A fost furtuna și la Pitești 

​Trec printr-o perioada de redescoperire. Ma gândesc sa fac din ce in ce mai mult ceea ce ma atrage și îmi place sa fac cu drag. De aia m-am și inscris la un curs și continuu sa ma interesez și de altele. Așa se face ca după serviciu, treaba mea nu se termina. 

Ieri, am zis ca nu e necesar sa mai iau mașina pana la sediul unde au loc cursurile, distanța fiind de 5 minute pe jos. 

La dus toate bune și frumoase. Acolo, după nici 2 ore puteam auzi cu toții tunetele  puternice de afara. Vântul bătea cu o putere amețitoare. Se auzea foarte tare și acoperea chiar și vocea trainerului. Speriați de ce s-ar putea întâmpla, s-a decis plecarea acasă înainte cu o ora. 

Afara încă nu ploua. Doar un aspect dezolant de vijelie cuprinsese tot orașul. Oameni putini, mașini grăbite, vânt căruia abia ii faceam fata. 

Ploaia a apărut puternic din senin după câțiva pasi. Mai aveam de mers câteva minute și am început sa alerg. Curând am fost udată pana la piele. Pietre și crengi rupte îmi cădeau in cap și ma loveau peste picioare. 

Ramurile copacilor se aplecau atât de tare încât aveam impresia ca in curând voi fi strivită. 

Nu sunt panicoasa de fel. Ba sunt chiar destul de curajoasa in situații critice. Totuși m-a cuprins ușor panica. In fata mea vedeam cu greu. Ma ștergeam la ochi ca sa mai pot vedea pe unde calc. Nu aveam unde sa ma adăpostesc. 

Ma grăbeam sa ajung mai repede la mașina. Am găsit o urlând de la alarma care nu suporta nici o atingere, darămite toti pietroii care o loveau peste tot? 

Nu am reușit sa o descui aproape un minut întreg, care, cred ca mi s-a părut o vesnicie. Mi-era așa de frica! Ma gândeam la ai mei de-acasă, ma simteam singura și vulnerabila. 

Când s-a deschis in sfârșit am crezut ca o sa-mi plesnească inima de bucurie. Și de oboseala in același timp. Nu mai puteam respira. Vijelia nu înceta deloc. Am pornit pe un traseu mai liber cu ștergătoarele pe ultima viteza si tot nu reușeam sa văd in fata mare lucru. 

Am mers incet numai cu gândul la Dumnezeu. Ciudat, cum toți Il căutam când ne simțim speriați. 

Când am intrat in casa am simțit un miros de siguranța, de caldura. Ceva cu gust de apartenența și cu savoare de dragoste. Am auzit glasuri vesele de copii care erau in contradicție totala cu ce se petrecea afara. Ce putea fi mai frumos pe pământ? Cum sa fac sa păstrez mereu vie trăirea asta. 

Haosul furtunii m-a udat pana la piele și mi-a adus teama și însingurarea. 

Casa mea frumoasa de la etajul patru mi-a redat liniștea și caldura de care aveam nevoie sa fiu bine.

Ce bine e acasă! ❤️

Anunțuri

Imagine

Nunta de lut e la 9 ani de la căsătorie 


De pe la 14, 15 ani pana acum cred ca am auzit o mulțime de declarații de dragoste. Fiecare iubit o făcea in felul lui. Mai stângaci sau mai romantic, îmi plăcea sa le aud, ma făceau sa ma simt bine. Am auzit ca am cei mai frumosi ochi albaștri din lume, când ai mei sunt verzi toată ziua. Am auzit cum zâmbetul meu te scoala de pe boala. Am auzit multe și marunte, câte in luna și in stele. 

In ziua in care am devenit soție, soțul a fost pus de prieteni sa-mi facă o declarație. A sunat simplu și emoționant. A fost lunga, dar n-am reținut decât o fraza: 

„O știu de când eram mici și acum ca a devenit soția mea, sunt cel mai fericit!” 

Și totuși nu asta a fost cea mai frumoasa declarație din viața mea. Alta a fost. 

Acum câteva seri. Când coboram scările, ne grăbeam sa ajungem la copii. Mi-a spus ca eu pentru el însemn toată viața lui. Ca nu mai are are alte amintiri dinainte sa ma cunoască. Ca viața lui a început in momentul in care ne-am cunoscut.

