S-a născut de Ziua Internațională a Fericirii

S-a născut de Ziua Internaționă a Fericirii cel mai fericit copil din lume.

Mereu mi-am dorit doi copii. Am știut dintotdeauna ca urmează încă o minune in viața mea cât de curând. Chiar dacă îmi era greu, am vrut sa fim mai mulți. Sa îmi fie casa plina.

Acum 6 ani a văzut lumina zilei cel mai bucuros copil pe care l-am întâlnit până acum. Afară era frumos, tot ca azi. Aveam impresia că l-am mai născut încă o dată pe frate-său. Așa de mult semănau. Și totuși nu se asemănă deloc.

Cred că dacă nu exista el în viețile noastre, am fi fost cu toții mult mai triști. E de o fericire molipsitoare. Energic, vorbăreț, super vorbăreț, atent, blând, iubitor, sensibil, empatic și câte as mai avea de spus…

El e genul de copil care se relaxează în cadă cu capul în apă. Îl apucă visarea într-un căruț de cumpărături. Te pupă din senin și îți spune că te iubește. Strănută și își zice singur sănătate. Cade și începe să râdă. Când ești trist, se așază lângă tine când și tace alături de tine. E o enciclopedie de știri, informații, baliverne.

Îi place să alerge, să danseze până la epuizare și să râdă cu poftă.

Aseară am dat party. Atmosfera era amorțită și toată lumea era plictisită de atâtea zile în casă. Până a băgat el muzică și a început să danseze din senin. A început să țopăie energic în pat. M-am ridicat și am mers în sufragerie. În 5 minute eram strânși intr-o horă în care râdeam cu poftă cu toții. A durat până seara târziu toată nebunia. A zis că e cea mai tare seară din viața lui.

Fără el sunt sigură că viețile noastre erau mult mai triste.

Nu-și dorește jucării. El dacă are un ciocan adevărat se joacă 3 ore pe afară cu el. Iubește toate animalele, dorește foarte mult un cățel. Și azi o să-l aibă.

La mulți ani, fericirea mea! Să îți fie viața numai o bucurie, la fel cum e a mea de când te cunosc. Te iubesc enorm și sper ca nimeni să nu te schimbe în veci.

E greu să te ferești de coronavirus când lucrezi cu oamenii

E greu să te ferești de coronavirus când lucrezi cu oamenii zilnic.

Oamenii nu stau în casă, deși pe toate canalele de informare se face apel la prevenție. Se recomandă evitarea cozilor, a adunărilor mari de oameni și la expunerea copiilor și bătrânilor la spații deschise. Totuși azi la ușă la mine la serviciu era coadă înainte să deschidă programul cu publicul.

M-am uitat și nu era nimeni panicat. Nici măcar îngrijorat. Adulți cu copii, bătrâni, mulți și probabil cu sănătatea șubredă, fără teamă așteptau cuminți ora 9 pentru deschidere.

Intră mulțimea, dă buluc, care încotro să apuce un loc la un birou. Operațiuni obișnuite care sunt sigură că mai puteau aștepta.

Primul client se așează și expiră puternic ca după o alergătură la maraton. Îi simt respirația, deși mă feresc cât pot. Nu am unde să mă trag, trebuie să rămân atentă ca ce îmi cere. Tușește pe alocuri și continuă să respire sacadat. Aia e. N-am unde să fug. Sunt expusă total.

După el au urmat alții. Au tușit, au strănutat, au împrăștiat tot ce aveau în rărunchi. Nu mi-e teamă de coronavirus. Sunt tânără și probabil o să mă vindec în cazul îmbolnăvirii. Mi-e teamă de cei mici care o să mă îmbrățișeze și o să mă pupe apăsat când o să vin acasă.

Mai pe la prânz, un domn mai în vârsta se pune la birou și își pregătește banii pentru operațiune. Scuipă zdravăn în palme și începe să-i numere. Pe la jumătate fișicului degetele i se usucă și repetă scuipatul în palme. Mă uit și înghit în sec. Degeaba a dezinfectat femeia de serviciu toată agenția de dimineața. În zadar munca femeii. Îmi întinde banii, iar eu trebuie să-i număr. Doar nu vreau să ies nasol diseară, când o să termin programul.

