Mergem cu toții la Feeric Fashion Week

Azi se da startul celei de a zecea ediții a festivalului de moda Feeric Fashion Week.In perioada 17-23 Iulie, iubitorii modei își dau întâlnire in câteva locații minunate din Sibiu cum ar fi: lacul Grădinii Zoologice, cariera de piatra de la Turnu Roșu și tramvaiul Sibiu-Rășinari și multe altele. 

Tineri creatori de moda își vor expune colecțiile in cadrul acestui eveniment, iar cel mai talentat dintre aceștia va pleca acasă cu o bursa completa oferită de Feeric Fashion Week și Instituto Europeo di Design din Milano.

Săptămâna modei de la Sibiu este considerată cea mai importantă din întreaga Europa de Est datorită numărului designerilor înscriși dar și datorită calității colecțiilor prezentate.

Ediția din anul acesta vine cu foarte multe noutăți. 

Are o baza solida nu numai in Europa dar și peste ocean. Gala Feeric, care va avea loc in ultima zi, va fi prezentată de un invitat special, vedeta americană Derek Warburton. America susține Feeric Fashion Week prin participarea vedetei americane pe tot parcursul festivalului, așadar dacă va doriți poze împreuna o puteți face nu numai in cadrul Galei. 

In prima data in România, in cadrul evenimentelor de fashion, pe pasarelele festivalului din acest an va defila și unul dintre putinele modele transgender din lume, Petr Nikta.

Vestea mare pentru mine și pentru cititorii mei este ca anul acesta sunt invitata sa particip ca și blogger acreditat. 

Sunt atât de curioasa de ce o sa întâlnesc acolo, încât nu mai am răbdare sa ajung. Sunt onorata sa particip la un eveniment așa mare și important pentru moda românească și Europeană. Chiar dacă sunt mămica, am responsabilități multe și nevoie de timp din ce in ce mai mult, nimic nu ma retine sa-mi iau familia cu mine. 

Mami se pune la zi cu tendințele, copiii sunt alături de noi, ieșim in oraș la distracție și toată lumea e fericita. 

Nu știu in ce zile voi fi prezenta, depinde cum ma voi putea elibera, însă o sa va țin la curent cu tot ce se petrece acolo. 

Detalii despre fiecare prezentare mai puteți afla pe pagina de Facebook a festivalului.

A

Dorința pe care mi-o puneam mereu când suflam in lumânări, mi s-a împlinit 


In urma cu aproape 17 ani, intr-o seara răcoroasă pe la șapte fără un sfert, ma conducea la autobuz cel care avea sa-mi fure inima definitiv. 

Ne cunoscusem de puțin timp la o petrecere si deja începusem sa simt pentru prima data in viața, sentimentul acela de moleșeală și fericire continua, când îți vine sa zâmbești numai când te gândești la el. Simteam constant nevoia sa mormăiesc mereu un cântec, cam atât de fericita eram. 

Așa ca in seara aceea, in momentul in care l-am văzut ca apare de nicăieri cu un trandafir pentru mine, m-a luat cu leșin. Abia m-am mai ținut pe picioare de bucurie. Era primul gest mai important care trăda faptul ca sentimentele mele erau reciproce. 

A început ușor, ușor sa fie așa de atent, atât de galant, îmi ținea cărțile de multe ori in drum spre autobuz, ma ținea da mâna și ma transforma in iubita lui in fiecare zi. 

Era mult mai înalt decât mine așa ca eu căutam tot timpul o bordura mai înaltă pe care sa ma ridic ca sa mai reduc din disconfort. Ne sărutam pana ne usturau buzele, fără teama ca ne văd oamenii mari. Visam sa devin soția lui intr-o zi, sa ma fac mare lângă el. Mereu când găseam o floare de liliac cu patru foi, o scuipam de cate trei ori și o băgam in sân dorindu-mi sa-i devin soție. Sau când mâncam prima data pe an, cireșe, sau când suflam in lumânări la ziua mea, dorința era una și aceeași. 

Sunt sigura ca nimeni nu ne-a dat vreo șansa de reușită la cât de des ne despărțeam. Sau la cât de imposibila parea sa ne fie relația. 

Universul, bag de seama, a lucrat numai pentru mine, când ma văd azi in casa pe care am cumpărat-o împreuna, in dormitorul nostru alături de copiii noștri. Am vrut sa renunț la noi de atâtea ori… Și totuși ceva nu m-a lăsat sa o fac. 

