România pentru mine este…

Familia mea

România pentru mine este… și continuați voi.

Pentru unii, România e țara de care au fugit unii unde au văzut cu ochii.

Țara în care tertipurile, banii și gândirea comunistă încă mai fac legea.

Țara în care dacă strigi în gura mare nedreptatea riști să mănânci bătaie.

Țara în care oamenii devin bogați numai încălcând legea la un moment dat.

Țara în care mori la propriu din cauza mândriei celor care nu vor să recunoască lipsurile pe care le avem.

Țara în care bătrânii ies la vot, iar tinerii se plâng.

Țara în care sărăcia te face să urăști propria neputință.

România e o țară abandonată în care nimeni nu mai crede. Toți o părăsesc. Mulți o urăsc sincer. Îi înțeleg.

Pentru mine, România înseamnă familie.

E vorba de amintiri, de bunici, străbunici, de proverbe, de pilde. Amintiri d-alea cu miros de haine înghețate iarna pe sârmă afară. Cu bunici care știau să prevadă viitorul. Cu proverbe care te învață mai mult decât o face televizorul azi.

Înseamnă țara care are de toate și nimeni nu le vrea. Știu și ce îi lipsește: educația. Te mulțumești cu ceva si speri la mai bine. E greu să ceri un salariu decent raportat la studii sau la cunoștințele acumulate. E greu să pretinzi șefului de orice fel să fie lider, nu patron. E dificil să taci și să înghiți sperând că generația următoare va proceda altfel. E greu să rămâi în România când vezi că în alte părți se poate și altfel.

Dar pentru România s-a vărsat sânge. Mult sânge. Al celor care au avut tăria să lupte. Și nu vreau să le pătez memoria urând țara pentru care ei au murit.

România are munte, mare, dealuri, vulcani, câmpii. Are oameni corecți, are femei puternice și bărbați muncitori. Are potențial neprelucrat. Și inevitabil gândul mă duce din nou la educație.

România are 102 ani. Speranța ei stă în educația pe care le-o dăm copiilor noștri acum. Viitorul ei depinde de cum le permitem sau nu le permitem anumite lucruri. Îmi pun toată speranța în ei. Știu sigur că vor alege adevărul în locul minciunii. Că vor înlătura tot răul rămas în ea. Și că ei vor reprezenta generația care va sărbătorii România așa cum se cuvine.

La mulți ani, România!

Am lăsat copiii singuri acasă și am plecat la serviciu

Într-o dimineață, acum câteva zile, bunica s-a simțit rău. Copiii ar fi trebuit să rămână cu ea. În câteva ore plecam amândoi la serviciu, iar ei nu aveau cu cine să rămână. Mama nu putea să ajungă la ei, rudele aveau fiecare planurile lor, așa că n-am avut încotro decât să-i lăsăm singuri. Prieteni mulți nu prea avem si nici nu putem abuza de cei pe care ii avem. Ne făcusem un plan pentru câteva ore, dar îmi treceau o mie de gânduri prin cap.

Unul dintre ei s-a logat la platformă, celălalt nesupravegheat nu se descurcă. Ce să-i cerem? Are doar 6 ani. L-am lăsat să se joace.

Când a fost să ies pe ușă să plec mi s-a făcut rău. Ce o să facă ei? Cum o să se descurce? Ce o să mănânce? Dacă lasă apa dată drumul? Dacă se petrece ceva cu ei și nu avem cum să reparăm? Și mai ales, vor fi ei în siguranță singuri atâtea ore? Am auzit din prag cum îmi striga mezinul: “Mama, să vii repede de la serviciu, da?” Pff, mi s-a îndoit inima instant, eram terminată.

La serviciu am stat ca pe ace. Nu puteam să vorbesc cu ei, doar tatăl putea. El mă ținea la curent. Internetul căzuse, cel mare plângea că nu se mai poate loga. Eram din ce în ce mai ingrijorată. Se panicase sărăcuțul, dar s-a rezolvat puțin mai târziu. Și nu trecuse decât o oră și un pic.

Cu o seară înainte primisem un telefon nou. O prietenă mi-a scris să mă felicite. Nu-mi prea ardea de bucurii. A simțit imediat. Când a aflat de ce eram amărâtă a fost și ea îngrijorată. Mi-a scris rapid că ea nu poate sta indiferentă la situația mea și că merge să-i ia la ea. Am insistat să nu. Are și ea doi copii, ce-avea să facă cu patru? Eu veneam târziu de la serviciu. Era prea mare deranjul. Nu am avut mult de obiectat, nu a acceptat refuz.

