Bărbații lovesc femeile nu pentru că sunt puternici, ci pentru că sunt mai slabi

Violența domestică în România are următoarea definiție:

Violenta in familie reprezinta orice actiune sau inactiune intentionata, cu exceptia actiunilor de autoaparare ori de aparare, manifestata fizic sau verbal, savarsita de catre un membru de familie impotriva altui membru al aceleiasi familii, care provoaca ori poate cauza un prejudiciu sau suferinte fizice, psihice, sexuale, emotionale ori psihologice, inclusiv amenintarea cu asemenea acte, constrangerea sau privarea arbitrara de libertate.”

Femeile din România adesea cred că violența în familie înseamnă să te bată partenerul. Nu știu că de fapt atunci când nu te lasă să te angajezi e violent. Când te obligă să îmbraci provocator e violență. Când își dorește sex și tu ești bolnavă înseamnă violență. Când te critică, te jignește și te umilește înseamnă ca e violent.

Bărbații se cred puternici. Și sunt în comparație cu sexul slab.

Deși ei vor să-și arate bărbăția unor ființe mai slabe fizic, sfarsesc prin a-și arăta de fapt slăbiciunea.

Dacă femeile ar lovi de câte ori li pune pata, ar însemna să stea numai cu pumnii vineți. Dar femeia are acel autocontrol, acea putere interioară de a o lua de la capăt, din nou și din nou. Are speranța și încredere și nu se lasă condusă de furie sau de frustrări.

Un om puternic e acela care știe ce are de făcut atunci când furia pune stăpânire pe el. El gândește înainte să acționeze. Dacă femeia nu-ți mai e pe plac, du-te, las-o. N-o să te iubească mai mult. N-o să stea prea mult de frică sau de rușine. Ai pierdut -o din prima clipa in care ea a simțit durerea. A durut-o corpul de greutatea palmei și inima de greutatea urii care se năștea în sufletul ei. Dacă ai făcut asta s-o îndrepți află că mai rău ai făcut.

Și femeia trebuie sa știe ca întotdeauna dacă va fi o palmă vor urma și altele.

Când un bărbat lovește, nu se va opri. Femeia nu-l va mai putea opri cu nimic. Decât cu dispariția. Altfel, crezând în el și în schimbare se va minți până când timpul îi va arăta că a mai sperat degeaba.

E trist și nu obișnuiesc să scriu așa, dar e o realitate a zilelor noastre. Sper să ajungă la cât mai multe femei abuzate.

Reclame

Eu sunt George, am 7 ani și nu am băut niciodată Coca Cola

George e al meu și ma bucur că încă nu l-a „agitat” Coca Cola. 😜

Să crești un copil așa, ca la carte e practic imposibil in vremurile pe care le trăim. Sunt prea multe tentații de care ar trebui să-l ferești. Și apoi, știți voi, glob de sticlă pentru crescutul copiilor încă nu s-a inventat.

Îi feresc să audă cuvinte urâte, mai ales în casă, afară o să tot audă. Îi feresc de frig la fel cum o fac de oamenii negativiști. Îi feresc de mâncare nesănătoasă, fără să îi privez complet de gustul ei. I-am ferit de minciuni și sunt mândra ca ei sunt avizi de adevăr.

Cel mai mult ma bucur însă de faptul ca ei nu au băut niciodată Coca cola. Și nici vreo băutura carbogazoasă. Nu pentru că s-a opus maică-sa vehement și pentru că nu le-a plăcut gustul care pișcă ușor la limbă. Eu, sinceră să fiu, m-am bucurat, recunosc. I-am lăsat mereu să aleagă și nu am insistat cu ce nu le-a plăcut. Au încercat apa minerală și au considerat că e prea tare pentru ei. Aia e. Le-am dat plată. De sucuri carbogazoase nu s-au atins niciodată. Și sunt bine mersi. Nu suntem niște sectanți care consumă doar sucuri naturale, să ne înțelegem. Eu beau Cola 0 și la noi în casă nu există petrecere fără Coca Cola. Și cu toate astea, băieții nu sunt curioși.

Ei sunt energici și gălăgioși și fără. Vă dați seama cum ar fi fost cu un pahar de cola? Doamne ferește! Cred că aș fi ajuns la 45 de kg.

