Orgoliul este inamicul numărul unu al relațiilor 

Ce era sa ma despartă de el

Pentru cine încă nu a aflat pana acum, am fost la un pas de a ma despărți de soțul meu. Poate v-ați întrebat din vina cui s-a ajuns aici, cine a greșit dintre noi doi. Și fără sa ma eschivez, va răspund eu imediat. Amandoi am greșit. 

Niciodată in rupturile dintre un el și o ea nu exista o vina exclusiva a unuia dintre ei. Tot timpul adevarul e undeva la mijloc, iar vinovați sunt ambii parteneri. Plictiseala, încrederea irațională in cel de lângă mine, abandonul propriei persoana in defavoarea  lui, încărcarea personală inutila cu responsabilități comune au fost câteva dintre greselile pe care le-am aflat. 

Orgoliul separa iubiri adevărate 

Ce am observat la noi și nu numai, este ca orgoliul, acest sentiment de îngâmfare și mândrie nejustificata, duce la despărțire in cele mai multe cazuri. In fiecare relație e o lupta continua de superioritate, gen ” Ii arat eu lui cine sunt” sau „Dacă se lua după mine, nu ajungeam aici”. De câte ori nu ne-am trezit spunand, ca nu l mai iert, nu-i mai permit, fara mine n-ar fi ajuns aici. Sa pretinzi ca deții adevarul suprem și ca cel de lângă tine e praf dacă nu-ți recunoaște meritele de șef e ca și cum te-ai critica pentru alegerea făcută. In momentul in care ne îndrăgostim îl consideram pe cel care ne pică pata, cel mai bun om din lume: frumos, deștept, amuzant, sociabil, sensibil, cu mult peste cei pe care i-ai întâlnit pana atunci. Adică îl ridici pe un piedestal considerând ca sentimentul pe care ti l-a trezit, te face și pe tine o persoana mai buna. 

Orgoliul nu-și face apariția in începuturile de relație, ci mult mai târziu când deja ne-am obișnuit cu fericirea. Apoi calitatile se vor transforma in defecte enervante, chiar vei încerca sa i le anihilezi ca sa poți străluci doar tu. E o lupta inconstienta dar prezenta pentru Supremație și Superioritate. O prostie și un nonsens care are urmări foarte grave. Poate destrama familii, copiiii pot creste fără unul dintre părinți și multe altele. Nu avem nevoie de un cocos in relație, avem nevoie de un prieten bun, de un sprijin și de un colț de liniște pe care sa-l descoperim in brațele sale. Poate ca poți rezista și cu un cocos, dar pana când? Si chiar vei fi fericita cu adevărat? Chiar contează așa mult sa ai dreptate mereu? Sa fii singurul care decide pentru soarta lui? Sa te opui și sa obligi sa ți se respecte decizia?

Am avut neplăcerea sa descopăr orgoliul la mine, la cel de lângă mine și la mulți din jurul meu. El aduce cu sine doar rău, înverșunare, răzbunare, e strictețe, e decizie de nestrămutat, amărăciune si durere. 

Ca sa ma îndrept a fost nevoie sa cresc, iar acum ma tratez cu multă răbdare.

Am descoperit astfel calitatile ascunse ale partenerului și am încercat pe cât posibil sa le evidentiez. De asemenea:

  • Iert mai mult decât o faceam înainte, sunt mai toleranta.
  •  Imi păstrez calmul chiar și in situații critice.
  • Imi place sa-mi văd partenerul strălucind.
  • Ii dau șansa sa se facă vizibil mai des decât o faceam.
  •  Practic ascultarea activa in discuțiile pe care le avem.
  • Nu mai exista eu, ci doar noi.