Bineînțeles ca mai are amintiri dinainte sa ne cunoaștem. Bineînțeles ca viața lui a început când s-a născut, nu când m-a cunoscut. Dar faptul ca cele mai de preț amintiri ni le-am făurit împreuna, ma face sa ma simt importantă in viața lui. 

Am trecut prin multe, iar pe multe nu vreau sa mi le mai amintesc. Nu le neg, doar le vreau uitate.

Anii au trecut pe rând, ca niște zile, mult prea repede dacă ma întrebați pe mine. 

Am sărbătorit in fiecare an câte o nunta devenind din ce in ce mai puternici. 

Am trecut de nunta de hârtie, de cea de bumbac, de piele, de flori, de lemn, de fier, de cupru, chiar și de bronz. Am mai scris aici ce nunta se sărbătorește la fiecare an.

Am ajuns in al noualea an anul acesta. La cea de lut sau de salcie. Am aflat ca in Orient, salcia simbolizează nemurirea și vindecare și chiar cred ca anul acesta a venit cu vindecare. 

La un moment dat am crezut ca n-o sa mai apuc sa aniversez nici măcar un an. Și nu știu cum s-au aranjat lucrurile ca ne-am vindecat. Ne-am făcut bine acum. Dragostea e după noi in fiecare zi. Chiar dacă prin felul nostru de a fi și prin stilul de viața alert in care trăim, facem tot posibilul sa o alungam, ea tot vine după noi. Chiar și in al nouălea ceas, chiar și in al nouălea an. 

Doar asta ne-a ținut legați atâta timp. Nu copiii, nu obiceiurile, nu nunta, nu casa. Doar dragostea a făcut posibil tot. Fără ea nu am fi avut nimic și nici nu am fi ajuns pana aici. 

Ma simt norocoasa ca am întâlnit un om alături de care visurile mele prind contur unul câte unul. 

El e sprijinul meu și puterea care ma ajuta sa ma ridic mai mult decât am fost vreodată. El ma susține necondiționat. Nu arat prea des, nu ii mulțumesc aproape niciodată dar cu siguranța vreau sa știe ca el e motorul care face ca totul sa funcționeze in viața mea. Chiar și inima. 

Vreau sa cred ca povestea asta va avea un final fericit. 

Te iubesc!

La mulți ani alături de mine, G! ❤️

Noi nu ne potrivim 

Știți relațiile alea in care cei doi nu se potrivesc și totuși se iubesc? Atunci când ideile lor se bat cap in cap, dar ei gasesc din orice, ceva care sa-i completeze?
Lui ii place picant eu abia suport muștarul.

El prefera sa înoate, eu intru treptat in apa, pana la glezna după o ora de încercat apa cu degetul cel mare.

Lui ii place zgomotul și viteza, eu prefer muzica in surdina, liniștea și merg cu mașina mai incet decât prevede legea.

El când se supăra tipa și înjură, eu aleg sa nu mai scot un cuvânt doua zile. 

Eu pun sticlele in gunoi, el le scoate. Eu las lumina aprinsa la baie, el o stinge. Chiar și cu mine înăuntru de multe ori. 

Nu ma potrivesc cu el la nimic și totuși suntem împreuna de aproape 17 ani. 

Urăsc când ragaie de se aude de la parter, când înjură in trafic, când nu se controlează in fata copiilor și e bădăran. Ne certam des și de fiecare data ne împăcăm.

Urasc când ma întoarce din drum sa ma schimb de haine ca nu-i convin lui. Ma mai consolez cand îl vad ca de fiecare data îmi cere părerea cum sa se îmbrace. Împreuna facem o echipa grozava. 

Ador când se joaca cu băieții și le spune ca mămica e cea mai frumoasa fata din lume.

Când ii ridica in brațe pana la tavan pe rând de o suta de ori pana cade lat pe canapeaua din sufragerie.

Când nu se lasa pana nu ma scoate din rolul de mama și face planuri sa ne petrecem împreuna, fără copii. Ador sa ma tina de mâna strâns când trecem strada și sa aibă grija sa nu dărâm toate manechinele prin magazine, cum obișnuiesc. 