Am in fata mea un tablou minunat. Aproape din filme d-alea cu final fericit.  

Azi îmi dau seama ca ce trăiesc acum pare ireal pentru vremea in care doar visam la așa ceva. 

El sta in fata mea, in pat cu băieții noștri și le citește o poveste. Și e peltic in exprimare și se căznește sa imite dragonul din poveste de ma bufnește rasul. 

Imaginea cu ei ma face sa ies din camera și sa închid usa de la baie după mine. Mi-au dat lacrimile de bucurie. Eu chiar am reușit alături de omul asta bun și blând. Pe mine Dumnezeu M-a ajutat mai mult decât am sperat vreodată. Ma închin repede in gând la El in semn de mulțumire, sigura ca tabloul asta îmi va rămâne tatuat in amintiri pana când mi-o veni sfârșitul. 

Fiecare zi alături de el e o binecuvântare pentru mine. Blândețea lui mi-a schimbat viața pe care nu mi-am imaginat-o niciodată fără el.

Jumatatea mea, ziua asta vreau pentru tine, peste noi, o ploaie de flori de tei care sa ne îmbete cu dulceața mirosului lor. Acesta îmi da se veste in fiecare an ca a venit ziua ta. 

O zi in care am găsit prilejul potrivit sa celebrez norocul de a te avea, de a sărbători  prezenta ta tămăduitoare alături de noi. 

Mulțumesc pentru ca m-ai transformat in ceea ce sunt azi și m-ai iubit atunci când aveam mai mult nevoie. Ca nu ai renunțat la noi nici atunci când eu nu mai speram. 

Îți mulțumesc pentru băieți și mai mult, îți mulțumesc pentru ca îmi arați in fiecare zi a noastră ca eu sunt cea mai importantă din viața ta. 

Te iubesc mult! 

E buna și boala câteodată 

Pentru reconectare, pentru odihna, pentru apropiere și pentru iubit.

Am tot amânat mersul la spital pentru o răceala care i-a pus capac pana la urma mezinului, dar de ce ne-a fost mai frica de aia n-am scăpat. L-a găsit grav pe mititel și ne-a recomandat sa nu mai fie introdus in colectivități, așa ca mami n-a avut încotro decât sa rămână acasă cu bebe. 

Nu-mi place sa lipsesc de la serviciu pentru ca nu-mi place sa rămân in urma, vreau sa fiu prezenta și acolo la fel de mult ca și acasă. Dar când nu se poate, nu se poate. Așa ca sechestrați la domiciliu, am încercat sa ne bucurăm cât am putut unul de celălalt.

Dimineața la prima ora: 

Alex -Mami, nu peci a serviciu?

Mami -Nu, astăzi rămân acasă.

Alex -Ma duci a gadi?

Mami – Nu, rămânem amândoi acasă. Astăzi ne jucam. 

Și apoi au urmat niște țipete de bucurie pe care cred ca le-au auzit și vecinii de la parter și care la starea in care era sunt sigura ca nu i-au făcut prea bine.

Ziua noastră a decurs cum nu se poate mai bine. Mami l-a ținut in brațe cât a vrut, a făcut dintr-o haina lunga o căsuța a cățelușului (se înțelege cine e cățelușul), jocul lui preferat, am făcut ceai bun puțin îndulcit, am gătit împreuna. Bine, eu pe plita și el mai mult pe pereți, dar a foat amuzant. La masa a mâncat o tona de piure și a zis ca e cel mai bun piure din lume. Pe seara a vrut tot piure, alta tona. 😃

La prânz, de bucurie m-a pupat de zece ori și m-a ținut de gât pana a adormit. A mormait într-una din buze întrebarea cu care ma zăpăcise toată ziua „Mami, nu pleci?”.

Mai pe seara deja era mai bine.

N-am mai auzit tusea aia nesuferită care nu-i dădea pace și nu-l lasa sa se odihneasca și după cele 3 ore de somn de la prânz am văzut un băiețel mult mai vioi și mai sănătos.

Nu acord credit medicamentelor, tind sa cred ca apropierea de mami l-a făcut bine. Am lipsit prea mult atunci când a avut nevoie de mine și cred ca boala s-a agravat. Copiii răcesc des și e normal, dar atunci când e ceva grav e bine ca mami sa fie lângă ei. Nici bunica, nici bona, nu-i fac sa se simtă mai bine ca atunci când mami le e aproape și ii îngrijește cum numai ea poate. 

