Iubirea unei mame e fără sfârșit. Ea crește, repară, vindecă, alină

Rolul meu de mamă o să-l joc până la sfârșit

Simt nevoia să le las aici pe blog copiilor mei câteva cuvinte. Ca atunci când vor fi mari și neînțeleși să mă lase să le fiu aproape.

Frumoșii mei, eu sunt aici pe pământ mai întâi pentru voi și mai apoi pentru mine. Menirea mea mi-a fost dată atunci când mi-ați respirat la piept sănătoși pentru prima dată. De atunci încolo a început rolul meu. Nu e ușor, dar mi l-am asumat cu încredere. Am învățat în timp. M-am adaptat pe rând la nevoile voastre și vreau să trăiți așa, unici, diferiți și apropiați.

Eu nu trebuie să fac nimic mai mult decât să aduc bucurie în viețile voastre. Așa cum ați adus și voi în inimile părinților voștri. Voi ați fost cei care au dat sens existenței noastre. Fără voi am fi avut un gol pe care nu l-ar fi putut umple nimic.

Frumoșii mei, pentru voi orice aș face nu ar fi prea mult. Voi m-ați făcut să iubesc rutina, ceva de care am fugit toată viața. Voi m-ați făcut să fiu conștientă și responsabilă. Mi-ați dat curaj, mă ajutați să mă transform în fiecare zi într-un om mai bun. Lupta mea o să fie nesfârșită pentru voi.

Cum să mă revanșez eu vreodată pentru cele mai frumoase miresme. Gâtul vostru de bebeluș, gurița după ce vă saturați de lapte, toate miroseau a rai. Am plâns lângă voi de multe ori. Mi-au dat lacrimile de fericire instantaneu. Exact ca la un film romantic. Poate nu am multe în viață, dar dacă vă am pe voi am destul.

Știu, sunt siropoasă. Vreau să fiu așa. Vreau să știți cât de mult ați fost iubiți, dacă n-o să vă amintiți. Vreau să știți că nu o să se sfârșească niciodată grija mea pentru voi. Chiar dacă o să las altă impresie. O sa fie doar pentru voi, să vă desprindeți mai ușor. Și o să plâng mult atunci, dar n-o să spun. Pentru ca viața mea cu voi a fost prea tare.

Vreau să cuceriți lumea. Să o cuceriți, mamă, prin bunătatea voastră. Să aduceți un zâmbet pe chipurile oamenilor și să fiți băieți buni. De restul o să ne ocupăm noi.

O să-mi amintesc mereu când mă căutați la piept cu gurițele înfometate. Sau atunci când aveți nevoie de iubire și vă cuibăriți cuminți la mine în brațe. Când obosiți și vă țin în brațe indiferent de tocurile pe care le port. Când vă trebuie ceva și nu știți unde e. La fel să mă căutați și când o să fiți mari și lumea n-o să vă înțeleagă. Și dacă oi uita și nu v-oi ține partea, să-mi arătați ce am scris aici.

Vă iubesc până la cer, păpuși vii ce-mi sunteți. Până la cer, acolo de unde veniți voi, dintre îngeri. Să nu uitați.

Eu când eram de vârsta ta…

Eu când eram de vârsta ta… bla, bla.

Știu toate poveștile tatei. Mi le spunea mereu și mie și surorilor mele. Mergea prin zăpadă să adune lemne de foc încălțat în opinci doar cu niște ciorapi de lână făcuți de maica. Mâncau ce apucau, mai mult prune fierte și multă mămăligă. Ne făcea să ne simțim norocoase cu ce avem. Probabil ajunsese mai departe decât și-ar fi închipuit în copilărie că va ajunge. Nu înțelegeam prea multe, ascultam plictisită de multe ori, poveștile lui parcă fără sfârșit.

Am înțeles acum că el era un familist. Că ar fi făcut orice ca să ne fie nouă bine. Și-ar fi luat de la gură sa ne crească altfel decât a crescut el. Așa a și făcut, cu prețul vieții.

Aveam cam 20 de ani când mi-am pus piercing în buric. Am mâncat o mamă de bătaie atunci. Ehe… Nu înțelegeam incăpățânarea asta a lui de a nu renunța la ceva așa banal pentru anii ăia. Era de neconceput pentru el. La fel și lui i se părea incăpățânarea mea de a nu renunța. Mi l-a smuls pur și simplu din piele. Ce-am făcut eu? L-am pus la loc și n-am mai trecut pe acasă până nu s-a vindecat. Am renunțat la el mult mai târziu, după a doua sarcină. N-a rezolvat nimic. Nu regret nimic. Așa a fost să fie.