Banii sunt umezi deja. Pe alocuri chiar lipiți. Mizeria a aderat perfect cu saliva. Nu duce nicăieri lupta cu virusul vieții dacă nu facem toți un efort.

Mă spăl des pe mâini. Și înainte o făceam. Acum și mai des. Atât de des, încât pielea mi s-a uscat. Nu e timp nici de spălat prea des, de hidratat nici atât. Mâinile mele sunt sensibile și mi se întâmpla de câteva ori pe zi să mă tai în hârtie. Simt cum mi se înfige coala de hârtie în piele și mă sfâșie pe loc.

Mi-e silă de bani. La propriu. Plătesc cu cardul foarte des, de mulți ani am obiceiul ăsta, pentru că mă tem de mizeria lor. Și am ajuns acum să îmi evit copii. De frică să nu pățească ceva.

E greu să ținem piept unui unui virus fără educație. Și e greu pentru ceilalți și riscant pentru noi toți.

Îmi pare rău că nu pot fi mai empatică, dar asta e realitatea în care trăim. De adevăr nu ne putem ascunde oricât ne-am dori.

Sunt și bărbații buni la ceva

După o săptămâna singură acasă, mi-am dat seama că poate, până la urmă sunt și bărbații buni la ceva.

A fost plecat la un curs o săptămâna. Știam ce mă așteaptă. Am făcut cumpărături din timp, m-am pregătit psihic și tot nu mi-a ieșit cum speram. Miercuri mă întreabă cum mă descurc. Păi, plec cu geanta deschisă, fularul i-l pun pe scară, gunoiul mi se vărsă pe la etajul 3 și ajung târziu la serviciu în fiecare zi. Răspund, bine, n-am nevoie de tine. 😂 Râde. Aș râde și eu dacă m-ar mai lăsa durerea de spate și dacă n-aș avea o lacrimă în colțul ochiului când mă gândesc că mai am încă două zile.

Bă, câte făcea el acolo, erau bune. Am ținut eu nasu’ pe sus cât l-am ținut, dar e rău fără el. Eu îi îmbrăcam, el îi livra. Eu le făceam baie, el le căuta haine. Eu găteam, el strângea masa. Acum, eu trebuia să le fac pe toate. Nu mai era mâna dreaptă lângă mine. Eram eu peste tot. Și greu mai era. Spre sfârșitul săptămânii am cedat. Am zis să-i culc ca de obicei pe ei și să mai fac ce trebuie prin casă după aceea. Am adormit cu ei la 8 jumate și dusă am fost. Am crezut că m-am trezit sâmbăta, că nu mai știu pe ce lume sunt.

Nu mai zic că m-au dat toți dispărută. Prietenii au crezut că am pățit ceva când au văzut că eu n-am mai fost online de pe la 7 seara. Cred că lumea nu e obișnuita cu mine să mai și dorm.

Oricum, nu le înțeleg pe mamele singure. Cum se descurcă? Cine le ajută? Cum reușesc să rămână pe linia de plutire? Cum își împart la ele însele toate responsabilitățile? Am mare respect pentru ele. Sunt niște super femei pentru mine. Acum când am văzut prin ce trec, le înțeleg mult mai bine.

Am mers la serviciu, am gătit, am spălat, am făcut teme, ne-am jucat, am citit, am râs mult. Mi-a venit și să plâng de vrei câteva ori, dar mi-a trecut repede. Am încercat să nu-și dea nimeni seama că e greu. Seara m-am culcat cu ei în cameră. Înainte să mă culc, a zis ăla micu’ ce îmi stătea mie în gât: “Mami, viața e crudă!” Gând la gând cu bucurie, îngerule. Chiar așa, viața e crudă. Vreau și eu la un curs de o săptămână. 🤦🏼‍♀️

P.S: poza e din seara asta când m-a scos în oraș. De frică să n-o iau razna, pesemne.

Moș Crăciun vine și la copiii care nu au fost cuminți

Moș Crăciun trebuie să vină și la copiii care nu sunt cuminți, că d-aia e Moș bun.

Moșul nostru drag și bun a venit și la noi în seara asta.