Ei s-au îmbrăcat singuri. Ba mai mult, cel mare l-a ajutat pe cel mic, i-a căutat haine și au fost gata de plecare. Mai târziu mi-a trimis chiar și poze cu ei. Au făcut orele toți. Au mâncat împreună, s-au jucat împreună.

M-am gândit mult la asta. Era incredibil de unde poate veni ajutorul. Plecasem de acasă fără nicio speranță. Cum aveam eu un noroc așa venit de Sus? Cum se face că practic un străin sare în ajutorul tău? Cât de nobil să fii să faci așa ceva? Nu am cuvinte să-i mulțumesc. E prea puțin orice aș zice.

Ea, senină și zâmbitoare după o zi cu patru copii in casa mi-a zis că noi mamele trebuie să ne ajutăm între noi. Că nu a fost mare lucru și că oricând pot apela la ea. Aveam un nod în gât. Știu că nu i-a fost ușor, dar totuși glasul ei m-a liniștit.

Ce om bun, am gândit în sinea mea. Ce suflet mare are. Cum ea, dintre toți cei care ne sunt apropiați a făcut asta? Voi rămâne veșnic îndatorată femeii ăsteia. Prietenia ei e pentru mine mai mult decât pot înțelegem

Va trebui să iau măsuri urgent. Nu știu ce voi face. Habar n-am ce va mai fi. Știu doar că trebuie să îmi setez niște planuri pe termen lung. Nu îmi permit să-i pierd. E și așa o perioadă grea pentru ei. Cel mic va învața să scrie online în curând. Cum o să reușească dacă nu va fi nimeni să-i țină mâna pe stilou? Copiii mei mă vor reprezenta. Vor fi bunul meu cel mai de preț dat societății. Nu-mi permit să greșesc.

Dar am așa o încredere că va fi bine.

Ajutorul vine pe căi neașteptate. Când încetezi să mai speri. D-aia vă zic să nu vă pierdeți speranța nicicând. Pe mine m-a salvat o prietenă, iar eu trebuie la rândul meu să duc binele mai departe. Nu știu cum, dar o voi face. Promit!

Nea Florică

M-am întâlnit cu nea Florică acum câteva săptămâni.

A venit la mine la serviciu acum câteva săptămâni. Uitasem de întâmplare, până în seara asta când mi-a cumpărat soțul un Pepsi Cola retro la sticlă de sticlă.

Mi-am amintit instantaneu.

Copilăria mea a fost cu Pepsi Cola, marmeladă, conserve, fructe și legume. Le lua tata pe sub mână de la serviciu. Lucra la fabrică pe vremea aia și avea un prieten bun, pe nea Florică. El transporta navetiștii în fiecare zi. Era un om blând, când se ducea la deal, lua și copiii la școală, tot se ducea cu navetiști. Altfel, copiii ar fi trebuit să meargă pe jos 5 km. Printre ei erau și surorile mele. Toate ne amintim de el. Eu eram prea mică atunci. Totuși, parcă îl am perfect in minte. El îl ajuta pe tata să mai aducă acasă câte ceva. Știa că are patru copii pe care nu-i putea crește decent decât cu un salariu. Mereu ne bucuram când ne lăsa câte ceva.

Nu știu cum se face că a venit la serviciu la mine. L-am recunoscut din poza de buletin imediat. Era bătrân acum, dar parcă blândețea rămăsese în ochii lui, la locul ei.

L-am întrebat mai întâi dacă a lucrat la fabrică. Se întâmplă foarte rar să discut cu clienții altceva decât de muncă. Dar nu m-am putut abține. L-am întrebat dacă a lucrat pe o mașină mare albastră. Mi-a confirmat tot. El era. I-am spus că eu sunt fata lu’ Nelu Georgescu. N-a fost nevoie de mai mult. I s-au umezit ochii. A început să plângă încet, puțin rușinat.

“A fost cel mai bun prieten al meu”, atât a putut să zică. L-am lasat să proceseze un timp. Am tăcut, nu i-am mai zis nimic. Era prea mult pentru el

Apoi s-a mirat cum de-l mai cunosc. Nu știa că eu nu l-am uitat niciodată. M-a întrebat a câta sunt dintre surori. Ii era greu sa ma recunoască. Îl înțeleg, toate eram blonde și mici la vremea aia. Nu-i venea să creadă. Lacrimile lui erau un amestec de bucurie cu nostalgie și amar. Când a plecat m-a întrebat de mama. M-a rugat să-i transmit cele mai sincere urări de sănătate. I-am spus că e binevenit la noi oricând dorește. A promis că o să vină.

