Acum 11 ani…

Acum 11 ani mi-am ales drumul pe care vreau să merg pentru toată viața.

M-am trezit la 5 de dimineața și m-am dus peste părinții mei să-i trezesc. Parcă îi și văd, somnoroși, gata să-mi dea cu ceva în cap când au vazut cât e ceasul. Aveam emoții cât casa. Haida, trezirea că azi mă mărit.

M-am machiat singură, cum mă pricepeam și eu. Ma certasem cu iubitul fix cu o seară în urmă. Îi zisesem că renunț la tot pentru că întârziase. Întârziase să îmi cumpere un cadou de nuntă aflasem mai târziu. Mi se părea un circ gratuit dimineața când mi-am amintit. L-am mai și bălăcărit degeaba. Aș fi vrut să ma revanșez dar am zis că o să zic da la primărie. Asta era revanșa, sau pedeapsa lui. 😂

Era frumos când a venit să mă ia. Înalt și gătit și eu cu emoții de nici nu mai puteam înghiți. A durat puțin cununia civilă. Am mâncat ceva cu invitații la un restaurant și apoi am plecat să mă gătesc acasă. Am murit de cald.

Curând s-a umplut curtea de lume. Venise multe rude și multe babe din vecini. De bucurie m-am pupat cu toate. Le-am servit cu prăjituri, era ziua mea. M-am ascuns înainte să vină mirele. Păcat că m-a pârât o nepoțica și m-a găsit imediat. Aveam gentuța pregătită cu ruj și oglindă să mă refac la noapte. În curte am plâns. Toți oamenii mă priveau și mie mi se rupea inima. Știam că n-o să mai fiu doar fiica părinților mei. Aveam să fiu nevasta cuiva. Lăsam în urmă copilaria și fetele cu care vorbeam până noaptea târziu. Plăngea și mama și nașa și matușa și toate surorile. Mi-era cald, mă bucuram de toți cei prezenți. Îmi pare rău cu nu puteam opri totul atunci în momentul ăla să le spun cât le sunt de recunoscătoare că iau parte la bucuria mea. Poate că trebuia să o fac.

La restaurant au fost mult peste 350 de persoane cât ne așteptam. Au stat și afară pentru că înăuntru nu mai aveau loc. La dans am tremurat ca varga, eram așa mică pentru tot ce mi se întâmpla… Am fost o prințesă pentru o zi. Am avut limuzină, o rochie așa cum am visat-o eu, croită după dorința mea. Am avut parte de iubire cât să-mi ajungă toată viața. Eu m-am măritat din dragoste.

Acum sunt 11 ani de atunci și sunt sigură și azi că alesul meu mă iubește cu adevărat. Mi-a demonstrat asta mai mult în ultimii ani, culmea. Sper ca fiecare dintre voi să găsescă un echilibru în relație astfel încât să nu fie nevoie să renunți la ce îți dorești cu adevărat. Nu e ușor, e greu rău să trecu prin câte am trecut noi, dar tot aici suntem și după atâția ani. Dacă până acum ne clătinam, acum la nunta de oțel, suntem tari la fel ca metalul. ❤️

Reclame

Am vrut și eu o dată singură acasă

Am suferit mereu de nevoia de singurătate. Casa mea e mereu plină de voci, de râsete, de plânsete, de multe ori.

M-am plâns de lipsa somnului, de o baie în liniște. Am vrut dintotdeauna să am timp să scriu, ce îmi place mie cel mai mult. Am visat la o noapte în care să fiu complet singură și fără griji.

Și na, noaptea aia a venit. Printr-o întâmplare, copiii au fost plecați, tatal la serviciu, iar eu am rămas singură în toată casa. Am intrat pe ușă pe la 8. Am simțit de la intrare miros de singurătate. Nu m-a așteptat nimeni bucuros să mă vadă. Am dat la o parte încălțările copiilor lăsate alandala cu gândul la baia aia fierbinte. Deja casa părea tristă. Mi-am pus vin și am încercat să mă destind. Totuși nu-mi găseam locul. Casa fără copii e pustie. Ce haz au toate astea dacă n-ai glăscioare de pisoi mici?

