“Poate că nu am cel mai frumos chip, nu am cel mai frumos corp”

“Poate că nu am cel mai frumos chip, nu am cel mai frumos corp” erau cuvintele cu care începea o postare pe Facebook.

Azi, în timp de dădeam scroll pe Facebook mi-a atras atenția o postarea unei fete. Nu suntem prietene, decât virtual. Suntem mai mult cunoștințe, eu știu cine e ea, ea știe cine sunt. Cam atât.

Postarea începea cam așa: “Poate că nu am cel mai frumos chip…” . N-am putut să rezist. Am comentat instantaneu. Nu obișnuiesc sa le comentez celor cu care nu interacționez, dar am vrut să o fac. Pentru ca am văzut-o cea mai frumoasă fată din lume. Chiar atunci. Și m-a revoltat ce a spus. Cum să spui tu, femeie tânără, în putere, vie, înzestrată cu tot ce trebuie de la Dumnezeu, că nu ai chip frumos? Ba ai. Ai cel mai frumos chip, cu cel mai frumos corp. Creația lui Dumnezeu n-avea cum să dea greș. Nu te încadrezi în tiparele rețelelor de socializare? Perfect! Cine a făcut tiparele astea? Cine decide cine e mai frumos și cine e mai urât? Nu venim toți din același loc și ne ducem în același loc?

Oamenii sunt diferiți. La fel ca degetele de la mână. Florile sunt toate diferite și niciuna nu e urâtă. La fel anotimpurile. Toate au frumusețea lor. Așa și la oameni. Fiecare e frumos în felul lui. Unic, de altfel. Mie mi-ar plăcea ochii tăi mari și privirea blajină. Că Dumnezeu știe câte rele atrag cu fața mea dură, de nepătruns. 🤦🏼‍♀️

Aș vrea să am părul tău sănătos și lung. Mi-ar plăcea modestia ta și felul tău unic. Și nu, nu suntem prefecți pentru alții, dar în fața lui Dumnezeu suntem la fel. Și doar asta contează. Faptele bune și traiul liniștit.

Să fii sănătoasă toată viața. Toate gândurile mele bune sunt înspre tine azi.

Ești frumoasa. Cea mai frumoasă într-un fel pe care alții și l-ar dori. ❤️

Viața falsă a Instagramului

Viața falsă din spatele Instagramului există, deși mulți se străduiesc să o ascundă.

Instagram e despre poze și mai puțin despre descrieri. Pozele sunt toate grozave. Dacă dai o tură vezi numai vacanțe, peisaje de vis, farfurii decorate deosebit și femei perfecte. Oare?

Ce nu știe lumea, sau nu vrea să se vadă e ce se întâmplă în spatele unei poze atent gândite. Sau ce stă în spatele unei filmări de 14 secunde.

Toți se cred influenceri. Toți, mai puțin ăia care sunt de mult. Influenceri adevărați au sute de mii de urmăritori și trăiesc din asta. Restul doar mimează.

Sunt convinsă că sunt femei care poate înainte cu o oră sa pună o poză, au plâns. Dar în feed, se vede toată un zâmbet. Lumea nu știe. Altele zic că au primit flori și sunt ale prietenei. Totul ține de amărâtele de aparențe. Și sunt atâtea eforturi inutile ca să pari altfel… 😔

Am auzit că sunt fete care au notițele pline cu statusuri care abia așteaptă să fie lansate. Nu e nimic despre realitate. E despre părerile celor din jur. Hashtaguri puse intr-o engleză stricată sau închipuite de ele cu înșiruiri de cuvinte care ar forma un text, nu o frază. De unde deducem că de fapt, lumea nu știe ce înseamnă hashtag. Dar îl folosește. Uneori pun pauză intre # și cuvânt și nu se mai vede gen “hiper link” 😒

Toată lumea parcă cere validare. Vor să li se recunoască niște merite. Sunt fetițe de 10-12 ani care pun poze pline de durere, chiar de răzbunare, uneori. Pozează provocator, ceea ce mi se pare foarte periculos.

Rar sunt cei care scriu despre realitate. Am intrat cu toții într-un joc al perfecțiunii din care nu vrem să ne trezim.

Degeaba îți editezi fața, dacă în realitate nu ești frumoasă. Lumea te vede așa cum ești pe stradă, nu cu filtre. Nu ți-e rușine pe urmă să te arăți altfel decât ești? Dacă nu ești slabă, nu te subțiezi. Îți asumi. Aia e. Trebuie să te accepți mai întâi și apoi să ieși în față.

