De ce refuză medicii din România să mai facă avorturi? O femeie nevoită să păstreze sarcina

Publicat de de Anna Georgescu

De ce refuză medicii din România să mai facă avorturi? O femeie a fost nevoită să păstreze sarcina ajunsă la 14 săptămâni.

Titlurile din presa de azi spun despre cazul unei femei. Refuzată de multe spitale din București, printre care Maternitatea Polizu, Filantropia sau Spitalul Universitar București, femeia a ajuns cu sarcina la 14 săptămâni fiind nevoită să păstreze copilul.

Deoarece tot mai mulți medici ginecologi nu mai vor să aibă pe conștiință un avort, refuză să mai facă întreruperi de sarcină. Conform legii aceștia au posibilitatea de a face avorturi, dar nu sunt obligați. Pot de asemenea și să refuze. Ceea ce se și întâmplă în ultima vreme. O viață a fost salvată.

Știrea asta mi-a amintit de comentariul unei doamne doctor ginecolog care a reacționat la un articol pe care l-am scris în urmă cu ceva timp. Nu am apucat să scriu despre asta, deși mi-a dat mult de gândit ce a spus atunci. Articolul despre care vorbesc îl puteți găsi AICI.

Doamna doctor a răspuns articolului așa:

“Mulțumesc foarte mult, Ana Georgescu! Cred că ne vom face bine cînd fiecare dintre noi ne vom apleca la nevoile semenilor nostri.

Din 2008 tratez infertilitatea și după mii de proceduri efectuate văd cîti bani cheltuie cuplurile pentru a putea face un copil. Văd regretele femeilor care au avortat copii în tinerețe…”din greșeală” și de multe ori nu reușesc să repare greșala. Văd regretele femeilor mai în vîrstă care au cîte un copil și regretă că nu au facut mai mulți. Mă uit la știri și văd copii omorîți pe trecerea de pietoni sau în alte împrejurări…fiind poate unicul copil al familiei cu părinți la vîrsta la care nu mai pot face copii.

Nu fac avorturi din principiu. Viața este în mîna lui Dumnezeu. El o dă și tot El o ia. Nu vreau să mă bag în treaba Lui. Viața nu este ușoară și nu a promis nimeni Raiul pe pămînt, dar viața are prioritate indiferent de ce credem noi. Poate întorcând o mama de la avort…salvezi un copil și o ajuți și pe ea să se mîntuiască…lucru în care cred. 😊”

Cât de frumos! Aveți cred că respectul tuturor prin aceste vorbe pline de înțeles. Nu am cuvintele necesare să mai comentez așa cum ar trebui, umanitatea și sinceritatea răspunsului. Cred că suntem pe drumul cel bun. Există informație la tot pasul. Suntem în mileniul trei. Dacă faci sex neprotejat și apoi vrei să avortezi îți asumi. Sunt zeci de metode de contracepție chiar și după ce s-a întâmplat. Soluții există, numai că ignoranța e mare, iar educația lipsește cu desăvârșire în multe cazuri. Suntem mulți pe planeta asta, nu încurajez și nici nu descurajez nimic. Vreau doar să ne revenim. Să ne facem bine. ❤️

Ziua Internațională a Familiei. Ați sărbătorit?

Publicat de de Anna Georgescu

Ziua familiei. Ați sărbătorit azi? Nici noi.🤭

Vreau să revin ușor, ușor la blog. Da poate e învechit să scrii pe blog. Mai ales acum când toată lumea e pe vizual. Video e la mare căutare. Platforma TikTok a înflorit, de fapt, ce spun eu? E în trendul trendurilor. ✌️

Din familie face parte și blogul. Așa simt. Și familia mea e mare dacă stau să mă gândesc la modul extins. Dacă reduc proporțiile, rămân eu cu soțul, copiii, un hamster, câțiva pești și tot ce ne unește pe toți.

În trecut familia mea era cu tata și cu mama. Tata nu mai e, mama a rămas stâlpul nostru către care tindem. Și e bine. Nu m-am depărtat prea tare de ai mei.