Am făcut baia și am vrut să scriu. Eram relaxată, încercând să mă detașez de dorul care îmi dădea târcoale. M-a ajutat și bormașina vecinului, de ce să zic? Curând am început să nu-mi mai aud nici gândurile, darămite liniștea. Era greu să scriu, să mă relaxez sau să mă detașez.

Cred că asta înseamnă să fii părinte. Să n-ai liniște decât în gălăgia copiilor. Că nu știu altfel de ce mă nemulțumește situația. În fond, e ceea ce am dorit mereu. Să rămân și eu odată singură acasă. Dar fără ei nu sunt întreagă. Și așa vreau să fiu. Cu ei și cu gălăgie. Nu liniștită și cu dor.

După ce ai devenit mamă e greu să mai redevii ce ai fost înainte. Și parcă ce am fost înainte nici nu mai știu. Amintirile mele au început când au apărut ei.

Tot cu ei vreau să se și termine. Nu îmi imaginez viața fără ei. Nu chiar acum, cel puțin. Simt că nu m-am săturat de ei. Îi vreau cât mai mult lângă mine, iar timpul petrecut împreuna să fie o celebrare a vieții. Să nu-mi pară rău de nimic. Știu că o să plece și o să aibă viețile lor. Dar nu acum.

Așa că, aveți grijă ce vă doriți că s-ar putea să vi se întâmple și să nu vă convină tot vouă. Eu nu mai vreau singură acasă, îmi vreau copiii înapoi.

România e de c…

România e de c… zic unii.

Niciodată nu am înțeles ignoranții care își urăsc propria țara. Nu le înțeleg motivele pentru care strigă sus și tare “România e de c….”

Înțeleg că sistemul nostru de conducere e deficitar. Înțeleg și că țara nu face destul pentru noi, dar, hei, tu ce faci pentru țara ta? De ce să o hulești? Ne-am pierdut direcția. Ne-am dezbinat. Păturile sociale sunt prăpăstioase la noi. Nu ne lipsesc banii mai mult decât ne lipsește educația. Un popor educat niciodată nu-și va huli rădăcinile.

Am uitat prea repede viețile pierdute pentru pământul pe care trăim azi. S-a dat uitării sacrificiul și unirea generațiilor trecute. Dezbinați și urâcioși nu vom putea face prea multe.

Îi înțeleg pe cei care părăsesc țara. De cele mai multe ori o fac pentru un viitor mai bun pentru copiii lor. Îi apreciez mai mult pe cei care au obosit să lupte și merg mai departe decât pe cei care rămân și urăsc locul în care trăiesc.

Nu depinde decât de noi cum vom trăi. Cine te obligă să trăiești în c…? Ce ai făcut să nu trăiești așa? Ai ieșit vreodată în față să îți arăti nemulțumirea? Ai o soluție pentru a ieși din asta sau doar îți place să vorbești de pe margine?

O fi România o țara săraca, dar măcar e vie. Are copii deștepți, din ce în ce mai deștepți. Are generații care s-au trezit din amorțeala trecutului. Care știu că o țara are nevoie de timp să-și revină după un regim totalitar. Care cred în puterea educației și care ies în față dacă vor ceva. România nu e de c… . Oamenii care spun asta despre ea sunt. E doar o țara bolnavă care are nevoie de oameni care să o caute și să o facă bine. Când îți vorbești de rău propria moștenire spui totul despre tine. Eu cred în România. Cred în ea și în tot ce ține de ea. Știu că generațiile viitoare vor face mult mai mult pentru ea decât am făcut noi. Am încredere în România mea și niciodată nu aș murdări sângele vărsat de cei care crezut în ea.

