„Copiii din ziua de azi sunt foarte deștepți” – adevărat sau fals?


O replica destul de des auzita de când am intrat in rândul mamelor. La fiecare lucru minor descoperit de copil, toată lumea se minunează de reușită. Dacă retine un nume auzit des la televizor, sau un cântec care răsuna in casa zilnic, copilul e catalogat ca fiind foarte deștept. 

Astăzi tehnologia a ajuns sa fie la îndemâna oricui. E mai simplu sa ii deschizi televizorul decât sa-i pregatesti acuarele pentru pictat. Decât sa facă mizerie prin casa in timp ce tu pregatesti cina, mai bine ii pui tableta in brațe, sa fii sigura ca ninse mișcă dintr-un loc.

Au la îndemâna informații pe care noi nici nu le visam la vârsta lor. Pentru vremurile pe care le trăim, copiii sunt normali. Deștepți sunt pentru vremurile pe care le-am trăit noi. 

Copiii mei nu cred ca sunt deștepți peste medie, sunt doar niște copii care se dezvolta normal la fel ca majoritatea celor de vârsta lor. 

Copiii din ziua de azi doar par mai deștepți pentru ca au posibilitatea sa încerce mai multe lucruri. Uneori chiar și fără voia lor, pe de o parte pentru ca sunt foarte expuși la lucrurile noi și diversificate și pe de alta parte pentru ca părinții insista sa aiba acces la cât mai multe informații.

Niciodată nu m-am zbătut foarte tare in dezvoltarea unor abilitați extraordinare la ei, pentru ca am considerat ca forțez lucrurile. Pentru mine, copilaria a fost o parte a vieții extrem de importantă a ceea ce sunt azi. Am amintiri de copil, nu de om mare. 

Mi-ar plăcea sa-și amintească la vârsta maturității juliturile din parcul de lângă bloc sau alergata de la țara, sau întrecerile cu bicicleta. Nu mi-ar plăcea sa aibă amintiri cu holurile clădirilor la care era dus de părinți pentru cine știe ce cursuri extrașcolare. 

Ai mei au început sa meargă greoi, la câteva luni bune după 1 an, au vorbit atunci când au vrut, au dormit atunci când dădeau semne de oboseala și totul a decurs normal. Nu i-am obligat la nimic ce i-ar fi putut aduce disconfort sau la care nu le-ar aduce cel puțin un zâmbet pe fata. Nu spun ca ceea ce am făcut eu e ideal, fiecare decide pentru copilul lui cum crede de cuviință,  spun doar ca la noi in familie, sa fie ei fericiti e mult mai important decât ce e la moda sau ce e considerat „in norme”. 

Mie, de exemplu, mi-ar plăcea ca cel mare sa meargă la karate, sa ia câteva lecții măcar, pentru ca tot exersează prin casa diverse mișcări, se vede ca ii place și mai e și mare fan ninjago. Am grija mereu sa nu las ceva aiurea, pentru ca are o forța slăbănogul…. Când i-am propus a zis ca nu vrea, ca e prea mic. 😂

N-am insistat pentru ca acum știe ca dacă vrea, îmi poate spune, se rezolva imediat. Eu tot mai cred ca dacă o sa meargă o sa-i placa dar ce pot sa fac, aștept sa crească. 

Singurul curs la care merge și la care sare in sus de bucurie când aude ca urmează e înot. Ma bucur mult ca in sfârșit ii place și mofturosului ceva și ca merge de drag. E foarte important sa știi sa înoți, o spune o mama de 30 și ceva de ani care intra in mare numai cu colac. 

Aud mereu de copiii chinuiți, forțați sa meargă la cursuri de balet, teatru, și cine știe ce visuri neîmplinite ale părinților. Copii care nu au timp de plictiseala, de regasire, de gândit la ce vrea cu adevărat. Mulți ajung sa plece dimineața de acasă și sa mai vina seara, încercând sa bifeze cât mai multe pe lista cu activități, întocmai ca un adult. 

Dragi părinți, nu mai forțați copiii sa va îndeplinească visurile, lăsați-i sa lupte pentru ale lor. Balerina n-o sa ajungă dacă nu are talent și tragere de inima. Engleză n-o sa învețe doar pentru ca e important sa știi in zilele noastre sau pentru ca tu ți-ai fi dorit sa știi. Cântăreața vestita n-o sa ajungă niciodată dacă falsează grav la un an după prima lecție de canto. Nici fotbalist nu va ajunge dacă doar lui tati ii place. 

