Recomandare pentru părinți: nu stresați copiii cu lecții și teme

Recomadare: dragi părinți, nu stresați copiii cu teme.

Doamna învățătoare a băiatului meu, una din persoanele cele mai înțelepte pe care le-am cunoscut a spus câteva cuvinte care mi-au dat de gândit. Are o experiența uriașă în învățământ. E mereu la modă cu tot ce ține de educație, deși e la o vârstă respectabilă. Asta am admirat mereu la oamenii trecuți prin viață. Nevoia de a continua să învețe tot timpul.

Ne-a salutat frumos într-un mesaj pe grupul de părinți. Apoi, ne-a recomandat să nu insistăm cu temele. Copiii au nevoie mai mult să fie cu noi decât de informație. Ne-a sfătuit să petrecem timp de calitate cu activități care să ne apropie. Se pare că unii copii și-au exprimat această nevoie încă din clasă. Doamna a fost atentă la nevoile lor, iar noi nu trebuie decât să ne lăsam îndrumați de ei. Nu trebuie să transformăm timpul cu ei intr-o goană după lucru. Ei deja știu destul pentru nivelul la care au ajuns.

Mai târziu am citit ceva și mi-am amintit de mesajul de pe grup. Avea dreptate doamna. Nu e nicio urgență educațională în timpurile astea incerte prin care trecem. Temele mai pot aștepta. Țara e în criză și toți suntem speriați, obosiți și stresați. Părinții stresați nu pot educa niște copii stresați. E o imposibilitate neuro-biologică.

Datoria mea și a fiecărui părinte e să încerce să se concentreze pe conectare și pe inducerea sentimentului de siguranță pentru copiilor noștri. Hai să fim îngăduitori cu ei și să încercăm să-i protejam cât putem de știri negative și de sentimente de nesiguranța. E important pentru ei să-și trăiască copilăria, dar și să treacă neafectați pe cât posibil de această perioadă.

S-a născut de Ziua Internațională a Fericirii

S-a născut de Ziua Internaționă a Fericirii cel mai fericit copil din lume.

Mereu mi-am dorit doi copii. Am știut dintotdeauna ca urmează încă o minune in viața mea cât de curând. Chiar dacă îmi era greu, am vrut sa fim mai mulți. Sa îmi fie casa plina.

Acum 6 ani a văzut lumina zilei cel mai bucuros copil pe care l-am întâlnit până acum. Afară era frumos, tot ca azi. Aveam impresia că l-am mai născut încă o dată pe frate-său. Așa de mult semănau. Și totuși nu se asemănă deloc.

Cred că dacă nu exista el în viețile noastre, am fi fost cu toții mult mai triști. E de o fericire molipsitoare. Energic, vorbăreț, super vorbăreț, atent, blând, iubitor, sensibil, empatic și câte as mai avea de spus…

El e genul de copil care se relaxează în cadă cu capul în apă. Îl apucă visarea într-un căruț de cumpărături. Te pupă din senin și îți spune că te iubește. Strănută și își zice singur sănătate. Cade și începe să râdă. Când ești trist, se așază lângă tine când și tace alături de tine. E o enciclopedie de știri, informații, baliverne.

Îi place să alerge, să danseze până la epuizare și să râdă cu poftă.

Aseară am dat party. Atmosfera era amorțită și toată lumea era plictisită de atâtea zile în casă. Până a băgat el muzică și a început să danseze din senin. A început să țopăie energic în pat. M-am ridicat și am mers în sufragerie. În 5 minute eram strânși intr-o horă în care râdeam cu poftă cu toții. A durat până seara târziu toată nebunia. A zis că e cea mai tare seară din viața lui.

Fără el sunt sigură că viețile noastre erau mult mai triste.

Nu-și dorește jucării. El dacă are un ciocan adevărat se joacă 3 ore pe afară cu el. Iubește toate animalele, dorește foarte mult un cățel. Și azi o să-l aibă.

La mulți ani, fericirea mea! Să îți fie viața numai o bucurie, la fel cum e a mea de când te cunosc. Te iubesc enorm și sper ca nimeni să nu te schimbe în veci.