Nu-mi place sa călătoresc in grup 

Mai ales de când suntem părinți, grupul noștru format din noi plus doi copii e tot ce ne trebuie, pur și simplu am fi prea mulți altfel. Prea multe idei, prea multe planuri, prea multe preferințe…
Țin minte câte revelioane frumoase am făcut cu prietenii la munte… Cand plecam după Crăciun și ne întorceam in anul următor și petreceam frumos, cu muzica la maximum, cu grătare noaptea și cu gălăgie de abia ne auzeam om cu om. Era frumos, nu zic nu, dar atât, o data pe an nu mai mult. Acum de când am copiii nici nu o data pe an nu mai vreau. Și nici înainte, când ieșeam din țara sau plecam in locuri nemaivazute pana atunci, preferam sa plecam doar noi, pentru ca altfel, cu alt cuplu sau alți prieteni nu reușeam sa vizitam tot ce ne-am propus, riscam sa avem idei diferite, iar planurile sa nu corespundă. De obicei unii se trezesc cu chef, alții fără, unii au chef de plimbare, alții de masaj, noi întotdeauna fiind aia cu chef de ducă, de explorat cât mai multe in cât mai putine zile. De aceea evitam sa plecam cu cineva, preferam mai mult singuri, autonomi, nomazi, fără stres și încurcături. 
Dar, pentru ca întotdeauna exista un dar, de data aceasta am vrut sa încercam și altceva și anume, am hotărât sa mergem in Franța cu încă un cuplu tânăr, cu care nu ne mai văzusem de foarte mult timp, nici măcar nu mai vorbisem in ultima vreme, deci foarte probabil sa nu ne înțelegem. Aveam și plan secund in cazul in care nu ne puteam sincroniza, așa, ca sa nu ma surprindă nimic, înțelegeți? Nu vreau sa credeți ca ne-am fi putut certa și doar ca mi-as fi urmat planul pana la capăt fără supărare, iar planul era sa văd cât mai multe in Paris, deși acum mi se pare ca n-am văzut nimic din câte as mai fi putut vedea. 

Așadar, cu teama asta ca e posibil ca noi sa ne dorim una, iar prietenii noștri alta, am descoperit ca ma temeam degeaba. Am avut noroc sa descopăr ca ne înțelegem foarte bine, am mers împreuna peste tot și am căzut de acord ca suntem acolo sa vizitam. Am respectat și au fost respectate la rândul lor momentele de intimitate, nu am simțit nici o clipa ca trebuie sa renunț la ceva ce as fi făcut dacă am fi fost singuri. Nu știu acum dacă asta înseamnă ca o sa mai procedam așa, cred ca am avut doar noroc de prieteni de treaba, cred însă ca din când in când e Funny sa călătorești și in grup. Păstram legătura? Cu siguranța! Ne-a plăcut? Daaa! O sa mai mergem?  Păstram legatura, cine știe, poate o sa o facem mai curând decât credem.

Știu ca exista persoane care doar in grup călătoresc, de teama, de plăcere sau pur și simplu le e mai ușor sa facă așa. Eu rămân totuși la ideea ca din când in când e bine sa evadezi si doar cu perechea. Ai ocazia sa mai vorbești, fără sa fii intrerupt de copii, sa faci planuri, sa asculti și părerea lui, sa redescoperi lucruri uitate despre el, sa fii surprins de altele pe care nu le știai și de ce nu, sa te reîndrăgostesti. Poate ca suntem noi prea ocupati și neajutorați sa ne permitem luxul asta in fiecare zi, adică sa avem timp sa vorbim despre noi, sau poate ca simțim nevoia de noi ca și cuplu, fără mami și tati. 

Parisul in Februarie e exact așa cum mi-am imaginat

Parisul in Februarie este exact cum mi-am imaginat, e un oraș lipsit de lumina, tern, dar plin de iubire oriunde te-ai îndrepta. Sa știți ca ziua am văzut un Paris gri, care la prima vedere nu transmite nimic, însă cu cât îl descoperi mai mult cu atât îl iubești mai tare. Turnul, pentru mine e mai mult decât o grămada de fiare puse in așa fel încât sa nu se prăbușească. De ieri a devenit iremediabil, cel puțin simbolul dragostei, locul in care te poți redescoperi, in care ai timp și loc sa reflectezi și mai presus de toate in care te poți reîndrăgosti. O sa va spun și de ce îl percep astfel, începând de ieri. 

