Malta cu copiii și cu bani puțini

Publicat de de Anna Georgescu

Aflată la 80 de km de Sicilia, insulă vizitată vara trecută, am vrut încă de atunci să ajungem să vizităm Malta.

Cu temperaturi blânde primăvara, cu peisaje frumoase și apa mării de o culoare ireală, Malta e destinația perfectă pentru cei săraci ca noi. 😜

Biletele de avion la sfârșitul lunii martie sunt destul de mici. Luate prin aplicație la Ryan air am plătit puțin peste 100 de euro doi adulți și doi copii. Hotelul e și el destul de ieftin nefiind perioada de vârf. Cred că undeva la 300 și ceva de euro. Sunt și hoteluri mult mai ieftine. Noi am ales două. Unul în Saint Julien și unul în capitală, în Valletta. Am luat un sejur pentru 5 zile cu copiii, pentru că obișnuiam ca primăvara să mergem undeva cu ei. Știți deja că în August e luna când mergem fără ei câteva zile în fiecare an. Așa că am decis să le facem câteva amintiri noi. Nu prea am stat de vorbă despre vacanță, am vrut să se concentreze la școală până aproape în ultima zi. Dacă m-aș fi entuziasmat tare, nu mai aveam ce teme sau alte activități școlare să fac cu ei.

Condițiile de călătorie sunt destul de greoaie pentru Malta. Aveți nevoie de schema completă de vaccin sau test Pcr atât pentru copii cât și pentru adulți. Mai trebuie un formular de localizare https://app.euplf.eu/#/ și o declarație de sănătate https://mia-prod-s3-cdn.s3.amazonaws.com/wp-content/uploads/2021/06/MLA-PLF-HDF-2021.pdf. Pe toate le găsiți pe site-ul MAE.ro sau pe linkurile postate.

Copiii au fost absolut incantați de idee de a călători din nou cu avionul. Ultima lor călătorie a fost înainte de pandemie în Danemarca. Călătorie pe care și-o amintesc în cel mai mic detaliu. Atât de mult le-a plăcut. 😊 Despre ea puteți vedea aici impresii.

Am ajuns aproape seara, copiii au țopăit în paturi și am comandat mâncare în cameră. Am lucrat cu ei la bune maniere, s-au comportat acceptabil, să zicem. Dacă cel mic ar fi fost puțin mai stimulat de zbor și de incantarea unei noi țări, ar fo fost perfect. Dar perfecțiunea nu prea există atunci când călătorești cu copiii, nu-i așa?

Avem de gând să călătorim prin insulă. Să vedem satul lui Popeye marinarul, acolo unde s-a filmat filmul din 1980 cu Robbie Williams în rol principal, să vizităm cel puțin o insulă și să străbatem străduțe neștiute. Biletele de autobuz costa 1,5€ și sunt valabile 2 ore, deocamdată doar cu transportul în comun avem de gând să circulăm.

Vremea e caldă, undeva la 20 de grade, bate vântul ușor și e tocmai bună de explorat.

Copiii învață foarte multe din călătorii. Cred că o să revin cu alt articol pe tema asta. Sunt multe de spus. 😊

Ne-am cam încăierat pe alocuri, că de, așa sunt părinții asociați cu copiii, n-ai cum. 😜 Ne-am făcut declarații, am mâncat chestii noi și abia aștept să vedem ce ne oferă Malta. O să vizităm și un acvariu național mare cu “peștele” familiei, care din aeroport ne-a cerut vizita. O să fie bine, vă țin la curent. ❤️

7 ani de Annazidezi

Publicat de de Anna Georgescu

7 ani de Annazidezi, 7 ani de bucurii. 😊

Annazidezi.com a fost cel mai bun prieten al meu. Tăcut, a făcut bine fără să facă prea multe.