Să le mulțumim mamelor

Azi mai mult ca oricând trebuie să le mulțumim mamelor că ne-au lăsat să le creștem în pântec. Fără să știe ce aduc pe lume, au promis să ne iubească.

Să le amintim că știm ce sacrificii au făcut pentru noi în timpuri grele. Știm și me amintim cu drag mâncarea lor, hainele spălate de mână, date în multe ape. Grija pe care ne-a purtat-o, chiar dacă n-au arătat-o fățiș. N-au știut nici ele. Banii cheltuiți cu noi. Ajutorul când eram la pământ și doar mâna lor a fost acolo să ne ridice.

Să le amintim că ele sunt eroine în sufletul copiilor lor. Că știm la cine să tragem când ne e greu sau nu ne găsim rostul și întelesul în lume.

Să le amintim că au făcut bine când ne-au împins de la spate să facem ceva. Sau când au avut încredere și ne-au lăsat pe noi să alegem.

Să le dăm înapoi azi, mai mult ca oricând un zâmbet, o floare sau măcar o îmbrățișare.

Poate pentru unii nu au făcut multe. Poate o să zică despre ele că nu au fost așa cum și-au dorit. Dar au fost. Și doar așa am fi existat noi, prin ele. Poate nu au știut să spună te iubesc, dar au găsit cale să ne arate asta.

Poate au fost plecate, dar au lăsat drumul deschis ca să poată fi găsite. Poate au muncit prea mult, dar au făcut-o cu gândul la o viață mai bună pentru copiii lor. Poate au muncit prea puțin, dar suficient cât să-și crească copiii.

Indiferent cum ar fi mama ta, dacă o ai în viață, ești norocos. Și dacă e stea, sigur te veghează, pentru că dragostea mamei e peste puterea noastră de concepere. E din altă lume, una cerească.

Eu i-am dat flori, cafea și ciocolată. Prea puțin pentru câte mi-a dat ea. Oricâte le-am da noi înapoi, flori, mâncare, medicamente, bani, tot nu ar fi de ajuns. Și știți de ce? Vă spun eu.

Pentru viață, e greu să te revanșezi.

Și i-am zis “sărut mâna” când am intrat în casă. Pentru că așa m-a învățat să zic. Tot ce știu e de la ea. Tot ce sunt e de la ea, iar pentru asta nu pot decât să mă mândresc.

Mult timp am învinuit-o pe ea, că nu m-a îndrumat către o cale mai ușoară spre o carieră de succes. Dar azi știu că dacă nu m-ar fi lăsat să aleg eu, nu aș fi scris azi nimic. Nu aș fi publicat o carte, nu aș fi avut un blog, nu ar fi existat Annazidezi.

Îți mulțumesc pentru încredere, mămico! M-ai lăsat să-mi aleg singură destinul și nu ai fi putut face mai bine cu mine. Destinul meu e să scriu și tu, cumva ai știut asta mereu. Mamele chiar au superputeri!

La mulți ani tuturor femeilor!❤️

Viață, oprește-te, vreau să cobor la prima!

Viață, oprește-te nebuno,vreau să cobor la prima!