La fel ca intr-o oricare altă familie există bune și rele. Relele sunt mereu, dacă ne concentrăm pe ele. Îți vin în cap, nu poți să scapi. Dar când există iertare, poate și compromisuri uneori, când există energie și nu rămâi în rutină, sunt mari șanse ca familia să rămână unită. Și chiar să ne iubim intre noi într-un mod extrem de plăcut. Cam așa când vii acasă de drag.

Am acceptat de mult că oamenii se schimbă. Ce ești azi, nu ai fost anul trecut și tot așa. Greșit e să speri că viitorul o să fie ca prezentul. Nu are cum. Depinde de tine cum te adaptezi. Nici tu, nici el, nici copiii, nimeni nu rămâne la fel.

Greșit e și să crezi că fiica/fiul tău va avea nevoie de tine mereu. O să vină o vreme când nu va mai avea. De aia trebuie să rămânem întregi la cap. Să nu-i copleșim, să ne păstrăm pasiunile, să nu devenim părinți și atât. Cine ești? Ce vrei? Ce faci ca să obții ce vrei? Ai încercat? De ce te temi? Întrebări pe care mi le pun mereu.

Mama spunea mereu: “Ce tragi, aia ajungi.” Cam așa e. Vrei ceva, întinde-te și ia. Vrei ajutor? Cere. Nu o să te roage nimeni cu binele, cu bani, cu ajutor. Mila e patetică. Și o văd mereu peste tot. Fie în încercări de a face ce face celălalt, fie în a încerca să creezi o imagine falsă, dar fără niciun efort individualist.

În fine. Familia mea e perfectă în imperfecțiunea ei. Am trecut prin multe. Încercăm să fim mai buni în fiecare zi. Ne distrăm și nu uităm să râdem și să facem haz din probleme.

Ca intr-o seară, când eram la masă cu băieții. Zic să dăm și noi la știri să vedem ce mai e cu războiul. Și se vorbea de Moscova. Eu ca să și învățăm câte ceva îl întreb pe cel mare ce oraș important e Moscova asta? Zice corect copilu’: “Capitala Rusiei”. Bravo, mă mami! 👏🏼

Și apoi zic să-l bag în seamă și pe mezin. Îl întreb de capitala Franței. La care dânsul:

“- A, eu nu știu, mami! Eu încă n-am învățat despre planete.” 😂

Cam așa e familia. Să vorbiți într-una. Chiar și dacă spuneți prostii. ❤️

Bucuria lumii, născut de Ziua Fericirii

Publicat de de Anna Georgescu

Bucuria lumii mele e născut de Ziua Internațională a Fericirii.

Știu că l-am născut dimineața. Era însorit, parcă. Încep să uit despre ziua aia și îmi pare atât de rău! Se așterne praful peste amintiri, uit mânuțele lui grăsane, uit atingerea, uit multe pe care le vreau mereu in gând. 🥺

Înainte cu doi ani de la nașterea lui, Adunarea Generală a ONU a decis ca în ziua de 20 martie să fie sărbătorită Ziua Internațională a Fericirii. Așa că în fiecare an în ziua asta îl sărbătorim și pe el.

Acum au trecut 8 ani de când a apărut în viețile noastre. Și el e tot așa. Fericit cu el însuși. Nu are nevoie de nimeni. Se descurcă singur în orice situație. De fericit nu mai zic, e zilnic. Iartă ușor, trece cu vederea, zâmbește mult și ne iubește pe toți.

Câteodată mă ia de mână și mă duce în pat. Mă strigă iubire, semn ca vrea să-l mângâi și sa-l iubesc. Are ochii de un negru ireal, părul ușor lunguț și un zâmbet ce ascunde o strungăreață de care sper sa scape. 😊 Scriu asta ca să-mi aduc aminte peste ani.

Că timpul ăsta nesuferit mi-a luat mirosul lui de bebeluș. Mi-a luat zâmbetul lui știrb cu mângâierea aia pe care mi-o dădea în privire atunci când era alăptat. Mi-a luat pantalonii ăia groși cu o dungă intr-o parte pe care îi purta când mergea de-a bușilea când mă ajuta să bag hainele în mașina de spălat.

Odată am rămas singuri acasă. Țin minte că i-am tăiat unghiile și s-a mișcat fix când tăiam. I-a curs sânge de la deget. Puțin, dar suficient cât să scâncească și cât să mă facă să regret toată viața. Apoi, mai cădea din pat, se mai lovea… Pe toate le treceam cu inima strânsă de durere pentru el. Acum că e mare și independent, parcă simt că-l pierd ușor, ușor.