Mi-a permis să îl folosesc pentru sănătatea mea mentală. Am cunoscut oameni importanți, de la care am învățat doar fiind în preajma lor. M-am vindecat și am crescut doar datorită cuvintelor așternute aici.

Mi-am însușit cu încredere tot ceva scris aici. La un moment dat au existat oameni deranjați de ceea ce am scris. Au intervenit prin cunoștințe să-mi ceară să șterg. Nu am șters. Nu dau înapoi când am dreptate. Până la urmă nu e un site de știri, e doar un blog care însumează gânduri și păreri personale. Dacă nu ești de acord, fă și tu un blog și scrie acolo opinia ta. Nu toți au fost de acord cu el.

Mulți au fost împotriva lui. Mi-au zis că la ce ajută să scriu vrute și nevrute? Uite că ajută. Îmi permite să mă descarc. E o pasiune, așa cum la unii e să cânte, să gătească, să facă sport. La mine e să scriu.

În ultima perioadă nu am mai scris atât de des. Se scrie prea mult și de multe ori prost. De oameni care habar nu au ce spun. Dar sunt formatori de opinii. Nu sunt de acord cu propaganda asta în care se acuză românii care ajută ucrainieni.

Românii care ajută sunt aceeași care au ajutat și românii, care donează 2 € pentru spitale ridicate din donații. Sunt aceeași care trimit pachete săracilor, care ajută bătrânii și le construiesc case sinistraților.

Restul comentacilor sunt niște persoane cu gura mare și slobodă, care urăsc tot, chiar și pe ei. Care n-au contribuit cu nimic la țara asta ca să meargă bine, n-au plătit taxe, n-au lucrat legal și așa mai departe. Cu alte cuvinte fac umbră pământului degeaba.

Eu văd lucrurile altfel. Agresiunea Rusiei a adus unitate în popoare. A ridicat diplomația la alt nivel și a arătat că războiul nu aduce nimic bun. Și nici propaganda asta pe care o țin unii nu aduce nimic bun. România, o țară săracă e lăudată în cele mai importante ziare din lume pentru solidaritatea de care a dat dovadă. Umanitatea românilor e recunoscută peste tot. Imaginea în lume a țării noastre strălucește și nu sunt de acord ca o șleahtă de neaveniți, locuitori ai țării să o murdărească. Sunt mândră că sunt româncă. Că putem ajuta oameni răniți, oameni care și-au lăsat munca de o viață neștiind dacă se vor mai întoarce acasă vreodată. Sau dacă va mai rămâne ceva din casa lor. Da, sunt și oameni bogați care vin în tranzit la noi. Ca așa sunt societățile, formate și din bogați și din săraci, nu e ceva de nemaiîntâlnit. În fine, așa sunt unii, nu fac nimic și cer multe.

La mulți ani, dragă blogule! Să îmi trăiești și să mă ajuți să spun adevărul meu, așa cum ai făcut-o și până acum. ❤️

Cum am început să iubesc altfel sau 10 ani de mămicie

Publicat de de Anna Georgescu

Era frig. O noapte rece de toamnă. Se iveau primele semne că voi naște în curând. Eram pregătită, oarecum.

Anunț acasă. Soțul meu urma să devină tată, eu urmam să văd în sfârșit cum arată copilul din burta mea.

De nouă luni îmi imaginam în toate modurile posibile cum va arăta bebelușul. Era cea mai mare curiozitate a mea. Nu știam nimic despre a fi mamă. Știam doar că voi deveni.

Printr-o încurcătură de situații, soțul nu a mai putut ajunge la timp. M-a ținut de mână cel care urma să-i devină naș nou-născutului. Pentru asta mereu o să-i fiu recunoscătoare. Contează mult să te încurajeze cineva atunci când ești speriat, uimit, temător, toate în același timp.

