Recomandare pentru părinți: nu stresați copiii cu lecții și teme

Recomadare: dragi părinți, nu stresați copiii cu teme.

Doamna învățătoare a băiatului meu, una din persoanele cele mai înțelepte pe care le-am cunoscut a spus câteva cuvinte care mi-au dat de gândit. Are o experiența uriașă în învățământ. E mereu la modă cu tot ce ține de educație, deși e la o vârstă respectabilă. Asta am admirat mereu la oamenii trecuți prin viață. Nevoia de a continua să învețe tot timpul.

Ne-a salutat frumos într-un mesaj pe grupul de părinți. Apoi, ne-a recomandat să nu insistăm cu temele. Copiii au nevoie mai mult să fie cu noi decât de informație. Ne-a sfătuit să petrecem timp de calitate cu activități care să ne apropie. Se pare că unii copii și-au exprimat această nevoie încă din clasă. Doamna a fost atentă la nevoile lor, iar noi nu trebuie decât să ne lăsam îndrumați de ei. Nu trebuie să transformăm timpul cu ei intr-o goană după lucru. Ei deja știu destul pentru nivelul la care au ajuns.

Mai târziu am citit ceva și mi-am amintit de mesajul de pe grup. Avea dreptate doamna. Nu e nicio urgență educațională în timpurile astea incerte prin care trecem. Temele mai pot aștepta. Țara e în criză și toți suntem speriați, obosiți și stresați. Părinții stresați nu pot educa niște copii stresați. E o imposibilitate neuro-biologică.

Datoria mea și a fiecărui părinte e să încerce să se concentreze pe conectare și pe inducerea sentimentului de siguranță pentru copiilor noștri. Hai să fim îngăduitori cu ei și să încercăm să-i protejam cât putem de știri negative și de sentimente de nesiguranța. E important pentru ei să-și trăiască copilăria, dar și să treacă neafectați pe cât posibil de această perioadă.

“De proastă ce ești!”

În urmă cu câțiva ani, eram în parc cu copiii când o fetița a căzut de pe tobogan și și-a julit genunchiul. Avea niște fălcuțe rotofeie pe care se prelingeau lacrimi mari de durere și sperietură. Am dat să mă duc înspre ea, când am auzit o voce supărată din spatele meu:

“De proastă ce ești ai căzut! Că nu ești în stare să te uiți pe unde mergi.”

Nu s-a oprit aici. A ocărât bietul copil vreo 5 minute. Am crezut că mi se îndoaie inima. Era atât de supărat tatăl ei pentru că plângea fetița, încât nici nu a observat cât de tare suferea micuța.

Cât ar fi contat și pentru ea o vorbă bună. Cât ar fi contat un sprijin, măcar să se ridice de jos. Cât i-ar fi trebuit o îmbrățișare și un “Totul va fi bine”.

Nu pot să înțeleg răceala de părinte. N-am priceput niciodată de ce unii părinții sunt constant sictiriți pe propriii copii. Mai înțeleg și eu momentele când e greu să fii prezent 100%, dar când e jos încerc să-l ridic, oricât mi-ar fi de greu.

Și am auzit că dacă îi vorbești copilului tău ca și cum ar fi cel mai deștept, cel mai bun, cel mai frumos și empatic om de pe pământ, el va crede asta.

Și mai cred că așa va și deveni. Așa că, dacă întâlniți copii răi, furioși și neiertători, gândiți-vă că cineva i-a făcut să fie așa.

Bieții tătici, sunt puși să aibă grijă de propriii copii

Când se plâng tăticii că au grijă de copiii lor

Există doua categorii de tătici.

Prima e cea în care bărbatul ales își asumă rolul de tată. Îl recunoști repede. Nu-i e rușine să se afișeze cu copilul. Nu crede că i se reduce cantitatea de testosteron dacă iese cu copilu’ în parc. Merge cu el la doctor, se joacă împreuna jocuri propuse de copil, merge la ședințe cu părinții unde 90% sunt femei. Face de toate cu drag și bucurie. Și mai forțat de situație câteodată, că n-are încotro.

Rar specimen, dar există. Am eu acasă un exemplar, trăi-l-ar Dumnezeu.