Îl iubesc chiar și când ma cearta ca sunt dezordonata. Și sunt, slava Domnului! Ma bufnește rasul când ma mustra puternic, exact cum o face un tata cu fiica lui. 

El e prietenul meu bun care ma ocrotește in fiecare zi. Îmi poarta grija și se străduieste sa am tot ce e nevoie in casa. 

Nu suntem bogați, ne avem doar unul pe altul. Am un morman de amintiri cu el pe care nu le-as da pe nimic in lumea asta. 

El mi-a îndeplinit cele mai mari visuri și m-a amărât cum n-a mai făcut-o nimeni in viața mea. El e durere și plăcere toate amestecate intr-o sticla îmbrăcată haina fericirii. 

Avem 2 băieți geloși din cale afara. Pot mirosi îmbrățisarea de la metri distanță, d-aia alegem sa o facem pe furiș. E mai frumos și mai palpitant, ca o dragoste interzisă. Alături de copii am închis cercul iubirii. 

Cred ca as fi putut reusi și singura dar fără el, niciodată nu m-as fi simțit la fel de împlinita. 

Orgoliul este inamicul numărul unu al relațiilor 

Ce era sa ma despartă de el

Pentru cine încă nu a aflat pana acum, am fost la un pas de a ma despărți de soțul meu. Poate v-ați întrebat din vina cui s-a ajuns aici, cine a greșit dintre noi doi. Și fără sa ma eschivez, va răspund eu imediat. Amandoi am greșit. 

Niciodată in rupturile dintre un el și o ea nu exista o vina exclusiva a unuia dintre ei. Tot timpul adevarul e undeva la mijloc, iar vinovați sunt ambii parteneri. Plictiseala, încrederea irațională in cel de lângă mine, abandonul propriei persoana in defavoarea  lui, încărcarea personală inutila cu responsabilități comune au fost câteva dintre greselile pe care le-am aflat. 

Orgoliul separa iubiri adevărate 

Ce am observat la noi și nu numai, este ca orgoliul, acest sentiment de îngâmfare și mândrie nejustificata, duce la despărțire in cele mai multe cazuri. In fiecare relație e o lupta continua de superioritate, gen ” Ii arat eu lui cine sunt” sau „Dacă se lua după mine, nu ajungeam aici”. De câte ori nu ne-am trezit spunand, ca nu l mai iert, nu-i mai permit, fara mine n-ar fi ajuns aici. Sa pretinzi ca deții adevarul suprem și ca cel de lângă tine e praf dacă nu-ți recunoaște meritele de șef e ca și cum te-ai critica pentru alegerea făcută. In momentul in care ne îndrăgostim îl consideram pe cel care ne pică pata, cel mai bun om din lume: frumos, deștept, amuzant, sociabil, sensibil, cu mult peste cei pe care i-ai întâlnit pana atunci. Adică îl ridici pe un piedestal considerând ca sentimentul pe care ti l-a trezit, te face și pe tine o persoana mai buna. 

Orgoliul nu-și face apariția in începuturile de relație, ci mult mai târziu când deja ne-am obișnuit cu fericirea. Apoi calitatile se vor transforma in defecte enervante, chiar vei încerca sa i le anihilezi ca sa poți străluci doar tu. E o lupta inconstienta dar prezenta pentru Supremație și Superioritate. O prostie și un nonsens care are urmări foarte grave. Poate destrama familii, copiiii pot creste fără unul dintre părinți și multe altele. Nu avem nevoie de un cocos in relație, avem nevoie de un prieten bun, de un sprijin și de un colț de liniște pe care sa-l descoperim in brațele sale. Poate ca poți rezista și cu un cocos, dar pana când? Si chiar vei fi fericita cu adevărat? Chiar contează așa mult sa ai dreptate mereu? Sa fii singurul care decide pentru soarta lui? Sa te opui și sa obligi sa ți se respecte decizia?

Am avut neplăcerea sa descopăr orgoliul la mine, la cel de lângă mine și la mulți din jurul meu. El aduce cu sine doar rău, înverșunare, răzbunare, e strictețe, e decizie de nestrămutat, amărăciune si durere. 

Ca sa ma îndrept a fost nevoie sa cresc, iar acum ma tratez cu multă răbdare.