Am urcat amândoi pana la ultimul etaj ca sa ni se pună la picioare întregul oraș in toată splendoarea sa și după ce am admirat priveliștea încântătoare ne-am apucat de făcut poze. Și dintr-o data îl văd pe amorezul meu ca începe sa se fâstâceasca și-și roagă pe prietenul cu care venisem sa ne facă poze. Scoate o cutiuta din buzunar, o deschide și îmi întinde inelul de logodna pe care incetasem de mult sa-l mai port, dar și cele doua verighete. Uimita pana peste poate, am rămas fără cuvinte. La fel și el. Nu mi-a spus ce vrea sa facă, nu am vorbit prea multe, dar mi l-a pus pe deget, apoi și verigheta și am început sa radem fericiti vreo cinci minute continuu, după care chiar m-a și întrebat dacă vreau sa fiu soția lui. Sa va mai spun ce am răspuns? Sau nu mai e necesar, pentru ca oricum suntem căsătoriți? 

Am ras de fericire împreuna dar și pentru ca mi-am dat seama de ce el tot timpul era oprit la controalele de verificare din aeroport și de la intrări. Saracul, ce emoții o fi avut pana in Franța. Cred ca de aia a și renunțat sa-și ducă planul la îndeplinire, adică sa ma surprindă de Dragobete, pentru ca nu mai suporta sa se ascundă sau sa fie oprit tot timpul de cei de la securitate. 

Cum am văzut eu gestul? Ca o reînnoire a jurămintelor facute in fata lui Dumnezeu in urma cu noua ani, romantic și drăguț, întărind convingerea mea ca el nu și-a pierdut deloc îndemânarea de a surprinde plăcut atunci când își dorește.

Inelul meu e așa de frumos și eu sunt așa de îndrăgostită… Verigheta mea e perfecta, exact așa cum mi-am dorit, n-o s-o mai dau jos niciodată! Promit, iubitule! 

Te iubesc! 

De ce nu ma deranjează V-day? 

Plec grăbită de acasă in fiecare dimineața, mănânc ceva in graba dacă apuc și aproape întotdeauna ajung la birou pe muchie de cuțit. Se întâmpla asta din cauza aglomerației din trafic aș zice, sau din cauza ca tot timpul apar chestii neprevăzute cu copiii care ma fac sa ma abat de la programul inițial. 

Prea grăbiți sa facem bani, prea ocupati sa fim prezenți acolo unde nu e nevoie de noi cu adevărat, suntem intr-o continua fuga din care parca nimic nu ne face sa ne oprim. O zi in care oamenii sărbătoresc iubirea e un prilej foarte bun sa ne oprim din tot și sa celebram îmbrățisarea, alintul, sarutul, prima strângere de mâna, sa ne facem un mic dar. 

Nu ma deranjează nimic ce are de-a face cu dragostea, pentru ca intr-o lume superficiala si rece avem nevoie de cât mai multe astfel de zile. Chiar dacă Sfântul Valentin nu e sfânt ortodox, chiar dacă nu am nevoie de o zi pentru a-mi aminti pe cine iubesc, nu ma deranjează sa declar iubirea intr-o marți in care catolicii celebrează dragostea.

Ma bucur și ma veselesc alături de toți cei care au ales sa sărbătorească o zi a iubirii. Care aleg sa dăruiască o felicitare, o floare, o prăjitura sau pur și simplu o urare. Orice lucru făcut in numele iubirii ma impresionează de fiecare data și ii iubesc pe cei care aleg sa împărtășească cu ceilalți bucuria acestei zile prin postări pe rețelele sociale. Pur și simplu ma face sa zâmbesc, ma înduioșează. 

Traiasca iubirea! 