A doua categorie o reprezintă tăticii care muncesc. Ei fac bani, doar nu vrei să-ți stea și cu copilul. Exact, chiar așa am zis: “sa-ți stea”. Adică ăla micu’ e al tău. Ai venit cu el de-acasă de la ai tăi. Nu l-ați făcut împreună. Ai vrut copil, ești mamă, e responsabilitatea ta și punct.

Dacă îi face baie vreodată va fi un sacrificiu imens. Dacă îl schimbă va avea grijă să-ți reamintească câteva zile după. Sa nu cumva să uiți jertfa lui.

Mai rău e că unele mame, obișnuite cu greul mereu, când li se aruncă un os d-asta cu spălatul sau scosul pe afară 20 de minute, zic că au cel mai bun soț din univers. Apăi, bag de seama că și la bărbați e tot ca la copii. Dacă n-a fost implicat din ziua 0 în treaba asta cu părințeala de la început, nu te plânge mai pe urmă. E nasol pentru toți actorii implicați. Pe de o parte pentru copil, care va crește fără căldura paternă, atât de necesară dezvoltării ulterioare in societate ca si adult. E greu și pentru mămică, să se descurce singură și să aibă grijă ca cel mic să fie atașat și de tată, chiar dacă acesta nu arată interes. Dar cel mai rău va fi pentru ei. Când vor vrea mai târziu să li se acorde încredere și respect. Și nu vor avea cui. Atunci va veni aia cu, “așa i-ai educat tu!”

Oricum, e pierderea e a lor, nu a mamelor. Că ei nu o să știe niciodată cum e să îți mulțumească un zâmbet pentru tot ce ai făcut. Cum e să te acopere o guriță dulce cu pupici sinceri. Sau niște brațe micuțe care te încojoară după gât când ești amărât. D-aia e mai bine să te gândești de mai multe ori înainte să iei o decizie. Toate îți vor influența viața, pentru totdeauna.

Dr Cristian Andrei: cum să obținem zâmbetul și respectul copiilor

Dr Cristian Andrei: cum să obținem zâmbetul și respectul copiilor a fost o conferința utilă de la care am plecat toți mai informați.

Un grup de părinți și de profesori dornici de informație, s-au strâns intr-o zi de vineri să asculte sfaturile renumitului Dr Cristian Andrei.

La Pitești, la inițiativa ILC, Cursuri Engleză Germană Pitești, s-a ținut Conferința Educațională “Cum obțin zâmbetul și respectul respectul copilului atât în clasă, cât și acasă”.

Totul ține de mesajul non-verbal pe care îl transmitem copilului conștient sau inconștient. Dacă vrem să-i transmitem bucurie, el trebuie să o vadă în noi și pe fața noastră. Ne-am obșinuit cu toții să-l punem pe el și acțiunile lui în prim plan. El nu vrea să audă câte năzbâtii face. Vrea să audă câte făceai tu când erai mic. Pune-te în locul lui și amintește-ți împreuna cu el de când erai mic.

Nu-l minți. Dacă e acru, e acru. Nu încerca să-l faci să creadă altceva. Trebuie să fim onești cu el și cu noi înșine.

Arată-ți greselile și recunoaște-le. Nu te pune ca părinte pe un piedestal. Lasă-l să vadă că ești uman și poți greși. Iar atunci când o faci față de el, cere-ți iertare.

Ce strică adulții la copii?

Curiozitatea. E așa drăguț când sunt în perioada “de ce”… Până la un moment dat, când nu mai știi ce să-i răspunzi. Îți pierzi răbdarea cu el și îi ceri să tacă. O să tacă, o să înceteze să mai întrebe. Se va sfârși odată cu curiozitatea lui și inocența și așa se va îndepărta de noi.

Încrederea. Când îi zici: “Hai, mai ia o lingură și gata!” El simte că e sătul, dar va mai lua o lingură forțat. Și atunci toată încrederea se destramă. Confuzie, oroare de mâncare, neîncredere în ce îi spune corpul. Slavă Domnului că am trecut cu bine de faza când stăteam cu gura pe ei să mănânce.