Speranța nu a murit. Am văzut-o licărind de dimineața pe scara blocului când a plecat piticul meu la grădinița cu un steguleț la ghiozdănel. A zis că vorbește doamna despre România și vrea să-i arate stegulețul. Am rămas în ușa și mi-am dat seama că noi suntem bine. Știți ce se spune, că jumătate din planeta moare de foame, iar cealaltă jumătate se chinuiește să slăbească. La noi nu prea se more de foame… deci….

Se spune ca dragostea trebuie sa fie simpla

Să curgă precum o apă lină. Să nu-ți fie teamă niciodată că peste noapte sentimentele celui de lângă tine s-ar putea schimba. Să te întorci acasă cu drag și cu dor in brațele celui iubit. Să îți fie drag să mergeți împreuna și să ai încredere 100%. Ar trebui să fie atât de simpla, încât sa nu fie nevoie sa forțam nimic și totul să vină de la sine.

Și totuși unele iubiri nu sunt așa. Unele iubiri se descoperă mai greu. Altele au nevoie de timp ca să fie coapte. Altele au nevoie de ajutor. Și uite așa ajungem la concluzia ca iubirea-i complicată. A mea e d-aia cea mai complicată.

Eu acasă vin de drag, dar nu garantez că până seara nu o sa ne certam. La noi nimic nu curge lin și liniștit. Nici o zi nu e la fel.

Nouă ni s-au închis ușile atunci când trebuia să intrăm și tot am ieșit la lumina. La noi totul a fost greu. Iubirea noastră nu e simpla și nu a fost niciodată. Mereu am avut obstacole.

Dar peste nimic nu am fi trecut dacă unul din noi nu ar fi fost blând. Ați ghicit. Nu sunt eu blânda in relație. E el.

Cel care îmi aduce flori fără să fac nimic special. Care ma înțelege și ma susține în toate nebuniile. El ma răsfață și ma iartă în fiecare zi. El e ajutor și putere și sprijin.

Și nu vreau să ma gândesc la trecut că ma apuca nervii. Nici nu vreau să-mi fac planuri de viitor, pentru ca viața e plină de surprize. Nu vreau sa promit nimic, vreau doar sa ma bucur de azi. Ca îl am aproape lângă mine și ca e sănătos.

Te iubesc. La mulți ani!

16 ani de când inima mea a bătut altfel 

Nici nu împlinise încă 16 ani când l-a întâlnit pe el. Era intr-o seara de Octombrie, după o petrecere, când s-a stabilit de către sărbătorita serii ca toți invitații sa continue distracția in discoteca. Numai gândul la discoteca parea super interesant. Acolo, fără sa-și dea seama, singurul băiat din gasca era atras de ea. Și parca nici ei nu ii era indiferent. A făcut el primul pas: a invitat-o la dans. Un dans lent și romantic care nu le dădea posibiltatea sa stea prea depărtați. Inima ii bătea cu repeziciune prevestind parca indragosteala care avea sa vina. Mirosea frumos acolo. A fum și a parfumul lui masculin și tare. 

Apoi s-a gândit sa încerce mai mult. S-a apropiat sa o sărute de vreo trei ori pana a cedat și a acceptat apropierea asta intimă și aproape interzisă pentru vârsta ei. Buzele neobișnuit de mari i-au îndoit inima. 

Au urmat îmbrățișări și săruturi pana dimineața. Era seara lor pentru totdeuna. 

Au urmat ani întregi împreuna. Mai ușori sau mai grei, ei au rămas tot împreuna. Au fost piedici, toane, stres, dar cu răbdare au reușit.

Au trecut 16 ani de atunci. 

Și și-au amintit din nou stângăcia primului sărut cu emoțiile și dorința care l-a însoțit. S-au sărutat din nou in dimineața asta in amintirea anilor care au trecut, dar au fost întrerupți de doi năzdrăvani geloși care s-au simțit neglijați. I-au îmbrățișat și pe ei și au format un cerc al iubirii complet care nu poate fi sfărâmat de nimic. 

Fata din seara aia are inima la fel. Plină de emoție și fericire. 

Am rămas cu dragostea mea din liceu.

La mulți ani împreuna, dragul meu!