Am fost plecată la serviciu toată ziua. Am venit acasă cu doar câteva ore înainte să vină Moș Crăciun. Habar nu aveam că trebuie să vină. Am fost și eu surprinsă la fel ca cei mici. Am venit obosită și supărată pe mine, că nu pot face mai mult. Am plâns că nu mi-am mai găsit mărimea la paltonul preferat. Plecasem de la serviciu chitită să mi-l cumpăr. Uite că vin acuș petrecerile și eu nu am cu ce să mă gătesc, singura mea plăcere vinovată.

Acasă, spre rușinea mea, era sărbătoare. Copiii erau îmbrăcați frumos, soțul era în grabă, iar eu posomorâtă. Aproape că îmi venea iar să plâng. Când am aflat că moșul e pe drum, m-am bucurat pentru ei. Mi-am revenit repede și am luat și eu ceva pe mine în ton cu ei.

Mare bucurie a mai fost când a bătut Moș Crăciun la ușă. A urcat săracu’ până la 4, asa bătrân așa cum e.

I-au deschis în chiote și l-au ajutat să ia loc lângă paharul cu lapte și lângă fursecurile pregătite din timp. Au cântat, au țopăit, l-au îmbrățișat. G trăgea cu ochiu’ în sac în timpul ăsta. Nu mai aveau răbdare. La un moment dat, i-a întrebat care dintre ei e mai năstrușnic, iar ei s-au arătat unul pe altul. 😂

Le-a adus ce și-au dorit și încă mai mult. Chiar și mie mi-a adus ceva frumos. Nici nu speram la așa cadouri. Chiar m-a surprins anul ăsta. Acum îmi pare rău că tati, cel care s-a străduit să pună totul la punct, nu și-a dorit decât o husă pentru telefon. El mereu a fost reținut la cadouri spre deosebire de noi. 🤦🏼‍♀️

La final tot el a venit cu ideea să ne facem o poza toți patru. E cea mai happy poza de familie. Îmi place mult.❤️

Nu, n-au fost cuminți, pentru că dacă mă gândesc mai bine, mie îmi place de ei așa cum sunt. Iar moșul ar trebui să vină la toți copiii, indiferent de cum au fost catalogați. Căci bucuria asta pe care o trăiesc acum o să și-o amintească toată viața.

Haideți să fim buni și blânzi cum a fost și Dumnezeu cu noi în anul care se pregătește de final. Să le dăm copiiilor momente de ținut minte și să ne strângem tăcuți și recunoscători la masă. Pentru ei contează fericirea de acasă, indiferent de cum arată ea în casele voastre.

Crăciun de poveste, să aveți!❤️

Acum 11 ani…

Acum 11 ani mi-am ales drumul pe care vreau să merg pentru toată viața.

M-am trezit la 5 de dimineața și m-am dus peste părinții mei să-i trezesc. Parcă îi și văd, somnoroși, gata să-mi dea cu ceva în cap când au vazut cât e ceasul. Aveam emoții cât casa. Haida, trezirea că azi mă mărit.

M-am machiat singură, cum mă pricepeam și eu. Ma certasem cu iubitul fix cu o seară în urmă. Îi zisesem că renunț la tot pentru că întârziase. Întârziase să îmi cumpere un cadou de nuntă aflasem mai târziu. Mi se părea un circ gratuit dimineața când mi-am amintit. L-am mai și bălăcărit degeaba. Aș fi vrut să ma revanșez dar am zis că o să zic da la primărie. Asta era revanșa, sau pedeapsa lui. 😂

Era frumos când a venit să mă ia. Înalt și gătit și eu cu emoții de nici nu mai puteam înghiți. A durat puțin cununia civilă. Am mâncat ceva cu invitații la un restaurant și apoi am plecat să mă gătesc acasă. Am murit de cald.

Curând s-a umplut curtea de lume. Venise multe rude și multe babe din vecini. De bucurie m-am pupat cu toate. Le-am servit cu prăjituri, era ziua mea. M-am ascuns înainte să vină mirele. Păcat că m-a pârât o nepoțica și m-a găsit imediat. Aveam gentuța pregătită cu ruj și oglindă să mă refac la noapte. În curte am plâns. Toți oamenii mă priveau și mie mi se rupea inima. Știam că n-o să mai fiu doar fiica părinților mei. Aveam să fiu nevasta cuiva. Lăsam în urmă copilaria și fetele cu care vorbeam până noaptea târziu. Plăngea și mama și nașa și matușa și toate surorile. Mi-era cald, mă bucuram de toți cei prezenți. Îmi pare rău cu nu puteam opri totul atunci în momentul ăla să le spun cât le sunt de recunoscătoare că iau parte la bucuria mea. Poate că trebuia să o fac.