Gândiți-vă de doua ori înainte sa decideti ce cursuri va urma copilul vostru. 

Dacă nu va pleca de acasă bucuros, dacă nu va povesti la întoarcere neîncetat, daca nu va menționa la sfârșitul cursului progresele pe care le-a făcut, înseamnă ca el merge acolo pentru tine, nu pentru ca așa ii place lui. 

Da-i dreptul sa aleagă, sa ajungă acolo unde visează el, nu tu. 

Sa-i dai posibilitatea sa aleagă inseama sa-l responsabilizezi și sa-l faci conștient. Nu cred ca ți-ar plăcea mai târziu sa-ți reproșeze timpul pierdut sau șansa ratata. 

Sâmbătă am fost din nou la școala de bloggeri 


Sa scriu pe blog nu mi se mai pare mare grozăvie. O fac natural, fără sa ma simt constrânsă in vreun fel și doar atunci când simt nevoia cu adevărat. 

O fac de 2 ani fără sa ma gândesc unde o sa ajung pentru ca nu mi-am făcut un țel din asta. Sau poate, pentru ca locuiesc in provincie și sunt conștientă ca nu o sa am cine știe ce deschidere spre campanii sau n-o sa pot câștiga destul cât un salariu. Asta e dezavantajul meu si totuși scriu. De ce? 

  • Pentru ca îmi place sa ma exteriorizez prin scris. Ma simt mai bine sa scriu ceva ce ma roade de mult timp decât sa-l povestesc unui prieten. Mi se pare mai intim sa scriu, deși o sa afle poate toată lumea ce am pe suflet. Și asta nu e Ok câteodată. 
  • Scriu pentru ca nu ma aștept sa fiu descoperită ci pentru ca ma descopăr pe mine cu fiecare articol.
  • Pentru ca nu-mi place niciodată sa abandonez un lucru înainte sa-l termin, iar aici știu sigur ca mai am multe de spus și de învățat. 

Nu o s-o termin cu scrisul prea curând pentru ca am descoperit o lume noua in care ma regăsesc alături de cei care fac acest lucru mult mai bine decât o fac eu. 

Și mai ales, scriu pentru ca am de la cine sa învăț in fiecare zi, in fiecare luna.

Ce înseamnă Digital Parents Talks?

 In fiecare luna, exista o mâna de oameni frumosi, care s-au gândit ca bloggerilor părinți la început de drum le-ar trebui niscaiva îndrumare. Sa știe ce subiecte sa abordeze, maniera in care sa o facă, regulile după care trebuie sa se ghideze dacă vor sa-și screascca numărul de cititori, cum sa-și descopere motivația și mai ales cum sa scrie corect și eficient.

Au creat mai întâi un grup pe Facebook și mai apoi o comunitate. Se țin regulat întâlniri in fiecare luna negreșit și se străduiesc sa primească bloggerii cum nu se poate mai bine. 

Ieri a fost a șaptea ediție de întâlniri. Stiu ca nu am putut lua parte la toate, însă cu siguranța mi-am făcut prieteni noi, am învățat și mai ales am avut de câștigat. 

Urăsc ca nu am timp sa fiu pe blog atât de des pe cât mi-ar plăcea sa o fac dar ma bucur ca atunci când scriu ma gândesc de doua ori înainte. Și asta datorită întâlnirilor lunare de la Digital Parents Talks, unde experți in diverse domenii vin și ne explica in detaliu tot ce avem nevoie sa atragem succesul.

Sâmbătă 27.05.2017, ne-a deslușit puțin tainele Facebook-ului Matei, profesor la Ok Institute. Va spun, nu-i lucru ușor, Facebook-u’ asta, dar nici de speriat dacă știi cum sa-l mânuiești corect. Locația, Conacul Golescu, a fost perfecta, de data asta,  nu numai pentru noi dar și pentru copii (da, au fost și copiii lângă noi),  care s-au distrat copios alături de Liviana și magicianul Bogdan Muntean prin bunăvoința Cartoon Network dar despre asta revin cu o postare specială. 