Sunt conștientă că vor bea și ei ca toți oamenii la un moment dat, că doar nu trăim separat de societatea asta. O să aibă la dispoziție o viața întreaga să guste din toate plăcerile interzise. Mama n-o le fie alături mereu. Dar dacă intârzi fenomenul cu câțiva ani nu cred că o să le fac rău. Măcar când sunt aici aproape să le insuflu un gram de bine/rău.

Le-am arătat mereu care e mâncarea sănătoasă și acum e mult mai simplu. Mănâncă mai conștient și fac alegeri sănătoase. Sper să-i țină cât mai mult.

Doamne ajută! La fel vă doresc și vouă.

Când ai un copil ești părinte, când ai doi ești arbitru

Arbitru. Asta mă simt acasă în fiecare zi.

“Mami, George mi-a luat mașinuța!”

“Mami, spune-i lu’ Ali să-mi dea mingea că eu am găsit-o primul!” “M-a împins!”, “Nu vrea să ne jucăm împreuna”

2 băieți la casa omului e mult. Sau puțin. Poate dacă mai aveau un frate/soră altfel stătea treaba. Dar nu pot face copii într-una ca să învețe ei să împartă.

Îi cred când nu vor să împartă. Nici eu nu simt nevoia să-i împart. Îi iubesc prea mult. Încerc cât pot să nu intervin, să-i las să-și rezolve conflictele singuri. Intervin când mi se aude numele sau când cineva plânge. Dacă nu m-aș abține aș sta numai între ei.

Și mă gândesc mereu cum era când era doar unul singur. Toată atenția lui, tot timpul pentru el, totul lui. Nu tu scandal, nu tu țipete, nu tu deranj in toată casaz Dar n-am vrut să nu știe cum e să ai un frate. Nu am vrut să-l copleșesc cu toată atenția și iubirea noastră. Am vrut să fie crescut responsabil și să știe că trebuie să împarți uneori. Dacă știam ce haos o să iasă poate… Tot asta făceam.

Pentru că iubesc să le aud vocile, chiar și când se ceartă. Pentru că știu ce tristă aș fi fost dacă n-aș fi cunoscut zâmbetul mezinului niciodată și pentru că am început să iubesc haosul și certurile lor. Reușesc mereu să-i împac, chiar dacă doar pentru câteva momente. Sunt mândra când au momente de tandrețe, când se ajută între ei. Sau când își iau parte unul altuia și mă ceartă amândoi pe mine. 🤦🏼‍♀️ Îi iubesc pe omuleții ăștia doi. În greșeala lor o văd pe a mea. Nu le pot pretinde lor să fie perfecti, greșesc și eu, suntem oameni.

Știu ca e greu dar aș face același lucru dacă ar fi să o iau de la capăt.

E bine să fii și arbitru. Stai pe margine și verifici comportamente. Vorba celui mic: “Mami ne împăca și tati ne face toate poftele.”

Dintele din felia de pâine

Dintele din felia de pâine va fi una din amintirile pe care o să le-o povestesc cu drag atunci când vor fi mari și vor mai veni pe la noi doar in vizită.

Avea ăsta micu’ al meu un dinte care se mișca. Se mișca așa de tare încât dacă bătea vântul și avea gura deschisă sigur se desprindea. Mi-era teamă că la noapte sigur o să-l înghită în somn. Toate tentativele mele de a-l ajuta să scape de el fuseseră in zadar. Nici măcar ideea de a mă apropia de gura lui nu o accepta.

Într-o seară, după cina, zice să-i pregătesc un desert. Ce desert, când frate-sau era la regim cu enterocolita vieții. Îi spun că nu-i putem face asta copilului, trebuie să inventăm ceva ce n-ar mânca el. Și mi-a venit ideea, bolnăviorul nu suporta miere pe pâine, așa că asta era. Miere pe pâine.

După prima mușcătura, aud un țipăt. Îl durea dintele. Când mă uit în gura lui… ce dinte mami? Nu mai e. În locul lui rămăsese o mare gaură.

Și am plecat la căutat. Mă aplec să-l caut pe jos, ăla micu, sus pe spatele meu:

– Dii, căluțule!🤦🏼‍♀️

Cu călărețul pe mine am cercetat fiecare colțișor, nici în covor nu era. Nu era nicăieri. Ziceai că-l înghițise pământul. Sau… el? Și fac greșeala să-i spun ce cred.

“- Vai, mi-e rău!”