Pe urmă m-am gândit la rolul nostru pe pământ. Toți avem o menire. Chiar dacă nu realizăm asta atunci. Fiecare dintre noi e amintirea plăcută a cuiva. Nea Florică mi-a făcut ziua mai bună. Sunt convinsă că și eu lui.

Omul ăsta cred ca a fost trimis de sus pentru noi. Ajutorul lui ne-a ținut sănătoase. Ne-a facut copilaria mai bună. Cât mai țipam de bucurie când auzeam mașina la poartă. Știam doar că e prieten bun cu tata. Dar atunci mi-am dat seama că ei au fost probabil, mai mult de atât. A plâns și mama când i-am povestit. N-a uitat nici ea inima lui bună. Nu era numai cu tata, era cu toți oamenii. Știu sigur că a plecat mai împăcat în ziua aia. Familia aia cu 4 copii pe care a ajutat-o e bine acum. Datorită lui. ❤️

-Mami, îmi cumperi și d-asta?-Sigur că da, iubirea mea. Când o să fie ziua ta

Copiii vor tot timpul câte ceva. Fie că văd la tv, fie că își doresc ce văd ca au colegii lor, ei tot timpul îmi zic că vor să le cumpăr câte ceva. Niciodată nu le-am zis nu. Am spus să țină minte că o să le cumpăr de ziua lor.

Preferințele lor se schimbă de la o zi la alta. Nu-și mai doresc azi ce voiau ieri și tot așa. Într-un final, la ziua lor, rămân vreo două, trei cadouri. Bun…. Iată că a venit ziua lui.

A uitat ce a zis tot anul că vrea. A ales repede vreo 3 cadouri. I-am zis că primește două, iar al treilea pentru că e scump, poate îi scrie lui Moș Crăciun. Ne-a zis că moșul e cineva pe care îl plătim noi și el se preface că ni le aduce de la Polul Nord. 😱 Ups! Ne-a prins. A fost frumos cât a durat, dar acum e băiat mare. Când l-am întrebat de ce spune asta a zis că l-a recunoscut pe Moș de la o petrecere a unei fetițe. 🤦🏼‍♀️

Altă dată, când a venit vorba de manele a zis că el nu prea e de acord cu ele pentru că cei care cântă nu sunt modești. Tocmai învățase la școală ce înseamnă asta.

Viața la 9 ani nu e așa ușoară cum cred alții. Îți dai seama că Moș Crăciun nu există. Trebuie să știi cum să faci față unor adevăruri ascunse. Dar mai ales cum să treacă ziua și să nu-l omori pe fratele tău în jocuri, că apoi e prăpăd. 😂

Azi de ziua lui am vrut să-i ofer cât mai multe. Să simtă că e special. A cerut Fornetti cu ciocolată. Prima dată a încercat cu 5. Apoi a zis că vrea 10 când a vazut că suntem de acord. Era închis, ce să vezi. Mâine nu mai e valabil, chiar dacă deschide.😂 A vrut pizza, a primit. A vrut pe munte la zăpadă, a primit. Când și-a văzut unul dintre cadouri a zâmbit stângaci de emoție și nu-și mai găsea cuvintele. I-am cântat toată ziua. Am fost măscăriciul lor. M-am costumat cu ei, de, doar e născut de Halloween.

Apoi am dansat, l-am încurajat, l-am iubit și i-am arătat cât e de important pentru noi.

La sfârșitul zilei a zis că vrea să se culce la 11 noaptea. Ei, stai, nici chiar așa. Am negociat, a rămas la 10. Înainte să intru în pat, vine și mă îmbrățișează atât de tare încât am zis că îmi pierd respirația. Avea emoții in glas. Abia vorbea:

⁃ “Mami, îți mulțumesc pentru ziua asta frumoasă. Vreau să mai zic ceva, dar îmi vine să plâng.”

I-am zis că el merită mult mai mult, nu are de ce să-mi mulțumească. Eu îi mulțumesc pentru că mă iubește așa cum îl iubesc și eu.