N-am făcut curățenie, n-am înroșit oua, n-am pregătit nimic pentru Paste, decât l-am făcut mai bine pe micuț. Eu cred ca am făcut destul. Dacă mâine va fi și mai bine băiețelul, nu-mi mai trebuie nimic.

Excursie fără copii 

A trecut aproape un an de la ultima plecare fără copii și mie mi se pare ca a fost ieri. Am lăsat la bunica una bucata copil mucios, cu promisiunea din partea lui ca va plânge ( „Mami, eu o sa plâng” ) și una bucata băiat deja mare care știe ca 3 nopți nu înseamnă mult. M-a impresionat extraordinar curajul lui cu care isi încuraja fratele ca o sa fie bine și ca o sa fie lângă el pana o sa vina mami și tati. 

Am ajuns la hotel obosiți, entuziasmați, un fel de fericire combinata cu foame care ne trăgea mai mult la somn decât la plimbare. Poate din cauza ca Parisul in Februarie e cenușiu, poate ca suntem pe drum de multe ore, poate ca nu am descoperit nimic încă, dar cert e ca e vremea noastră. Mami și tati își cer dreptul la intimitate, vor timpul lor dinainte ca viața lor sa capete sensul pe care îl căutau de mult și pe care nu l-au aflat pana sa întâlnească doi băieți perfecti. E greu sa fii in garda non stop, avem nevoie de noi singuri relaxați. Ne e dor de pălăvrăgeala, de ținut de mâna, de vorba neîntreruptă… Oare cum o fi? Avem la dispoziție câteva zile sa ne detașăm și sa ne reconectam. O sa vedem dacă ne iese, pana acum am sunat acasă doar o data, sper sa o fac din nou mai pe seara. Ma abțin cu greu dar vreau timpul acesta pentru mine, pentru noi. 

 Digital Parents Talks înseamnă și reconectare cu soțul 

Pentru mine întrevederile cu mămicile blogerițe sunt cel mai bun prilej de a  petrece timp cu soțul. Știu, pare ciudat, dar, deși sunt nevoită sa merg mai mult de 100 de km pentru a semna prezenta, fac din distanță ocazia perfecta de a vorbi și noi in liniște fără sa ne întrerupă copiii de atâtea ori încât,  uitam ce-am vrut sa spunem. Dar sa revenim. Rutina și serviciul nu ma lasa sa petrec atât cât mi-as dori cu tatăl copiilor mei, iar o plecare de o zi la București e ceea ce aveam nevoie pentru reconectare si pe lângă asta , mai bifam și rezolvarea treburilor pe care le mai avem prin capitala. Ca mai am șansa și revăd atâtea chipuri cunoscute de-acum și sa plec acasă mai invatata de cât am venit, sunt de doua ori mai câștigată. 

Eu am început sa scriu mânată de o mâncărime in buricele degetelor și de o pofta de păstra undeva gândurile ce nu ma lăsau sa dorm fărâma aia de noapte care-mi rămânea de la trezirile copiilor. Am făcut-o timp de un an și ceva intr-un mod absolut egoist și dezinteresat. Am aflat asta ieri, prin a doua participare a mea la Digital Parents Talks, când Liviana Tane, prin sfaturile valoroase transmise mai succint decât și-ar fi dorit, l-a menționat in treacăt și pe cel legat de respectul pe care ar trebui sa-l avem pentru cititori.

Am recunoscut ca scriu nepotrivit, ca sa nu zic, chiar urat din punct de vedere gramatical și vizual. Rar se întâmpla sa recitesc ce am scris, fac des greșeli minore, postez întotdeauna de pe telefon, mănânc litere, încep sa scriu din senin cu litera mare din cauza autocorectului tot de pe telefon, ceea ce m-a făcut sa-mi dau seama ca eu de fapt scriu doar pentru mine. Nu m-am gândit si la cititori din perspectiva asta. Livia are dreptate. Cititorii mei m-au încurajat întotdeauna facă ca eu sa sa le întorc favoarea, fără sa ma gândesc ca și ei merita tot ce e mai bun. Nu m-am gândit ca sunt necuviincioasă postând la întâmplare. 