Rivalitatea între frați

Fratele cel mare trebuie tratat ca atare. Cine primește primul desertul? Cine e mai mare. Deși cel mic va dezvolta un ușor complex de inferioritate, i se va explica faptul că și el e mai mare în comparație cu un cățel, sau cu un văr mai mic. Rivalitatea se naște mereu în egalitate. Frați egali = Competiție. Asta nu știam. Prerogativele fratelui mai mare trebuie aduse mereu în vedere. El e mai mare și toată lumea trebuie să știe asta. Cei mici nu sunt mai speciali doar pentru că sunt mici. Timpul trebuie petrecut impreuna în familie, dar și separat. Cu fiecare copil în parte, să-i știm năzuințele, dorințele, plăcerile sau neplăcerile.

De ex: cu cel mic faci planuri să-i cumperi o bicicleta celui mare. Când o să zică și el că vrea o să amâni termenul când o va primi.

Adolescenții

Aici e treabă grea care mă așteaptă și pe mine peste doar câțiva ani. Adolescenții trebuie să aparțină unui grup. E important pentru ei să se distreze, să fie iubiti și acceptați de ceilalți. Lor nu le pasă de viitor, de ce va spune lumea, pentru ei există prezent și doar atât. Ca să facă parte dintr-un grup va face orice: va bea, va fuma. Nu o să poată fi verificat tot timpul, de aceea el trebuie îndreptat și către alternative mai sănătoase în ceea ce privește anturajul. E ok și cu banda care bea și fumează, dar va fi îndreptat și către prieteni mai temperați. Adolescenții, și ei au nevoie să cunoască poveștile noastre de viață. Vor și curioasi și poate, chiar vor avea de învățat. Toate spuse amical, fără reproșuri sau răutate.

Aș avea mult mai multe de scris despre ce s-a discutat în numai câteva ore. Am sintetizat doar o parte care sper să vă fie de folos.

Pentru mine a fost o seară în care am văzut cele mai multe femei frumoase pe metru pătrat. Sincer. Niciunde n-am vazut femei mai aranjate ca in seara aceea. Mulțumesc mult celor care a făcut posibilă întrevederea cu Dr Cristian Andrei. Piteștiul are nevoie mai mult ca oricând de astfel de evenimente. Mulțumesc și pentru invitație pentru că eu și toți cei din sală am plecat mai informați și mai educați spre parenting blând.

Viață, oprește-te, vreau să cobor la prima!

Viață, oprește-te nebuno,vreau să cobor la prima!

Sunt sigură că ce scriu acum trăiesc o mulțime de părinți. De mame, în special.
Am ajuns într-un moment al existenței în care vreau să mă dau jos. Iureșul vieții și repeziciunea cu care trece prin fața mea, mă face să simt migrene pe care nu știam că le am.
Fac de toate. Poate mult prea multe pentru o zi care are numai 24 de ore. Oricât m-aș odihni în Weekend, parcă obosesc mai tare în săptămâna viitoare. Alerg să vin repede de la serviciu unde, iar am stat peste program. Trebuie să discut cu copilul. La școală nu mai merge așa de bine pe cum știam. Nu e atent, se grăbește și vrea să termine imediat cum a început. La fel ca mine. Nu pot să-l condamn. E prea obosit seara când ajung acasă să mai fie atent la ce îi cer. Totuși e un copil așa bun. Când vrea să-l iert mă imbratisează, instantaneu încep și lacrimile tăcute să curgă.
Mă străduiesc să-i culc la ore decente. Până atunci, gătesc, pregătesc hainele pentru mâine, pe cele pentru când o să-i scot din baie. Fac pachețelul pentru la școală și întotdeauna încerc să-i binedispun. Poate pentru că îmi dau și ei mie o stare de bine atunci când ne hârjonim în pat toți trei.
Și totuși undeva greșesc. Ăsta micu’ nu se poate concentra mult pe o cerință, cel mare nu depune suficient efort, la serviciu sunt din ce în ce mai multe de făcut. Ce îmi place să fac, nu mai apuc.
Scriu acum pe întuneric cu o singura mâna. Lângă mine respiră piticul care doarme cu brațul pe mine de frică să nu fug să mai pregătesc lucrurile pentru mâine. Și jur că vreau să stau lângă el. Fie și să le aud respirația. Dar sunt atâtea de făcut… Oare unde oi fi greșit?
Câte nopți o să mai aibă nevoie de prezența mea? Cât o să mai tânjească după timp cu mama? Cât timp o să mă mai vrea?
Prea puțin. Câțiva ani mai am să-i țin minte mici. Și atunci, îmi vine să deschid geamul larg și să strig în gura mare: Viață, oprește-te nebuno, că eu vreau să cobor măcar să-mi trag sufletul.