Totul e fake. Pentru o poză cu o farfurie perfectă, bucătaria e varză pe lângă. Contează doar bucata pozată. Și e ok, înseamnă că s-a muncit pentru poza aia. Dar realitatea de pe lângă, e alta.

Când te gătești cu tot ce ai mai nou, se vede. Nu mai ai timp să le asortezi. Lumea face eforturi inutile. E la modă o cafea, păi toți și-o cumpără. Le place, nu le place, se pozează cu ea. E adevărat, se fac eforturi pentru o poză bună. Dar care să inspire, să transmită ceva, nu doar pentru 20 de likeuri. Că te străduiești degeaba.

Instagram e o rețea de socializare distractivă. Nu o competiție, așa cum pare. Bloggerii și vloggerii adevărați au principii. Nu postează ce nu le place. Nu mănâncă salam, nu-l promovează. Scurt. Nu vor să-și asocieze numele cu ceva ce nu-i reprezintă. Pe când omul obișnuit tocmai asta face. Preia niște tipare și și le însușește ca și cum asta ar vrea el să facă.

Nu, nu mai ieșiți în față cu imagini care nu expun adevărul. Care nu vă reprezintă și nu vă arată așa cum sunteți cu adevărat. Se vede nasol, mai ales la cei care știu adevarul. Știu, toți trișam pe undeva, dar hai s-o facem subtil, nu dramatic sau că așa e la modă.

5 ani de Annazidezi

5 ani de Annazidezi, deja?

Alaltăieri s-au împlinit 5 ani de când scriu pe Annazidezi.com. Am vrut să scriu chiar în ziua în care cu cinci ani în urmă scriam primul articol. N-am putut. Am sărbătorit în liniște. Am citit, insa primul articol. Stângaci, dar sincer, așa cum mi-am propus să fiu în scris, era plămădirea primelor mele gânduri. Eram așa emoționată. Voiam doar să scriu. Nu m-aș fi imaginat niciodată că se pot face și bani. Țin minte și acum primele cadouri pe care le am primit acasă doar pentru că am scris o pagină.

Încet, încet Annazidezi a devenit un nume. Rostit mai mult în râs de unii, la început, a ajuns mai apoi să fie un fapt. Acum, dacă cineva îmi spune pe numele blogului nu mă mai simt rușinată, sunt mândră.

Îmi pare rău că sunt mai cunoscută în București decât în zona în care trăiesc. Pentru că aici nimeni nu mi-a dat vreodată o șansă. Poate că nu înțeleg foarte clar ce înseamnă un blog, sau poate nu mă ajută fața să fiu acceptată. Sau poate că așa e mai bine pentru toată lumea.

Din sutele de articole pe care le-am scris vreau să cred că am ajutat măcar 5 oameni din cei care au citit. Vreau să cred că tot ce am vrut sa transmit, mesajul meu a fost perceput corect. Mi-am expus părți intime ale existentei mele fără să regret nici măcar un minut. Și chiar dacă am afișat mereu realitatea, oamenii cred că știu totul despre mine. Nimic mai fals, ei știu ce le spun eu. Viața de blogger nu e așa ușoară. Dar voi cei care citiți mi-ați făcut o mai frumoasă.

N-aș fi fost nimic fără voi. Voi m-ați adus aici. Voi care mă încurajați și chiar și voi care mă descurajați. Citită oameni din țări pe care înainte nici nu le știam numele, am ajuns mai departe cu blogul decât mi-aș fi imaginat. Și nu, nu mă opresc aici. Scriu din suflet pentru voi. Pentru mine, să mă vindec și pentru voi să vă regăsiți.

Vă mulțumesc din tot sufletul meu celor care mi-au arătat și cel mai mic semn de apreciere. Nici nu știți cât bine mi-ați făcut. Acum am o agenție care se ocupă de contractele mele, am scris in campanii pentru companii din cele mai cunoscute. Annazidezi e din ce în ce mai mare și vrea să iasă la o întâlnire cu voi. Așa că, dacă vrei să ne întâlnim și să ne cunoaștem mai bine lasă aici sau pe Facebook un comentariu și promit câteva ore de distracție. 😊

5 ani, cât 5 zile. Nimic fără voi. ❤️

Nu contează ce facultate termini, contează unde ai noroc să lucrezi

Nu contează ce facultate termini, contează unde ai noroc să lucrezi, așa e la noi în țară.