La mulți ani, Cristina! 16 ani de la aniversarea ta de 16 ani. 

Cum va descurcați cu diplomația? Eu stau din ce in ce mai prost 


Cum reușesc frate, unii sa fie diplomați, eu nu știu. Se prefac, sau ce?

Au experiența? Le e rusine sa nu se facă de ras? Se gândesc ce cred alții dacăe-ar vedea emoțiile? Nu-mi explic! 

Eu nu ma pot abține. Dacă m-am supărat nu pot ascunde. Arat. Gesticulez. Ma cert, sunt vizibil amărâtă. Poate ca nu e frumos sa vadă toată lumea stările tale, dar nu pot ascunde. 

E bine, însă, ca nu mi se întâmpla des. Asta mi-e și defect și calitate. 

Pe de o parte ca nu sunt diplomata și pe de alta parte ca sunt sinceră. 

Sunt judecată foarte des pentru ca spun adevarul gol golut. Sunt judecată chiar și când povestesc numai sa-mi spun năduful. Poate povestesc sa-mi caut alinarea sau poate ca povestesc sa nu țin trăirile înăbușite in mine. 

Oare toți oamenii sunt zdraveni numai eu sunt ultima care am rămas așa intr-o doară? Oare e lipsa de tact? De politețe? 

Ce sa fac? Pot fi oriunde. Dacă m-am supărat, m-am supărat. Nu pot sa neg. Sa ma abțin pana mai târziu sau sa ma prefac ca sunt Zen, dacă nu sunt. Ma cert cu tine? Arat. In cel mai mare hotel, in avion, la nunta, eu dacă am nervi, am. Și când vine vorba despre cearta in cuplu eu sunt prima care recunoaște ca o practica cu adevărat. E familia mea, o iubesc chiar și atunci când avem neînțelegeri. 

Nu însemana ca ceva nu merge. Înseamnă ca descoperim ce nu ne place unul la celălalt și încerca sa acceptam într-un fel sau altul. Chiar dacă metoda pe care o folosim pentru a merge totul bine, poate nu e cea mai potrivită, încercam. Și nu, nu suntem falși, măcar. 

Suntem adevărați cu tot ce tine de noi. 

Dacă o sa reușim mereu sa trecem cu bine peste fiecare cearta peste fiecare hop, o sa vedem. Încercam de fiecare data. Important e ca la sfârșit sa ne împăcăm. Sa iertam, sa uitam, sa devenim mai buni și sa învățam din ce am trăit. 

Liniștea nu ne caracterizează, poate decât pe aia diplomați care ard focuri mocnite care stau sa izbucnească oricând, nu pe noi. Noi rămânem aia cu balamuc, certuri și împăcări, săruturi și mângâieri după. 

Perfecții, tot perfecți! 

A fost furtuna și la Pitești 

​Trec printr-o perioada de redescoperire. Ma gândesc sa fac din ce in ce mai mult ceea ce ma atrage și îmi place sa fac cu drag. De aia m-am și inscris la un curs și continuu sa ma interesez și de altele. Așa se face ca după serviciu, treaba mea nu se termina. 

Ieri, am zis ca nu e necesar sa mai iau mașina pana la sediul unde au loc cursurile, distanța fiind de 5 minute pe jos. 

La dus toate bune și frumoase. Acolo, după nici 2 ore puteam auzi cu toții tunetele  puternice de afara. Vântul bătea cu o putere amețitoare. Se auzea foarte tare și acoperea chiar și vocea trainerului. Speriați de ce s-ar putea întâmpla, s-a decis plecarea acasă înainte cu o ora. 

Afara încă nu ploua. Doar un aspect dezolant de vijelie cuprinsese tot orașul. Oameni putini, mașini grăbite, vânt căruia abia ii faceam fata. 

Ploaia a apărut puternic din senin după câțiva pasi. Mai aveam de mers câteva minute și am început sa alerg. Curând am fost udată pana la piele. Pietre și crengi rupte îmi cădeau in cap și ma loveau peste picioare. 