Anii trec, ne schimba. Adio 2016

 

Dacă in trecut timpul mi se părea ca se scurge al naibii de greu, iată ca am ajuns intr-un punct in care vreau sa se oprească. Nu vreau mai multe semne de trecere a timpului lăsate adânc in pielea mea, mi-ajung astea. Nu mai vreau ca momentele fericite sa treacă asa de repede de parca ar fi fost vise. Acum nu mai sunt zile in care sa ma plictisesc, rar se întâmpla sa ma uit pe agenda și sa ma întreb ce sa fac cu ziua respectiva. Programul a devenit atât de încărcat încât caut cu disperare o ușița de scăpare din cotidian. Si de cele mai multe ori nu o gasesc. Nu e ca nu ne mulțumește viața noastră, e ca ne-am schimbat. Timpul nemilos ne transforma in fiecare an in așa fel încât ajungi sa nu-l mai recunoști pe cel din oglinda. Apar riduri, semne de oboseala, încrâncenare vizibila pe ten și pe trup și multă oboseala. 

Nici prietenii nu mai sunt la fel. Acum sunt căsătoriți pe la casele lor sau plecați prin cine știe ce colț al lumii. Fiecare și-a urmat destinul și fiecare a mers pe calea care i s-a ivit in viața pentru ca nimic nu e permanent. Lumea nu sta in loc nici la bucuria ta dar nici la durerea ta. Doar tu o știi, tu cari cu tine necazul neștiut, durerile ascunse sau dorințele neîmplinite fără ca nimeni sa fie interesat de ele. 

Mai trece un an, și încă un an și tot așa. Contează mai mult ce vezi sau mai mult ce simți? Ca dacă te simți bine in pielea ta asta și arați, sa știi. Cel mai mult contează ca la sfârșitul anului când te încumeți in sfârșit sa numeri realizările, sa le pui înainte din capul locului pe cele legate de sănătate și nu de bunăstare. Sa fie la loc de cinste ce ai putut face bine celui de lângă tine, cum ai putut ajuta și ce ai putut da lumii fără sa ceri înapoi. Cum ai reușit sa-ți bucuri sufletul și nu trupul. Contează sa ai alături de tine pe cineva pe care sa te poți baza oricând si langa care sa te simți în stare sa muti munții din loc. Sau poate doar sa va înțelegeti voi doi și e de ajuns. 

Eu am avut noroc ca anul acesta sa cunosc o mulțime de oameni frumoși care m-au ajutat fără sa știu și fără sa stie. Imi place sa mi-i amintesc si sa cred ca ei vor face parte din viața mea pentru totdeauna prin ceea ce m-au învățat. Lor le mulțumesc acum și le doresc ca tot ce mi-au dăruit mie sa li le întoarcă in viața înzecit. Și pentru tine, draga cititor dacă in noaptea dintre ani, ai norocul sa simți toate aceste bucurii ale sufletului plus o caldurica îmbietoare emanata de un trup de pui de om parte din tine, sânge din sângele tău si-l poți săruta in somnu-i dulce, atunci sa știi ca n-ai trăit degeaba. 

Eu acum trag linie și fac bilanțul: sunt bine, ma bucur in fiecare zi de pasii cu care am lăsat urme pe aici, chiar dacă aici nu voi fi veșnic.

2016 a fost bine, ideal de bine! ❤️

Lansarea de carte ” Viața perfecta? Poate pe Facebook ” la Pitesti 

De data aceasta,  vreau sa spun ca m-am simțit copleșită de tot ce s-a întâmplat. Spre deosebire de lansarea grabita si aglomerata de la Târgul Internațional de carte Gaudeamus din București, lansarea de la Pitesti mi-a adus aproape alti oameni dragi mie si un spațiu de desfășurare a discuțiilor imens, cu un timp aproape nelimitat. In ciuda oboselii si a emoțiilor care si-au pus amprenta asupra discursului meu, m-am simțit extraordinar sa vad in sala toate persoanele care ma iubesc si ma susțin. N-am destule cuvinte frumoase ca sa le pot mulțumi  prietenilor din Vâlcea pentru care distanța nu a fost un impediment, sau colegului din liceu care m-a surprins cu apariția lui neașteptata, sau nașei mele. Au fost alături de mine surorile mele frumoase, prietenii mei susținători si cred ca nimic nu ar fi fost posibil fara implicarea si devotamentul soțului. 

