Cum am petrecut de sărbători (Paști 2021)

Cum am petrecut de sărbători (Paști 2021) și cum s-a vazut sărbătoarea de la mine. O mamă de doi băieți năstrușnici.

De când am renunțat la serviciu, am vrut să fac tot ce n-am făcut când nu aveam timp. Mereu mi-am dorit să fiu liniștită în preajma sărbătorilor. Să am timp de curățenie sufletească. Să nu mai fiu stresată, să pot să-mi petrec timpul cu copiii.

A fost exact cum mi-am dorit, sărbătorile astea. Când toată lumea înfășura sarmale, noi ne plimbam toți patru cu bicicletele. Avem noroc că toți din familie punem preț pe timpul petrecut impreuna și că soțul nu mă vrea stresată sau cu nasul în oale toată ziua.

Am mâncat mai puțin și ne-am distrat mai mult. Acum, cel mic are 7 ani așa că trebuia să aibă prima spovedanie din viața lui. Drept urmare, toată familia a postit. Am mâncat ca la “regim” de enterocolită, doar că fără brânză. Plus cartofii prăjiți, preferații lor. Nimeni nu s-a plâns în post de mâncare. A fost suficientă, chiar aveam nevoie de o perioadă de rugăciune și bunăvoință.

Tot cu toții ne-am spovedit si ne-am împărtășit. Asta s-a inatamplat după mulți ani în care partea spirituală nu putea fi la toți din casă.

Îmi place mult când soțul meu nu mai aprinde bețișoare parfumate în casă și preferă mirosul calmant de tămâie. Îmi place când preadolescentul casei îmi spune că vrea să vorbească cu mine. Mă trage lângă el și câteodată vrea să-l țin în brațe în tăcere. Toate s-au aliniat si multe sunt așa cum n-au mai fost de mult timp.

Sufeream mereu că nu pot ajunge la Înviere cu familia mea. Somnul micuților era important si nu voiam să le stric rutina. Dar i-am culcat la prânz, iar la miezul nopții am fost din nou după mulți ani în bisericuța semiîngopată din satul meu. Copiii au trăit prima Înviere si au cântat tare alături de mine. Cât de frumos a fost pentru toți. ❤️

Paștele a venit cu multă bucurie în familie. Ne-am strâns toți la două mese unite, când singura problema părea a fi dacă să întindem mesele la soare sau la umbră.

Au venit acasă toate surorile mele. Am mâncat toți la masă cu mama care s-a străduit să fie mămăliga caldă la timp. N-a contat cum suntem îmbrăcați sau alte lucruri superficiale. Auzeam cum ne salută oamenii de pe drum, iar cei ai casei îi chema la poartă să îi servească cu o prăjitură sau o felie de cozonac. Am ciocnit, ne-am făcut poze si amintiri care să ne țină până la anul viitor.

Acasă e un sentiment. Mereu am știut asta. Acasă pentru mine e acolo unde e familia mea. Dar acasă acum a însemnat să fim cu toți în curte, pe banca de sub bradul bătrân și mare, în bucătăria mamei sau la masă cu toți ai casei.

Paștele a ținut trei zile și trei nopți. Ca în basme. Copiii, cel mai de preț dar al nostru s-au jucat cât e curtea de mare. Au sărit în trambulină, s-au întâlnit cu verișorii, au căutat ouă. Au încercat chiar și drob de care se fereau în anii trecuți.

E bine când cresc copiii. Ne descurcăm altfel acum. Suntem mai uniți. Mai antrenați în activitățile pe care le facem împreună. Mai atenți la nevoile celor de lângă noi. Eu sper că a fost soare și la voi. Așa cum a fost la noi, sper să fii fost la toți.

Nu-mi lipsește nimic. Sunt completă pentru prima dată în viața. Ceea ce vă doresc și vouă. Să aveți curajul să spuneti nu atunci când instinctul vă spune, nu, și să vă trăiți viața așa cum v-ați imaginat mereu. ❤️

De foame nu moare nimeni. 😜

Îi văd cum cresc și știu că am făcut o treabă bună

“Îi văd cum cresc și știu că am făcut o treabă bună” ar trebui să-și spună orice mamă.

De ce? Pentru că prin mama trec toate. Totul vine de la ea. Numai mama știe câte nopți albe a avut până l-a văzut mare. Doar mama s-a îngrijit de el atunci când a avut nevoie.