“- Vomit!”

“- Merg la baie!” Plecase pornit pe vomă, băiatul.

Până să ajungă la baie, văd felia cu dintele înfipt în ea. Stai! Stop! Nu mai e nevoie. L-am găsit. Bea niște apă să uiți de vomat.

Am râs toată seara cu ei. Am mai povestit și la somn o tura. După ce ne-am asigurat că zâna măseluță știe tot ce s-a întâmplat și îi va lăsa bani pentru dințișor.

Ehe! Ce credeați? Trăim în 2018, vai de păcatele mele!😜

Noi nu suntem cuplul perfect

Eu nu am famila perfectă și nici nu suntem cuplul perfect așa cum părem in poze. Aș putea spune că nici nu prea ne potrivim.

După ce am postat pozele de la aniversarea de 10 ani de la căsătorie, am primit sute de mesaje. În majoritatea, în afară de felicitări, oamenii, chiar și străini, ne spuneau că suntem famila perfecta. Ca sunt o femeie care știe ce vrea, care are tot ce își dorește și că stiu să îmi trăiesc viața.

Revin cu câteva precizări. Eu nu sunt femeia perfecta care are tot ce își dorește. Într-adevăr am o familie care mă împlinește sufletește, dar asta nu înseamnă a nu îmi mai doresc și altceva. Am și alte trebuințe și dorințe neîmplinite legate de cariera, de exemplu.

Noi nu suntem prefecți. Suntem mai mult imperfecți. Avem și noi probleme și avem și neînțelegeri.

Ne-am promis că nu o să ne certăm niciodată in fața copiilor. Oho! De câte ori nu ne-am certat. Nu e bine. Dar suntem oameni și greșim. Și la fel cum ne văd că ne contrazicem și ridicăm tonul, la fel ne văd și când ne împăcăm și ne îmbrățișăm. Pentru că vreau să le arăt o viața reala. Nu una fantastica. In care sunt numai zâmbete și fericire.

Poate mai des sau mai rar decât alții care nu recunosc. E ușor să păstrezi aparențele unui cuplu perfect, dar e greu să accepți când nu e totul bine.

Uneori anii mulți de relație înseamnă oboseala, nu cheia fericirii. Nimeni nu a găsit-o până acum. Nici măcar noi. Noi doar suntem aia cu #rezist. Noi nu am avut casă, nu am avut locuri de muncă, nu am avut aproape nici visuri. Dar împreuna ni le-am construit cu răbdare, cu nervi, cu stres, cu îmbrățișări.

Pe yacht mi s-a făcut rău de mare. Nu am arătat in poze ce față aveam, pentru ca nu s-a gândit nimeni să îmi facă poza in momentul ăla. Chiar voiam să vă arăt. Să știți si voi că nimeni nu e perfect. Pozele exprimă fericirea de moment.

Noi mereu ne-am făcut fericirea noastră.

Nu strângem bani. Ne place să nu trăim cu grija că se vor termina. Și când se termină, ne potolim o vreme până când avem destui încât sa petrecem iar.

Ăsta e singurul lucru la care ne potrivim. În rest suntem diferiți in toate. Nu ne potrivim la nimic.

Totul e temporar in viața. Că în ultimul timp, visurile mele prind contur e pentru că nu am renunțat să sper. Și nimeni nu ar trebui să renunțe la ceva ce își dorește în fiecare zi. Mai devreme sau mai târziu, vei atrage binele și îți vei îndeplini fiecare dorința, fie ea cât de mare.

La mulți ani și Alexandrului meu

Eram pe wc cu ăsta micu’ al meu. Îl așteptam să termine să pot să-l șterg, când l-a apucat bălmăjeala. Am uitat să vă spun că s-a născut omul care vorbește mai mult decât mine. El e.

Și zice:

„- Mami, eu sunt adorabil!

– Vai de mine. Chiar ești, îngerule. Dar cine ți-a mai spus ție așa?

– Nimeni.

– Atunci unde ai auzit cuvântul?

– Într-un taxi când eram in Franța.”

Ce? Am rămas mută. Când a fost ăsta in Franța și eu nu știam?!

L-am șters și l-am ținut în brațe vreo 10 minute. L-aș mai fi ținut, dar s-a foit să scape, că n-are stare, năzdrăvanul.