Am venit frântă de la serviciu, cu doar 10 minute inainte de ora anunțată, pentru ca altfel nu s-a putut si am aranjat sala in cea mai mare graba, deși primii invitați apăruseră deja. Noroc cu fosta mea colega Irina care, ca de obicei si-a arătat suportul si îndemânarea.  

Am fost onorata de prezenta prietenei din Gaesti care întotdeauna m-a încurajat, de cuvintele frumoase la adresa mea si a cărții mele de debut venite din partea doamnei profesoare din facultate Georgiana Drăghici precum si a doamnei Denisa Popescu de la Biblioteca Județeana Dinicu Golescu. M-am simțit extraordinar alături de asa oameni de calitate. Sunt amărâtă ca fiind plina de emotii si extrem de obosita sunt convinsa ca nu am fost atat de coerenta in exprimare pe cat mi-as fi dorit sa fiu. Am fost surprinsă de apariția presei la eveniment, ma așteptam sa fie ceva restrâns intim si asezat, aproape monoton, si am avut parte de o avalanșa de emotii cu multă, multă adrenalina.

La sfârșit am mai rămas toti de vorba in sala cred ca inca o ora, timp in care am semnat cărți, am servit prăjituri si am discutat vrute si nevrute. 

Va mulțumesc mult de tot oameni frumosi. Ati fost minunați. 

Cei care doresc cartea o pot găsi in Topoloveni la magazinul domnului Paul precum si prin comanda la numărul de telefon 0756969906.

Poze de la lansarea primei mele cărți 

Hai, ca, m-am mai eliberat putin sa apuc sa va arat cum a fost la lansare. 

Trebuie de asemenea sa amintesc faptul ca am fost absolut onorata de prezenta prietenilor si rudelor. Au fost persoane care m-au surprins foarte tare, nici prin cap nu mi-ar fi trecut ca si-ar putea face timp sa vina, joia, ca nelumea, pe la pranz, cand toti oamenii sunt la serviciu, la o lansare de carte. Nu ne mai văzusem de ani de zile, cu unii dintre ei, iar cu alții chiar întâmplator trecând pe langa standul editurii sub numele căreia a fost publicată cartea. Nu cred ca am pot revanșa vreodată pentru încurajările pe care mi le-au arătat, pentru flori, pentru cadouri sau pentru susținere. 

Cred ca pentru prima data in viața de la ultima serbare încoace , am simțit din nou  emoții la aplauzele celor care mi-au fost alături. Ma simt măgulită si rusinata de atâta amabilitate si parca tot nu-mi vine sa cred ca am reușit si de data aceasta. La un moment dat chiar am si lăcrimat…

Săptămana aceasta sper  sa am timp sa actualizez stocul de cărți, ca sa le pot trimite tuturor celor care doresc sa intre in posesia cărții ” Viața perfecta? Poate pe Facebook „. Va asigur ca in cel mai scurt timp cartea va fi găsită atat in oras cat si prin comanda directa la mine, aici pe blog sau pe pagina pagina mea de Facebook. Târgul Internațional de carte Gaudeamus a fost un eveniment plin de culoare in care am avut ocazia sa-mi vad visul împlinit alături de cei care pe care ii iubesc. M-am distrat extraordinar, a fost un moment memorabil, pe care-mi doresc sa-l repet prin lansarea cărții si in Pitesti. 

Detalii in curând! 

Le mulțumesc inca o data familiei si prietenilor care si-au facut timp sa poată ajunge la târg! Va iubesc pe toti!


Previous Older Entries