În fine, micuț, nici măcar 3 kg, mogăldeața din fața mea era fiul meu. Nu avea păr aproape deloc. Tin minte ochii mari și curioși. Nu știam ce înseamnă asta. Nu aveam niciun sentiment. Adică, nu mă judecați, dar nu puteam să zic că mă topesc după el. Chiar mă întrebam de ce nu simt o dragoste mare? Cum zic mamele, cum scrie in cărți…

Seara, la 12 ore după naștere am fost mutată cu el în cameră. Și a fost nevoie să-l îngrijesc, desigur. Mi-era greu, abia mă mișcam și ce am zis? Mai bine îl iau lângă mine în pat. Oricum nu mă pot mișca nici eu nici el, așa că suntem chit, stăm amândoi aici.

Ușor, ușor, am început să ascult tăcerea. Îmi plăcea. Dar era ceva ce se auzea constant în încăpere. Un șuier, o pufăială, un oftat din când în când. Se auzea de la el, el era, bebelușul. Era viu, liniștit și respira lângă mine. Am simțit imediat cum se umple inima de bucurie. Mă năvălea o căldură așa plăcută în corp. Îmi bătea inima mai tare de drag. Am simțit cum mă îndrăgostesc de el. Devenisem mamă. Zâmbeam, voiam să-l pup tare, râdeam de bucurie în sinea mea.

Și de atunci tot așa o țin.

Au trecut 10 ani de la nașterea lui. Aceeași iubire, numai că de 10 ori mai mare, mă leagă de el. Abia mai stă la pupat. Nu mai are așa multă nevoie de mine. Nu mă mai caută prin casă decât rar. Tot rar îmi spune si că mă iubește sau că sunt frumoasă. Eu o să-i spun mereu. Nu mă iau după el. Mi-am luat un angajament si îl duc până la capăt. Sunt alături de el toată viața.

La mulți ani sănătoși prințesu’ principesu’!

Te iubește maică-ta la fel ca în prima zi mai pe seară, așa. 😜

Ce faci când copilul tău e agresorul?

Publicat de de Anna Georgescu

Ali al meu e cel mai sensibil copil din lume. Bine, așa zice mamă-sa și încă câțiva care îl cunosc mai bine. Țin minte când avea câțiva anișori și mă tot întârzia cu ora de culcare. Ba că mai vrea apă a n-șpea oară, ba că mai face pipi, d-astea de frecuș. Și după ce varsă apa pe jos am izbucnit de nervi. I-am spus: “Of, mi-ai mâncat sufletul tu mie!” Și s-a pus pe plâns, și plângea sărăcuțul de plângeam și eu de mila lui. El a crezut că chiar e posibil să mor, dacă începe să-mi mănânce sufletul. Cam așa stă treaba cu el. Dar sensibilitatea lui acum e la alt nivel. A crescut odată cu vârsta.

Și intr-o zi când am fost să-l iau de la școală o fetița de la el din clasa plângea. Ii spunea mamei ei că niște copii au scuipat pe caietul ei. Ferească Dumnezeu, zic. Dacă e p-așa de pe clasa întâi nu e de bine. Când se apropie Ali de mine, ii zice mamei că și el e unul dintre cei care au făcut asta.

Am simțit că leșin. Am rămas fără cuvinte. Nu credeam asta. Ali a început să plângă rușinat. Fetița plângea deja. L-am rugat cu cea mai mare rușine din viața mea să-si ceară scuze și să o îmbrățișeze. Ceea ce a făcut înainte sa apuc sa termin. Apoi au urmat discuțiile depre ce înseamnă umilirea, jignirea, amarul și toată situația prin care a trecut colega lui. A spus că așa făceau niște colegi si a vrut sa facă si el, bănuiesc să fie si el acceptat in grup, probabil. Am înțeles. Ce era să mai fac? Am mers acasă, am luat bani din pușculița lui, desigur, și i-am cumpărat impreuna un caiet nou colegei. I l-a dat a doua zi cu încă un set de scuze. Care nu pot face mare lucru. De fetița aceea frumoasă și blândă, vă spun sincer, mi se rupea sufletul când mă gândeam prin ce a trecut și cum plângea in fata școlii. Dacă era al meu in locul ei? Ce aș fi făcut? Habar n-am, dar nu e in regulă ce se petrece cu copiii încă de la vârste fragede.