Doarme singur de obicei, dar în seara asta o să doarmă cu mine. Decizia asta ne face fericiți pe amândoi. Dar lucrul care mă face cu adevărat fericită e acela că el știe să spună te iubesc. Și o zice tare și neașteptat. Fără teamă și rușine. Știe să mulțumească și sa aprecieze. Știe cum să facă să ne facă fericiți că îl avem in fiecare zi.

Te iubesc și eu G. Mami e mândră de tine.

Într-un apartament cu 3 camere am găsit cel mai frumos loc de pe pământ

În apartamentul nostru cu 3 camere am găsit cel mai frumos loc de pe pământ.

Aici am găsit fericirea prima dată. Prima amintire de aici o am de când am mers să-l vedem. N-o să uit niciodată priveliștea aia.

Pe jos erau arse niște ziare. Chiuveta de la bucătărie era scoasă și zăcea pe jos murdară. Pereții erau cojiți și spoiți cu o chestie nedefinită. Încă se păstrase vopseaua aia comunistă pe bază de ulei. Baia arăta ca după război. Dormitoarele erau fără podea. Mirosul de ars pătrundea în nări cu fiecare pas pe care îl făceam.

Era destul de ieftin și tot nu ne ajungeau banii. Am vândut mașina doar ca să ne apropiem de suma cerută de proprietar. Mai aveam nevoie totuși de vreo 5000 de lei. Plus ce aveam să băgăm în el. Până la urmă ne-au ajutat părinții. Unu a dat bani, altul a cumpărat aragazul și tot așa.

Curând am aflat ca sunt gravidă. Primul test de sarcina l-am făcut acasă. Printre cutii de vopsea, pachete cu parchet, am mers cu prietena mea la mine acasă la etajul patru. Simțeam cum mă cuprinde fericirea cu fiecare treaptă pe care o urcam. Am plâns și ne-am îmbrățișat amândouă printre moloz. Ce frumos era atunci!

Curând a prins contur. Când a venit primul copil pe lume reușisem să facem doar doua camere de locuit. N-aveam masă, n-aveam scaune. Abia peste doi am reușit să-l terminăm. Atunci cel mic a avut camera lui și totul era așa cum trebuie.

Acum când intru acasă miroase a ei. E cald și bine. Număr orele până ajung să-i văd.

E neîncăpător pentru toți. Copiii s-au făcut mari, iar nevoile lor sunt din ce în ce mai multe. Hainele mele nu mai au loc nici în dressing. Nu mai e ce ne trebuie. Dar eu tot iubesc să vin acasă. Cu toate neajunsurile, doar aici mă simt acasă.

O fi alții și mai bogați decât noi. Poate au case mai frumoase, camere mai multe sau blocuri mai frumoase. Dar nu știu cât sunt de fericiți. Noi aici în trei camere ne-am făcut un cămin. Un cămin în care am dat petreceri, am gătit, am râs, am plâns, am făcut liniște sau gălăgie. Ne-am certat și ne-am împăcat dar mereu am fost multumiți de casa noastră. Nu știu ce ne-om face când o trebui să mergem mai departe. Avem atâtea amintiri aici…

Nu avem bani mulți, dar măcar suntem bogați cu mielușeii ăștia care zburdă fericiți prin casă. Lor le place înghesuiți, oricum. Se simt străini, dacă nu ne suntem aproape.

Așa că vă întreb pe voi. Contează mărimea casei atunci când ești fericit? Sau poți fi fericit și într-un apartament? Voi unde locuiti?

P.S: poza e făcută în sufragerie, când întoarcem canapeaua și facem o seara de filme. Ce se mai bucură copiii!😊

Ducem flori profesorilor ca semn de respect pentru educație

Ducem flori profesorilor ca semn de respect pentru educație, nu ca să împrăștiem virusul, nici sa irosim resursele planetei și nici ca să fie cei mici tratați special.

De când mă știu, in prima zi de școală aveam un buchet pentru doamna. Nu era mare lucru. De obicei avea maica în grădinița de la puț niște tufănici. Vara, la sfârșitul anului școlar, luam mereu niște bujori roz.

Mi-a intrat în sistem să fac asta.

Acum, în pandemie, s-a tot vehiculat vestea că nu e ok să mai duci flori. De fapt , recomandarea autorităților a fost de așa natură. Bucuria cârcotașilor. Celor care urăsc să dăruiască educatorilor, învățătorilor sau profesorilor flori.

