au cărat cutii întregi de șervețele. S-a filmat aruncarea de șervețele. S-a făcut mare haz, se îngrămădeau sub ele, sa le vină pe fața, pe cap. Nici unul dintre cei din mulțime nu cred ca s-a gândit câți copaci s-au tăiat. Sau câta risipa se face așa in general.

Nu sunt o ecologistă extrema, dar mi-am învățat copiii sa deseneze și pe dosul foii. Le-am spus ca noi respirăm datorită copacilor și nu putem sa-i tăiem doar ca sa prăpădim foile aiurea. Au înțeles și sunt sigură că și ei s-ar fi gândit la risipă. Ei, dar nu și cei care aruncau și care au inventat moda asta cu șervețele.

O să mai merg in club, la fel și la bal. Dar bucuria și distracția adevarata o sa o văd in dansul celor de la țara, nicidecum in club. Abia aștept următoarea sărbătoare. ❤️

Știi cui ar trebui sa-i spui planurile tale?

Cuiva care te-ar ajuta sa le duci la capăt. Care tace și asculta așa cum trebuie ca sa te liniștești l.

Cuiva care ți-ar fi aproape indiferent de vreme, de zi, de noapte, sau de stare.

Știu ca de obicei se spune ca durerea și bucuria nu se spune. Ca e mai bine sa nu împărtășești nimănui nici din ce ți se petrece.

E bine sa nu ai încredere in nimeni.

Doar in El.

Dumnezeu e acel prieten care te ridica atunci când nu te aștepți. Nu trebuie decât sa simti și sa ridici privirea către El. Sa ceri cu sufletul și e de ajuns.

Lui nu-i pasa dacă ai bani sau ești sărac. El nu râde de tine. El nu spune altcuiva. Dacă e ce ai nevoie îți da, dacă nu însemna ca nu asta îți trebuia.

Ajutorul meu și prietenul mai de nădejde e numai Dumnezeu. El mereu mi-a luminat calea. Mi-a trimis Înger Păzitor sa-mi stea aproape la momente de cumpăna.

Doar Lui ii încredințez planurile mele, pentru ca la El sunt păstrate cu încredere.

Prietenul meu nu m-a părăsit niciodată la nevoie. Mi-a auzit strigătul în toată gălăgia de lângă mine. Liniștea de lângă el e dătătoare de viața și de speranța. Îl el mi-am încredințat viața, familia, faptele și ziua de mâine.

Cauta-L și ajuta-L sa te găsescă. El o sa te asculte și pe tine. Cere-I cu inima.

Doar atât.

Nici colindătorii nu mai sunt ce-au fost

Ne-am schimbat cu toții. Ori noi nu mai stim sa primim cum trebuie vestea Nașterii Lui, ori cei care ne vestesc nu mai știu cum sa o facă.

Noi locuim la etajul patru, așa ca aproape nimeni nu are chef sa mai urce pana acolo. Chiar am vrut sa le arat copiilor ce frumos e sa fii vestitor al Crăciunului. Am crezut ca asta e momentul potrivit și am ieșit pe geamul de la balcon când am început sa auzim zgomot afara. Se apropia o trupa de muzicanți-dansatori-colindători. Aveau niște tobe mari și niște vuvuzele cu care făceau un zgomot infernal, aveam sa aflu câteva minute mai târziu.

Doi din ei erau îmbrăcați in urs. Ceilalti cu niște haine semipopulare, iar alți doi cărau niște genți de poștaș in care strângeau banii probabil. Unul din ei avea legat un balon de pălărie ca sa atragă atenția si mai mult la chiciul pe care îl purtau cu mândrie pe toate străzile orașului. Le arătau oamenilor prin gesturi ca vor bani, iar ei le aruncau de la balcon. Am făcut-o și eu la insistentele copiilor. Nimic sfânt, nimic care sa te ducă cu gândul la vreun colind. Zgomot mult, bani aruncați degeaba unor oameni pentru care Nașterea lui Mesia înseamnă câștig și nu bucurie.

Acum înțeleg de ce oamenii nu mai deschid usa colindătorilor. Pentru ca se tem de ce vor găsi dincolo de ea. Se tem de cei care urmăresc câștigul și mai puțin sau chiar deloc frumusețea colindului. De cei care recita fără înțeles cuvintele frumoase care vestesc Nașterea Mântuitorului.

Noi am mers cu Steaua azi. Nu pentru bani, ci pentru ca băieții sunt mici și încă au duioșie in glas și in priviri. Și mai ales pentru ca vreau sa știe ce sărbătorim și pentru ce ne pregătim.

Eu am avut o stea din anii trecuți, făcută de noi, cu care am colindat la bunica. Nu am îndrăznit sa deranjam in alte părți, deși copiilor le-ar fi plăcut sa cânte mult și bine. Ca asta mic, la 3 ani ai lui, deși nu l-a învățat nimeni, știa și el prima strofa. Așa frumos suna glasul lor! Așa de blând și de cald, încât te cuprindea emoția instantaneu.