Niciodată nu mi-aș fi închipuit că băiatul meu o să poată să producă atâta suferință cuiva. Mai ales că el luminează pe unde trece. E de o bunătate ieșită din comun. Și repet, încerc să fiu cât de obiectiva pot când spun asta. Acum ca am scris mă simt mai bine. Parca sunt mai ușoară. Că nu vreau sa scriu numai despre lucruri bune de la noi de acasă, ci despre cele reale, care mă frământa cu adevărat.

Dar da, se mai întâmplă. Vreau să vă întreb, voi cum ați fi procedat?

Cum am petrecut de sărbători (Paști 2021)

Publicat de de Anna Georgescu

Cum am petrecut de sărbători (Paști 2021) și cum s-a vazut sărbătoarea de la mine. O mamă de doi băieți năstrușnici.

De când am renunțat la serviciu, am vrut să fac tot ce n-am făcut când nu aveam timp. Mereu mi-am dorit să fiu liniștită în preajma sărbătorilor. Să am timp de curățenie sufletească. Să nu mai fiu stresată, să pot să-mi petrec timpul cu copiii.

A fost exact cum mi-am dorit, sărbătorile astea. Când toată lumea înfășura sarmale, noi ne plimbam toți patru cu bicicletele. Avem noroc că toți din familie punem preț pe timpul petrecut impreuna și că soțul nu mă vrea stresată sau cu nasul în oale toată ziua.

Am mâncat mai puțin și ne-am distrat mai mult. Acum, cel mic are 7 ani așa că trebuia să aibă prima spovedanie din viața lui. Drept urmare, toată familia a postit. Am mâncat ca la “regim” de enterocolită, doar că fără brânză. Plus cartofii prăjiți, preferații lor. Nimeni nu s-a plâns în post de mâncare. A fost suficientă, chiar aveam nevoie de o perioadă de rugăciune și bunăvoință.

Tot cu toții ne-am spovedit si ne-am împărtășit. Asta s-a inatamplat după mulți ani în care partea spirituală nu putea fi la toți din casă.

Îmi place mult când soțul meu nu mai aprinde bețișoare parfumate în casă și preferă mirosul calmant de tămâie. Îmi place când preadolescentul casei îmi spune că vrea să vorbească cu mine. Mă trage lângă el și câteodată vrea să-l țin în brațe în tăcere. Toate s-au aliniat si multe sunt așa cum n-au mai fost de mult timp.

Sufeream mereu că nu pot ajunge la Înviere cu familia mea. Somnul micuților era important si nu voiam să le stric rutina. Dar i-am culcat la prânz, iar la miezul nopții am fost din nou după mulți ani în bisericuța semiîngopată din satul meu. Copiii au trăit prima Înviere si au cântat tare alături de mine. Cât de frumos a fost pentru toți. ❤️

Paștele a venit cu multă bucurie în familie. Ne-am strâns toți la două mese unite, când singura problema părea a fi dacă să întindem mesele la soare sau la umbră.

Au venit acasă toate surorile mele. Am mâncat toți la masă cu mama care s-a străduit să fie mămăliga caldă la timp. N-a contat cum suntem îmbrăcați sau alte lucruri superficiale. Auzeam cum ne salută oamenii de pe drum, iar cei ai casei îi chema la poartă să îi servească cu o prăjitură sau o felie de cozonac. Am ciocnit, ne-am făcut poze si amintiri care să ne țină până la anul viitor.

Acasă e un sentiment. Mereu am știut asta. Acasă pentru mine e acolo unde e familia mea. Dar acasă acum a însemnat să fim cu toți în curte, pe banca de sub bradul bătrân și mare, în bucătăria mamei sau la masă cu toți ai casei.