Toate trec. Dragi mămici, nu vă panicați

Toate trec, asta nu realizează mamele care se panicheaza

Când am devenit mamă prima dată, am făcut lucruri de care nu sunt mândră. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama unde greșesc. Refluxul copilului mi-a dat mari bătăi de cap. Asta până am descoperit ce are. L-am supraprotejat, l-am îndopat cu mâncare, l-am cocoloșit peste măsură in tot și în toate.

Mergeam la toate controalele posibile, făceam toate vaccinurile opționale, investeam în te miri ce jocuri și jucării.

Când avea aproape un an, am fost cu el la un dr ca să-mi spună de ce e așa slăbuț. Toți copiii erau pufoși și le crăpau fălcile, iar al mei părea mai, la dietă așa. Și bietul dr, sătul poate de valul ăsta de mămici panicate, s-a uitat la mine și mi-a zis: “Dar și dumneavoastră sunteți slabă. Și tatăl la fel. El cu cine să semene gras?” A, chiar așa. Nu m-am gândit. Apoi mi-a mai pus câteva întrebări din care tot eu am ieșit aia exagerată, și gata.

Din ziua aia am încetat să-mi mai fac atâtea filme. Copilul ajunsese la un an și eu nici nu realizam. Timpul trecea în defavoarea mea, iar eu făceam numai tâmpenii. În loc să mă bucur de mirosul lui de Bebeluș și să-l accept așa cum era, eu trăiam numai ca să-mi dovedesc mie că e ceva în neregulă.

Nu era. Doar la mine era ceva în neregulă.

Când timpul trece așa de repede, iar ei cresc ca din apă, mi se pare un păcat să-i analizezi fiecare mișcare. O pierdere de timp să-l cureți și să-l schimbi de 10 ori pe zi. Ai putea râde cu el în timpul ăsta. Ai putea să-i faci o poză mozolit, să-ți amintești de el când o să-ți ajungă până la umăr. Banii pe care îi cheltuiești pe jucării inutile peste câteva luni, mai bine îi pui deoparte. Sau mai bine, pleci undeva cu familia o noapte, două. Și îl înveți cum să facă față unui drum lung.

Ce nu înțelegem noi, e că existența asta e

prea scurtă să o umplem cu nimicuri. Viața nu trebuie trăită, ea trebuie celebrată în fiecare zi a noastră pe pământ.

Sper să vă bucurați de micuții voștri așa cum sunt. Ei sunt perfecti, nu încercați să-i schimbați. Creșteți și învățați odată cu ei.

Teme? Ați zis teme?

Are 8 ani și e școlar. Mor de dragul lui. Nu îl obosesc cu sarcini mai multe decât primește la școală. Sunt suficiente alea. Singura pretenție a mea a fost să exserseze cititul. De acum încolo, ochiul trebuie să se obișnuiască cu literele și să facă rapid conexiunea cu creierul. Chiar și în vacanță când plecam avem o carte cu noi.

Cu toate astea, matematica e viața lui. Are atracție spre numere. Scrie și cam urâțel, de ce să zic. Îi place să inventeze socoteli. Are caiet de matematică acasă doar ca să exerseze. Sunt seri când mă pune și pe mine la teste. Le fac, că n-am incotro.

Ei, pune-l să citească, că e rupere. Zici că i-am zdrobit degetele cu ciocanu’. Durere și plânsete mai mari, n-ai să mai auzi. Țipă, urlă, se prăpădește. Mai să-i dea sângele pe nas de nervi. Și îi explic, și încerc să-l înțeleg, îl țin în brațe, fac o glumă. Mediez problema, citesc eu primul rând până devine interesant. Nimic, la citit e foarte grea pornirea. Și când îmi epuizez ideile, mă supăr. Noroc că încă mai ține faza asta. Mă supăr și îi spun că eu când eram mică nu aveam cărți. Îmi doream să citesc și nu aveam de unde să iau. Și mă întristez tare când îmi amintesc. Așa de tare încât îi atrag atenția. Și citește câteva pagini pe zi. Din ce în ce mai multe. Când termină simte nevoia să mă îmbrățișeze, să-mi mulțumească și să-mi dea pupici.