Cât timp a stat în brațele mele a vorbit non stop. Și mi-a spus câte în luna și in stele. Pe unde umblă el cu imaginația lui bogată. Ce adâncuri și ce tărâmuri a străbătut.

Copilul meu e o enciclopedie de vorbărie. Dacă există așa ceva.

Îmi mai spune când îl las la mama ca el acum nu plânge, dar când o sa vina noaptea o sa plângă de mine. Și eu deja lăcrimez pe drumul spre casă. Îmi mai spune că mă iubește din toată inima. Și ca sunt iubita lui.

Eu îi spun că mă topesc de ochii lui ăia negri. Că îl iubesc prea mult și că o să fim mereu prieteni și văd cum îi strălucesc ochii de mulțumire.

Azi de dimineața eram în duș, iar el, bucuria vieții mele a venit să mă verifice. Râdea și dansa când m-a văzut. Am ieșit repede și i-am spus că azi e ziua lui. I-am pupat obrajii pufoși și l-am învârtit cum îi place lui. Acum l-am lăsat și mai vesel decât era.

La mulți ani, îngerul meu! Te iubesc din toată inima. La mulți ani tuturor Alexandrilor din viața voastră.

Nunta de tinichea sau cum să trăiești 10 ani cu un om

Voi, cititorii mei dragi, care m-ați încurajat mereu și care ați fost lângă mine când nu am fost bine, meritați adevărul. Adevăr pe care l-am expus mereu aici. Am fost criticată online și apreciată în față de mulți dintre voi. Sunt încurajată pe stradă, iar oamenii mă recunosc chiar și in alte orașe decât cel al meu. Dacă nu aveam curajul sa spun adevărul, să scriu ca să mă vindec, poate că nu aș fi ajuns aici.

Am ales mereu să spun adevărul chiar dacă a fost dureros. Subiectul cel mai sensibil e legat de relații.

Despre ce nuntă se sărbătorește in fiecare an, am mai scris aici.

Relațiile conjugale sunt greu de întreținut. Să rezisti lângă un om 10 ani poate fi foarte greu. Oamenii se schimbă de-a lungul anilor. Fetița de douăzeci și ceva de ani care își aștepta prințul cu limuzina nerăbdătoare in curtea părinților, nu mai păstrează de atunci decât iubirea din priviri. E o femeie in toată firea acum. Cu alte nevoi și alte trebuințe. Sunt sigură că și prințul nu mai e ca în trecut. E mai plinuț

și mai încrezător acum. Parcă mai nervos și mai aprig. Dar iubirea tot o are. Și curajul și nebunia de a mă alege pe mine, cea pe care nu o plac prea mulți.

Acum avem alte gusturi, nu ne mai potrivim, ne vedem defectele, ne spunem in față și fără ocolișuri ce ne deranjează.

Problemele noastre le-ați știut atunci când a fost cazul. Ideea divorțului nu ne-a fost străină. Nu am vrut sa rămân cu cineva doar de dragul de a fi căsătorită.

Am insistat să cred că omul care îmi sta alături rămâne exclusiv pentru mine. Nu pentru copii, nu pentru confort, ci doar pentru femeia care sunt. Tot timpul eu am fost cea care a insistat să ne iubim, nu să învățam să ne suportam.

Schimbările prin care am trecut ne-au transformat în alți oameni. Câteodată nici eu nu mă mai recunosc, darămite cel de lângă mine. E cu adevărat o provocare să rămâi conectat cu cineva atâția ani. Am încercat multe ca să nu pierim. Mai puțin terapie de cuplu, în rest am bifat tot ce se putea ca să nu ne pierdem.

Din tot ce am fost înainte, azi, ne leagă un singur lucru: dragostea unuia față de celălalt. Noi așa am rezistat. Am iertat, am acceptat și am iubit. Am iubit așa mult încât alții sunt sigură că ar fi ales să renunțe. Eu îl iubesc pe omul ăsta și sunt sigură chiar și după atâția ani că și el mă iubește.

Chiar dacă noi ne-am culcat și certați, chiar dacă nu ne punem de acord mereu, noi încă ne dorim sa fim împreuna.

Azi, în urmă cu zece ani spuneam da și deveneam doamna lui. Azi spun din nou da, ca mulțumire față de anii care mi-au adus bucuriile casei mele. Și amintirile și toate momentele in care am zâmbit la brațul lui. Am ales bine. Și dacă timpul sau noi vom decide că nu ne mai potrivim, că nu ne mai iubim, o să mă uit în spate.