Paștele a ținut trei zile și trei nopți. Ca în basme. Copiii, cel mai de preț dar al nostru s-au jucat cât e curtea de mare. Au sărit în trambulină, s-au întâlnit cu verișorii, au căutat ouă. Au încercat chiar și drob de care se fereau în anii trecuți.

E bine când cresc copiii. Ne descurcăm altfel acum. Suntem mai uniți. Mai antrenați în activitățile pe care le facem împreună. Mai atenți la nevoile celor de lângă noi. Eu sper că a fost soare și la voi. Așa cum a fost la noi, sper să fii fost la toți.

Nu-mi lipsește nimic. Sunt completă pentru prima dată în viața. Ceea ce vă doresc și vouă. Să aveți curajul să spuneti nu atunci când instinctul vă spune, nu, și să vă trăiți viața așa cum v-ați imaginat mereu. ❤️

De foame nu moare nimeni. 😜

Îi văd cum cresc și știu că am făcut o treabă bună

Publicat de de Anna Georgescu

“Îi văd cum cresc și știu că am făcut o treabă bună” ar trebui să-și spună orice mamă.

De ce? Pentru că prin mama trec toate. Totul vine de la ea. Numai mama știe câte nopți albe a avut până l-a văzut mare. Doar mama s-a îngrijit de el atunci când a avut nevoie.

Ea l-a ținut de mânuțe la primii pași făcuți și și-a rupt spatele în două până a apucat să rămână pe picioarele lui. Ea a mâncat ce a rămas în farfuria copilului, nu a apucat aproape niciodată porție întreagă. A avut grijă să-l culce la prânz, a mers pe vârfuri și a anulat tot ce avea de făcut pentru somnul lui.

Mâna ei a fost pe fruntea lui să-i verifice temperatura. Brațele ei l-au purtat cu grijă, cu căldură cât a fost nevoie. I-a îngrijit juliturile din genunchi și de la coate.

Ea a vegheat la capul lui îngrijorată când a căzut la boală copilul. Mama s-a lăsat pe ea pentru el. A căutat binele lui și mai puțin al ei. I-a lăsat pe toți pentru el și nu i-a părut rău.

Mamele nu obosesc să fie mame. Se uită la ei cum cresc și nu cer nimic în schimb. Pentru că sacrificiul lor e pură iubire. Rasplata lor e în privirea copilului atunci când zâmbește cu ochii. E în mângâieri și în îmbrățișări venite pe neașteptate.

Mama n-a obosit niciodată să răspundă când a fost strigată. Chiar și atunci când nu folosea cuvinte, ea a știut ce își dorește. Care plâns era de foame, care plâns era de confort și câte și mai câte.

Nimeni nu știe prin câte a trecut, decât mamele însăși care știu ce înseamnă grija și iubirea nemărginită. Și doar ele se înțeleg pe ele însele.

Acum se uită la el și vede cum a crescut.

Că a intrat pe ușa casei cu un omuleț cât un bidon de suc, iar acum s-a transformat în bucuria vieții părinților. Nu spune că ei i se datorează asta. N-a vrut laude, n-a vrut preaslăviri, a vrut doar să-și crească puiul cum a știut ea mai bine.

Dar o spun eu. Ai făcut treabă bună. Uită-te cum a crescut. Mai întâi în tine, iar mai apoi prin tine. Uită-te și vezi în el tot ce e mai bun în viață. Vezi că strădania ta a dat roade din cele mai bune. Bucură-te când are nevoie de tine. Înseamnă că încă ești de folos. O să fie o vreme când va merge pe drumul lui fără tine. Dar amintirile cu tine o să-i rămână mereu. Toate vor fi parte din copilăria lui. Asta înseamnă ca ai făcut o treabă bună.