Ea l-a ținut de mânuțe la primii pași făcuți și și-a rupt spatele în două până a apucat să rămână pe picioarele lui. Ea a mâncat ce a rămas în farfuria copilului, nu a apucat aproape niciodată porție întreagă. A avut grijă să-l culce la prânz, a mers pe vârfuri și a anulat tot ce avea de făcut pentru somnul lui.

Mâna ei a fost pe fruntea lui să-i verifice temperatura. Brațele ei l-au purtat cu grijă, cu căldură cât a fost nevoie. I-a îngrijit juliturile din genunchi și de la coate.

Ea a vegheat la capul lui îngrijorată când a căzut la boală copilul. Mama s-a lăsat pe ea pentru el. A căutat binele lui și mai puțin al ei. I-a lăsat pe toți pentru el și nu i-a părut rău.

Mamele nu obosesc să fie mame. Se uită la ei cum cresc și nu cer nimic în schimb. Pentru că sacrificiul lor e pură iubire. Rasplata lor e în privirea copilului atunci când zâmbește cu ochii. E în mângâieri și în îmbrățișări venite pe neașteptate.

Mama n-a obosit niciodată să răspundă când a fost strigată. Chiar și atunci când nu folosea cuvinte, ea a știut ce își dorește. Care plâns era de foame, care plâns era de confort și câte și mai câte.

Nimeni nu știe prin câte a trecut, decât mamele însăși care știu ce înseamnă grija și iubirea nemărginită. Și doar ele se înțeleg pe ele însele.

Acum se uită la el și vede cum a crescut.

Că a intrat pe ușa casei cu un omuleț cât un bidon de suc, iar acum s-a transformat în bucuria vieții părinților. Nu spune că ei i se datorează asta. N-a vrut laude, n-a vrut preaslăviri, a vrut doar să-și crească puiul cum a știut ea mai bine.

Dar o spun eu. Ai făcut treabă bună. Uită-te cum a crescut. Mai întâi în tine, iar mai apoi prin tine. Uită-te și vezi în el tot ce e mai bun în viață. Vezi că strădania ta a dat roade din cele mai bune. Bucură-te când are nevoie de tine. Înseamnă că încă ești de folos. O să fie o vreme când va merge pe drumul lui fără tine. Dar amintirile cu tine o să-i rămână mereu. Toate vor fi parte din copilăria lui. Asta înseamnă ca ai făcut o treabă bună.

Mă înclin în fața tuturor mamelor care au reușit. ❤️

Rolul fratelui mai mare

Rolul fratelui mai mare încep să-l descopăr abia acum când băieții mei s-au făcut mari.

De fiecare dată când mergem undeva în vizită toată atenția o atrage copilul cel mic. Toți oamenii vorbesc cu el. E drept, e și mai sociabil, se face plăcut de cum își face apariția. O fi de vină freza, fățuca aia de omuleț drăgălaș sau poznele pe care le face, cert e că el e mereu în centrul atenției.

Mereu am încercat să nu fac diferențe intre ei. Și totuși de multe ori mă trezesc că zic: “Lasă-l mami, că el e mai mic”. De parcă asta îl face intangibil. Ce rau îmi pare ca am mai zis asta câteodată. Pentru ca ei sunt importanți pentru mine amândoi. Nu doar cel mic. Uite așa i s-a urcat la cap lu’ ăla mic, iar cel mare trebuie să lase mereu de la el. Pleacă uneori trist și îl aud cum vorbește cu ursulețul lui de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Total greșit. Inima lui e intr-o luptă continuă pentru a ne câștiga atenția. Chiar dacă nu arată asta.

Acum, situația cu mezinul e dramatică. Faptul că drăgălășenia lui l-a scăpat din multe necazuri, acum nu o mai poate face. La școală e alt om. Face dezordine, refuză să scrie, face pe favoritul, deși nu prea mai e. La școală toți copiii sunt egali. Învățământul e obligatoriu. Nu după cum ne tună nouă să scriem sau nu.

Ieri am plâns. Am fost atât de supărată pe el că nu ia nimic în serios niciodată, încât am izbucnit în plâns. Mă străduiesc atât de mult pentru ei. Le acord tot timpul meu, sunt alături de ei la orice pas. Nu duc lipsă de nimic. Eu nu aveam cărți când eram mică. Nu exista bibliotecă la mine în sat. Nu aveam penar. Nu aveam nimic. Muream de ciudă că nu am și eu cărți despre care vorbea învățătoarea. Și ei? Au totul. Au acces la orice își doresc.