Cum așa? Care e de fapt scopul buchetului de flori?

Personal, florile sunt o formă de respect. Un om însărcinat cu educația vlăstarelor de oameni merită apreciere. Educația e un factor decisiv, absolut necesar în țara noastră. Florile le dăruim pentru educație. Nu pentru ca să fie copiii tratati diferit. Nici nu mi-aș dori asta, personal. Șansele la educație trebuie să fie egale. E în puterea noastră să îi învățăm pe copiii să pună preț pe educație, iar asta înseamnă un tribut oamenilor care au meseria de a șlefui alți oameni. Și mai ales să-i învățam că gestul de a oferi o floare e măreț și de bun simț.

Profesorii nu așteptă asta. Ei sunt acolo indiferent de mărimea buchetului. Ei își fac meseria oricum. Nu contează dacă primesc flori sau nu. Nu asta e important pentru ei. Satisfacția lor va fi la final. Sau peste ani. Când din niște pui de om, care au intrat pe poarta școlii fără niciun gând, au ieșit mai înțelepți. Când ajung departe și ei își vor aminti cu drag că cel care le-a pus stiloul în mână pentru prima dată, au fost ei, profesorii.

E greu pentru toți să ne adaptăm la noile reguli. Niciodată în istorie, nu s-au mai desfășurat cursurile în așa mod. E un început pentru toți. Copiii în general, se adaptează repede. Profesorii sunt cei care au mai multe de făcut acum. Și ei chiar merită toată aprecierea noastră. Aprecierea și toate florile din lume.

Băieții noștri au intrat pe rând azi. Exact așa cum sunt ei. Unul calm și liniștit, altul vesel, alergând într-un picior până la clasă. Aveam emoții, mai ales pentru cel mic. Dar îi place. Pentru mine a fost mai greu, nicidecum pentru el. Să-l văd băiat mare și atât de încrezător. Cred că o să fie bine. Mami a fost lângă ei azi. Asta e binecuvântarea zilei. ❤️

Sunt ca o vedetă de film într-o lume fără artificii

Arat ca o sprânceană nepensată. Ca alea care cică sunt la modă acum.

Acră la chip, fără viață, ciufulită, gata să-i sară muștarul din orice.

Am atâtea gânduri care îmi dau năvală toate capul asta ca o măciucă. Se ciocnesc alea de griji că începe școala și le trebuie multe, cu alea că nu sunt destul pentru ei. Rezultă o durere d-aia apăsătoare, înăbușită, surdă aproape.

De două zile sunt în transă. Fac multe, dar parcă nu fac destul. Mă cert în gând că n-am perspective. Îmi amintesc că nici tânăra așa nu mai sunt. Doar par.

Ajung târziu să iau copiii de la țară. Mereu ajung târziu. Și mereu mă străduiesc să fac cumva să-mi ajungă timpul să reușesc să le fac pe toate.

Toată ziua fac haz de necaz. Mai mult ca să-mi țin curajul. Am început nasol de când m-am trezit. De dimineață o măsea provizorie s-a desprins. Am hotărât că n-are rost să mă agit, oricum vineri trebuie să merg la dentist.

La serviciu, in pauza de prânz mi-am pătat toată rochia cu ulei. Că nu eram destul de amărâtă. Și în loc să mănânc și să mă relaxez, am spălat-o la mâna cu detergent de vase. Noroc c-a fost soare și s-a uscat repede. A fost una din zilele alea pe care vrei să le uiți mai repede.

Când am ajuns la ei mă simțeam ca naiba. Gândurile alea care se ciocneau deunăzi, acum erau cu miile. Care incotro dădeau să-mi spargă tâmplele. Ei mi-au sărit în brațe, săracii, de parcă au văzut pe Dumnezeu. Și îmi arătau care mai de care jucăriile. Vorbeau cu mine așa repede și cu drag. Le străluceau ochii pe fețele lor frumoase.

Sunt lumea lor. Nu contează că eu nu mă cred suficient zilele astea. Pentru ei sunt ca o vedetă de film intr-o lume fără artificii. Așa mă și simt când abia reușesc să ies din mașină. Mi-am dat tocurile jos și am mers desculță cu ei de mână. N-am avut nevoie de lumini când le-am dat ciorbă de dovlecel să mănânce. N-am nevoie de artificii când sunt cu ei. Sunt frumoasă în ochii lor chiar și atunci când nu mă simt. Știu că la un moment dat am făcut în viața asta cel puțin două lucruri bune. Pe repeziții ăștia mici care mă sorb din priviri și pentru care aș muta munții din loc.