Mă înclin în fața tuturor mamelor care au reușit. ❤️

Rolul fratelui mai mare

Publicat de de Anna Georgescu
Rolul fratelui mai mare încep să-l descopăr abia acum când băieții mei s-au făcut mari.

De fiecare dată când mergem undeva în vizită toată atenția o atrage copilul cel mic. Toți oamenii vorbesc cu el. E drept, e și mai sociabil, se face plăcut de cum își face apariția. O fi de vină freza, fățuca aia de omuleț drăgălaș sau poznele pe care le face, cert e că el e mereu în centrul atenției.

Mereu am încercat să nu fac diferențe intre ei. Și totuși de multe ori mă trezesc că zic: “Lasă-l mami, că el e mai mic”. De parcă asta îl face intangibil. Ce rau îmi pare ca am mai zis asta câteodată. Pentru ca ei sunt importanți pentru mine amândoi. Nu doar cel mic. Uite așa i s-a urcat la cap lu’ ăla mic, iar cel mare trebuie să lase mereu de la el. Pleacă uneori trist și îl aud cum vorbește cu ursulețul lui de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Total greșit. Inima lui e intr-o luptă continuă pentru a ne câștiga atenția. Chiar dacă nu arată asta.

Acum, situația cu mezinul e dramatică. Faptul că drăgălășenia lui l-a scăpat din multe necazuri, acum nu o mai poate face. La școală e alt om. Face dezordine, refuză să scrie, face pe favoritul, deși nu prea mai e. La școală toți copiii sunt egali. Învățământul e obligatoriu. Nu după cum ne tună nouă să scriem sau nu.

Ieri am plâns. Am fost atât de supărată pe el că nu ia nimic în serios niciodată, încât am izbucnit în plâns. Mă străduiesc atât de mult pentru ei. Le acord tot timpul meu, sunt alături de ei la orice pas. Nu duc lipsă de nimic. Eu nu aveam cărți când eram mică. Nu exista bibliotecă la mine în sat. Nu aveam penar. Nu aveam nimic. Muream de ciudă că nu am și eu cărți despre care vorbea învățătoarea. Și ei? Au totul. Au acces la orice își doresc.

În fine. Plângeam amândoi. Și eu și ăsta micu’. Amărâți care mai de care. Eu că simțeam că nu fac suficient, el pe altă parte că mă dezamagise. Vine băiatul mare al casei. Mai întâi se așează intre noi și începe să-l mângâie pe frate-său. Tăcea. Nu întreba nimic, știa ce se petrece și doar stătea lângă noi. Apoi îi spune că o să treacă. Vine și la mine și îmi face o față haioasă ca să uit de supărare. Am zâmbit așa plină de lacrimi. A zâmbit și plângăciosul de lângă mine. Cu mucii târâș am început să râdem.

Și de unde a venit bucuria? De la băiatul care trece nebăgat în seamă mereu. De la cel care a fost uneori obligat să facă liniște pentru fratele mai mic. Care a fost îndemnat să-l lase că el e mai mare și trebuie să înțeleagă de acum. El și-a luat rolul în serios. Ne protejează pe toți. Are o vorbă bună pentru fiecare în parte. Deși pare răutăcios câteodată, inima lui e bună. A amândurora e bună. Sper să nu uit asta. ❤️

Soțului meu

Publicat de de Anna Georgescu

Eu de când te cunosc pe tine am început să mă țin minte pe mine. Parcă nici n-aș fi existat până atunci. Așa întunecat mi se mare totul până la tine.

De la prima atingere am știut că sufletele noastre vor merge în aceeași direcție. Vibrația noastră e unică. La fel ca noi doi. Două fărâme omenești care doar împreună sunt un întreg ireal de complet.

Timpul a mai șters din amintiri, dar sunt momente care mă stăpânesc pentru totdeauna.