Am descoperit astfel calitatile ascunse ale partenerului și am încercat pe cât posibil sa le evidentiez. De asemenea:

  • Iert mai mult decât o faceam înainte, sunt mai toleranta.
  •  Imi păstrez calmul chiar și in situații critice.
  • Imi place sa-mi văd partenerul strălucind.
  • Ii dau șansa sa se facă vizibil mai des decât o faceam.
  •  Practic ascultarea activa in discuțiile pe care le avem.
  • Nu mai exista eu, ci doar noi.

Nu-mi place sa călătoresc in grup 

Mai ales de când suntem părinți, grupul noștru format din noi plus doi copii e tot ce ne trebuie, pur și simplu am fi prea mulți altfel. Prea multe idei, prea multe planuri, prea multe preferințe…
Țin minte câte revelioane frumoase am făcut cu prietenii la munte… Cand plecam după Crăciun și ne întorceam in anul următor și petreceam frumos, cu muzica la maximum, cu grătare noaptea și cu gălăgie de abia ne auzeam om cu om. Era frumos, nu zic nu, dar atât, o data pe an nu mai mult. Acum de când am copiii nici nu o data pe an nu mai vreau. Și nici înainte, când ieșeam din țara sau plecam in locuri nemaivazute pana atunci, preferam sa plecam doar noi, pentru ca altfel, cu alt cuplu sau alți prieteni nu reușeam sa vizitam tot ce ne-am propus, riscam sa avem idei diferite, iar planurile sa nu corespundă. De obicei unii se trezesc cu chef, alții fără, unii au chef de plimbare, alții de masaj, noi întotdeauna fiind aia cu chef de ducă, de explorat cât mai multe in cât mai putine zile. De aceea evitam sa plecam cu cineva, preferam mai mult singuri, autonomi, nomazi, fără stres și încurcături. 
Dar, pentru ca întotdeauna exista un dar, de data aceasta am vrut sa încercam și altceva și anume, am hotărât sa mergem in Franța cu încă un cuplu tânăr, cu care nu ne mai văzusem de foarte mult timp, nici măcar nu mai vorbisem in ultima vreme, deci foarte probabil sa nu ne înțelegem. Aveam și plan secund in cazul in care nu ne puteam sincroniza, așa, ca sa nu ma surprindă nimic, înțelegeți? Nu vreau sa credeți ca ne-am fi putut certa și doar ca mi-as fi urmat planul pana la capăt fără supărare, iar planul era sa văd cât mai multe in Paris, deși acum mi se pare ca n-am văzut nimic din câte as mai fi putut vedea. 

Așadar, cu teama asta ca e posibil ca noi sa ne dorim una, iar prietenii noștri alta, am descoperit ca ma temeam degeaba. Am avut noroc sa descopăr ca ne înțelegem foarte bine, am mers împreuna peste tot și am căzut de acord ca suntem acolo sa vizitam. Am respectat și au fost respectate la rândul lor momentele de intimitate, nu am simțit nici o clipa ca trebuie sa renunț la ceva ce as fi făcut dacă am fi fost singuri. Nu știu acum dacă asta înseamnă ca o sa mai procedam așa, cred ca am avut doar noroc de prieteni de treaba, cred însă ca din când in când e Funny sa călătorești și in grup. Păstram legătura? Cu siguranța! Ne-a plăcut? Daaa! O sa mai mergem?  Păstram legatura, cine știe, poate o sa o facem mai curând decât credem.

Știu ca exista persoane care doar in grup călătoresc, de teama, de plăcere sau pur și simplu le e mai ușor sa facă așa. Eu rămân totuși la ideea ca din când in când e bine sa evadezi si doar cu perechea. Ai ocazia sa mai vorbești, fără sa fii intrerupt de copii, sa faci planuri, sa asculti și părerea lui, sa redescoperi lucruri uitate despre el, sa fii surprins de altele pe care nu le știai și de ce nu, sa te reîndrăgostesti. Poate ca suntem noi prea ocupati și neajutorați sa ne permitem luxul asta in fiecare zi, adică sa avem timp sa vorbim despre noi, sau poate ca simțim nevoia de noi ca și cuplu, fără mami și tati. 