Mulțumesc încă o data organizatorilor pentru acceptarea tuturor bloggerilor care își doresc sa învețe și pentru efortul pe care îl depun in fiecare luna ca noi sa ne simțit excelent. Voi sunteți inspirația mea. ❤️

Vreau ” Școala Altfel” in fiecare zi 

Când vin de la serviciu, de cele mai multe ori copiii sunt deja acasă. Când intru îmi place sa-i strig tare sa le aud tălpile pe parchet cum se grăbesc sa ma întâmpine. E scena mea preferata pentru totdeuna. Ma distrez de răspunsurile lor caraghioase si simpatice, mai ales când îmi povesteste G cum ii face doamna masaj, iar fetelor le mângâie parul. 

Imi place sa știu de la ei cum au petrecut, de aceea ii întreb pe rând cum s-au simțit la gradi, ce le-a plăcut cel mai mult, ce le-a plăcut cel mai puțin, când au fost veseli și când s-au supărat, ce activități au avut și așa mai departe. 

Niciodată, dar niciodata, nu îmi povestesc mai cu entuziasm cum și-au petrecut ziua, decât in săptămâna altfel. De luni de când vin acasă incantați si plini de povestiri care mâine care mai alese. 

Abia fac fata cu atenția, cui sa-i acord mai înainte, pe cine sa ascult primul, care sa spună ce i-a plăcut mai mult. Căci, da, ei se distrează cel mai mult zilele astea. In doar câteva zile mi-arată desene cum nu am mai văzut, fac bărci din hârtie, modelează cu aluat de patiserie sau fac experimente. 

E așa bucurie cu ei, îmi vine sa-i mănânc. Și îmi mai vine sa ma duc undeva sus, la oamenii ăștia din minister, sa le spun și lor ce tare se distrează copiii noștri când nu sunt obligați sa urmeze o planificare invechita încărcată cu poezii pe care trebuie sa le memoreze. Și i-as mai ruga sa vina sa le vadă chipurile fericite când povestesc cât de tare le-a plăcut ziua asta. 

Sa vina sa-i audă cum povestesc de concursul de biciclete sau de desenele pe asfalt. Cum s-au jucat cu piperul, cum au bucătărit, cum au fost la olărit și in vizita la pompieri. 

Am lăsat și câteva poze pe aici sa-mi stea mărturie la vorbele mele, sa le întărească convingerea. Pentru mine „Școala Altfel” înseamnă zâmbet, bucurie, licărire in ochișori, joaca, învățare prin joaca, spirit liber, copilărie, amuzament și multă voie buna. Exact cum ar trebui sa fie mereu la grădinița. 

Vin copiii cu drag la grădinița, abia așteaptă sa vadă ce mai urmeaza următoarea zi. Si nu sunt numai copiii mei incantați, e o fericire generală, se bucura cu toții, așa cum ar trebui sa facă in fiecare zi a copilăriei lor. 

Ca sa nu mai zic ca dorm neîntorsi toată noaptea. Și eu pe lângă ei, ca săptămâna asta m-am odihnit cel mai bine din ultimii ani. 

Pentru fericirea copiilor mei strig cât pot de tare: 

– Vreau „Școala Altfel” in fiecare zi! 

„Nu-mi plac pupicii” care ma doare


Când am devenit mama pentru prima data am crezut ca forma asta de iubire care se cuibărise in inima mea e maximul a ce as fi putut trai. Îmi iubeam copilul mai presus de cuvinte. El era înger, lumina, sens nou al existentei mele și tot ce ma făcea sa am rost in lume. Purtam înăuntrul meu o iubire prea mare cu care, dacă nu as conștiezat-o la timp, cred ca l-as fi copleșit pe bietul băiețel toată viața. Nu mi-as fi imaginat cum as mai putea iubi alt copil, dacă puiul de om de lângă mine era perfect. 

Nu era maxim ce trăisem pana atunci, nici pe departe. Când a venit fratele a fost maximul. Și cred ca dacă ar mai veni alt frate as crede la fel. 

Acum, cu ei doi, ma simt iar completa. Și nu, nu am împărțit iubirea, nu a fost nevoie sa împart nimic, pentru ca dragostea s-a mărit. Am acum iubire destula pentru amândoi. 