Am urât matematica sincer. La modul, ziceai “mate” și îmi stătea voma în gât.

Cam toată viața m-am ferit de ea.

La școala primară, cam prin clasa a patra, preferam să fac 10 compuneri, decât să rezolv un exercițiu la matematică. La generală, abia am reușit să iau un amărât de 6 la capacitate cu toate meditațiile din ultimii doi ani.

La liceu am ales profil uman fără să clipesc. De pe a X-a încolo n-am mai făcut matematică. Doamne ajută! De când așteptam ziua.

Facultatea a fost mișto rău. Când ajungeam. 🙄 Am ales Științele Comunicării, specialitatea Jurnalism. Chiar îmi plăcea. Mă regăseam cu totul. Nu știam unde o să lucrez pe urmă. Nu aveam niciun obiectiv. Poate nici zona în care locuiesc nu a avut așa nevoie de forță de muncă în domeniu. Am avut o profesoară, tare dragă mi-a fost. Mă inspira, era frumoasă și blândă și bună. Și deșteaptă… Mulțumesc, doamna Georgiana, dacă citiți. 😊

M-am trezit după master că n-am unde să lucrez. Cu studii postuniversitare în comunicare, ia și caută până îți vine rău.

Brusc, ideea de jurnalist nu mai părea așa grozavă. Am lucrat peste tot, numai în domeniu, nu. Că, de, e greu în România să ai și aspirații, și familie și jobul dorit.

Printr-o întâmplare am ajuns să lucrez la bancă. Oribil! Nu mi-a plăcut deloc. După 6 luni am plecat val-vârtej. Eu, omul cifrelor? Niciodată.

După alți 3 ani și ceva, printr-o altă întâmplare, am ajuns de unde am plecat.

Tot cu matematică, tot cu calcule, tot cu cifre. De ce mă întrebați? De fapt, am atâta matematică în sânge, de mi se face rău câteodată. Noroc că după serviciu, vin acasă la blog. Pasiunea mea dintotdeauna. Dar, hei, trebuie să mâncam și noi. Și d-aia acum matematica începe să-mi placă. Mai ales spre sfârșitul lunii cand trebuie să vină “Salariu day”. Așa că nu mai faceți facultatea de management ca să deveniți manageri, că nu știi unde te duce viața. În România e despre unde prinzi loc, nu despre ce termini. Important e să nu renunți la visuri. Oricât de ireale ar părea, tu să crezi. Intr-o zi, cine știe, tu doar să nu renunți.

Sunt și bărbații buni la ceva

După o săptămâna singură acasă, mi-am dat seama că poate, până la urmă sunt și bărbații buni la ceva.

A fost plecat la un curs o săptămâna. Știam ce mă așteaptă. Am făcut cumpărături din timp, m-am pregătit psihic și tot nu mi-a ieșit cum speram. Miercuri mă întreabă cum mă descurc. Păi, plec cu geanta deschisă, fularul i-l pun pe scară, gunoiul mi se vărsă pe la etajul 3 și ajung târziu la serviciu în fiecare zi. Răspund, bine, n-am nevoie de tine. 😂 Râde. Aș râde și eu dacă m-ar mai lăsa durerea de spate și dacă n-aș avea o lacrimă în colțul ochiului când mă gândesc că mai am încă două zile.

Bă, câte făcea el acolo, erau bune. Am ținut eu nasu’ pe sus cât l-am ținut, dar e rău fără el. Eu îi îmbrăcam, el îi livra. Eu le făceam baie, el le căuta haine. Eu găteam, el strângea masa. Acum, eu trebuia să le fac pe toate. Nu mai era mâna dreaptă lângă mine. Eram eu peste tot. Și greu mai era. Spre sfârșitul săptămânii am cedat. Am zis să-i culc ca de obicei pe ei și să mai fac ce trebuie prin casă după aceea. Am adormit cu ei la 8 jumate și dusă am fost. Am crezut că m-am trezit sâmbăta, că nu mai știu pe ce lume sunt.

Nu mai zic că m-au dat toți dispărută. Prietenii au crezut că am pățit ceva când au văzut că eu n-am mai fost online de pe la 7 seara. Cred că lumea nu e obișnuita cu mine să mai și dorm.