O să văd tot ce e în urmă și o să fiu convinsă că am făcut cea mai bună decizie când am ales să-mi petrec un deceniu alături de el. Aș face-o din nou fără să stau pe gânduri.

Te iubesc, G!

Vacanța de vară e cea mai importantă parte din copilărie

Cea mai importantă perioada din an pentru copii e vacanța de vară, nu grădinița cu program prelungit de vară.

Cele mai tari amintiri, cele mai puternice prietenii și cele mai calde seri cu toții le-am trăit în vacanța de vară. Eu îmi amintesc juliturile de când am învățat să merg cu bicicleta pe ulița de la țara. Știu fiecare emoție a serilor calde de vară, știu cireșele, jocurile cu ai mei și fluierătura aia specială care ne scotea din casă pe toți pentru că o recunoșteam doar noi.

Și mor de necaz că nu mai sunt vremurile alea să le trăiască și ai mei. Ei nu cunosc nimic din Copilăria liberă și fără griji.

E vara la jumate și copiii mei merg la Grădi. O clădire super dotată și utilată, dar fără suflet. Foarte rar îi scoate afară. Toată ziua și-o petrec acolo. S-au plictisit, nu stau locului, deranjează, se împotrivesc. Nu mai vor fișe de colorat, nu mai vor mașinuțe, nici măcar povești sau desene. Vor să iasă afară să-și facă propriile povești, propriile amintiri.

Nu mângâie pisici și nu se hârjonesc cu cățelușii pe afară. Stau într-un spațiu impersonal de dimineața până seara. Și toate astea ca noi să mergem la serviciu. La un serviciu care nici măcar nu-mi mai aduce satisfacții. Doar bani o data pe lună. Atât.

Mi se îndoaie inima in fiecare dimineața in care eu nu rămân cu ei acasă. Eu am de ales. Și aleg singură să le schingiuiesc copilăria îngerilor mei. Pentru că sunt superficială și mă gândesc mai mult la ce să le pun pe masă decât la sufletul lor.

Mai e nevoie să vă spun cum îmi explică ei ca niște oameni mari că nu mai vor acolo? Mai e nevoie să va spun cum scriu eu acum rândurile astea în întuneric? Vă spun. Cu gura închisă, încercând să nu-i trezesc și cu lacrima șiroind din ochiul drept. Pentru că mâine o să-i las chiar eu acolo. Și o să simt iar cum se răsucește cuțitul in rană.

Dar, hei, am fost la mare împreuna o săptămâna, o să vină August și o să-i duc la țara câteva zile. O să fie bine. 😔

3 lucruri pe care le poți învăța de la copii

Ce poți învața de la copii îți poate folosi în fiecare zi. Copiii au un dar aparte de a uita și a zâmbi, de a se ridica și de a ierta așa de natural…

Sa stai în preajma copiilor poate fi uneori vindecător. Râsetele și chicotelile care se aud din camera lor, mereu mă fac să zâmbesc din bucătarie.

Ce bucurie să-i am, ma gândesc. Bine, nu m-ar deranja să vin de la serviciu și să ma trântesc pe canapea să-mi fac o baie prelungită și sa ies în oraș să mănânc. Dar eu am ales să-i am pe ei. Și de la ei am învățat multe. Față de cum eram înainte, aproape că nu mă recunosc. Sunt mai responsabila, mai atentă, (deși sunt regină în a uita lucruri peste tot), mai răbdătoare și mai ales mai sinceră. Dacă se putea mai sinceră. 😂

Răbdarea

Dacă îi vezi cât le ia să potrivească o piese minusculă de lego fără de care mașinuța nu ar fi completă… mai că îți vine să i-o potrivești tu, numai să reușească mai repede. Mereu ma abțin să nu o fac. Mie îmi sare muștaru’ intr-o secundă, deși in preajma lor sunt de nerecunoscut. Ma abțin și bine fac. Așa răbdători, n-am mai văzut. Ei încă nu știu că viața e o vâltoare de evenimente pentru care mai mereu ne grăbim. Eu îi grăbesc dimineața să nu întârzi și serviciu, iar ei se întorc după nu stiu ce mașinuța. Scrâșnesc din dinți și mă prefac că e ok, doar să-i mai las să se bucure de timpul ăsta în care nu cunosc anii.