La început, cât a fost bebelus al doilea copil, sunt sigura ca i-am acordat lui mai multă atenție. Neputincios, cu nevoie crescută de îngrijire avea nevoie de mine mai mult decât o făcea cel mare. Așa ca el a fost nevoit sa se descurce singur câteodată, iar asta l-a făcut sa fie independent și matur. 

Acum, lucrurile s-au schimbat, nimeni nu mai are nevoie de mine. S-au făcut mari și m-au abandonat. Își mai amintesc când se lovesc sau vor ceva de sus de unde nu pot ajunge. Dar eu ii vreau înapoi, mai ales pe cel mare care ma cam respinge. M-am gândit ca ar trebui sa început sa petrec mai mult timp cu el. 

Pentru ca cel mic e in carantina, ca sa ma mai destind, aleg sa ies afara cu cel mare. Vorbim mult, ne plimbam, mergem in locuri in care nu a mai fost, aruncam cu pietre in apa, hranim cățelușii abandonați din parc și ne îmbrățișăm mai des. Încerc și cu pupici câteodată, dar mai mereu ma lovesc de un ” Mie nu-mi plac pupicii” hotărât. Cum ma, sa nu-ți placa pupicii? Ce înseamnă asta? Stai aici la pupat pana ma satur! Încă nu mi-am făcut plinul cu pupici. Când s-a făcut asta așa mare încât are ifosele astea? Ii plăceau mult pupăcelile pana de curând. Am greșit eu undeva? 

Am încercat intotdeuna sa ma comport egal cu ei, sa nu fac diferențe, sa nu se simtă nimeni neglijat și se pare ca mi-a ieșit. Sau nu, pentru ca de dimineața tocmai ce-l întrebam pe cel mare „- Ce face iubitul meu?”, la care raspunde celalalt micuț dintr-un colț al camerei in care privea mirat: ” – Mami, eu nu sunt iubitul tău?”.

Se pare ca mai trebuie sa lucrez la asta. 

5 greșeli pe care le-am făcut când am devenit mama 

Greșeli pe care nu le-am repetat la al doilea copil.
Când hotărăști împreuna cu perechea ta ca vreți sa fiti părinți nu știi nimic despre cum trebuie sa procedezi. Copilul nu vine cu manual de instrucțiuni pentru ca e unic in felul lui, iar dacă un lucru a mers la unul nu înseamnă ca va funcționa și la al doilea, chiar dacă exista și câteva principii pe care le putem aplica oricărui copil. Orbiți de bucuria aparitiei primului născut, suntem predispuși la greșeli in educația celui mic care pot avea urmări grave pe viitor. Iată mai jos câteva pe care le-am făcut si de care nu sunt mândra deloc, însă am încercat pe cât se poate sa le evit atunci când a apărut frățiorul.
1. L-am îndopat continuu, chiar i-am băgat in gura pana aproape de 4 ani, fără sa creez o oportunitatea prin care sa-și formeze singur plăcerea de a mânca. Cred ca uneori nici nu apuca sa digere ca eu eram pregătită cu castronelul aproape, gata sa-l îndop. Îmi pare foarte rău, mai ales ca acum a devenit anxios la masa, rar isi dorește sa experimenteze gusturi noi și aproape niciodată nu-i e foame.

2. L-am ferit de rele la orice pas, am fost lângă el in fiecare secunda a existentei, l-am protejat de tot și de toate și am descoperit mai târziu un copil temător, fără putere de decizie, care nu îndrăznește decât foarte rar. 

3. Am făcut eu in locul lui tot ce ar fi trebuit sa-l învăț pe el sa facă: am șters după el, am strâns jucăriile răsturnate, chiar am vorbit in locul lui, cu alte cuvinte am anticipat ce vrea sa facă sau sa zică și am executat eu. Cel mai greu a fost ca el a vorbit destul de târziu, ca sa nu mai zic ca el nici la 5 ani nu intra in spațiile de joaca singur. 

4. Nu l-am învățat sa socializeze. L-am protejat in brațele mele de oameni, nu l-am lăsat in preajma altor persoane decât foarte rar și foarte putin. El nu a vorbit cu alți oameni in afara de cei din familie, pentru ca eu nu i-am dat ocazia. Acum lucram la partea aceasta de relaționare cu eci din jur, încercam sa-i arătam cum e politicos sa te comporți in preajma celor din jur și nu e ușor deloc. Mai ales când ne întâlnim prin oraș cu colegi și el niciodată nu e cel care saluta primul.