Sunt sigură că ce scriu acum trăiesc o mulțime de părinți. De mame, în special.
Am ajuns într-un moment al existenței în care vreau să mă dau jos. Iureșul vieții și repeziciunea cu care trece prin fața mea, mă face să simt migrene pe care nu știam că le am.
Fac de toate. Poate mult prea multe pentru o zi care are numai 24 de ore. Oricât m-aș odihni în Weekend, parcă obosesc mai tare în săptămâna viitoare. Alerg să vin repede de la serviciu unde, iar am stat peste program. Trebuie să discut cu copilul. La școală nu mai merge așa de bine pe cum știam. Nu e atent, se grăbește și vrea să termine imediat cum a început. La fel ca mine. Nu pot să-l condamn. E prea obosit seara când ajung acasă să mai fie atent la ce îi cer. Totuși e un copil așa bun. Când vrea să-l iert mă imbratisează, instantaneu încep și lacrimile tăcute să curgă.
Mă străduiesc să-i culc la ore decente. Până atunci, gătesc, pregătesc hainele pentru mâine, pe cele pentru când o să-i scot din baie. Fac pachețelul pentru la școală și întotdeauna încerc să-i binedispun. Poate pentru că îmi dau și ei mie o stare de bine atunci când ne hârjonim în pat toți trei.
Și totuși undeva greșesc. Ăsta micu’ nu se poate concentra mult pe o cerință, cel mare nu depune suficient efort, la serviciu sunt din ce în ce mai multe de făcut. Ce îmi place să fac, nu mai apuc.
Scriu acum pe întuneric cu o singura mâna. Lângă mine respiră piticul care doarme cu brațul pe mine de frică să nu fug să mai pregătesc lucrurile pentru mâine. Și jur că vreau să stau lângă el. Fie și să le aud respirația. Dar sunt atâtea de făcut… Oare unde oi fi greșit?
Câte nopți o să mai aibă nevoie de prezența mea? Cât o să mai tânjească după timp cu mama? Cât timp o să mă mai vrea?
Prea puțin. Câțiva ani mai am să-i țin minte mici. Și atunci, îmi vine să deschid geamul larg și să strig în gura mare: Viață, oprește-te nebuno, că eu vreau să cobor măcar să-mi trag sufletul.

Toate trec. Dragi mămici, nu vă panicați

Toate trec, asta nu realizează mamele care se panicheaza

Când am devenit mamă prima dată, am făcut lucruri de care nu sunt mândră. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama unde greșesc. Refluxul copilului mi-a dat mari bătăi de cap. Asta până am descoperit ce are. L-am supraprotejat, l-am îndopat cu mâncare, l-am cocoloșit peste măsură in tot și în toate.

Mergeam la toate controalele posibile, făceam toate vaccinurile opționale, investeam în te miri ce jocuri și jucării.

Când avea aproape un an, am fost cu el la un dr ca să-mi spună de ce e așa slăbuț. Toți copiii erau pufoși și le crăpau fălcile, iar al mei părea mai, la dietă așa. Și bietul dr, sătul poate de valul ăsta de mămici panicate, s-a uitat la mine și mi-a zis: “Dar și dumneavoastră sunteți slabă. Și tatăl la fel. El cu cine să semene gras?” A, chiar așa. Nu m-am gândit. Apoi mi-a mai pus câteva întrebări din care tot eu am ieșit aia exagerată, și gata.

Din ziua aia am încetat să-mi mai fac atâtea filme. Copilul ajunsese la un an și eu nici nu realizam. Timpul trecea în defavoarea mea, iar eu făceam numai tâmpenii. În loc să mă bucur de mirosul lui de Bebeluș și să-l accept așa cum era, eu trăiam numai ca să-mi dovedesc mie că e ceva în neregulă.

Nu era. Doar la mine era ceva în neregulă.

Când timpul trece așa de repede, iar ei cresc ca din apă, mi se pare un păcat să-i analizezi fiecare mișcare. O pierdere de timp să-l cureți și să-l schimbi de 10 ori pe zi. Ai putea râde cu el în timpul ăsta. Ai putea să-i faci o poză mozolit, să-ți amintești de el când o să-ți ajungă până la umăr. Banii pe care îi cheltuiești pe jucării inutile peste câteva luni, mai bine îi pui deoparte. Sau mai bine, pleci undeva cu familia o noapte, două. Și îl înveți cum să facă față unui drum lung.

Ce nu înțelegem noi, e că existența asta e

prea scurtă să o umplem cu nimicuri. Viața nu trebuie trăită, ea trebuie celebrată în fiecare zi a noastră pe pământ.

Sper să vă bucurați de micuții voștri așa cum sunt. Ei sunt perfecti, nu încercați să-i schimbați. Creșteți și învățați odată cu ei.

Teme? Ați zis teme?