În fine. Plângeam amândoi. Și eu și ăsta micu’. Amărâți care mai de care. Eu că simțeam că nu fac suficient, el pe altă parte că mă dezamagise. Vine băiatul mare al casei. Mai întâi se așează intre noi și începe să-l mângâie pe frate-său. Tăcea. Nu întreba nimic, știa ce se petrece și doar stătea lângă noi. Apoi îi spune că o să treacă. Vine și la mine și îmi face o față haioasă ca să uit de supărare. Am zâmbit așa plină de lacrimi. A zâmbit și plângăciosul de lângă mine. Cu mucii târâș am început să râdem.

Și de unde a venit bucuria? De la băiatul care trece nebăgat în seamă mereu. De la cel care a fost uneori obligat să facă liniște pentru fratele mai mic. Care a fost îndemnat să-l lase că el e mai mare și trebuie să înțeleagă de acum. El și-a luat rolul în serios. Ne protejează pe toți. Are o vorbă bună pentru fiecare în parte. Deși pare răutăcios câteodată, inima lui e bună. A amândurora e bună. Sper să nu uit asta. ❤️

Soțului meu

Eu de când te cunosc pe tine am început să mă țin minte pe mine. Parcă nici n-aș fi existat până atunci. Așa întunecat mi se mare totul până la tine.

De la prima atingere am știut că sufletele noastre vor merge în aceeași direcție. Vibrația noastră e unică. La fel ca noi doi. Două fărâme omenești care doar împreună sunt un întreg ireal de complet.

Timpul a mai șters din amintiri, dar sunt momente care mă stăpânesc pentru totdeauna.

Știi banana și cornul din pauza mare de la liceu? Eu nu o să le uit niciodată. Știi când am căzut pe gheață și am plecat acasă? Am în barbă cicatricea din ziua aia care îmi amintește că tu m-ai dus la spital și m-ai ținut de mână tot timpul. Știi când am zile grele și tu mă aștepți acasă cu cada plină cu spumă și mă lași acolo in liniște să mă curăț de tot ce a fost rău?

Știi când mi-ai dăruit un telefon și eu te-am întrebat ce culori mai avea la el? Ok, asta nu cred că se potrivea aici. 😂

Mai știu când i-ai dat pe toți la o parte și ai mers pe un drum necunoscut cu mine. Țin minte toate emoțiile dinaintea unei călătorii. La fel și ajutorul pe care l-ai oferit fără să fie nevoie să ți-l cer.

Ai deschis un nou tipar pentru toți tații implicați. Tiparul tatălui care nu se rușinează să facă teme cu copiii lui. Care merge cu drag să-i ducă la școală. Care se implică activ în toată educația și creșterea copiilor lui. Care le arată lumea și încearcă să le-o facă mai frumoasă decât am avut-o noi. Care îi aduce cu picioarele pe pământ atunci când visează prea mult.

Ce spun eu aici nu e un ideal al căsniciei. Nici pe departe. Au fost zile grele pentru noi, care ne-au încercat poate prea mult.

Sunt sigură că mă descurcam și fără tine. Dar niciodată nu aș mai fi fost completă. Nu vreau să trăiesc fără tine. Vreau să mă trezesc în fiecare dimineață mâna-n mână cu tine. Pentru că nimeni nu m-a susținut așa cum o faci tu. Să crezi în mine mereu e darul cel mai de preț de care mă bucur în fiecare zi.

Eu lângă tine mă simt cea mai frumoasă femeie de pe pământ. Și cea mai bogată. Și vreau să mă bucur de bogăția asta câte zile oi mai fi pe pământ. Doar lângă tine, Iu al meu. Să am doi îngeri cu cel pe care l-am iubit mereu e tot ce mi-am dorit vreodată. E visul din liceu pe care fiecare femeie ar trebui să-l trăiască.

Te iubesc pentru omul care ai devenit. Te iubesc pentru emoția ta. Te iubesc pentru că ești bun cu toată lumea. Te iubesc și atât.

Într-un apartament cu 3 camere am găsit cel mai frumos loc de pe pământ

În apartamentul nostru cu 3 camere am găsit cel mai frumos loc de pe pământ.