Știi banana și cornul din pauza mare de la liceu? Eu nu o să le uit niciodată. Știi când am căzut pe gheață și am plecat acasă? Am în barbă cicatricea din ziua aia care îmi amintește că tu m-ai dus la spital și m-ai ținut de mână tot timpul. Știi când am zile grele și tu mă aștepți acasă cu cada plină cu spumă și mă lași acolo in liniște să mă curăț de tot ce a fost rău?

Știi când mi-ai dăruit un telefon și eu te-am întrebat ce culori mai avea la el? Ok, asta nu cred că se potrivea aici. 😂

Mai știu când i-ai dat pe toți la o parte și ai mers pe un drum necunoscut cu mine. Țin minte toate emoțiile dinaintea unei călătorii. La fel și ajutorul pe care l-ai oferit fără să fie nevoie să ți-l cer.

Ai deschis un nou tipar pentru toți tații implicați. Tiparul tatălui care nu se rușinează să facă teme cu copiii lui. Care merge cu drag să-i ducă la școală. Care se implică activ în toată educația și creșterea copiilor lui. Care le arată lumea și încearcă să le-o facă mai frumoasă decât am avut-o noi. Care îi aduce cu picioarele pe pământ atunci când visează prea mult.

Ce spun eu aici nu e un ideal al căsniciei. Nici pe departe. Au fost zile grele pentru noi, care ne-au încercat poate prea mult.

Sunt sigură că mă descurcam și fără tine. Dar niciodată nu aș mai fi fost completă. Nu vreau să trăiesc fără tine. Vreau să mă trezesc în fiecare dimineață mâna-n mână cu tine. Pentru că nimeni nu m-a susținut așa cum o faci tu. Să crezi în mine mereu e darul cel mai de preț de care mă bucur în fiecare zi.

Eu lângă tine mă simt cea mai frumoasă femeie de pe pământ. Și cea mai bogată. Și vreau să mă bucur de bogăția asta câte zile oi mai fi pe pământ. Doar lângă tine, Iu al meu. Să am doi îngeri cu cel pe care l-am iubit mereu e tot ce mi-am dorit vreodată. E visul din liceu pe care fiecare femeie ar trebui să-l trăiască.

Te iubesc pentru omul care ai devenit. Te iubesc pentru emoția ta. Te iubesc pentru că ești bun cu toată lumea. Te iubesc și atât.

Într-un apartament cu 3 camere am găsit cel mai frumos loc de pe pământ

Publicat de de Anna Georgescu

În apartamentul nostru cu 3 camere am găsit cel mai frumos loc de pe pământ.

Aici am găsit fericirea prima dată. Prima amintire de aici o am de când am mers să-l vedem. N-o să uit niciodată priveliștea aia.

Pe jos erau arse niște ziare. Chiuveta de la bucătărie era scoasă și zăcea pe jos murdară. Pereții erau cojiți și spoiți cu o chestie nedefinită. Încă se păstrase vopseaua aia comunistă pe bază de ulei. Baia arăta ca după război. Dormitoarele erau fără podea. Mirosul de ars pătrundea în nări cu fiecare pas pe care îl făceam.

Era destul de ieftin și tot nu ne ajungeau banii. Am vândut mașina doar ca să ne apropiem de suma cerută de proprietar. Mai aveam nevoie totuși de vreo 5000 de lei. Plus ce aveam să băgăm în el. Până la urmă ne-au ajutat părinții. Unu a dat bani, altul a cumpărat aragazul și tot așa.

Curând am aflat ca sunt gravidă. Primul test de sarcina l-am făcut acasă. Printre cutii de vopsea, pachete cu parchet, am mers cu prietena mea la mine acasă la etajul patru. Simțeam cum mă cuprinde fericirea cu fiecare treaptă pe care o urcam. Am plâns și ne-am îmbrățișat amândouă printre moloz. Ce frumos era atunci!

Curând a prins contur. Când a venit primul copil pe lume reușisem să facem doar doua camere de locuit. N-aveam masă, n-aveam scaune. Abia peste doi am reușit să-l terminăm. Atunci cel mic a avut camera lui și totul era așa cum trebuie.