5. I-am spus eu ce e bine și ce e rău fără sa-l las pe el sa descopere singur. I-am permis sa facă orice, l-am iubit orbește, aproape fără limite și l-am transformat intr-un monstruleț răsfățat. 

Noroc ca Dumnezeu mi-a deschis ochii și am reușit la timp sa-mi dau seama unde greșesc. M-am redresat tocmai pentru ca îl iubesc foarte mult și simt ca sunt datoare sa dau lumii um om bun, corect și bine crescut. In fiecare zi facem progrese și ma bucur sa descopăr un copil extrem de inteligent. Acum am o noua șansa, sa încerc sa îndrept acolo unde am greșit, dar și sa nu repet comportamentul acesta de mama obsesiv-ocrotitoare și la al doilea copil. Drept dovada sta faptul ca frățiorul este mult mai sociabil, mult mai zâmbăreț și descurcăreț, încearcă prima data singur și apoi cere ajutor, e amabil și extrem de iubitor, deci, se poate. 

Motivul pentru care mi-ar mai plăcea un copil in viața mea 

Am primit multe lucruri neașteptate, pe unele chiar nu știu dacă le meritam. Au fost unele pe care mi-ar plăcea sa le uit. Pe unele le păstrez in cutii cu amintiri, pe altele le port cu mine și pe cele mai multe le tipăresc in minte prin amintiri și aduceri aminte de cum m-au făcut sa ma simt. 

Asa a început si povestea mea cu maternitatea. A așternut in mine o puternica avalanșa de calm, răbdare și putere cum nu am mai simțit niciodată pana atunci și nici nu cred ca voi mai simți. M-am gândit mult ce anume ma făcea sa fiu așa îngăduitoare și răbdătoare și calma și fericita… și cred ca mi-am dat seama ce. 

Sunt convinsă ca atașamentul și caldura simțite odată cu alăptarea m-au transformat complet. Acum ca sunt mari, mai tare îmi întăresc ideea. Când erau mici și aveam un conflict sau pur și simplu doream sa ne reconectam, titi era cea mai buna metoda. Zâmbea instantaneu doar când ii propuneam, fără sa fie nevoie de prea multă convingere. Sarea bucuros spre ea și molfăia râzând de plăcere in timp ce pe cealaltă o dezmierda sau chiar o chinuia, adică o butona dureros tare… Îmi pare rău ca nu am poze multe și îmi pare rău ca amintirea a rămas tiparită numai in inima mea. Ce-as mai vrea sa-l văd cum adoarme cu lăpticul curgând din gura-i plină. Cum ragaie de satul și cum dădea cu nasul la bluza când încă nu știa sa ceara. Ce griji îmi făceam pentru el când mânca prea mult! Aveam așa, o teama, cum ca o sa-i crape burta dacă mai i-a o singura înghițitura sau ca o sa vomite de cât a mâncat. Și de unde? El dormea ghiftuit și satisfăcut fără sa știe ca eu ma miram de cât poate sa fie de hulpav. 

Nu uit nici episoadele in care, la drum lung imi transforma sânii in suzeta, și-mi rodeam unghiile de nervi ca nu ma puteam mișcă nici măcar un centimetru, deși acum, privind in urma, le-as vrea înapoi și pe aceastea atât de deranjante. 

Nu pot sa uit primele zile după naștere când nu se instalase încă lactația, iar bebe, născut cu reflexul de a suge cu cea mai mare forța din lume, zic eu, dar și prost poziționat, îmi lăsase răni atât de adânci încât sângerau, ca sa nu mai descriu durerea. Aproape trei săptămâni le-am păstrat pana s-au vindecat. Îmi venea sa plâng când venea timpul sa alăptez si când ma gândeam cât de tare o sa tragă din rana teroristul ăla mic și înfometat. Dar ce a fost greu a trecut repede. La câteva luni de la naștere alăptarea devenise cel mai firesc lucru din lume. Iubeam sa-l văd cum se întinde, cum se răsfață, cum rade cu el in gurița sau cum se relaxează pana îl ia somnul. A trecut ceva timp pana m-am obișnuit cu ideea ca ceva de la mine poate fi așa hrănitor, ca existența suflețelului acela mic depinde exclusiv de mine. Asta cred ca mi-a dat cel mai mult încredere in mine. Fără alăptare sunt sigura ca nu m-as fi adaptat așa de bine la noua situație apărută in viețile noastre. N-as fi înțeles ce înseamnă devotamentul complet și dăruire de sine fără gurița lui lipita perfect de pielea mea. Și poate ca pare deplasat pentru unii, dar simt ca as fi putut alapta la nesfârșit pentru ca atunci când a venit momentul sa închidem acest episod absolut minunat din viețile noastre, cred ca am suferit mai mult eu decât bebelușul. Chiar și scris despre asta, puteți afla de aici.