Aici am găsit fericirea prima dată. Prima amintire de aici o am de când am mers să-l vedem. N-o să uit niciodată priveliștea aia.

Pe jos erau arse niște ziare. Chiuveta de la bucătărie era scoasă și zăcea pe jos murdară. Pereții erau cojiți și spoiți cu o chestie nedefinită. Încă se păstrase vopseaua aia comunistă pe bază de ulei. Baia arăta ca după război. Dormitoarele erau fără podea. Mirosul de ars pătrundea în nări cu fiecare pas pe care îl făceam.

Era destul de ieftin și tot nu ne ajungeau banii. Am vândut mașina doar ca să ne apropiem de suma cerută de proprietar. Mai aveam nevoie totuși de vreo 5000 de lei. Plus ce aveam să băgăm în el. Până la urmă ne-au ajutat părinții. Unu a dat bani, altul a cumpărat aragazul și tot așa.

Curând am aflat ca sunt gravidă. Primul test de sarcina l-am făcut acasă. Printre cutii de vopsea, pachete cu parchet, am mers cu prietena mea la mine acasă la etajul patru. Simțeam cum mă cuprinde fericirea cu fiecare treaptă pe care o urcam. Am plâns și ne-am îmbrățișat amândouă printre moloz. Ce frumos era atunci!

Curând a prins contur. Când a venit primul copil pe lume reușisem să facem doar doua camere de locuit. N-aveam masă, n-aveam scaune. Abia peste doi am reușit să-l terminăm. Atunci cel mic a avut camera lui și totul era așa cum trebuie.

Acum când intru acasă miroase a ei. E cald și bine. Număr orele până ajung să-i văd.

E neîncăpător pentru toți. Copiii s-au făcut mari, iar nevoile lor sunt din ce în ce mai multe. Hainele mele nu mai au loc nici în dressing. Nu mai e ce ne trebuie. Dar eu tot iubesc să vin acasă. Cu toate neajunsurile, doar aici mă simt acasă.

O fi alții și mai bogați decât noi. Poate au case mai frumoase, camere mai multe sau blocuri mai frumoase. Dar nu știu cât sunt de fericiți. Noi aici în trei camere ne-am făcut un cămin. Un cămin în care am dat petreceri, am gătit, am râs, am plâns, am făcut liniște sau gălăgie. Ne-am certat și ne-am împăcat dar mereu am fost multumiți de casa noastră. Nu știu ce ne-om face când o trebui să mergem mai departe. Avem atâtea amintiri aici…

Nu avem bani mulți, dar măcar suntem bogați cu mielușeii ăștia care zburdă fericiți prin casă. Lor le place înghesuiți, oricum. Se simt străini, dacă nu ne suntem aproape.

Așa că vă întreb pe voi. Contează mărimea casei atunci când ești fericit? Sau poți fi fericit și într-un apartament? Voi unde locuiti?

P.S: poza e făcută în sufragerie, când întoarcem canapeaua și facem o seara de filme. Ce se mai bucură copiii!😊

N-am avut Covid, am fost doar bolnavă

Anunț pentru curioși: n-am avut Covid, am fost doar bolnavă, să știți.

Nu pot să cred că încă mai sunt oameni care cred că noul virus e o conspirație mondială de exterminare a populației.

Când sunt atâtea cazuri de decese, când oamenii mor cu miile, încă mai sunt unii care nu cred că există Covid 19.

Am avut și noi în familie un deces. Un om vesel, inteligent și cu un simț al umorului incredibil, a plecat dintre noi. Fulgerător, brusc, acum nu-l vom mai întâlni niciodată. Nici nu am avut ocazia să ne luăm rămas bun. Un rămas bun de la un om bun. Nimeni nu a crezut că se va ajunge aici. Poate nici măcar el. Dar asta s-a întâmplat, iar noi am rămas șocați de dispariția sa. Nu înțelegem durerea celor apropiați lui. Putem doar bănui prin ce trec. E groaznic să știi că nu mai există opțiuni de salvare a vieții cuiva. Când îți dorești să lupte și să nu se mai poată.

Și noi am fost bolnavi. Pe rând, mai întâi copilul nr 1, apoi celălat, apoi eu și tatăl, într-un final. O gripă sezonieră, nimic mai mult. Simptome speciale sau neobișnuite nu au fost. Medicul de familie nu a considerat că trebuie să facem testul. Și noi ne-am conformat. Că doar nu suntem noi mai deștepți decât medicii.