E greu sa cred in puterea colindului când văd o șleahtă de oameni care nu transmit nimic. Care au baloane la pălării și care bat din tobe și vuvuzele.

Sunt însă încrezătoare când văd părinți adunați in fata școlii cu copii la colindat. Când aburul respirației lor din cântec și suflare se ridica pana la cer vestind Lui ca pe pământ mai e credință. Și apoi iar ma întristez când copiii încep sa plângă de sperietura unei petarde care mi-a făcut și mie, om mare, inima sa-mi stea in loc. Petarda care nu e menită sa alunge spiritele rele, ci sa amuze oameni maturi și fără minte.

Mi-e greu sa recunosc și ca ne-am pierdut din credință și din valorile păstrate atâta amar de vreme. Dar am speranța ca se va naște intr-o zi o generație noua, care ii va face pe cei fără frica de Dumnezeu și de valori sa se rușineze.

Crăciun fericit!

Am scăpat și de operația de polipi


Răcelile repetate ale celui mic ne dau bătăi de câțiva ani. Cred ca mai exact de când a mers la gradi prima data. Nu avea nici 2 ani, când el a început sa meargă la gradi cu regularitate. Răcelile ii mai treceau doar cu antibiotic timp de câteva zile ca mai apoi sa o luam de la început. 

Mititelul de el aproape ca nu mai poata respira deloc.Medicamentele nici nu-și mai făceau efectul. Ca sa fie bine trebuia sa le ia permanent, ori asta era imposibil. Ajunsesem la capătul răbdării. 

Operația, deși din auzite nu parea înfricoșătoare deloc, o tot amânam. Ba din cauza serviciului, din cauza vremii, noi nu mai găseam momentul prielnic deloc. La ultimul control m-am decis sa merg pe mâna specialistului și sa scap copilul de chin. Bine, recunosc, nopțile nedormite au fost și ele tot un factor de decizie. 

Ultimele au fost groaznice. Eu dormind in fund, iar el ridicat cu capul pe mine ca sa poata respira, erau un efort supraomenesc, mai ales când la 6.30 eram in picioare mai mult adormita. 

Am decis ca e prea mult. Nu mai puteam îndura sa asist neputincioasa la suferința micuțului. 

Ne-a chemat la operație la ora 11 la spitalul Grigore Alexandrescu . Pana s-a eliberat sala de operație am mai așteptat vreo doua ore. Am avut timp sa ne relaxam, sa râdem, sa ne jucam. Pe mine ma relaxa mai mult faptul ca nu trebuia sa stam decât o zi. 

L-am condus pe îngeraș pana la sala de operație și l-am lăsat plângând in brațele asistentei. M-am întors in salon cu inima franta într-un colț. Îmi parea rău ca l-am lăsat plângând, dar ma bucuram ca o sa scăpam de muci. Am început sa vorbesc cu tati prin mesaje, sa-l mai liniștesc, ca el era mai panicat decât toți la un loc. 

Nu cred ca au trecut 10 minute când l-au adus înapoi din sala. Nu-mi venea sa cred ce repede se întâmplase totul. 

S-a trezit imediat și a început scandalul. Se pare ca efectul anesteziei ii făcea sa reacționeze așa. Mai asistasem înainte la ceva asemanator la un coleg de salon. Plângea, tipa, avea reacții ale mâinilor necontrolate. Nu durează mult. Când s-a mai calmat a reușit sa mi spună ca a pierdut plasturele de la o bubiță pe care o avea la un deget. Asta îl necăjesc de fapt. Apoi a început durerea in gât. O descria cam așa: „Mami, ma doare rău in gura, vreau medicament”. 

I s-a administrat un calmant și asta a fost tot. 

A venit doamna dr, mi-a spus ca volumul infecției era extrem de mare și ca dacă nu va observa la amigdalele inflamate o îmbunătățire, va fi nevoie de o alta intervenție. Am mai rămas puțin in salon la desene pana au fost actele gata și apoi am plecat. 

Recuperarea cred ca fi ceva mai lunga decât operația in sine. 

Are și acum toate simptomele post operatorii: febra, nas înfundat, tuse seaca dimineața si in timpul nopții. Tușește chiar și pana vomita. Dar e normal sa se întâmple asta chiar și la 7 zile de la operație. Trebuie sa păstram distanța de colectivitate și sa nu ne agitam prea tare. Mămica rămâne acasă cu el și văd ca asta îl face extrem de fericit. Adoarme cu mâna in parul meu, ma mângâie și ma iubește toată ziua. 

Operația asta a fost buna. M-a reconectat cu el și mi-a dat ocazia sa fac ce îmi place mie cel mai mult. Sa am grija de casa și copiii mei frumosi de care îmi era dor in fiecare zi in care plecam la serviciu. 

Dacă am scăpat de răceli, rămâne de văzut. Va țin la curent!😊