Are 8 ani și e școlar. Mor de dragul lui. Nu îl obosesc cu sarcini mai multe decât primește la școală. Sunt suficiente alea. Singura pretenție a mea a fost să exserseze cititul. De acum încolo, ochiul trebuie să se obișnuiască cu literele și să facă rapid conexiunea cu creierul. Chiar și în vacanță când plecam avem o carte cu noi.

Cu toate astea, matematica e viața lui. Are atracție spre numere. Scrie și cam urâțel, de ce să zic. Îi place să inventeze socoteli. Are caiet de matematică acasă doar ca să exerseze. Sunt seri când mă pune și pe mine la teste. Le fac, că n-am incotro.

Ei, pune-l să citească, că e rupere. Zici că i-am zdrobit degetele cu ciocanu’. Durere și plânsete mai mari, n-ai să mai auzi. Țipă, urlă, se prăpădește. Mai să-i dea sângele pe nas de nervi. Și îi explic, și încerc să-l înțeleg, îl țin în brațe, fac o glumă. Mediez problema, citesc eu primul rând până devine interesant. Nimic, la citit e foarte grea pornirea. Și când îmi epuizez ideile, mă supăr. Noroc că încă mai ține faza asta. Mă supăr și îi spun că eu când eram mică nu aveam cărți. Îmi doream să citesc și nu aveam de unde să iau. Și mă întristez tare când îmi amintesc. Așa de tare încât îi atrag atenția. Și citește câteva pagini pe zi. Din ce în ce mai multe. Când termină simte nevoia să mă îmbrățișeze, să-mi mulțumească și să-mi dea pupici.

Acum m-am obișnuit. Lupt cu el puțin până pornește și apoi îmi aștept cuminte răsplata. E așa frumos când știu că la capătul drumului urmează partea cea mai frumoasă, încât abia aștept mâine să citim din nou.

Așa că, temele sunt grele, viața e nasoală la 8 ani. Să-i spun ce-l așteptă mai târziu? Neah, mai bine îl pun să citească de pe laptop. Văd că așa nu mai plânge deloc.

Sarbatorile fără copii n-au niciun haz

Crăciunul, colindele, darurile, bradul, pentru mine toate înseamnă copii. Bucuria sărbătorilor de iarnă nu e la fel fără copii.

Orice ai avea, toate bunurile dobândite, toate funcțiile și toată avuția lumii nu se compară cu bucuria din ochii copiilor atunci când se găsesc în ghete o dulciurică sau doar o porcărie.

Sărbătorile mele nu vor fi nemaiîntâlnite, dar chiar normalul din ele le vor face cele mai frumoase din lume. În apartamentul nostru strâmt de 3 camere, cu holul ăla mic în care ne punem ghetele am trăit cele mai frumoase amintiri. Și anul acesta am vrut să le aducă moșul Nicolae ceva ce își doresc. Am ales să le cumpăr porcării. Știam că le tânjesc după ele și chiar dacă nu sunt sănătoase, ei tot vor sa le mănânce, așa că am decis să-i bucur. Da’ câte boli să cadă pe ei dacă mănâncă și eu din joi in paști niște porcării?

Dacă le vedeai fața când au găsit pungile de chipsuri… Vai, doamne, ziceai că plutesc pe nori de fericire.

“Uau, chipsuri cu sare!”😂 și s-au năpustit peste ele ca peste cea mai gustoasă prăjitură. Am râs de m-am prăpădit. Ia uite mă, anii trecuți m-am dat peste cap cu jucării interesante și scumpe și acum cu 2 lei am făcut cei mai bucuroși copii.

Viața e simplă și frumoasă atunci când știi să te bucuri de orice. Asta învăț de la ei în fiecare zi. Iar când se trezesc dimineața și stăm lipiți toți și îmi zic “Mami, te iubesc!”, e pentru mine cea mai mare răsplată.

Degeaba ai de toate dacă n-ai râs și trocăneli de copii în casă. Ei sunt bucuria sărbătorilor. Ei sunt rasplata lui Dumnezeu pentru noi. Vă spun sincer, sărbătorile mele au început să fie sfinte de când îi am pe ei. Și poate chiar am dreptate, sărbătorile fără copii n-au niciun haz.