Și totuși unii au crezut că suntem infectați. Trebuia test musai. Nu am făcut, nu am avut, dar am limitat cât am putut deplasările. În câteva zile am fost bine toți. Nu înțeleg, de ce au impresia toți că se pricep la diagnostice? Nu mai poate omu’ să fie răcit, că gata, are covid?

Virusul are manifestări diferite la fiecare persoană în parte. Poate un om care crede că nu-l are, chiar e infectat. Și invers. Decid medicii unde e loc de interpretare, nu noi. Așa că, hai, să nu mai tragem concluzii înainte să știm.

E important de știut că noul virus ucide în fiecare zi. Poate nu pe noi, tinerii, poate pe cineva drag nouă. Pentru asta trebuie să ne protejăm cât mai mult. Oamenii chiar mor și noi negăm existența bolii.

Alertă! Părinți fugiți de acasă la aniversarea căsătoriei

Alertă! Părinți fugiți de-acasă la aniversarea căsătoriei în Argeș. 😊

Mie cel mai mult pe lume îmi place să stau cu copiii mei. Tot timpul mă vait că nu am timp suficient pentru ei. Și totuși i-am părăsit pentru câteva zile. Așa cum obișnuim de mulți ani, în August ne luam lumea în cap și mergem ca oamenii mari și fără griji să petrecem până noaptea târziu.

S-au împlinit deja 12 ani de la căsătorie. N-am vrut să fac mare haz din asta, dar tot am făcut. Nu știu cum se face că fără să vreau mereu petrecem cu fast.

Am redus cheltuielile la minim. Sau cel puțin așa mi-am propus. Rochie nouă n-am avut, doar de plajă una făcută de soacra mea. Care nu se pricepe la croit, dar n-a mai scăpat de mine, săraca. O prietenă mi-a dat o rochie albă în urmă cu câteva săptămâni, p-aia am purtat-o în ziua cea mare.

Ne-am trezit cu noaptea în cap și-am plecat la drum. Copiii bine mersi la țară la mama, nu ne-am făcut griji pentru ei. I-am sunat video în fiecare seară. Era bucuria zilei pentru toți. Ne-am propus să lăsăm deoparte grijile de părinți și am sfârșit prin a vorbi despre ei aproape tot timpul. 😊

Ne-am cazat într-un hotel foarte tare. Am avut gazda perfectă. Decor splendid, piscină curată, mâncare bună. Nu l-aș fi descoperit dacă nu avea soțul interdicție să părăsească țara. Așa am fost nevoiți să descoperim locuri frumoase în România. Și sunt destule, vă asigur. Trebuie doar să le căutăm.

Am mâncat și în stațiune. La restaurantul Hanul cu pește și la restaurantul lui chef Cătălin Scărlătescu. Chiar lângă Alezzi situat, soțul a pus la cale cu ospătarii o surpriză plăcută. Lumânări și artificii la o prăjitură. A fost așa frumos să-ți ureze toți numai de bine. Mâncare bună am mâncat la ambele restaurante.

În ziua cea mare, la micul dejun, de nicăieri a apărut soțul cu buchetul miresei. Mereu apelează la florăria TheMaflower din Constanța. Ne-au făcut și un cadou surpriză, dar și o felicitare scrisă de mâna. Ziua a început bine de dimineață.

S-a gătit mireasa, apoi am mers împreună la biserică. Am mers cu daruri și acolo. Trebuia să mulțumim pentru tot ce avem. Doar divinitatea ne ține uniți și sănătoși. A urmat plaja și cina. Am avut parte de multe ședințe foto. Soțul meu e cel mai talentat. Avem niște cadre superbe.

Intr-o zi am mers din nou la cochilia în comuna Tuzla. Am găsit-o mai frumoasă decât anul trecut. Marea era pur și simplu fantastică.

Am băut vin și am stat la taclale. Am râs mult. Nu avem nevoie de prea multe ca să fim fericiți, iar ăsta mi se pare cel mai tare lucru.

Când am venit la mare, pe drum era să ne strângem de gât. Nu ne trebuie multe nici ca să ne certăm. Ca orice cuplu normal. Că doar n-om fi noi ideali intre cupluri. Dar ne-am împăcat repede, am dat muzica tare și am uitat repede. Ca întodeauna.