La restaurant au fost mult peste 350 de persoane cât ne așteptam. Au stat și afară pentru că înăuntru nu mai aveau loc. La dans am tremurat ca varga, eram așa mică pentru tot ce mi se întâmpla… Am fost o prințesă pentru o zi. Am avut limuzină, o rochie așa cum am visat-o eu, croită după dorința mea. Am avut parte de iubire cât să-mi ajungă toată viața. Eu m-am măritat din dragoste.

Acum sunt 11 ani de atunci și sunt sigură și azi că alesul meu mă iubește cu adevărat. Mi-a demonstrat asta mai mult în ultimii ani, culmea. Sper ca fiecare dintre voi să găsescă un echilibru în relație astfel încât să nu fie nevoie să renunți la ce îți dorești cu adevărat. Nu e ușor, e greu rău să trecu prin câte am trecut noi, dar tot aici suntem și după atâția ani. Dacă până acum ne clătinam, acum la nunta de oțel, suntem tari la fel ca metalul. ❤️

Am vrut și eu o dată singură acasă

Am suferit mereu de nevoia de singurătate. Casa mea e mereu plină de voci, de râsete, de plânsete, de multe ori.

M-am plâns de lipsa somnului, de o baie în liniște. Am vrut dintotdeauna să am timp să scriu, ce îmi place mie cel mai mult. Am visat la o noapte în care să fiu complet singură și fără griji.

Și na, noaptea aia a venit. Printr-o întâmplare, copiii au fost plecați, tatal la serviciu, iar eu am rămas singură în toată casa. Am intrat pe ușă pe la 8. Am simțit de la intrare miros de singurătate. Nu m-a așteptat nimeni bucuros să mă vadă. Am dat la o parte încălțările copiilor lăsate alandala cu gândul la baia aia fierbinte. Deja casa părea tristă. Mi-am pus vin și am încercat să mă destind. Totuși nu-mi găseam locul. Casa fără copii e pustie. Ce haz au toate astea dacă n-ai glăscioare de pisoi mici?

Am făcut baia și am vrut să scriu. Eram relaxată, încercând să mă detașez de dorul care îmi dădea târcoale. M-a ajutat și bormașina vecinului, de ce să zic? Curând am început să nu-mi mai aud nici gândurile, darămite liniștea. Era greu să scriu, să mă relaxez sau să mă detașez.

Cred că asta înseamnă să fii părinte. Să n-ai liniște decât în gălăgia copiilor. Că nu știu altfel de ce mă nemulțumește situația. În fond, e ceea ce am dorit mereu. Să rămân și eu odată singură acasă. Dar fără ei nu sunt întreagă. Și așa vreau să fiu. Cu ei și cu gălăgie. Nu liniștită și cu dor.

După ce ai devenit mamă e greu să mai redevii ce ai fost înainte. Și parcă ce am fost înainte nici nu mai știu. Amintirile mele au început când au apărut ei.

Tot cu ei vreau să se și termine. Nu îmi imaginez viața fără ei. Nu chiar acum, cel puțin. Simt că nu m-am săturat de ei. Îi vreau cât mai mult lângă mine, iar timpul petrecut împreuna să fie o celebrare a vieții. Să nu-mi pară rău de nimic. Știu că o să plece și o să aibă viețile lor. Dar nu acum.

Așa că, aveți grijă ce vă doriți că s-ar putea să vi se întâmple și să nu vă convină tot vouă. Eu nu mai vreau singură acasă, îmi vreau copiii înapoi.

România e de c…

România e de c… zic unii.

Niciodată nu am înțeles ignoranții care își urăsc propria țara. Nu le înțeleg motivele pentru care strigă sus și tare “România e de c….”

Înțeleg că sistemul nostru de conducere e deficitar. Înțeleg și că țara nu face destul pentru noi, dar, hei, tu ce faci pentru țara ta? De ce să o hulești? Ne-am pierdut direcția. Ne-am dezbinat. Păturile sociale sunt prăpăstioase la noi. Nu ne lipsesc banii mai mult decât ne lipsește educația. Un popor educat niciodată nu-și va huli rădăcinile.