Parisul in Februarie e exact așa cum mi-am imaginat

Parisul in Februarie este exact cum mi-am imaginat, e un oraș lipsit de lumina, tern, dar plin de iubire oriunde te-ai îndrepta. Sa știți ca ziua am văzut un Paris gri, care la prima vedere nu transmite nimic, însă cu cât îl descoperi mai mult cu atât îl iubești mai tare. Turnul, pentru mine e mai mult decât o grămada de fiare puse in așa fel încât sa nu se prăbușească. De ieri a devenit iremediabil, cel puțin simbolul dragostei, locul in care te poți redescoperi, in care ai timp și loc sa reflectezi și mai presus de toate in care te poți reîndrăgosti. O sa va spun și de ce îl percep astfel, începând de ieri. 

Am urcat amândoi pana la ultimul etaj ca sa ni se pună la picioare întregul oraș in toată splendoarea sa și după ce am admirat priveliștea încântătoare ne-am apucat de făcut poze. Și dintr-o data îl văd pe amorezul meu ca începe sa se fâstâceasca și-și roagă pe prietenul cu care venisem sa ne facă poze. Scoate o cutiuta din buzunar, o deschide și îmi întinde inelul de logodna pe care incetasem de mult sa-l mai port, dar și cele doua verighete. Uimita pana peste poate, am rămas fără cuvinte. La fel și el. Nu mi-a spus ce vrea sa facă, nu am vorbit prea multe, dar mi l-a pus pe deget, apoi și verigheta și am început sa radem fericiti vreo cinci minute continuu, după care chiar m-a și întrebat dacă vreau sa fiu soția lui. Sa va mai spun ce am răspuns? Sau nu mai e necesar, pentru ca oricum suntem căsătoriți? 

Am ras de fericire împreuna dar și pentru ca mi-am dat seama de ce el tot timpul era oprit la controalele de verificare din aeroport și de la intrări. Saracul, ce emoții o fi avut pana in Franța. Cred ca de aia a și renunțat sa-și ducă planul la îndeplinire, adică sa ma surprindă de Dragobete, pentru ca nu mai suporta sa se ascundă sau sa fie oprit tot timpul de cei de la securitate. 

Cum am văzut eu gestul? Ca o reînnoire a jurămintelor facute in fata lui Dumnezeu in urma cu noua ani, romantic și drăguț, întărind convingerea mea ca el nu și-a pierdut deloc îndemânarea de a surprinde plăcut atunci când își dorește.

Inelul meu e așa de frumos și eu sunt așa de îndrăgostită… Verigheta mea e perfecta, exact așa cum mi-am dorit, n-o s-o mai dau jos niciodată! Promit, iubitule! 

Te iubesc! 

De ce nu ma deranjează V-day? 

Plec grăbită de acasă in fiecare dimineața, mănânc ceva in graba dacă apuc și aproape întotdeauna ajung la birou pe muchie de cuțit. Se întâmpla asta din cauza aglomerației din trafic aș zice, sau din cauza ca tot timpul apar chestii neprevăzute cu copiii care ma fac sa ma abat de la programul inițial. 

Prea grăbiți sa facem bani, prea ocupati sa fim prezenți acolo unde nu e nevoie de noi cu adevărat, suntem intr-o continua fuga din care parca nimic nu ne face sa ne oprim. O zi in care oamenii sărbătoresc iubirea e un prilej foarte bun sa ne oprim din tot și sa celebram îmbrățisarea, alintul, sarutul, prima strângere de mâna, sa ne facem un mic dar. 

Nu ma deranjează nimic ce are de-a face cu dragostea, pentru ca intr-o lume superficiala si rece avem nevoie de cât mai multe astfel de zile. Chiar dacă Sfântul Valentin nu e sfânt ortodox, chiar dacă nu am nevoie de o zi pentru a-mi aminti pe cine iubesc, nu ma deranjează sa declar iubirea intr-o marți in care catolicii celebrează dragostea.

Ma bucur și ma veselesc alături de toți cei care au ales sa sărbătorească o zi a iubirii. Care aleg sa dăruiască o felicitare, o floare, o prăjitura sau pur și simplu o urare. Orice lucru făcut in numele iubirii ma impresionează de fiecare data și ii iubesc pe cei care aleg sa împărtășească cu ceilalți bucuria acestei zile prin postări pe rețelele sociale. Pur și simplu ma face sa zâmbesc, ma înduioșează. 

Traiasca iubirea! 

Previous Older Entries