Ramurile copacilor se aplecau atât de tare încât aveam impresia ca in curând voi fi strivită. 

Nu sunt panicoasa de fel. Ba sunt chiar destul de curajoasa in situații critice. Totuși m-a cuprins ușor panica. In fata mea vedeam cu greu. Ma ștergeam la ochi ca sa mai pot vedea pe unde calc. Nu aveam unde sa ma adăpostesc. 

Ma grăbeam sa ajung mai repede la mașina. Am găsit o urlând de la alarma care nu suporta nici o atingere, darămite toti pietroii care o loveau peste tot? 

Nu am reușit sa o descui aproape un minut întreg, care, cred ca mi s-a părut o vesnicie. Mi-era așa de frica! Ma gândeam la ai mei de-acasă, ma simteam singura și vulnerabila. 

Când s-a deschis in sfârșit am crezut ca o sa-mi plesnească inima de bucurie. Și de oboseala in același timp. Nu mai puteam respira. Vijelia nu înceta deloc. Am pornit pe un traseu mai liber cu ștergătoarele pe ultima viteza si tot nu reușeam sa văd in fata mare lucru. 

Am mers incet numai cu gândul la Dumnezeu. Ciudat, cum toți Il căutam când ne simțim speriați. 

Când am intrat in casa am simțit un miros de siguranța, de caldura. Ceva cu gust de apartenența și cu savoare de dragoste. Am auzit glasuri vesele de copii care erau in contradicție totala cu ce se petrecea afara. Ce putea fi mai frumos pe pământ? Cum sa fac sa păstrez mereu vie trăirea asta. 

Haosul furtunii m-a udat pana la piele și mi-a adus teama și însingurarea. 

Casa mea frumoasa de la etajul patru mi-a redat liniștea și caldura de care aveam nevoie sa fiu bine.

Ce bine e acasă! ❤️

Nunta de lut e la 9 ani de la căsătorie 


De pe la 14, 15 ani pana acum cred ca am auzit o mulțime de declarații de dragoste. Fiecare iubit o făcea in felul lui. Mai stângaci sau mai romantic, îmi plăcea sa le aud, ma făceau sa ma simt bine. Am auzit ca am cei mai frumosi ochi albaștri din lume, când ai mei sunt verzi toată ziua. Am auzit cum zâmbetul meu te scoala de pe boala. Am auzit multe și marunte, câte in luna și in stele. 

In ziua in care am devenit soție, soțul a fost pus de prieteni sa-mi facă o declarație. A sunat simplu și emoționant. A fost lunga, dar n-am reținut decât o fraza: 

„O știu de când eram mici și acum ca a devenit soția mea, sunt cel mai fericit!” 

Și totuși nu asta a fost cea mai frumoasa declarație din viața mea. Alta a fost. 

Acum câteva seri. Când coboram scările, ne grăbeam sa ajungem la copii. Mi-a spus ca eu pentru el însemn toată viața lui. Ca nu mai are are alte amintiri dinainte sa ma cunoască. Ca viața lui a început in momentul in care ne-am cunoscut.

Bineînțeles ca mai are amintiri dinainte sa ne cunoaștem. Bineînțeles ca viața lui a început când s-a născut, nu când m-a cunoscut. Dar faptul ca cele mai de preț amintiri ni le-am făurit împreuna, ma face sa ma simt importantă in viața lui. 

Am trecut prin multe, iar pe multe nu vreau sa mi le mai amintesc. Nu le neg, doar le vreau uitate.

Anii au trecut pe rând, ca niște zile, mult prea repede dacă ma întrebați pe mine. 

Am sărbătorit in fiecare an câte o nunta devenind din ce in ce mai puternici. 

Am trecut de nunta de hârtie, de cea de bumbac, de piele, de flori, de lemn, de fier, de cupru, chiar și de bronz. Am mai scris aici ce nunta se sărbătorește la fiecare an.