Așa-i?

Te întorci la serviciu, nu pentru tine, ci pentru voi toți

Te întorci la serviciu nu pentru tine, ci pentru voi toți, mi-am spus când am simțit că trebuie să revin.

Despărțirea e grea, știu. De câțiva ani tu și copilul ați fost de despărțit. Numai tu știi cum adoarme, cum îi place să fie plombat, când e obosit sau plânge doar de răsfăț.

Nu a fost nimeni lângă el să-l cunoască atât de bine. Îl iubești așa de mult încât nu te-ai dezlipi de el.

Am trecut prin asta, de aia îndrăznesc să vorbesc. Mi-era teama de un nou început. Simțeam că nu mai știu să vorbesc ce trebuie. Centram discuția inevitabil la copii fără să realizez. Parcă nici moda n-o mai știam. Mă îmbrăcasem prea nepotrivit? Oare asta mai merge cu asta? S-o mai purta pantofii ăștia? Întrebările astea îmi întârziau plecatul la muncă.

Îmi iubisem copilul atât de mult, încât uitasem de mine. Și era și normal. Avea nevoie de mine mai mult ca oricând. Și eu de el, nici nu știam câta nevoie aveam de el în viața mea, până să apară.

Teama asta de a nu te potrivi mă omora. Apoi mai era și faptul că erau mici. Cu cine o să stea ei? Cum o să rezolv până mă întorc acasă seara?

Ce prostuță eram. Naivă așa, știi? Aveam impresia că sunt singura mamă de pe planeta care își iubește așa mult copiii. De fapt, toți aveau nevoie ca eu să mă întorc la serviciu. Inclusiv eu. Aveam să-mi dau seama mai târziu. Copiii aveau nevoie să învețe să se descurce fără mami. Peste câteva săptămâni știau mult mai multe cuvinte noi decât dacă aș fi stat acasă. Au fost forțați să vorbească. Nu mai era mami să le înțeleagă semenele și cuvintele pocite.

Tati avea și el nevoie de o schimbare. Poate că i se luase de pantaloni largi și coc în vârful capului. A început să fie mai atent la nevoile mele, treptat. Știa că fac eforturi mari noaptea și ziua trebuia să fiu fresh pentru serviciu. A început să mă vadă cu alți ochi și să își dorească să ieșim mai des.

Eu am simțit o îngrijorare la început și o eliberare mai târziu. Eram eu însămi din nou. Mi-am lărgit cercul de prieteni. Vorbeam și despre altceva în afară de scutece, muci și medicamente. Și ce bine era! Atât de bine încât și azi mai evit discuțiile astea. Am căpătat încredere în mine și am cerut mai mult de la viață. Și ea mi-a dat. Mă felicit și acum în gând că m-am putut desprinde de un Bebeluș de nici 2 ani. A fost greu, să nu credeți că nu am murit de îngrijorare. Dar a trecut și am învățat să trăiesc și eu fără ei și ei fără mine.

La fel vă doresc și vouă celor care stați în cumpăna asta. Nu uitați, vă duceți la serviciu nu pentru bani, nu pentru eliberarea voastră, ci pentru voi toți.

Ok, nu mai vreau petrecere la spațiul de joacă

Ok, nu mai vreau petrecere la spațiul de joacă, mi s-a luat. Am pus în balanță și avantaje și dezavantaje înainte să decid asta.

În fiecare an de ziua copiiilor, am făcut petreceri la spațiilende joacă din oraș. Închiriam încălcarea pentru câteva ore, comandam mâncare, probabil și câțiva animatori. Tortul era altă cheltuială, aparte, nu mai amintesc de el.

Cu excepția câtorva mai înfometați, copiii abia luau câteva guri. Alergau, se zbenguiau câteva ore de le săreau cămășile de pe ei. Și atât.

În câteva ore se termina tot. Totul costa puțin peste 1000 lei. Deci, o petrecere pentru copil costă între 1000-1500 lei. Merită efortul? Nu, dacă mă întrebați pe mine. Da, e normal, se joacă și ei cu copiii, dar o pot face oriunde, chair și intr-o vizita oarecare. Părinții au ocazia să mai socializeze, într-adevăr, dar pe atâta cheltuială?