Așa bine ne fac plecările în doi. Suntem secătuiți de dorul copiilor, dar încărcați cu energie pozitivă, numai bună de transmis și lor.

Acum stau la piscină, mă mai bucur puțin de vacanță. Urmează o săptămână plină. Am nevoie.

Ce vreau să mai zic? Că sunt binecuvântată să primesc sute de mesaje pe rețelele de socializare. Că îmi amintesc cu drag și de sutele de oameni de la nunta noastră de acum 12 ani. Au venit într-un număr neașteptat de mare. Că bunătatea pe care de acum avut parte atunci și acum sper să vi se întoarcă în viață în mod neașteptat. Vreau să le mulțumesc din suflet celor care m-au felicitat și prin mesaje private. M-au motivat să nu mă opresc din ce fac, că fac bine. Vă iubesc pe toți și declar că nu știu dacă există fericire, dar momente fericite, există. E ăsta pe care îl trăiesc acum.

Îndrăzniți și plecați doar voi doi o zi, câteva ore, o oră. Cât puteți, faceți asta. Face bine la psihic, la inimă și la cuplu.

12 ani de când i-a pus Dumnezeu mâna în cap

Azi se împlinesc 12 ani de când i-a pus Dumnezeu mâna în cap soțului meu. Ce noroc a dat în ziua aia peste el! 😊

Glumesc, pe 16 August 2008 am câștigat amândoi. Poate mai mult, eu.

Nu vreau să fac texte siropoase, deși ar merita. Tipu’ ăsta cu care îmi împart viața la bune și la rele, a fost mereu lângă mine.

Nu e lucru pe pământ să nu mi-l doresc, ca el să nu se zbată să mi-l aducă. Poate decât luna de pe cer, dar și pe aia mi-ar trage o mai aproape când e plină și strălucește tare.

Titlul n-are legătură cu realitatea. Eu sunt aia norocoasă în relație. Tată de excepție, iubit de milioane, prieten de nădejde, el nu zice nu, la nicio tâmpenie de-a mea. Și sunt multe, credeți-mă. Am vrut lecții de canto, am avut. Am vrut excursii și timp pentru mine, mi le-a dat. Am vrut poze, am cu miile, toate făcute de el. Am vrut cursuri peste cursuri și sute de conferințe, m-a dus el însuși. E genul de bărbat care nu se rușinează atunci când trebuie să stea în genunchi ca să prindă un cadru bun.

Când rămânem acasă singuri, îmi pune bigudiuri și dimineața își face griji dacă îmi sta părul bine. Gătește pentru noi, așa cum o fac și eu pentru ei. El e jumătatea mea bună. Și nu o să am niciodată destule cuvinte ca să-i mulțumesc că m-a ales.

Îmi spune cu drag cât însemn pentru el. Se mândrește cu noi, familia lui e totul pentru el. Încă își face griji să nu mă piardă. Chiar și după atâția ani. Și asta înseamnă mult pentru mine. Nu renunță la noi, orice s-ar întâmpla. Așa cum n-a renunțat nici în urmă cu 12 ani.

Așa e el. Bun, prietenos, curajos, empatic, darnic, blând. Cine îl cunoaște știe că nu exagerez cu nimic. N-am auzit vreun om care să spună ceva urât despre el. N-ai cum. Ajută cu drag pe oricine, străinii, oamenii de pe stradă… Dar cel mai mult la el admir curajul. Nu există situație prea periculoasă pentru el. Intră în foc, literalmente, pentru oricine e la necaz.

Că mai sunt momente în care vrem să ne omorâm? Eh, cine nu recunoaște, minte. Toți avem probleme. Toți ne certăm, ne supărăm, spunem vorbe pe care am fi vrut să nu le spunem. Ideea e că am învățat să iertăm unul altuia cu mai multă ușurintă. Suntem oameni, până la urmă. Suntem supuși destinului, nimeni nu știe ce va fi. Așa că dacă iubești , nu renunța. Dragostea sinceră e atât de rară!

S-au opus mulți nebuniei noastre atunci când am decis să ne căsătorim. Poate eram prea imaturi, poate eram prea orbi, o fi zis. Dar eu cred că dacă dragostea e reală, nu se termină niciodată. Ea se transformă, crește, capătă alte forme, dar rămâne. Și știu că din asta au ieșit multe lucruri bune. Cel puțin două, copiii noștri frumoși.