Am ajuns in al noualea an anul acesta. La cea de lut sau de salcie. Am aflat ca in Orient, salcia simbolizează nemurirea și vindecare și chiar cred ca anul acesta a venit cu vindecare. 

La un moment dat am crezut ca n-o sa mai apuc sa aniversez nici măcar un an. Și nu știu cum s-au aranjat lucrurile ca ne-am vindecat. Ne-am făcut bine acum. Dragostea e după noi in fiecare zi. Chiar dacă prin felul nostru de a fi și prin stilul de viața alert in care trăim, facem tot posibilul sa o alungam, ea tot vine după noi. Chiar și in al nouălea ceas, chiar și in al nouălea an. 

Doar asta ne-a ținut legați atâta timp. Nu copiii, nu obiceiurile, nu nunta, nu casa. Doar dragostea a făcut posibil tot. Fără ea nu am fi avut nimic și nici nu am fi ajuns pana aici. 

Ma simt norocoasa ca am întâlnit un om alături de care visurile mele prind contur unul câte unul. 

El e sprijinul meu și puterea care ma ajuta sa ma ridic mai mult decât am fost vreodată. El ma susține necondiționat. Nu arat prea des, nu ii mulțumesc aproape niciodată dar cu siguranța vreau sa știe ca el e motorul care face ca totul sa funcționeze in viața mea. Chiar și inima. 

Vreau sa cred ca povestea asta va avea un final fericit. 

Te iubesc!

La mulți ani alături de mine, G! ❤️

Noi nu ne potrivim 

Știți relațiile alea in care cei doi nu se potrivesc și totuși se iubesc? Atunci când ideile lor se bat cap in cap, dar ei gasesc din orice, ceva care sa-i completeze?
Lui ii place picant eu abia suport muștarul.

El prefera sa înoate, eu intru treptat in apa, pana la glezna după o ora de încercat apa cu degetul cel mare.

Lui ii place zgomotul și viteza, eu prefer muzica in surdina, liniștea și merg cu mașina mai incet decât prevede legea.

El când se supăra tipa și înjură, eu aleg sa nu mai scot un cuvânt doua zile. 

Eu pun sticlele in gunoi, el le scoate. Eu las lumina aprinsa la baie, el o stinge. Chiar și cu mine înăuntru de multe ori. 

Nu ma potrivesc cu el la nimic și totuși suntem împreuna de aproape 17 ani. 

Urăsc când ragaie de se aude de la parter, când înjură in trafic, când nu se controlează in fata copiilor și e bădăran. Ne certam des și de fiecare data ne împăcăm.

Urasc când ma întoarce din drum sa ma schimb de haine ca nu-i convin lui. Ma mai consolez cand îl vad ca de fiecare data îmi cere părerea cum sa se îmbrace. Împreuna facem o echipa grozava. 

Ador când se joaca cu băieții și le spune ca mămica e cea mai frumoasa fata din lume.

Când ii ridica in brațe pana la tavan pe rând de o suta de ori pana cade lat pe canapeaua din sufragerie.

Când nu se lasa pana nu ma scoate din rolul de mama și face planuri sa ne petrecem împreuna, fără copii. Ador sa ma tina de mâna strâns când trecem strada și sa aibă grija sa nu dărâm toate manechinele prin magazine, cum obișnuiesc. 

Îl iubesc chiar și când ma cearta ca sunt dezordonata. Și sunt, slava Domnului! Ma bufnește rasul când ma mustra puternic, exact cum o face un tata cu fiica lui. 

El e prietenul meu bun care ma ocrotește in fiecare zi. Îmi poarta grija și se străduieste sa am tot ce e nevoie in casa. 

Nu suntem bogați, ne avem doar unul pe altul. Am un morman de amintiri cu el pe care nu le-as da pe nimic in lumea asta. 

El mi-a îndeplinit cele mai mari visuri și m-a amărât cum n-a mai făcut-o nimeni in viața mea. El e durere și plăcere toate amestecate intr-o sticla îmbrăcată haina fericirii. 