Am uitat prea repede viețile pierdute pentru pământul pe care trăim azi. S-a dat uitării sacrificiul și unirea generațiilor trecute. Dezbinați și urâcioși nu vom putea face prea multe.

Îi înțeleg pe cei care părăsesc țara. De cele mai multe ori o fac pentru un viitor mai bun pentru copiii lor. Îi apreciez mai mult pe cei care au obosit să lupte și merg mai departe decât pe cei care rămân și urăsc locul în care trăiesc.

Nu depinde decât de noi cum vom trăi. Cine te obligă să trăiești în c…? Ce ai făcut să nu trăiești așa? Ai ieșit vreodată în față să îți arăti nemulțumirea? Ai o soluție pentru a ieși din asta sau doar îți place să vorbești de pe margine?

O fi România o țara săraca, dar măcar e vie. Are copii deștepți, din ce în ce mai deștepți. Are generații care s-au trezit din amorțeala trecutului. Care știu că o țara are nevoie de timp să-și revină după un regim totalitar. Care cred în puterea educației și care ies în față dacă vor ceva. România nu e de c… . Oamenii care spun asta despre ea sunt. E doar o țara bolnavă care are nevoie de oameni care să o caute și să o facă bine. Când îți vorbești de rău propria moștenire spui totul despre tine. Eu cred în România. Cred în ea și în tot ce ține de ea. Știu că generațiile viitoare vor face mult mai mult pentru ea decât am făcut noi. Am încredere în România mea și niciodată nu aș murdări sângele vărsat de cei care crezut în ea.

Speranța nu a murit. Am văzut-o licărind de dimineața pe scara blocului când a plecat piticul meu la grădinița cu un steguleț la ghiozdănel. A zis că vorbește doamna despre România și vrea să-i arate stegulețul. Am rămas în ușa și mi-am dat seama că noi suntem bine. Știți ce se spune, că jumătate din planeta moare de foame, iar cealaltă jumătate se chinuiește să slăbească. La noi nu prea se more de foame… deci….

Se spune ca dragostea trebuie sa fie simpla

Să curgă precum o apă lină. Să nu-ți fie teamă niciodată că peste noapte sentimentele celui de lângă tine s-ar putea schimba. Să te întorci acasă cu drag și cu dor in brațele celui iubit. Să îți fie drag să mergeți împreuna și să ai încredere 100%. Ar trebui să fie atât de simpla, încât sa nu fie nevoie sa forțam nimic și totul să vină de la sine.

Și totuși unele iubiri nu sunt așa. Unele iubiri se descoperă mai greu. Altele au nevoie de timp ca să fie coapte. Altele au nevoie de ajutor. Și uite așa ajungem la concluzia ca iubirea-i complicată. A mea e d-aia cea mai complicată.

Eu acasă vin de drag, dar nu garantez că până seara nu o sa ne certam. La noi nimic nu curge lin și liniștit. Nici o zi nu e la fel.

Nouă ni s-au închis ușile atunci când trebuia să intrăm și tot am ieșit la lumina. La noi totul a fost greu. Iubirea noastră nu e simpla și nu a fost niciodată. Mereu am avut obstacole.

Dar peste nimic nu am fi trecut dacă unul din noi nu ar fi fost blând. Ați ghicit. Nu sunt eu blânda in relație. E el.

Cel care îmi aduce flori fără să fac nimic special. Care ma înțelege și ma susține în toate nebuniile. El ma răsfață și ma iartă în fiecare zi. El e ajutor și putere și sprijin.

Și nu vreau să ma gândesc la trecut că ma apuca nervii. Nici nu vreau să-mi fac planuri de viitor, pentru ca viața e plină de surprize. Nu vreau sa promit nimic, vreau doar sa ma bucur de azi. Ca îl am aproape lângă mine și ca e sănătos.

Te iubesc. La mulți ani!