Știu, mi-a adus tot timpul, amintiri multe, mai frumoase, mai pline de iubire. Ca aseară, când i-am dat cadoul din partea părinților. Nu și-a dorit jocuri pe calculator, nu și-a dorit o carte sau bani. Doar o pijama cu glugă de care vorbea mereu când ne băgam la somn. Și a fost atât de fericit când a primit-o încât mi-a dat un pupic și mi-a mulțumit în cel mai frumos mod posibil cu zâmbetul lui ștrengar.

Să ne trăiești fericit, așa cum te-ai născut. Sub semnul fericirii să te știu toată viața ta, pui de om de 8 ani. Să ai puterea de a schimba lumea cu bucuria ta și să nu uiți cât de mult te putem iubi.

Acum avem treabă. Am umflat balonul, ne pregătim să-i primim prietenii la cea mai frumoasă petrecere. Și promit să te cresc până la sfârșit cu blândețe și cu grijă ca niciodată să nu îți pierzi încrederea că oamenii sunt buni.

Te iubesc mult, Ali meu frumos!❤️

Doamna doctor care s-a oferit să monitorizeze gratuit sarcina unei mămici care dorea să avorteze

Publicat de de Anna Georgescu

Pe un grup de mămici a apărut o postare. Una dintre mămici dorea să afle unde poate găsi un doctor dispus să efectueze un avort. Se pare că doctorul la care obișnuia să meargă nu efectua și chiuretaje. Din câte am înțeles ulterior, doamna avea probleme de sănătate. Nu cunosc cât de grave erau, posibil o răceală sau cam așa ceva din câte am înțeles.

S-a pornit o triadă de comentarii. Toată lumea încerca să o convingă să curme viața nevinovată. A fost un grup de suport extraordinar. O mobilizare pro naștere cum n-am mai văzut până acum. Desigur, au existat și comentarii contra, cum că efortul financiar e costisitor în creșterea unui copil, no comment.

Unul din mulțimea de comentarii mi-a atras atenția. Venea din partea unei doamne doctor, Marilena Băluță, care s-a oferit să îi monitorizeze sarcina absolut gratuit. Mi s-a părut un gest extrem de frumos. Câta compasiune și ajutor neașteptat. Dacă mă socotesc cheltuielile de la ambele sarcini cred că aș strânge o sumă incredibil de mare. Nu e lucru puțin ca cineva să te ajute dezinteresat.

Scriu aici nu ca să judec decizia unei doamne gravide de a păstra sau nu copilul. Pentru că decizia îi aparține, dânsa știe cel mai bine cum trebuie să procedeze. Deși când se naște o minune care miroase a bebe, a duh sfânt, uiți tot și te vindeci și de ce nu te durea. 😁

Scriu ca să laud intervenția doamnei doctor. Care putea să citească doar postarea și comentariile și să nu intervină în niciun fel. Dar a ales să ajute și asta e cea mai mare dovadă de umanitate.

Felicitările mele și ale celor care au laudat gestul, doamna doctor! Mă bucur din tot sufletul că există medici așa cu suflet mare. Am speranța că ne facem bine ca țară, ca neam, cu oameni așa buni și altruiști. ❤️

Sunt curioasă care a fost până la urmă decizia viitoarei mame. Dacă știe cineva să-mi spună și mie. 😊

Femei care condamnă alte femei. Abject

Publicat de de Anna Georgescu

Femei care condamnă alte femei. Abject. Un titlu care mă dezgustă, dar care trebuia folosit.

De curând o mamă a fost dată dispărută de soțul ei în orașul meu. S-au făcut demersurile necesare la poliție, s-a mediatizat cazul pe rețelele de socializare, în special faptul că unul dintre copiii femeii dispărute suferă de leucemie, iar în prag de sărbători mama l-a abandonat pe el și pe fratele lui.

Articolele apărute în presa argeșeană au fost nemiloase. S-au distribuit în zeci de grupuri. Oamenii au început acuzele cu o ură nejustificată la adresa femeii. În principiu femeile. Ele constituiau majoritatea celor care o numeau în fel și chip. Aceleași femei care probabil au greșit și ele vreodată. S-a descoperit apoi că mama a plecat de bunăvoie de acasă. Motivul? S-a îndrăgostit de altcineva în timp ce era în spital cu copilul bolnav. Nu știu dacă sigur asta a fost tot. Spun ce spune presa.