Avem 2 băieți geloși din cale afara. Pot mirosi îmbrățisarea de la metri distanță, d-aia alegem sa o facem pe furiș. E mai frumos și mai palpitant, ca o dragoste interzisă. Alături de copii am închis cercul iubirii. 

Cred ca as fi putut reusi și singura dar fără el, niciodată nu m-as fi simțit la fel de împlinita. 

Orgoliul este inamicul numărul unu al relațiilor 

Ce era sa ma despartă de el

Pentru cine încă nu a aflat pana acum, am fost la un pas de a ma despărți de soțul meu. Poate v-ați întrebat din vina cui s-a ajuns aici, cine a greșit dintre noi doi. Și fără sa ma eschivez, va răspund eu imediat. Amandoi am greșit. 

Niciodată in rupturile dintre un el și o ea nu exista o vina exclusiva a unuia dintre ei. Tot timpul adevarul e undeva la mijloc, iar vinovați sunt ambii parteneri. Plictiseala, încrederea irațională in cel de lângă mine, abandonul propriei persoana in defavoarea  lui, încărcarea personală inutila cu responsabilități comune au fost câteva dintre greselile pe care le-am aflat. 

Orgoliul separa iubiri adevărate 

Ce am observat la noi și nu numai, este ca orgoliul, acest sentiment de îngâmfare și mândrie nejustificata, duce la despărțire in cele mai multe cazuri. In fiecare relație e o lupta continua de superioritate, gen ” Ii arat eu lui cine sunt” sau „Dacă se lua după mine, nu ajungeam aici”. De câte ori nu ne-am trezit spunand, ca nu l mai iert, nu-i mai permit, fara mine n-ar fi ajuns aici. Sa pretinzi ca deții adevarul suprem și ca cel de lângă tine e praf dacă nu-ți recunoaște meritele de șef e ca și cum te-ai critica pentru alegerea făcută. In momentul in care ne îndrăgostim îl consideram pe cel care ne pică pata, cel mai bun om din lume: frumos, deștept, amuzant, sociabil, sensibil, cu mult peste cei pe care i-ai întâlnit pana atunci. Adică îl ridici pe un piedestal considerând ca sentimentul pe care ti l-a trezit, te face și pe tine o persoana mai buna. 

Orgoliul nu-și face apariția in începuturile de relație, ci mult mai târziu când deja ne-am obișnuit cu fericirea. Apoi calitatile se vor transforma in defecte enervante, chiar vei încerca sa i le anihilezi ca sa poți străluci doar tu. E o lupta inconstienta dar prezenta pentru Supremație și Superioritate. O prostie și un nonsens care are urmări foarte grave. Poate destrama familii, copiiii pot creste fără unul dintre părinți și multe altele. Nu avem nevoie de un cocos in relație, avem nevoie de un prieten bun, de un sprijin și de un colț de liniște pe care sa-l descoperim in brațele sale. Poate ca poți rezista și cu un cocos, dar pana când? Si chiar vei fi fericita cu adevărat? Chiar contează așa mult sa ai dreptate mereu? Sa fii singurul care decide pentru soarta lui? Sa te opui și sa obligi sa ți se respecte decizia?

Am avut neplăcerea sa descopăr orgoliul la mine, la cel de lângă mine și la mulți din jurul meu. El aduce cu sine doar rău, înverșunare, răzbunare, e strictețe, e decizie de nestrămutat, amărăciune si durere. 

Ca sa ma îndrept a fost nevoie sa cresc, iar acum ma tratez cu multă răbdare.

Am descoperit astfel calitatile ascunse ale partenerului și am încercat pe cât posibil sa le evidentiez. De asemenea:

  • Iert mai mult decât o faceam înainte, sunt mai toleranta.
  •  Imi păstrez calmul chiar și in situații critice.
  • Imi place sa-mi văd partenerul strălucind.
  • Ii dau șansa sa se facă vizibil mai des decât o faceam.
  •  Practic ascultarea activa in discuțiile pe care le avem.
  • Nu mai exista eu, ci doar noi.