Oricum, dacă nu vrei sa ai grija biberoanelor, a tetinelor, grija sa ai tot timpul o sursa de încălzire pentru apa, sa cari după tine o grămada de accesorii, atunci alege sa ai tot timpul pregătit la tine lapte la temperatura optima, mai bun și mai hrănitor decât orice lapte praf de pe piața, de fapt, de necomparat cu orice marca de lapte praf, absolut sigur, perfect sterilizat, un medicament pentru sănătatea celui mic și pentru sufletul tău. Cine poate și își dorește cu adevărat sa o facă, nu e nimic mai potrivit pe lume decât alăptarea. Eu am avut atât de multă încredere ca ceea ce fac e firesc și natural încât am reușit sa trec peste barierele impuse de societate cu privire la alăptatulu in public si am făcut-o oriunde și-a dorit copilul: in parc, la cumpărături, la mare, la munte, și tare bine i-a prins. 

Alăptarea e o experiența binecuvântata pe care trebuie sa o trăiești cel puțin puțin o data in viața. Eu am trecut de doua ori prin asta și chiar dacă am încheiat cu nașterile, alăptarea e singurul lucru din lume pentru care ar merita sa mai incerc. 

Sarbatorile de Crăciun fără copii e ca iarna fără zăpada 

Căci ce gust sa aibă cozonacul dacă nu-l împarți egal la câte doua perechi de mânuțe întinse, aproape arse de nerăbdare sa guste din dulceața lui? Ce bucurie mai mare e pe pământ decât licarirea din ochii unui copil atunci când deschide cadoul mult așteptat chitaind de bucurie? 

Ce Ajun de Crăciun e acela dacă in casa nu se aud tălpi de copil pe pardoseala? Și dacă n-ai cu cine sa pregatesti farfuriuța moșului cu fursecuri și cu paharul de lapte călduț? Ce felicitare mai frumoasa poți primi decât aceea in care Steluțele desenate stângaci alături de inimioare, de un om de zăpada ciudat și un personaj de desen animat s-au îngrămădit toate pe o foaie numai ca sa-ți mulțumească doar pentru ca ești?

Nu zic ca fără copii, n-ar mai fi nimic Funny. Sau ca nu te poți bucura de Crăciun , căci dacă ma gândesc mai bine, parca fără copii e mai liniște și mai putina bătaie de cap. Mai putina mâncare, mai putine cadouri, mai putine lumini și mai multă odihna, mai mult timp pentru voi, mai multă distracție in doi. Și parca se poate trai și fără, dar nu știu pana când? Nu știu și nici nu vreau sa aflu golul din casele celor care iubesc ordinea mai mult decât o ființa umană. Mie îmi place haosul creat de ei, îmi place suspansul, îmi place dezordinea lăsată in urma lor pentru ca așa știu ca au incercat sa descopere, îmi place gălăgia, îmi place sa-i am, sa fie ai mei, sa le văd strălucirea din ochi atunci când zâmbesc.

Celor care au așa ceva le doresc sărbători sănătoase alături de ei. Lumina Nașterii lui Iisus sa le aducă răbdare și putere nesfârșita sa le poată face fata nazurilor și ideilor lor năstrușnice. Sa ne întărească in credință in fiecare zi a anului ce va urma si sa ne aducă numai pace si liniște in suflete. 

Celor care nu au și vor, le doresc ca magia Crăciunului sa aducă in casele lor bucuria unui nou început. Și vouă tuturor, va trimit doar gânduri bune, cu urări de sănătate. Viata sa va scoată in cale numai oameni care sa va motiveze și sa va inspire, pace cu voi și cu toți ai voștri , iubire de oameni și încredere in puterea voastră, pentru ca doar așa visurile voastre vor deveni realitate. 

Previous Older Entries