Acum m-am obișnuit. Lupt cu el puțin până pornește și apoi îmi aștept cuminte răsplata. E așa frumos când știu că la capătul drumului urmează partea cea mai frumoasă, încât abia aștept mâine să citim din nou.

Așa că, temele sunt grele, viața e nasoală la 8 ani. Să-i spun ce-l așteptă mai târziu? Neah, mai bine îl pun să citească de pe laptop. Văd că așa nu mai plânge deloc.

Moș Crăciun vine și la copiii care nu au fost cuminți

Moș Crăciun trebuie să vină și la copiii care nu sunt cuminți, că d-aia e Moș bun.

Moșul nostru drag și bun a venit și la noi în seara asta.

Am fost plecată la serviciu toată ziua. Am venit acasă cu doar câteva ore înainte să vină Moș Crăciun. Habar nu aveam că trebuie să vină. Am fost și eu surprinsă la fel ca cei mici. Am venit obosită și supărată pe mine, că nu pot face mai mult. Am plâns că nu mi-am mai găsit mărimea la paltonul preferat. Plecasem de la serviciu chitită să mi-l cumpăr. Uite că vin acuș petrecerile și eu nu am cu ce să mă gătesc, singura mea plăcere vinovată.

Acasă, spre rușinea mea, era sărbătoare. Copiii erau îmbrăcați frumos, soțul era în grabă, iar eu posomorâtă. Aproape că îmi venea iar să plâng. Când am aflat că moșul e pe drum, m-am bucurat pentru ei. Mi-am revenit repede și am luat și eu ceva pe mine în ton cu ei.

Mare bucurie a mai fost când a bătut Moș Crăciun la ușă. A urcat săracu’ până la 4, asa bătrân așa cum e.

I-au deschis în chiote și l-au ajutat să ia loc lângă paharul cu lapte și lângă fursecurile pregătite din timp. Au cântat, au țopăit, l-au îmbrățișat. G trăgea cu ochiu’ în sac în timpul ăsta. Nu mai aveau răbdare. La un moment dat, i-a întrebat care dintre ei e mai năstrușnic, iar ei s-au arătat unul pe altul. 😂

Le-a adus ce și-au dorit și încă mai mult. Chiar și mie mi-a adus ceva frumos. Nici nu speram la așa cadouri. Chiar m-a surprins anul ăsta. Acum îmi pare rău că tati, cel care s-a străduit să pună totul la punct, nu și-a dorit decât o husă pentru telefon. El mereu a fost reținut la cadouri spre deosebire de noi. 🤦🏼‍♀️

La final tot el a venit cu ideea să ne facem o poza toți patru. E cea mai happy poza de familie. Îmi place mult.❤️

Nu, n-au fost cuminți, pentru că dacă mă gândesc mai bine, mie îmi place de ei așa cum sunt. Iar moșul ar trebui să vină la toți copiii, indiferent de cum au fost catalogați. Căci bucuria asta pe care o trăiesc acum o să și-o amintească toată viața.

Haideți să fim buni și blânzi cum a fost și Dumnezeu cu noi în anul care se pregătește de final. Să le dăm copiiilor momente de ținut minte și să ne strângem tăcuți și recunoscători la masă. Pentru ei contează fericirea de acasă, indiferent de cum arată ea în casele voastre.

Crăciun de poveste, să aveți!❤️

Sarbatorile fără copii n-au niciun haz

Crăciunul, colindele, darurile, bradul, pentru mine toate înseamnă copii. Bucuria sărbătorilor de iarnă nu e la fel fără copii.

Orice ai avea, toate bunurile dobândite, toate funcțiile și toată avuția lumii nu se compară cu bucuria din ochii copiilor atunci când se găsesc în ghete o dulciurică sau doar o porcărie.

Sărbătorile mele nu vor fi nemaiîntâlnite, dar chiar normalul din ele le vor face cele mai frumoase din lume. În apartamentul nostru strâmt de 3 camere, cu holul ăla mic în care ne punem ghetele am trăit cele mai frumoase amintiri. Și anul acesta am vrut să le aducă moșul Nicolae ceva ce își doresc. Am ales să le cumpăr porcării. Știam că le tânjesc după ele și chiar dacă nu sunt sănătoase, ei tot vor sa le mănânce, așa că am decis să-i bucur. Da’ câte boli să cadă pe ei dacă mănâncă și eu din joi in paști niște porcării?