Oricum, nu le înțeleg pe mamele singure. Cum se descurcă? Cine le ajută? Cum reușesc să rămână pe linia de plutire? Cum își împart la ele însele toate responsabilitățile? Am mare respect pentru ele. Sunt niște super femei pentru mine. Acum când am văzut prin ce trec, le înțeleg mult mai bine.

Am mers la serviciu, am gătit, am spălat, am făcut teme, ne-am jucat, am citit, am râs mult. Mi-a venit și să plâng de vrei câteva ori, dar mi-a trecut repede. Am încercat să nu-și dea nimeni seama că e greu. Seara m-am culcat cu ei în cameră. Înainte să mă culc, a zis ăla micu’ ce îmi stătea mie în gât: “Mami, viața e crudă!” Gând la gând cu bucurie, îngerule. Chiar așa, viața e crudă. Vreau și eu la un curs de o săptămână. 🤦🏼‍♀️

P.S: poza e din seara asta când m-a scos în oraș. De frică să n-o iau razna, pesemne.

Nu trebuie să dovedești nimic nimănui

Nu trebuie să dovedești nimic nimănui, poate doar ție din când în când că încă poți.

Spunea cineva, la un moment dat, pe blog că băieții mei mănâncă pământ. Altă dată am avut reclamații că sunt arogantă și nu am decență. Că tratez oamenii urât sau că am o atitudine fără respect.

Am fost acuzată că am curaj să fiu altfel.

Nu sunt nici arogantă, nici înfumurată și nici lipsită de respect. Sunt doar o mamă care încearcă să fie prezentă peste tot. Gătesc zilnic, chiar dacă nu postez poze cu farfurii cu mâncare. Copiii mei în niciun caz nu mănâncă pământ și nu ma zbat să demonstrez cuiva.

Mi-e greu câteodată, chiar dacă mă relaxează gătitul. Vin acasă seara și pentru mine atunci începe schimbul doi. Copiii nu știu că sunt obosită. Vor să ne jucăm și să-i îngrijesc. Și asta fac. În fiecare zi. Am ales ca de câteva ori pe an să plec fără ei. Pentru că sunt om și am nevoie să ma regăsesc și să-mi adun puterile tot pentru ei. O fac pentru mine și pentru ei.

Sunt diferită, poate pentru că fac mai multe lucruri în același timp. Serviciul meu e foarte solicitant. Necesită multă concentrare și poate d-aia sunt înțeleasă greșit. Dacă greșesc o singura tastă, e posibil să nu mai pot remedia greșeala. Și asta implică banii oamenilor. Nu pot vorbi cu toată lumea. Nici măcar cu cei pe care îi cunosc.

Mi-a zis cineva intr-o zi că trebuie să le dovedesc că eu sunt mai cu minte. De ce? De ce trebuie să dovedesc eu ceva cuiva? De ce trebuie să conving pe cineva de cum sunt eu? Nu e asta risipă de energie?

Încerc pe cât posibil să fac bine ce fac. Rău nu aș putea să fac deliberat. Niciodată, oricât de mult te-aș urî.

Așa că, nu e ușor. Merg la serviciu de dimineața până seara. Ajung des si la întâlnirile între bloggeri. Încerc să învăț continuu de la toate conferințele la care merg. E un drum dificil pe care mi-l asum. Nu obosesc pentru că îmi place să învăț și să fiu ocupată. Și îmi cresc copiii doar eu și tatăl lor.

Oamenii sunt așa cum sunt. Ca să fie acceptați, ei trebuie să demonstreze mereu cum sunt cu adevărat. Eu am eșuat mereu când am vrut să fiu eu însumi cu oamenii. M-au înțeles greșit. Și nu prea mai am tragere de inimă să le arat ceva.

Dar am blogul, iar aici pot să fiu eu însămi. Așadar, nimeni nu trebuie să demonstreze nimic nimănui. Cine e lângă tine, rămâne chiar și când nu meriți. Cine nu te place, nu te place nici după demonstrații calculate. Cine pleacă, plecat să fie. Schimbarea e dacă o vrei tu, nu dacă o cere altcineva de la tine. Și dacă te schimbi pentru cineva, oare mai ești tu cu adevărat? Eu am ajuns la vârsta la care demonstrează faptele pentru mine, nu mai trebuie să fac ceva extra. Nu țin mortiș să impresionez pe nimeni. Poate doar pe mine din când în când. Putere și încredere vă doresc. Restul, de la Dumnezeu.