Nimeni nu s-a gândit la motivele care a dus la asta. Ce stă oare la baza acestui eveniment? E cineva care a trăit exact aceleași lucruri trăite de femeia respectivă? Cunoaște cineva exact cum era atmosfera în casa lor?

Poate soțul știa oarecum de ce se petrece. Poate a vrut să facă public tot evenimentul ca să capete sprijin și să se vindece prin blamarea soției. Nu știu, cred.

Poate mama respectivă trece printr-o perioadă foarte grea în care și ea are nevoie de sprijin moral. Și nu l-a găsit acasă. Nu cred că e foarte ușor să treci prin ce a trecut ea. Iar ca mamă pot să spun că nu poți îngriji un copil sau pe cineva bolnav dacă tu nu ești bine. Pur și simplu nu ai putere. Cred că a cedat presiunilor și gândurilor. E de înțeles în situația dată.

Mă uimește ura asta gratuită. Împroșcată cu mizerii și cu cuvinte dintre cele mai jignitoare. Și culmea, tot de la alte femei. Care probabil au și ele traume, le e și lor greu, se simt și ele copleșite câteodată. Dar care se ascund și pun măști. Măști de mame perfecte, soții model, femei ireproșabile care nu ar putea să facă asta niciodată.

Eu cred că e greu. Nu cunosc personal persoanele implicate în poveste. Dar ca femeie sunt pur și simplu oripilată de cum a fost judecată o mamă. Cine suntem noi să ne dăm cu părerea în public? Cine emite judecățile de valoare pe grupuri? Femeile care ar trebui să se susțină.

În încheiere aș vrea să faceți un exercițiu de gândire. Dacă ar fi fost invers. Soțul se îndrăgostea și pleca de acasă? Cine era de vină? Vă spun eu. Amanta, desigur. Ea i-a sucit mințile și l-a luat de lângă copilași. Că doar nu era el.

Cum am început să iubesc altfel sau 10 ani de mămicie

Publicat de de Anna Georgescu

Era frig. O noapte rece de toamnă. Se iveau primele semne că voi naște în curând. Eram pregătită, oarecum.

Anunț acasă. Soțul meu urma să devină tată, eu urmam să văd în sfârșit cum arată copilul din burta mea.

De nouă luni îmi imaginam în toate modurile posibile cum va arăta bebelușul. Era cea mai mare curiozitate a mea. Nu știam nimic despre a fi mamă. Știam doar că voi deveni.

Printr-o încurcătură de situații, soțul nu a mai putut ajunge la timp. M-a ținut de mână cel care urma să-i devină naș nou-născutului. Pentru asta mereu o să-i fiu recunoscătoare. Contează mult să te încurajeze cineva atunci când ești speriat, uimit, temător, toate în același timp.

În fine, micuț, nici măcar 3 kg, mogăldeața din fața mea era fiul meu. Nu avea păr aproape deloc. Tin minte ochii mari și curioși. Nu știam ce înseamnă asta. Nu aveam niciun sentiment. Adică, nu mă judecați, dar nu puteam să zic că mă topesc după el. Chiar mă întrebam de ce nu simt o dragoste mare? Cum zic mamele, cum scrie in cărți…

Seara, la 12 ore după naștere am fost mutată cu el în cameră. Și a fost nevoie să-l îngrijesc, desigur. Mi-era greu, abia mă mișcam și ce am zis? Mai bine îl iau lângă mine în pat. Oricum nu mă pot mișca nici eu nici el, așa că suntem chit, stăm amândoi aici.

Ușor, ușor, am început să ascult tăcerea. Îmi plăcea. Dar era ceva ce se auzea constant în încăpere. Un șuier, o pufăială, un oftat din când în când. Se auzea de la el, el era, bebelușul. Era viu, liniștit și respira lângă mine. Am simțit imediat cum se umple inima de bucurie. Mă năvălea o căldură așa plăcută în corp. Îmi bătea inima mai tare de drag. Am simțit cum mă îndrăgostesc de el. Devenisem mamă. Zâmbeam, voiam să-l pup tare, râdeam de bucurie în sinea mea.