De multe ori copiii nu-si mai amintesc ziua lor deloc. Poate doar frânturi, cât să-ți rămână în minte câteva ore?

Anul acesta am anulat petrecerea de 8 ani a copilului. Am hotărât ca în schimb să facem o excursie de familie. Cu aceiași bani pe care i-aș fi dat pentru numai câteva ore, am cumpărat bilete de avion și cazare. Și petrece toată familia 4 zile pe care sper să ni le amintim mereu.

Singurul dezavantaj a fost că nu a mai primit un munte de cadouri. Dar a primit oricum, prietenii apropiați tot i-au adus ceva. Și apoi, câte jucării să mai încapă într-un apartament cu 3 camere și 4 oameni?

Așa, în excursie, avem ocazia să ne reconectăm ca și grup, să vorbim mai mult, poate chiar să ne jucăm toți patru. Să vedem alte locuri nemaiîntâlnite, cunoaștem alte civilizații și ne familiarizăm mai mult cu neprevăzutul.

Acum, când am ajuns la destinație, mă gandesc: știi că am făcut bine? Am dat 3 ore, pe patru zile. Bună afacere!

Voi ce credeți?

Au fost doi, a rămas unul și acum are 8 ani

La 3 ani de la căsătorie am aflat că sunt gravidă. Am ținut ascuns atunci o perioada și apoi i-am trimis o scrisoare soțului prin care îl anunțam că urma sa fie tătic. O să public scrisoarea într-un articol viitor și sunt convinsă că o să vă placă. Cei care au cumpărat cartea mea o știu deja.

Nu ne-am așteptat niciodată ca în burtica mea să fie doi. Dar da, la control ne-a confirmat doctorul că aveam gemeni. Eram așa bucuroși de ce trăiam… Deși nu aveam o casa a noastră, nu ne întrețineam bine nici pe noi, nu știam cu ce se mănâncă părințeala, am fost fericiti de ce trăiam.

Până intr-o noapte în care m-am simțit rău. Am sângerat, am avut dureri, ne-am speriat, am și plâns. Locuiam la ai mei, iar până la spital era cale lungă. Dimineața am aflat că din două inimi care băteau a rămas doar una. Așa a fost să fie, eu tot aveam speranță, chiar dacă aveam inima frântă și mă temeam pentru sarcină. Primele luni erau decisive. Până în luna a 5-a am luat 11 pastile zilnic.

I-am pus și nume, încă din burtică. “Sâmburel” creștea și devenea tot mai puternic. Am născut dimineața la 8, singură, fără proaspătul tătic lângă mine. Dumnezeu mi l-a dat, însă pe nașul copilului lângă mine. M-a ținut de mâna până în momentul în care am auzit țipatul de viață nouă.

Mirosea a mine, era alb vinețiu și plângea cu țipăt puternic. Puiul ăla de om care se născuse, venise la mine la piept pentru că știa că am nevoie de el mai mult decât avea el de mine.

Și știu că poate sună a clișeu. Dar când a trecut, Doamne timpul ăsta? Parcă am uitat tot. Când mi-a fost greu sau când l-am învățat sa facă la oliță. Când i-am dat prima dată mâncare. Toate le-am uitat. Mai puțin respirația lui din prima noapte lângă mine. Și sentimentul ăla de apartenență.

Acum ochii ăia mari ai lui de care se mira toată lumea, îmi zâmbesc parcă numai mie. Și sunt mândră de el că își cheltuiește bruma de bani strânși de ziua lui să-mi cumpere mie flori intr-o marți oarecare. Și că nu-i e rușine să spună te iubesc tare.

Îl iubesc mult pentru sufletul lui sincer și pentru veselia pe care a adus-o in viața mea in fiecare zi de când a apărut pe pământ. Căci ce-aș fi eu fără el, fără ei? Nimic.

Tu ai început să dai sens vieții mele, mami. Te iubesc până la stele!

La mulți ani de 8 ani!