Acum 12 ani mă lua de acasă cu o limuzină și cu alai mare. A spus mereu că sunt prințesa lui. M-a făcut să mă simt așa aproape în toate zilele de când suntem împreună. Azi o să dăm grijile la o parte, o să dăm muzica tare și o să conducem fără o destinație anume. Exact ca atunci când ne-am căsătorit. Nu știu unde o să mă ducă viața, dar dacă e el lângă mine, știu că o să fiu fericită.

Am avut o viață cu de toate lângă el. Și nu regret nimic. Poate decât că trece prea repede.

Mini-interviu cu soțul meu despre alăptare

Am alăptat 4 ani la rând. Am încheiat alăptarea cu multe regrete. A fost poate, cea mai frumoasă perioadă din viața de mămică.

Am plecat la cursuri la București 3 săptămâni când am pus capăt la tot ce a fost frumos cu țiți. Țin minte și acum durerile de sâni. Dar mai ales pe cele interioare. Niciodată nu mi-am imaginat că o să fie așa de greu. Mai greu pentru mine decât pentru băiețelul de 2 ani rămas acasă.

Mi-au rămas cu multe amintiri din perioada respectivă. Mirosul de lapte cald pe obrajii lor. Dragostea cu care căutau sânul. Liniștea din cameră din timpul alăptării. Magia neștiută cu care reușeam să-i adorm în câteva minute. A fost prea frumos.

Părerea lui despre alăptat

Am fost curioasă să știu și părerea tatălui despre alăptat. Așa că am decis să-i pun câteva întrebări despre cum a perceput el toată treaba asta.

A: – Ce ai putea spune tu despre alăptare? Știu că e un subiect mai feminin, dar vreau să știu părerea ta.

G: – Pentru mine e un subiect sensibil. A fost o trecere rapidă de a înțelege sânul ca hrană. Brusc, au devenit ai lor. A fost gingaș să-i văd câta nevoie avea de ei. Am înțeles repede că e mai comod pentru toți să alăptezi. Eu puteam să dorm liniștit noaptea, ne deplasam fără prea multe grijii, știind că laptele e cu noi în permanență. Nu e de neglijat nici partea materială. Când laptele praf poate costa o avere. Și câte nu sunt necesare atunci? De ce să mai dai banii pe ceva artificial, când poți oferi formula ideală oricând, oricât?

A: – Cum te-ai descurcat cu bebelușul prima dată când ai rămas singur?

G: Pff! Nu știam de unde să-l apuc. Îl hrăneam cu seringa sau cu lingurița. Am și acum filmulețe cu începutul ăla. Mi-amintesc că știam încă din spital cum să-i fac băiță. A fost ceva natural. Am citit mult despre ce trebuie să facă tatăl. Știam deja ce mă așteaptă. La al doilea copil fost mult mai ușor.

A: – Pompa de sân este un aparat, o invenție, care și-a făcut loc în viața fiecărei familii cu copiii. E de un real ajutor în perioada alăptării proaspetelor mămici. Cum percepi această invenție? Îți mai amintești cum ai ales-o pe cea potrivită?

G: – Doar mă știi cum sunt cu gadgeturile. Iau tot ce e mai bun și mai inovativ. Nu plec la cumpărături neinformat niciodată. Când aveau pusee de creștere, ori mânca prea mult, ori deloc. Pompa te-a ajutat pe tine mai mult. Să te ușurezi de surplus și să lași în frigider papa pentru când o să pleci. Nu cred că mă descurcam fără laptele preferat al puiului. Cred că trebuie luată in calcul încă de când e mama gravidă. Măcar sa le ai pe toate acolo și să nu-ți fie de folos. Dar nu cred. O să ai nevoie oricum, de o pompă de sân.

Implicarea tatălui în hrănirea bebelușului creează o relație aparte de atașament între cei doi.

Inițial n-am crezut că o să accepte să raspundă. Apoi mi-a spus să răspund eu pentru el. Ce, mă? Cum sa fac asta?

Apoi, intr-o seară, după ce am culcat copiii, l-am tras deoparte în sufragerie și asta a fost. A fost sincer și deschis așa cum obișnuiește el să fie în discuții.