Și de atunci tot așa o țin.

Au trecut 10 ani de la nașterea lui. Aceeași iubire, numai că de 10 ori mai mare, mă leagă de el. Abia mai stă la pupat. Nu mai are așa multă nevoie de mine. Nu mă mai caută prin casă decât rar. Tot rar îmi spune si că mă iubește sau că sunt frumoasă. Eu o să-i spun mereu. Nu mă iau după el. Mi-am luat un angajament si îl duc până la capăt. Sunt alături de el toată viața.

La mulți ani sănătoși prințesu’ principesu’!

Te iubește maică-ta la fel ca în prima zi mai pe seară, așa. 😜

Ce faci când copilul tău e agresorul?

Publicat de de Anna Georgescu

Ali al meu e cel mai sensibil copil din lume. Bine, așa zice mamă-sa și încă câțiva care îl cunosc mai bine. Țin minte când avea câțiva anișori și mă tot întârzia cu ora de culcare. Ba că mai vrea apă a n-șpea oară, ba că mai face pipi, d-astea de frecuș. Și după ce varsă apa pe jos am izbucnit de nervi. I-am spus: “Of, mi-ai mâncat sufletul tu mie!” Și s-a pus pe plâns, și plângea sărăcuțul de plângeam și eu de mila lui. El a crezut că chiar e posibil să mor, dacă începe să-mi mănânce sufletul. Cam așa stă treaba cu el. Dar sensibilitatea lui acum e la alt nivel. A crescut odată cu vârsta.

Și intr-o zi când am fost să-l iau de la școală o fetița de la el din clasa plângea. Ii spunea mamei ei că niște copii au scuipat pe caietul ei. Ferească Dumnezeu, zic. Dacă e p-așa de pe clasa întâi nu e de bine. Când se apropie Ali de mine, ii zice mamei că și el e unul dintre cei care au făcut asta.

Am simțit că leșin. Am rămas fără cuvinte. Nu credeam asta. Ali a început să plângă rușinat. Fetița plângea deja. L-am rugat cu cea mai mare rușine din viața mea să-si ceară scuze și să o îmbrățișeze. Ceea ce a făcut înainte sa apuc sa termin. Apoi au urmat discuțiile depre ce înseamnă umilirea, jignirea, amarul și toată situația prin care a trecut colega lui. A spus că așa făceau niște colegi si a vrut sa facă si el, bănuiesc să fie si el acceptat in grup, probabil. Am înțeles. Ce era să mai fac? Am mers acasă, am luat bani din pușculița lui, desigur, și i-am cumpărat impreuna un caiet nou colegei. I l-a dat a doua zi cu încă un set de scuze. Care nu pot face mare lucru. De fetița aceea frumoasă și blândă, vă spun sincer, mi se rupea sufletul când mă gândeam prin ce a trecut și cum plângea in fata școlii. Dacă era al meu in locul ei? Ce aș fi făcut? Habar n-am, dar nu e in regulă ce se petrece cu copiii încă de la vârste fragede.

Niciodată nu mi-aș fi închipuit că băiatul meu o să poată să producă atâta suferință cuiva. Mai ales că el luminează pe unde trece. E de o bunătate ieșită din comun. Și repet, încerc să fiu cât de obiectiva pot când spun asta. Acum ca am scris mă simt mai bine. Parca sunt mai ușoară. Că nu vreau sa scriu numai despre lucruri bune de la noi de acasă, ci despre cele reale, care mă frământa cu adevărat.

Dar da, se mai întâmplă. Vreau să vă întreb, voi cum ați fi procedat?

Da, ne certăm. Cearta e bună uneori

Publicat de de Anna Georgescu

Da, ne certăm. Cearta e bună uneori, așa am auzit.

În ultima lună, copiii mei au fost întrebați de două ori de persoane diferite dacă mami și tati se ceartă. Copiii sunt sinceri și au spus adevărul. Da, se ceartă, părinții se ceartă.

Au venit copiii acasă și mi-au spus. În sensul că, oare de ce i-a întrebat asta? De curiozitate, zic, să nu intru cu ei în detalii. Chiar dacă mă îngrijorează ce cred bieții copii. Aș vrea să răspund eu, dacă se poate. Ca să citească și curioșii.