Am risispit tot ce era stricat la mine când am ajuns lângă ei. Gândurile erau toate bune de-acum. Și poate că nu fac destule, dar pentru ei e de ajuns. Nu sunt cea mai cea dintre mame, dar când sunt cu ei simt așa, o altfel de iubire. Aproape nepământească. La fel ca toate mamele, cred. Bănuiesc că au ei o putere specială de a schimba oamenii. Au un soi de dragoste care transformă răul în bine și ura în dragoste. D-aia copiii sunt un miracol pe pământ. ❤️

Alertă! Părinți fugiți de acasă la aniversarea căsătoriei

Alertă! Părinți fugiți de-acasă la aniversarea căsătoriei în Argeș. 😊

Mie cel mai mult pe lume îmi place să stau cu copiii mei. Tot timpul mă vait că nu am timp suficient pentru ei. Și totuși i-am părăsit pentru câteva zile. Așa cum obișnuim de mulți ani, în August ne luam lumea în cap și mergem ca oamenii mari și fără griji să petrecem până noaptea târziu.

S-au împlinit deja 12 ani de la căsătorie. N-am vrut să fac mare haz din asta, dar tot am făcut. Nu știu cum se face că fără să vreau mereu petrecem cu fast.

Am redus cheltuielile la minim. Sau cel puțin așa mi-am propus. Rochie nouă n-am avut, doar de plajă una făcută de soacra mea. Care nu se pricepe la croit, dar n-a mai scăpat de mine, săraca. O prietenă mi-a dat o rochie albă în urmă cu câteva săptămâni, p-aia am purtat-o în ziua cea mare.

Ne-am trezit cu noaptea în cap și-am plecat la drum. Copiii bine mersi la țară la mama, nu ne-am făcut griji pentru ei. I-am sunat video în fiecare seară. Era bucuria zilei pentru toți. Ne-am propus să lăsăm deoparte grijile de părinți și am sfârșit prin a vorbi despre ei aproape tot timpul. 😊

Ne-am cazat într-un hotel foarte tare. Am avut gazda perfectă. Decor splendid, piscină curată, mâncare bună. Nu l-aș fi descoperit dacă nu avea soțul interdicție să părăsească țara. Așa am fost nevoiți să descoperim locuri frumoase în România. Și sunt destule, vă asigur. Trebuie doar să le căutăm.

Am mâncat și în stațiune. La restaurantul Hanul cu pește și la restaurantul lui chef Cătălin Scărlătescu. Chiar lângă Alezzi situat, soțul a pus la cale cu ospătarii o surpriză plăcută. Lumânări și artificii la o prăjitură. A fost așa frumos să-ți ureze toți numai de bine. Mâncare bună am mâncat la ambele restaurante.

În ziua cea mare, la micul dejun, de nicăieri a apărut soțul cu buchetul miresei. Mereu apelează la florăria TheMaflower din Constanța. Ne-au făcut și un cadou surpriză, dar și o felicitare scrisă de mâna. Ziua a început bine de dimineață.

S-a gătit mireasa, apoi am mers împreună la biserică. Am mers cu daruri și acolo. Trebuia să mulțumim pentru tot ce avem. Doar divinitatea ne ține uniți și sănătoși. A urmat plaja și cina. Am avut parte de multe ședințe foto. Soțul meu e cel mai talentat. Avem niște cadre superbe.

Intr-o zi am mers din nou la cochilia în comuna Tuzla. Am găsit-o mai frumoasă decât anul trecut. Marea era pur și simplu fantastică.

Am băut vin și am stat la taclale. Am râs mult. Nu avem nevoie de prea multe ca să fim fericiți, iar ăsta mi se pare cel mai tare lucru.

Când am venit la mare, pe drum era să ne strângem de gât. Nu ne trebuie multe nici ca să ne certăm. Ca orice cuplu normal. Că doar n-om fi noi ideali intre cupluri. Dar ne-am împăcat repede, am dat muzica tare și am uitat repede. Ca întodeauna.

Așa bine ne fac plecările în doi. Suntem secătuiți de dorul copiilor, dar încărcați cu energie pozitivă, numai bună de transmis și lor.

Acum stau la piscină, mă mai bucur puțin de vacanță. Urmează o săptămână plină. Am nevoie.