Știu unde găsești cadouri sub 50 lei. Eu am ales ceva cu care o să strălucesc

Eu știu unde găsesc cadouri sub 50 lei și îți spun și ție. Pentru că mi-ați cerut într-un story pe Instagram să vă dezvălui produsele preferate pentru make-up-ul de sărbători, am revenit cu promisiunea. Am găsit pe www.douglas.ro, cadouri deja ambalate frumos, gata să fie dăruite.

În Pitești nu există magazin, așa că am intrat pe site și am ales ceva care o să mă ajute să strălucesc la propriu.

Pudra iluminatoare, sclipici, cum ar spune soțul, face toți banii. E în doua nuanțe, în funcție de culoarea tenului, iar eu am ales nuanța Luxurious Gold. Are particule extraordinar de fine care aderă perfect cu fondul de ten. Se vede discret și în același timp iese în evidență exact atât cât e nevoie să dea tușa de final machiajului.

Am folosit pudra iluminatoare , fix deasupra fardului de obraz, după ce am făcut countouring-ul necesar, bineînțeles. Sărbătorile astea am de gând să fiu ca o stea strălucitoare începând de la machiaj până la ținută.

O aplic puțin și sub arcadă pentru un strop de evidențiere a privirii. Vine perfect în lumina caldă a luminițelor din bradul de Crăciun. Căci pentru mine sărbătorile înseamnă lumină, cadouri, mulțumire și mai ales strălucire.

Și jur, mi-a fost tare greu să mă limitez la un singur cadou pentru mine. Am găsit acolo multe produse sub 50 lei: seturi ambalate frumos cu farduri, crema de mâini, gel de duș, balsam de buze…

Mă tenta un Calendar Advent din produse cosmetice, așa cum am primit anul trecut. În fiecare zi până la Crăciun am descoperit câte un cadou. Era o plăcere să mă trezesc dimineața și să mă duc la calendar să-mi iau surpriza. A fost greu să mă limitez la un singur cadou, mai ales că prețul pentru un asemenea calendar pornea de la 125 lei. Mă gandesc poate să și întorc cadoul, pentru că exista Advent calendar și pentru bărbați.

Sărbătorile se apropie cu pași repezi. Uite, chiar nu prea mai e timp, la o aruncătură de băț stă Crăciunul, apoi petrecerea de Anul Nou. Când spui sărbătoare, spui dăruire, așa că trebuie să ne mobilizăm din timp. Cadourile pentru cei dragi trebuie strânse de pe acum. Eu am venit cu ideea, voi rămâne să decideți ce alegeți de pe www.douglas.ro.

Trebuia neapărat să vă arăt și vouă cât de delicat se văd iluminați pomeții și cum am reușit să mimez pe tenul meu, strălucirea sărbătorilor care vor veni.

Să ne auzim cu bine, Annazidezi e aici și vă urează sărbători așa cum vă doriți!

Stă cu chirie și pune poze de la mare

Azi a venit la serviciu o persoana juridică care a zis că el nu și-a luat concediu niciodată. El muncește zilnic, d-aia are și bani și e juridic, nu fizic. Susținea ideea că dacă vrei să ai, trebuie să muncești, nu să stai de vacanțe. Apoi a început să-i critice pe cei care nu au o casă a lor, că de, în comunism, cine nu are casă = loser. Zicea că nu-i înțelege pe ăștia săraci, cum de locuiesc cu chirie și postează poze pe Facebook de la mare. De parcă la barieră la Fetești te întreabă unde locuiesti mai înainte și abia apoi poți să treci.

Ideea lui despre vacanță era următoarea: înainte să iasă la pensie, la bătrânețe, ultimii doi ani o să călătorească. O să-și ia soția și o să vadă tot ce n-a văzut toată viața. Ce visuri au și unii, mă gândeam eu, aproape plângând la gândul că mi-am prăpădit aproape toate zilele de concediu.

Eu tăceam, dar era o tăcere d-aia înăbușită de poziția în care mă aflam, care nu-mi permitea să vorbesc așa cum aș fi vrut. În fond, clientul nostru, stăpânul nostru. Nu voiam să-l pun pe fugă. Dar ce crezi, am blog și aici zic ce vreau eu.