Eu și soțul meu ne certăm. Știu, e o veste șoc. N-ai mai pomenit așa ceva. Dar, da, ne certăm, întrebați vecinii dacă nu ne credeți. Știu ei mai bine. 🤣

Dar ce e așa interzis să te cerți? Adică lumea asta nu se ceartă? Sau doar noi avem interzis la ceartă? Mă îngrijorează faptul că ăștia mici o să înceapă să creadă că suntem anormali. Că doar noi ne certăm. Când noi de fapt călătorim, râdem, ascultăm muzică și trăim cea mai frumoasa parte a vieții noastre: tinerețea.

Cearta e bună uneori, eu așa am auzit. Să ții în tine supărarea nu prea e bine. Dar cearta n-are nimic. Toți o practicăm, dar numai unii au curajul să recunoască. Eu nu vreau să car durerea și frustrarea după mine ani întregi. Nu vreau să mă simt ciudat și limitat. Vreau să-mi vărs năduful și să mergem mai departe. A doua zi ne împăcăm. Că așa face o familie. Rezolvă problemele, le pune pe masă, le discută pe orice ton, oricum ar fi, numai să le discute. Și apoi să meargă mai departe.

Și ce li s-o fi parând unora așa urât că te cerți? E greu să treci prin toate etapele vieții alături de cineva. E greu să evoluezi și să te maturizezi lângă aceeași persoană toată viața. Te mai cerți, te mai împaci. Îți dai seama ce facem noi? Nu s-a mai pomenit.

Ăștia care întrebați, am și eu o întrebare? La voi viața e numai lapte și miere? Sau încercați să evitați problemele și aveți impresia că totul e în regulă? Băgați mizeria sub preș, așa e?

Eu nu. Mai am și probleme, dar nu renunț la prima bătaie de vânt. Mă cert, mă împac și tot așa. Și împăcarea e și mai duce, să știți. Eu știu. Promit că o să mă mai cert, n-am cum altfel. Doar așa învățăm, din greșeli, din discuții și din probleme rezolvate, nu evitate.

Hai, zi ușoară! Vă invit la cafeluță.🤣

Mama live pe Facebook, copiii morți pe caldarâm

Publicat de de Anna Georgescu

Mama live pe Facebook, copiii ei morți pe caldarâm din cauza unui moment de neatenție.

Ieri în Ploiești s-a întâmplat o tragedie. Doi copii gemeni de numai doi anișori au căzut de la etajul 10 al unui bloc. Impactul pentru ei a fost mortal, din păcate.

Acum, apar noi informații pe care le-am aflat și eu din presă. Primul lucru care ne vine în minte e unde erau părinții în momentul respectiv? Pentru că ne dorim o explicație, nu că am vrea să învinovățim pe cineva. Tragedii se întâmplă peste tot în lume. Dar copiii mici se știe că trebuie supravegheați îndeaproape. Sunt mămici care se panichează când au băgat ceva în gură, când cad și se julesc în genunchi, le înțeleg perfect pe toate. Prea multă atenție câteodată nu strică.

Se pare că momentul în care au căzut micuții, corespunde cu momentul în care mama era live pe Facebook. Martorii spun că înainte de impactul fatal, mai multe obiecte au fost aruncate de la etaj. Semn clar că cei doi copii erau de ceva vreme nesupravegheați.

Recunosc, am fost curioasă să văd și eu live-ul. Personal, metoda asta de socializare cu live mi se pare o prostie în general. Nu faci decât sa te uiți la camera frontală și să vezi cine te urmărește, că de vorbit nu prea se obișnuiește la oamenii care nu au ceva important de transmis. Femeia se afla se pare, cu o altă femeie in apartament si cu alt copil de al ei în vârsta de 5 ani. Apare și acesta puțin în cameră. Nu vorbește in live-ul respectiv, își aprinde o țigară, iar la un moment dat se aude un ciocănit puternic la ușă. Asta după ce se aud mai pe la început sirenele ambulanțelor.