Sinceritatea

De când s-a terminat grădinița pentru cei care au intrat în vacanța, ai mei fac numai prostii. Mereu îmi spune doamna, ba că unul nu vrea să doarmă, ba că altul a făcut o criză de plâns la masă, ba că au deranjat alți copii la somn. M-am și saturat să aud numai de rău. Ei se simt dezorientati pentru că nu mai sunt cu doamnele lor și se manifestă in cel mai brutal mod posibil. Azi când i-am luat acasă, i-am întrebat dacă au fost mai cuminți decât ieri. Au răspuns in cor:”Nuuuu!” A, bravo, zic, nu mai vedeți desene. La care cel mare: „Cred că ar trebui sa apreciezi caam spus adevarul, mami!”

Ceea ce am și făcut, i-am lăsat la un episod. 😊 Câți dintre noi avem puterea să spunem adevărul in gura mare. Eu nu intru în ecuație pentru că am o gură mare și puțini prieteni. Sunt cunoscuta pentru asta. Dar oamenii in general, mereu cosmetizează adevărul, pentru că de cele mai multe ori deranjează.

Curajul

N-au teama de nimic. Intra așa ca găina in grămada, știi ce zic? Se dau in leagăn până la bară, trec milimetric pe lângă mașinile parcate, calculează curbele din sufragerie din mers. Eu sunt într-un stres continuu și ei habar nu au ce pericole îi pândesc. D-aia ei au abilitatea asta de a fi fericiti din orice. Pentru că nu se tem de eșec, de înălțimi, de putere. Câți din noi avem îndrăzneala asta? Prea puțini.

Are cineva libertatea să spună adevărul chiar dacă doare? Are cineva curajul să lase in spate ceva sigur, pentru ceva necunoscut din fața?

Mai avem noi răbdare să ascultăm cu adevărat pe cineva? Să așteptam și să trăim in azi și nu în mâine sau în ieri? Mai avem răbdare și încredere in noi?

Copiii au toate aceste daruri și trăiesc fericiti. Și la fel de fericiți vor fi și cei care vor învața de la ei.

Mai am la dispoziție aproximativ 12 veri

Mai am la dispoziție doar 12 veri până să devină ei singuri responsabili de amintirile lor.

Verile din copilăria mea au fost memorabile. Nu țin minte sa fi mers la mare. Era totuși patru surori, efortul financiar cred ca depășea cu mult dorința noastră de a vedea marea. De fapt nici nu aveam dorințe d-astea așa mari. Dar părinții erau lângă noi. Nu am simțit niciodată că ne lipsește ceva atâta timp cât mama ne oferea tot timpul ei.

Acum vremurile s-au schimbat. Eu nu am timpul necesar cât să îi fac pe băieți să nu simtă ca le lipsește ceva. Am foarte puține zile de concediu. Și pe astea pe care le am vreau sa le fac memorabile. Cel mare are o memorie fantastica. Știe exact ce s-a întâmplat in urma cu două veri. Cu detalii pe care eu nici măcar nu mi le mai amintesc. Știe fiecare strângere de mâna, fiecare răsărit la mare. Fiecare stațiune și plaja pe care am poposit.

Mai am la dispoziție fix 12 veri in care să ii fac cele mai tari amintiri. În care să simtă ca eu sunt acolo pentru el. Să ne ținem de mâna, să râdem, să ne stropim cu apă, să construim castele și să ne petrecem timp de calitate. Vreau să îi urmăresc, să îi îndrept când greșesc, să îi învăț și să le explic. Vreau să am timp să îi observ, să îi privesc cum dorm, să-i simt și să-i miros.

Pentru mine vor fi zile obișnuite, poate. Însă pentru el vor fi zilele in care a devenit om. Zilele în care s-a construit încet, încet întreaga-i pesonalitate. În care a crescut fericit că mami și tati au fost lângă el să-l iubească și să-l înțeleagă. De aceea concediul e pentru ei. Pentru că am hotărât cândva să las urme pe pământ și vreau să duc misiunea asta la bun sfârșit. Mi-am asumat fiecare parte din rolul de mama, promițându-le lor și mie ca o să fac tot ce îmi stă in putința. Nu vreau sa le cumpar nimic scump, vreau doar să le construiesc amintiri și să las in urma oameni cinstiți și empatici, nu bogați.