Dar de ieri am aflat ca ei merita respect, la fel cum și eu pretind sa-mi fie respectata pasiunea. Ca trebuie sa fiu responsabila nu numai de ceea ce postez dar și de felul in care o fac. Mai mult decât atât, mi-am luat angajamentul, ca de fiecare data sa recitesc cu voce tare articolul înainte sa-l postez ( mulțumesc Ana ), sa am grija sa apara versiunea îngrijită și corectata a articolului și sa ma gândesc de doua ori înainte sa apăs ok. 

Mi-a părut rău ca si de data asta am ajuns in urma lor si ca nu am putut rămâne pana la final. Sunt sigura ca as mai fi avut câte ceva de furat de la speakeri sau de la bloggeritele din sala pentru ca toate păreau ca știu foarte bine ce fac, mai puțin eu. Și poate ca nu sunt acolo unde majoritatea părinților aflați la întrevedere sunt deja, dar in fiecare zi sunt tot mai aproape. Și asta îmi da curaj. 

P. S. Articolul a fost scris la 1.27 noaptea, nu l-am putut citi cu voce tare. Promit s-o fac mâine. 

Tu mai stii cat te-ai rugat pentru lucrurile pe care le ai acum?

Cand eram in clasa a V a imi doream sa merg sa învăț engleza la oras. Cand m-au mutat ai mei peste un an la oras unde puteam studia in sfârșit ce-mi doream, nu mi se mai părea asa grozav. Cand eram îndrăgostită pana peste cap de iubitul din liceu imi doream cel mai mult din lume sa ma căsătoresc cu el. Cand m-a cerut in căsătorie in sfârșit si ne-am căsătorit, m-am obișnuit asa de tare cu ideea ca ne iubim încât nu mai făceam nimic ca sa întrețin iubirea, de parca asa ar fi trebuit sa fie, de parca mie mi s-ar cuveni sa mi se întâmple toate lucrurile frumoase si bune. Ne obișnuim atat de mult cu binele încât daca suntem nevoiți sa ne trezim mai devreme, trăim o adevarata drama, sau daca ne lovim in colțul patului suferim ca dupa o operație. Prea multă drama, prea multă văicăreala, prea multă nerecunostinta. Vad asta nu numai la mine ci si in jurul meu o mulțime de oameni care s-au obișnuit atat de mult cu lucrurile extraordinare din viața lor, încât risca sa le piardă. Sa te indrepti spre casa ta pe care ti-ai dorit-o atat de mult, sa te aștepte omul iubit in ea pentru care ai fi mutat munții nu demult, sa-ti sara copiii in brațe de bucurie ca te vad si sa luati masa impreuna nu trezeste nimic in tine, decât rutina sau siguranța ca ei o sa fie mereu acolo. Gândește-te pentru un minut, măcar, in trecut, cat de mult ti-ai dorit sa ai tot ce ai acum. Daca ti-ar fi spus cineva ca o sa-ti găsești liniștea asa frumos cum ai gasit-o tu, pun pariu ca nu-l credeai. Daca ti-ar fi spus cineva ca viața te va aduce unde esti acum, ar fi parut un vis prea frumos. Eu inca imi amintesc zilele in care ma rugam pentru lucrurile pe care le am acum. Soarta mea a fost prea buna, Dumnezeu mi-a binecuvântat calea numai cu oameni mari de la care am avut de învățat si care m-au ajutat si au apărut exact atunci cand am avut nevoie cu adevărat de ei.

Nu uita nici tu cat ai luptat pentru ce ai azi si apreciază sănătatea mai întâi. Nu uita cat de greu ti-a fost si ce ai fost nevoit sa înfrunți ca sa ajungi la liman. Nu uita cine a fost langa tine cand ai avut cea mai mare nevoie si cine te-a ajutat. Fii recunoscător si apreciază viața pe care in trecut o credeai imposibil de atins. 

Eu n-am crezut ca minunile se întâmpla cu adevărat. Am avut surprinderea ca in viața mea sa apara doua si sunt atat de fericita… Cu ei alături ma simt cea mai norocoasa femeie de pe pământ si nimic nu conteaza in lume mai mult decât sa ajung la ei si la tatăl lor, sa-i stiu sanatosi si sa le fiu cat mai mult timp in preajma. Asta simt acum si sper sa-mi amintesc si maine cand o sa calc pe un cub de lego, cand o sa ma cert cu cel mare ca nu vrea sa mănânce mancare gătită sau cand o sa tipe cel mic asa din senin, de o sa-mi țiuie urechile in urma o ora. 

Previous Older Entries