Din câte am înțeles, femeia se află acum internată la psihiatrie. E greu. E trist, e cum se putea mai rău. Ne-a luat mințile Facebook-ul. Ne prinde un telefon în mrejele lui și ne face să uităm noțiunea timpului. Neglijăm ce e cel mai important în viața asta: copiii. E o atracție căreia nu-i putem face față. O dependență stupidă care ajunge să ia vieți omenești.

Nu pot să cred unde s-a ajuns. Și mi-e milă de bieții copii care n-au apucat să-și trăiască viața. Și mi-e milă si de mamă, de părinți in general, care trebuie să trăiască cu vina asta grea care o să-i urmărească toată viața.

Mă simt tristă azi. Doi îngeri au plecat prea devreme.

Sper să fie măcar, un semnal de alarmă pentru noi toți. Facebook e pentru atunci când suntem liberi, iar când ești mamă în primii ani nu prea e timp liber pentru asta.

Aici aveți link cu live-ul.

E urât să jignești persoanele grase. Dar pe cele slabe?

Publicat de de Anna Georgescu

Spațiul personal a blogului îmi aparține. E un jurnal în care scriu de aproape 7 ani. E pasiunea mea cea mai mare, așa că aici am tot dreptul să îmi expun ideile. La fel ca cea pe care urmează să o transmit.

Eu și familia mea facem mișcare ori de câte ori avem ocazia. Iubim plimbările lungi pe jos, drumețiile, excursiile și plimbările cu bicicleta. Mereu mă îmbrac adecvat. Când spun asta mă refer la o bustieră, colanți scurți, pantofi scurți, că de, căldură mare. Adică îmbrăcăminte de vară, sport. Și nu e ok pentru oamenii de pe afară, am aflat.

Nu mă înțelegeți greșit. Nu sunt adepta bârfei. Sunt o persoană normală, nu îmi place să judec prea aspru, nu vreau să jignesc pe nimeni. Când ies afară sa ne plimbăm, soțul meu e mândru.

Mă rog, așa spune el, acum, eu îl cred.

Corpul meu îmi aparține, și dacă nu ar fi de acord, trăim în 2021, nu cred că n-am putea discuta să cădem la un acord. Dar repet, eu decid ce port în cunoștință de cauză.

E adevărat că e urât să faci ramarci despre greutate unei persoane plinuțe. Dacă spui, de exemplu: “Mai mănânci mult? Nu vezi că ești gras/ă?” e jignitor. Dar dacă spui: “Tu mănânci doar miercurea și vinerea? Ești oase înșirate, nu vezi?” – asta e doar o glumă.

Văd instagramul plin de fete grăsuțe care își expun părțile corpului pline de încredere. Și au multe reacții pozitive. Sunt încurajate să facă asta. Și atunci celor slabi de ce nu e urât să le faci remarci că se îmbracă prea expus? Adică, am muncit pentru picioare subțiri. Am muncit pentru abdomen mai ferm. Nu e normal să nu îmi fie teamă să le expun? Despre sâni nu poate fi vorba, e simplu, nu-i am. 😜

Merg să alerg cu copiii după mine, cu salteaua de yoga, cu apă si gustări pentru ei. E un efort pe care îl fac de drag, de nevoie. E ceva ce îmi face mie bine, chiar dacă nu e ușor. Eu vreau să fac asta ca să arăt bine. Nu m-am trezit așa. Am născut doi copii, corpul mi s-a modificat, am acceptat tot. Și am vrut să-l îmbunătățesc pentru sănătatea mea în principiu.

Dar așa, chiar mă deranjează în general chestia asta. Să-i spui cuiva că ești prea slab nu e nepoliticos? Sau ăștia slabi n-au de ce să se supere? Și oricum vă aud si când credeți că n-o fac. Și nu e frumos. Că eu nu fac remarci despre greutatea voastră. Nu vă mai zic despre băiatul meu cel mare. Aproape săptămânal aud câte un medicament minune de îngrășat. E bine copilul, analizele au ieșit iar bune. Așa e ritmul lui de creștere. Vine din părinți slabi. Sunt convinsă că se va dezvolta frumos. Eu nu sunt îngrijorată pentru el. Nimeni n-ar trebui să fie. Sunt o mamă bună, nu-l înfometez. Ok?

Atât. Nu mai am nimic de zis. Poate decât să-i lăsați și pe ăștia slabi să trăiască cum pot.

Pace!