Era așa mândru de visul asta dinainte de pensionare, încât ai fi zis că i-a prevazut cineva dinainte anii pe pământ. Tare curioasa sunt cum o să suporte călătoria vieții lui la 60 și ceva de ani. Când inima îți dă palpitații, oasele te dor, mâinile îți sunt obosite. Ore cum o să reușesti să vezi lumea cu vederea slăbită? Și cum o să te bucuri de toate frumusețile lumii când o să ai bani, dar n-o să mai fii tânăr? Și apoi cine îți garantează atâția ani pe pământ? Cum poți fi sigur că ajungi la anii aia pe care îi aștepți toată viața? Când viața e ca un fulg și atârna de un fir de ață? Când toate sunt efemere și trec anii ca un nor?

Eu vreau ca toți care stau cu chirie să meargă în vacanță. Atâta timp cât muncesc și își permit să plătească pentru locul lor, din partea mea au liber la concediu. Unde scrie că dacă n-ai bani destui nu trebuie să pleci de acasă? Plecați fraților mereu, mergeți unde vedeți cu ochii, râdeți și mâncați ce vă place. Asta e viața. Și cine are bani mulți, să-i strângă, să facă mai mulți și să stea acasă, să-i păzească.

Cuplul trebuie să existe și după copii

Cuplul după copii suferă modificări fie că ne dorim asta, fie că nu. Cine spune că nu a întâmpinat greutăți în cuplu după ce au apărut copiii, minte. Ba nu te ajută suficient, ba se bagă el în toate alea, ce face bărbatul nimic nu e bine. E frustrant și pentru el și pentru tine. Ca să nu mai zic că cei mici simt toate animozitățile dintre părinți. Chiar dacă încă nu vorbește copilul, el tensiunea o simte și o preia de la cei mari din casă.

La noi, copiii au apărut după 3 ani de la căsătorie și mulți ani de relație înainte. Asta pentru că eu am vrut mai întâi să ne acordăm nouă un timp al nostru. Să ne adaptăm mai întâi la viața de după căsătorie și apoi să ne umplem viețile cu grijă permanentă pentru alții. Copiii au venit ca un firesc al vieții. Au fost o completare a noastră, a vieții de cuplu. Totuși nu e ușor să reziști ca și cuplu atunci când nu mai e pe primul loc relația voastră, ci micuțul care a apărut dorit în viețile noastre.

Problemele în cuplu apar la scurt timp. Mama are nopți nedormite pe care nu le mai recuperează niciodată. Stresul e mai mare, mai ales la primul copil când nu prea știi ce să faci. Cui îi mai pasă de relația de cuplu în condițiile astea? Oricum iubirea e acolo, nu mai ai grijă de ea.

Totuși de femeie depinde în principal ca cei doi să rămână un cuplu și după copii.

Datoria noastră, a femeilor e să luăm decizii, iar bărbații să le respecte. 😂 D-aia e bine să plănuiești tu o scăpare chiar și de câteva ore în doi, fără copii.

Pentru binele nostru și pentru binele familiei, cuplul trebuie să existe și după copii. Trebuie să existe o portiță și pentru părinți. Că lași copilul cu alți părinți, cu bunicii sau cu o rudă, dacă lipsești din peisaj câteva ore nu te dă nimeni în judecată că ai vrut să te regăsești cu bărbatul tău. Posibilități există, nu cred că dacă îți dorești cu adevărat nu poți ieși la o cafea cu soțul.

Deși eu ies des fără copii, îi plasez la mama de obicei, nu e chiar tot timpul despre noi. Sfârșim prin a vorbi tot despre ei. Facem planuri pentru ei, ne amintim pățaniile cu ei sau râdem de ce năzbâtii mai fac. Așa ca timpul în doi tot cu ei în gând și în vorbă îl petrecem. Dar măcar e ceva ce ne dorim amândoi, avem subiecte comune de discuții și asta nu mă deranjează.

Au fost ani în care nu am mers la nicio petrecere. Au fost ani de zile în care refuzam participarea. La nunți nu i-am cărat după mine, să le stric somnul, să-i culc pe scaune. Dacă n-am avut cu cine să-i las, am preferat să rămân acasă cu ei. Nu vreau să le fac lor rău ca să mă distrez eu. Ieșeam la un film câteva ore câteodată și îmi era de-ajuns. Nu e ușor pentru cuplu când apar copiii. Trebuie doar să încerci să te regăsești și să încerci să te pui pe tine și pe tata pe primul loc din când în când. Stresul se reduce, copiii au părinți mai relaxați, apropierea dintre mama și tata e mai firească și multe alte beneficii.