Acum când intru acasă miroase a ei. E cald și bine. Număr orele până ajung să-i văd.

E neîncăpător pentru toți. Copiii s-au făcut mari, iar nevoile lor sunt din ce în ce mai multe. Hainele mele nu mai au loc nici în dressing. Nu mai e ce ne trebuie. Dar eu tot iubesc să vin acasă. Cu toate neajunsurile, doar aici mă simt acasă.

O fi alții și mai bogați decât noi. Poate au case mai frumoase, camere mai multe sau blocuri mai frumoase. Dar nu știu cât sunt de fericiți. Noi aici în trei camere ne-am făcut un cămin. Un cămin în care am dat petreceri, am gătit, am râs, am plâns, am făcut liniște sau gălăgie. Ne-am certat și ne-am împăcat dar mereu am fost multumiți de casa noastră. Nu știu ce ne-om face când o trebui să mergem mai departe. Avem atâtea amintiri aici…

Nu avem bani mulți, dar măcar suntem bogați cu mielușeii ăștia care zburdă fericiți prin casă. Lor le place înghesuiți, oricum. Se simt străini, dacă nu ne suntem aproape.

Așa că vă întreb pe voi. Contează mărimea casei atunci când ești fericit? Sau poți fi fericit și într-un apartament? Voi unde locuiti?

P.S: poza e făcută în sufragerie, când întoarcem canapeaua și facem o seara de filme. Ce se mai bucură copiii!😊

N-am avut Covid, am fost doar bolnavă

Publicat de de Anna Georgescu

Anunț pentru curioși: n-am avut Covid, am fost doar bolnavă, să știți.

Nu pot să cred că încă mai sunt oameni care cred că noul virus e o conspirație mondială de exterminare a populației.

Când sunt atâtea cazuri de decese, când oamenii mor cu miile, încă mai sunt unii care nu cred că există Covid 19.

Am avut și noi în familie un deces. Un om vesel, inteligent și cu un simț al umorului incredibil, a plecat dintre noi. Fulgerător, brusc, acum nu-l vom mai întâlni niciodată. Nici nu am avut ocazia să ne luăm rămas bun. Un rămas bun de la un om bun. Nimeni nu a crezut că se va ajunge aici. Poate nici măcar el. Dar asta s-a întâmplat, iar noi am rămas șocați de dispariția sa. Nu înțelegem durerea celor apropiați lui. Putem doar bănui prin ce trec. E groaznic să știi că nu mai există opțiuni de salvare a vieții cuiva. Când îți dorești să lupte și să nu se mai poată.

Și noi am fost bolnavi. Pe rând, mai întâi copilul nr 1, apoi celălat, apoi eu și tatăl, într-un final. O gripă sezonieră, nimic mai mult. Simptome speciale sau neobișnuite nu au fost. Medicul de familie nu a considerat că trebuie să facem testul. Și noi ne-am conformat. Că doar nu suntem noi mai deștepți decât medicii.

Și totuși unii au crezut că suntem infectați. Trebuia test musai. Nu am făcut, nu am avut, dar am limitat cât am putut deplasările. În câteva zile am fost bine toți. Nu înțeleg, de ce au impresia toți că se pricep la diagnostice? Nu mai poate omu’ să fie răcit, că gata, are covid?

Virusul are manifestări diferite la fiecare persoană în parte. Poate un om care crede că nu-l are, chiar e infectat. Și invers. Decid medicii unde e loc de interpretare, nu noi. Așa că, hai, să nu mai tragem concluzii înainte să știm.

E important de știut că noul virus ucide în fiecare zi. Poate nu pe noi, tinerii, poate pe cineva drag nouă. Pentru asta trebuie să ne protejăm cât mai mult. Oamenii chiar mor și noi negăm existența bolii.