Relația de atașament tată-fiu s-a întărit în timpul în care el a rămas singur acasă cu bebelușul. Porția mică de hrană cu care era obișnuit nou-născutul a fost primită cu bucurie. El s-a simțit cu adevărat de folos că poate ajuta la asta. Practic ăla era momentul lor de care se bucurau împreuna. Ulterior, ne-am dat seama că asta chiar a contat pentru ca el să-și dezvolte latura de părinte și de ocrotitor al familiei.

Săptămâna Mondială a Alăptării aduce prin brandul Nuk o pompă de sân cadou cititorilor mei. Nuk a susținut întodeauna alăptarea, iar stocarea laptelui matern cu ajutorul pompei de sân oferă prilejul tatălui de a hrăni și de a se ocupa de masa copilului. E timpul să aducem în vizor rolul pe care îl are tatăl în dezvoltarea bebelușului, dar și să transmitem mesajul că și tatăl trebuie să fie informat: mama alăptează, tata se informează.

Lasă aici pe blog, pe Facebook sau Instagram un comentariu despre alăptare, iar dacă ai cunoștințe cărora le-ar fi de folos, dă vestea mai departe. 😊 Eu o să ofer cu drag o pompa de sân Nature Sense de la Nuk.

Pentru copii, cel mai frumos cadou e un frate sau o soră

Pentru copii, cel mai frumos cadou din lume e un frate sau o soră.

Ce frumos e cu un copil. E liniște în casă, toată atenția e a lui, trăiești prin el, parcă. Sunt foarte multe familii care au un singur copil și fac treabă foarte bună cu el.

Sunt atenți cu el, cu ce mănâncă, cu ce se îmbracă. Îl învață multe lucruri și au timp de el pe îndelete. Au și bani mai mulți, dacă mă intrebi pe mine. Eu, vai de păcatele mele,?cumpăr mereu la dublu, și mâncare și haine și tot ce le mai trece prin cap. Dar gândiți-vă cum e să cumperi triplu sau mai știu eu de câteva ori.

Dar, dacă îl întrebi pe copilul singur la părinți ce își dorește cel mai mult, răspunde din prima, fără să stea pe gânduri. Își dorește un partener de joacă, cel mai mult pe lumea asta. Nu e nimic ce l-ar face mai fericit decât un frate sau o soră. Ai mei au înțeles acum și nu prea mai cer așa. Dar erau zile când numai despre asta vorbeau. Un frațior grăsan, căruia îi schimbăm scutece și ne plimbam cu el cu căruțul. Și apoi începea distracția: imitau mers de bebelus, vorbeau stâlcit, cer biberon, etc.

Diferența intre ei e mică, însă, legătura dintre ei tot mai puternică. Nu știu dacă diferența de ani contează. Contează mai mult că ei cresc împreuna. Oriunde îl găsesc pe unul, știu că de celălat nu trebuie să-mi fac griji. E lângă el. Se preferă pe ei în locul altor copii. Iubesc să inventeze jocuri împreuna. Sunt pur și simplu dependenți unul de celălat.

Niciodată nu e prea târziu pentru un cadou așa frumos. Dăruiește-i copilului tău o jucărie vie. O să învețe să împartă cu bucurie. Va știi să dăruiască și să iubească și pe altcineva în afară de părinți. Arată-i cum se înmulțește iubirea, fără să se rupă legătura dintre voi.

Băieții mei sunt la vârsta la care își ia partea unul altuia. Mare bucurie e pentru părinți să-i vadă ca un întreg. Nu neg că sunt și situații deficile, dar alea când se iubesc pe nepusă masă, sunt neprețuite. Nu sunt numai frați, sunt cei mai buni prieteni. Simt nevoia să se destăinuie imediat ce află ceva grozav. Se ajută la îmbrăcat și la spălat și știu cum sa se împace atunci când greșesc. Aproape ca nu trebuie să mai intervin eu.

Știu ca niciunul dintre noi nu am fi fost la fel dacă nu ar mai fi fost încă un copil în casă. Îmi pare rău că nu suntem mai mulți, chiar. Dar e bine așa. Cercul iubirii e închis odată cu cel de al doilea copil al nostru. Dragostea circulă liberă printre noi toți, în cerc. Și mă aplaud în gând mereu pentru darul făcut fiului meu. A fost cea mai inspirată alegere a mea. I-am dăruit ceva pentru totdeauna.

P.S: se strigă între ei “Frăți”. ❤️