Așadar depinde de noi dacă aruncăm relația la gunoi sau încercăm să o ținem pe o linie de plutire. Nimeni nu o să vină să te roage să stea cu copiii tăi ca să ieși tu în oraș. Trebuie să găsești singură portița de supraviețuire a cuplului după copil. Și aia cu „nu trebuie să-l mai cucerești după ce a apărut copilul” e o prostie. Nimic nu e permanent, nici măcar relația ta. Nu te culca pe o ureche și fă în așa fel încât toată familia să fie fericită și unită.

Cum am scăpat de burtă după naștere

Am tras puțin înainte să pot să spun și altora cum am scăpat de burtă după naștere. N-a fost așa ușor mai ales că eu mâncam haotic, fără reguli sau fără să mă gandesc înainte.

În primul rând am doi copii, 7 și 5 ani, iar după naștere am rămas cu burtă. Nu știu dacă era pielea sau și grăsime rămasă, dar era tare inestetic. Nu puteam lua nimic strâmt pe corp fără să mă încorsetez. Aveam toate tipurile de chiloți cu talie înaltă: tanga, brazilian, normal, mai strânși, mai lejeri. Eram stânjenită și credeam că așa o să rămân mereu. Am avut noroc că nu am rămas cu vergeturi, d-alea nu mai scăpam în veci. 🤦🏼‍♀️

Nu am ținut dieta drastică, nu sunt adepta dietelor care te fac să slăbești pe moment și apoi pui la loc mai mult decât ai avut. La sport nu am determinare. Mai bine mă bați decât să mă pui să fac sport. Nu sunt sedentară, nu mă înțelegeți greșit, dar nu am nici timp și nici motivarea necesară să merg la sală.

Am vrut să-mi intre în obișnuința stilul prin care am ajuns să nu mai am burtă și iată că de doi ani mă mențin la aceeași greutate.

• Așadar, am început ușor, am renunțat la pâine albă. Am ales pâinea neagră de calitate, nu aia cu făina vopsita ca să zic așa. Am observat că deja mănânc mai puțin de când am început cu neagră.

• Dimineața mănânc fructe și nuci sau semințe. Beau apă multă de când mă stiu, dar cred că și asta ajută mult la eliminarea toxinelor.

• La prânz mănânc un singur fel de mâncare, de multe ori pe fugă pentru că la serviciu chiar nu am timp.

• Apoi am renunțat să mai mănânc seara târziu. Cel puțin 3 ore înainte să mă culc.

• La dulciuri nu a fost nevoie să renunț pentru că nu prea mâncam nici înainte. Poate doar făcute de mine, când și când. • Nu mănânc niciodată pâine cu cartofi, carne cu cartofi. Evit asocierile de sus, prefer să mănânc carne cu legume.

• Sper că se înțelege că nu mănânc zilnic mai multe feluri de mâncare la o singură masă. Carbogazoase beau cât să mă energizeze pentru că nu beau cafea (mai bine beam cafea #vaidepacatelemele ).

Nu mă înfometez dar nici nu plec de la masă cu burta plină la refuz. Am un job full time care mă solicită mai mult psihic și intelectual decât fizic. Și cu toate astea seara simt oboseala și mă lasă energia.

Ce am scris mai sus nu mai sunt reguli pentru mine, e mai mult o disciplină. Nu am avut o motivație specială pentru a scăpa de burtă, pur și simplu mi-am dorit să pot purta haine strâmte fără să fie nevoie să mă încorsetez. Acum am libertatea de a alege ce și cum port. Mă simt bine în pielea mea deși unii ar putea spune că sunt prea slabă. Și nu e important cât ești de gras sau de slab. E important să îți știi limitele și să te accepți așa cum ești. Depinde doar de tine schimbarea, nu de ce reguli urmează alții. Poate la mine a mers, dar asta nu înseamnă ca toți trebuie să facă cum spun eu. Sau că garantează succesul abdomenului plat, doar că asta a funcționat la mine. Sper să vă descoperiți toate starea de bine și să nu vă influențeze niciodată părerile altora. Să fii bine tu cu tine, restul nu mai contează. 🙏🏼