Ce vreau să mai zic? Că sunt binecuvântată să primesc sute de mesaje pe rețelele de socializare. Că îmi amintesc cu drag și de sutele de oameni de la nunta noastră de acum 12 ani. Au venit într-un număr neașteptat de mare. Că bunătatea pe care de acum avut parte atunci și acum sper să vi se întoarcă în viață în mod neașteptat. Vreau să le mulțumesc din suflet celor care m-au felicitat și prin mesaje private. M-au motivat să nu mă opresc din ce fac, că fac bine. Vă iubesc pe toți și declar că nu știu dacă există fericire, dar momente fericite, există. E ăsta pe care îl trăiesc acum.

Îndrăzniți și plecați doar voi doi o zi, câteva ore, o oră. Cât puteți, faceți asta. Face bine la psihic, la inimă și la cuplu.

Mini-interviu cu soțul meu despre alăptare

Am alăptat 4 ani la rând. Am încheiat alăptarea cu multe regrete. A fost poate, cea mai frumoasă perioadă din viața de mămică.

Am plecat la cursuri la București 3 săptămâni când am pus capăt la tot ce a fost frumos cu țiți. Țin minte și acum durerile de sâni. Dar mai ales pe cele interioare. Niciodată nu mi-am imaginat că o să fie așa de greu. Mai greu pentru mine decât pentru băiețelul de 2 ani rămas acasă.

Mi-au rămas cu multe amintiri din perioada respectivă. Mirosul de lapte cald pe obrajii lor. Dragostea cu care căutau sânul. Liniștea din cameră din timpul alăptării. Magia neștiută cu care reușeam să-i adorm în câteva minute. A fost prea frumos.

Părerea lui despre alăptat

Am fost curioasă să știu și părerea tatălui despre alăptat. Așa că am decis să-i pun câteva întrebări despre cum a perceput el toată treaba asta.

A: – Ce ai putea spune tu despre alăptare? Știu că e un subiect mai feminin, dar vreau să știu părerea ta.

G: – Pentru mine e un subiect sensibil. A fost o trecere rapidă de a înțelege sânul ca hrană. Brusc, au devenit ai lor. A fost gingaș să-i văd câta nevoie avea de ei. Am înțeles repede că e mai comod pentru toți să alăptezi. Eu puteam să dorm liniștit noaptea, ne deplasam fără prea multe grijii, știind că laptele e cu noi în permanență. Nu e de neglijat nici partea materială. Când laptele praf poate costa o avere. Și câte nu sunt necesare atunci? De ce să mai dai banii pe ceva artificial, când poți oferi formula ideală oricând, oricât?

A: – Cum te-ai descurcat cu bebelușul prima dată când ai rămas singur?

G: Pff! Nu știam de unde să-l apuc. Îl hrăneam cu seringa sau cu lingurița. Am și acum filmulețe cu începutul ăla. Mi-amintesc că știam încă din spital cum să-i fac băiță. A fost ceva natural. Am citit mult despre ce trebuie să facă tatăl. Știam deja ce mă așteaptă. La al doilea copil fost mult mai ușor.

A: – Pompa de sân este un aparat, o invenție, care și-a făcut loc în viața fiecărei familii cu copiii. E de un real ajutor în perioada alăptării proaspetelor mămici. Cum percepi această invenție? Îți mai amintești cum ai ales-o pe cea potrivită?

G: – Doar mă știi cum sunt cu gadgeturile. Iau tot ce e mai bun și mai inovativ. Nu plec la cumpărături neinformat niciodată. Când aveau pusee de creștere, ori mânca prea mult, ori deloc. Pompa te-a ajutat pe tine mai mult. Să te ușurezi de surplus și să lași în frigider papa pentru când o să pleci. Nu cred că mă descurcam fără laptele preferat al puiului. Cred că trebuie luată in calcul încă de când e mama gravidă. Măcar sa le ai pe toate acolo și să nu-ți fie de folos. Dar nu cred. O să ai nevoie oricum, de o pompă de sân.

Implicarea tatălui în hrănirea bebelușului creează o relație aparte de atașament între cei doi.

Inițial n-am crezut că o să accepte să raspundă. Apoi mi-a spus să răspund eu pentru el. Ce, mă? Cum sa fac asta?

Apoi, intr-o seară, după ce am culcat copiii, l-am tras deoparte în sufragerie și asta a fost. A fost sincer și deschis așa cum obișnuiește el să fie în discuții.