Dacă le vedeai fața când au găsit pungile de chipsuri… Vai, doamne, ziceai că plutesc pe nori de fericire.

“Uau, chipsuri cu sare!”😂 și s-au năpustit peste ele ca peste cea mai gustoasă prăjitură. Am râs de m-am prăpădit. Ia uite mă, anii trecuți m-am dat peste cap cu jucării interesante și scumpe și acum cu 2 lei am făcut cei mai bucuroși copii.

Viața e simplă și frumoasă atunci când știi să te bucuri de orice. Asta învăț de la ei în fiecare zi. Iar când se trezesc dimineața și stăm lipiți toți și îmi zic “Mami, te iubesc!”, e pentru mine cea mai mare răsplată.

Degeaba ai de toate dacă n-ai râs și trocăneli de copii în casă. Ei sunt bucuria sărbătorilor. Ei sunt rasplata lui Dumnezeu pentru noi. Vă spun sincer, sărbătorile mele au început să fie sfinte de când îi am pe ei. Și poate chiar am dreptate, sărbătorile fără copii n-au niciun haz.

Așa-i?

Te întorci la serviciu, nu pentru tine, ci pentru voi toți

Te întorci la serviciu nu pentru tine, ci pentru voi toți, mi-am spus când am simțit că trebuie să revin.

Despărțirea e grea, știu. De câțiva ani tu și copilul ați fost de despărțit. Numai tu știi cum adoarme, cum îi place să fie plombat, când e obosit sau plânge doar de răsfăț.

Nu a fost nimeni lângă el să-l cunoască atât de bine. Îl iubești așa de mult încât nu te-ai dezlipi de el.

Am trecut prin asta, de aia îndrăznesc să vorbesc. Mi-era teama de un nou început. Simțeam că nu mai știu să vorbesc ce trebuie. Centram discuția inevitabil la copii fără să realizez. Parcă nici moda n-o mai știam. Mă îmbrăcasem prea nepotrivit? Oare asta mai merge cu asta? S-o mai purta pantofii ăștia? Întrebările astea îmi întârziau plecatul la muncă.

Îmi iubisem copilul atât de mult, încât uitasem de mine. Și era și normal. Avea nevoie de mine mai mult ca oricând. Și eu de el, nici nu știam câta nevoie aveam de el în viața mea, până să apară.

Teama asta de a nu te potrivi mă omora. Apoi mai era și faptul că erau mici. Cu cine o să stea ei? Cum o să rezolv până mă întorc acasă seara?

Ce prostuță eram. Naivă așa, știi? Aveam impresia că sunt singura mamă de pe planeta care își iubește așa mult copiii. De fapt, toți aveau nevoie ca eu să mă întorc la serviciu. Inclusiv eu. Aveam să-mi dau seama mai târziu. Copiii aveau nevoie să învețe să se descurce fără mami. Peste câteva săptămâni știau mult mai multe cuvinte noi decât dacă aș fi stat acasă. Au fost forțați să vorbească. Nu mai era mami să le înțeleagă semenele și cuvintele pocite.

Tati avea și el nevoie de o schimbare. Poate că i se luase de pantaloni largi și coc în vârful capului. A început să fie mai atent la nevoile mele, treptat. Știa că fac eforturi mari noaptea și ziua trebuia să fiu fresh pentru serviciu. A început să mă vadă cu alți ochi și să își dorească să ieșim mai des.

Eu am simțit o îngrijorare la început și o eliberare mai târziu. Eram eu însămi din nou. Mi-am lărgit cercul de prieteni. Vorbeam și despre altceva în afară de scutece, muci și medicamente. Și ce bine era! Atât de bine încât și azi mai evit discuțiile astea. Am căpătat încredere în mine și am cerut mai mult de la viață. Și ea mi-a dat. Mă felicit și acum în gând că m-am putut desprinde de un Bebeluș de nici 2 ani. A fost greu, să nu credeți că nu am murit de îngrijorare. Dar a trecut și am învățat să trăiesc și eu fără ei și ei fără mine.

La fel vă doresc și vouă celor care stați în cumpăna asta. Nu uitați, vă duceți la serviciu nu pentru bani, nu pentru eliberarea voastră, ci pentru voi toți.