16 ani de când inima mea a bătut altfel 

Nici nu împlinise încă 16 ani când l-a întâlnit pe el. Era intr-o seara de Octombrie, după o petrecere, când s-a stabilit de către sărbătorita serii ca toți invitații sa continue distracția in discoteca. Numai gândul la discoteca parea super interesant. Acolo, fără sa-și dea seama, singurul băiat din gasca era atras de ea. Și parca nici ei nu ii era indiferent. A făcut el primul pas: a invitat-o la dans. Un dans lent și romantic care nu le dădea posibiltatea sa stea prea depărtați. Inima ii bătea cu repeziciune prevestind parca indragosteala care avea sa vina. Mirosea frumos acolo. A fum și a parfumul lui masculin și tare. 

Apoi s-a gândit sa încerce mai mult. S-a apropiat sa o sărute de vreo trei ori pana a cedat și a acceptat apropierea asta intimă și aproape interzisă pentru vârsta ei. Buzele neobișnuit de mari i-au îndoit inima. 

Au urmat îmbrățișări și săruturi pana dimineața. Era seara lor pentru totdeuna. 

Au urmat ani întregi împreuna. Mai ușori sau mai grei, ei au rămas tot împreuna. Au fost piedici, toane, stres, dar cu răbdare au reușit.

Au trecut 16 ani de atunci. 

Și și-au amintit din nou stângăcia primului sărut cu emoțiile și dorința care l-a însoțit. S-au sărutat din nou in dimineața asta in amintirea anilor care au trecut, dar au fost întrerupți de doi năzdrăvani geloși care s-au simțit neglijați. I-au îmbrățișat și pe ei și au format un cerc al iubirii complet care nu poate fi sfărâmat de nimic. 

Fata din seara aia are inima la fel. Plină de emoție și fericire. 

Am rămas cu dragostea mea din liceu.

La mulți ani împreuna, dragul meu!

La mulți ani, Cristina! 16 ani de la aniversarea ta de 16 ani. 

Cum va descurcați cu diplomația? Eu stau din ce in ce mai prost 


Cum reușesc frate, unii sa fie diplomați, eu nu știu. Se prefac, sau ce?

Au experiența? Le e rusine sa nu se facă de ras? Se gândesc ce cred alții dacăe-ar vedea emoțiile? Nu-mi explic! 

Eu nu ma pot abține. Dacă m-am supărat nu pot ascunde. Arat. Gesticulez. Ma cert, sunt vizibil amărâtă. Poate ca nu e frumos sa vadă toată lumea stările tale, dar nu pot ascunde. 

E bine, însă, ca nu mi se întâmpla des. Asta mi-e și defect și calitate. 

Pe de o parte ca nu sunt diplomata și pe de alta parte ca sunt sinceră. 

Sunt judecată foarte des pentru ca spun adevarul gol golut. Sunt judecată chiar și când povestesc numai sa-mi spun năduful. Poate povestesc sa-mi caut alinarea sau poate ca povestesc sa nu țin trăirile înăbușite in mine. 

Oare toți oamenii sunt zdraveni numai eu sunt ultima care am rămas așa intr-o doară? Oare e lipsa de tact? De politețe? 

Ce sa fac? Pot fi oriunde. Dacă m-am supărat, m-am supărat. Nu pot sa neg. Sa ma abțin pana mai târziu sau sa ma prefac ca sunt Zen, dacă nu sunt. Ma cert cu tine? Arat. In cel mai mare hotel, in avion, la nunta, eu dacă am nervi, am. Și când vine vorba despre cearta in cuplu eu sunt prima care recunoaște ca o practica cu adevărat. E familia mea, o iubesc chiar și atunci când avem neînțelegeri. 

Nu însemana ca ceva nu merge. Înseamnă ca descoperim ce nu ne place unul la celălalt și încerca sa acceptam într-un fel sau altul. Chiar dacă metoda pe care o folosim pentru a merge totul bine, poate nu e cea mai potrivită, încercam. Și nu, nu suntem falși, măcar. 

Suntem adevărați cu tot ce tine de noi. 

Dacă o sa reușim mereu sa trecem cu bine peste fiecare cearta peste fiecare hop, o sa vedem. Încercam de fiecare data. Important e ca la sfârșit sa ne împăcăm. Sa iertam, sa uitam, sa devenim mai buni și sa învățam din ce am trăit. 

Liniștea nu ne caracterizează, poate decât pe aia diplomați care ard focuri mocnite care stau sa izbucnească oricând, nu pe noi. Noi rămânem aia cu balamuc, certuri și împăcări, săruturi și mângâieri după. 

Perfecții, tot perfecți!