Relația de atașament tată-fiu s-a întărit în timpul în care el a rămas singur acasă cu bebelușul. Porția mică de hrană cu care era obișnuit nou-născutul a fost primită cu bucurie. El s-a simțit cu adevărat de folos că poate ajuta la asta. Practic ăla era momentul lor de care se bucurau împreuna. Ulterior, ne-am dat seama că asta chiar a contat pentru ca el să-și dezvolte latura de părinte și de ocrotitor al familiei.

Săptămâna Mondială a Alăptării aduce prin brandul Nuk o pompă de sân cadou cititorilor mei. Nuk a susținut întodeauna alăptarea, iar stocarea laptelui matern cu ajutorul pompei de sân oferă prilejul tatălui de a hrăni și de a se ocupa de masa copilului. E timpul să aducem în vizor rolul pe care îl are tatăl în dezvoltarea bebelușului, dar și să transmitem mesajul că și tatăl trebuie să fie informat: mama alăptează, tata se informează.

Lasă aici pe blog, pe Facebook sau Instagram un comentariu despre alăptare, iar dacă ai cunoștințe cărora le-ar fi de folos, dă vestea mai departe. 😊 Eu o să ofer cu drag o pompa de sân Nature Sense de la Nuk.

Iubirea unei mame e fără sfârșit. Ea crește, repară, vindecă, alină

Rolul meu de mamă o să-l joc până la sfârșit

Simt nevoia să le las aici pe blog copiilor mei câteva cuvinte. Ca atunci când vor fi mari și neînțeleși să mă lase să le fiu aproape.

Frumoșii mei, eu sunt aici pe pământ mai întâi pentru voi și mai apoi pentru mine. Menirea mea mi-a fost dată atunci când mi-ați respirat la piept sănătoși pentru prima dată. De atunci încolo a început rolul meu. Nu e ușor, dar mi l-am asumat cu încredere. Am învățat în timp. M-am adaptat pe rând la nevoile voastre și vreau să trăiți așa, unici, diferiți și apropiați.

Eu nu trebuie să fac nimic mai mult decât să aduc bucurie în viețile voastre. Așa cum ați adus și voi în inimile părinților voștri. Voi ați fost cei care au dat sens existenței noastre. Fără voi am fi avut un gol pe care nu l-ar fi putut umple nimic.

Frumoșii mei, pentru voi orice aș face nu ar fi prea mult. Voi m-ați făcut să iubesc rutina, ceva de care am fugit toată viața. Voi m-ați făcut să fiu conștientă și responsabilă. Mi-ați dat curaj, mă ajutați să mă transform în fiecare zi într-un om mai bun. Lupta mea o să fie nesfârșită pentru voi.

Cum să mă revanșez eu vreodată pentru cele mai frumoase miresme. Gâtul vostru de bebeluș, gurița după ce vă saturați de lapte, toate miroseau a rai. Am plâns lângă voi de multe ori. Mi-au dat lacrimile de fericire instantaneu. Exact ca la un film romantic. Poate nu am multe în viață, dar dacă vă am pe voi am destul.

Știu, sunt siropoasă. Vreau să fiu așa. Vreau să știți cât de mult ați fost iubiți, dacă n-o să vă amintiți. Vreau să știți că nu o să se sfârșească niciodată grija mea pentru voi. Chiar dacă o să las altă impresie. O sa fie doar pentru voi, să vă desprindeți mai ușor. Și o să plâng mult atunci, dar n-o să spun. Pentru ca viața mea cu voi a fost prea tare.

Vreau să cuceriți lumea. Să o cuceriți, mamă, prin bunătatea voastră. Să aduceți un zâmbet pe chipurile oamenilor și să fiți băieți buni. De restul o să ne ocupăm noi.

O să-mi amintesc mereu când mă căutați la piept cu gurițele înfometate. Sau atunci când aveți nevoie de iubire și vă cuibăriți cuminți la mine în brațe. Când obosiți și vă țin în brațe indiferent de tocurile pe care le port. Când vă trebuie ceva și nu știți unde e. La fel să mă căutați și când o să fiți mari și lumea n-o să vă înțeleagă. Și dacă oi uita și nu v-oi ține partea, să-mi arătați ce am scris aici.

Vă iubesc până la cer, păpuși vii ce-mi sunteți. Până la cer, acolo de unde veniți voi, dintre îngeri. Să nu uitați.