Acum îl aud pe tatăl copiilor mei zicând aceleași vorbe: “Eu când eram de vârsta ta”… Copiii deja știu ce urmează. Cum mânca el la țară ouăle prăjite direct din tigaie, cum mergea desculț pentru că bunica nu-i dădea încălțările de frica să nu le rupă. Că el se distra cu bicicleta prin sat și se scăldau nu știu pe unde.. Bla-bla pentru ăștia mici ai mei. Parcă asist la un deja-vu când aud întâmplările lui.

Nu-i învățăm nimic pe copii din întâmplările noastre. Nu, până nu învață ei singuri din ale lor. Poate mai devreme sau mai târziu. Dar vor afla singuri. Și abia atunci vor aprecia cu adevărat ce au. Vremurile de schimbă. Generațiile la fel. Nu se mai pupă ce era acum 30 de ani în România, cu ce se petrece acum.

Ca să te asculte copilul trebuie să cobori la nivelul lui. La propriu și la figurat. Cobori în genunchi și îl asculți. Chiar dacă nu pare logic, pentru el are sens. Ei trăiesc în lumea asta, nu în cea în care am trăit noi. Trebuie să îi raportăm la prezent, nu la trecut. Nimic nu îi face să te asculte mai mult decât faptul că te pui în pielea lor.

Poate ce credem noi acum că le face rău, pe ei îi face la modă. Încerc să înțeleg mai mult. Am fost și eu o neînțeleasă. Nu uit. Și nu o să fac niciodată pe Lupul moralist cu ai mei. Pentru că nu vreau dușmani din copiii mei. Așa să-mi ajute Dumnezeu!

P.S. și eu dau ochii peste cap cu ei când povestește tati despre copilaria lui. 😂

De la țară vin și domnii

“De la țară vin și domnii” face parte dintr-o melodie populară la mare ascultare. O mormăi și eu pe la toate petrecerile când o aud tare în boxe.

Pentru un weekend, am luat toată familia și am venit la țară. Dorm iar în camera mea. De data asta cu un puiuț de 6 ani care mă caută speriat la orice lătrat de câine.

Le-am pus o minipiscină pe iarbă. S-a încălzit apa de la soare, așa cald a fost. Au mâncat ce au găsit. Pretențioși din fire, am refuzat să le mai gătesc preparate ca acasă la noi. La țară am gustat castraveții și roșiile din grădină și am alergat pe afară toată ziua. Am atins pietricelele din gârlă, nu pot numi pârâul gârla, pardon my french. 😜

Mi-a cules soțul un buchet mare și frumos de flori. Habar n-am numele lor, dar păreau ireal de frumoase. Le-am cărat după mine toată ziua. Am dezlegat și cațeaua care lătra tare la noi, semn că i-am lipsit. Apoi ne-am mai răcorit cu un pepene după ce mâncasem niște salată de vinete cu ceapă. Ce dor mi-a fost să stau aici!❤️

Mă gândesc mereu la cum le vorbesc copiilor. Mai ales la cum mă comport în preajma lor. Am fost conștientă mereu că o să răspund de ei în fața societății. De aceea îi învăț mereu ceva ce școala nu reușește. Azi le-am predat fericirea. Așa cum o văd eu, în lucruri simple. Și unde poți găsi simplitate, fericire și învățăminte, mai bine decât la țară?

Mereu am spus cu mândrie de unde vin. Fără rușine, chiar și la școala spuneam asta. Când colegele mă certau că mă fac de râs dacă zic asta.

Ce rost are să te rușinezi de unde vii? Numele satului meu merge înaintea mea pe oriunde aș ajunge. Pentru că de la țară vin și domnii. Nu-i așa?

Acum vă las. Mama dă târcoale prin curte și mi-e să nu-și dea seama că sunt încă trează. O încurc dacă mă află.

Oricum, mâine trebuie să duc copiii la împărtășit, destul cu sporovăiala.

Pentru copii, cel mai frumos cadou e un frate sau o soră

Pentru copii, cel mai frumos cadou din lume e un frate sau o soră.

Ce frumos e cu un copil. E liniște în casă, toată atenția e a lui, trăiești prin el, parcă. Sunt foarte multe familii care au un singur copil și fac treabă foarte bună cu el.

Sunt atenți cu el, cu ce mănâncă, cu ce se îmbracă. Îl învață multe lucruri și au timp de el pe îndelete. Au și bani mai mulți, dacă mă intrebi pe mine. Eu, vai de păcatele mele,?cumpăr mereu la dublu, și mâncare și haine și tot ce le mai trece prin cap. Dar gândiți-vă cum e să cumperi triplu sau mai știu eu de câteva ori.

Dar, dacă îl întrebi pe copilul singur la părinți ce își dorește cel mai mult, răspunde din prima, fără să stea pe gânduri. Își dorește un partener de joacă, cel mai mult pe lumea asta. Nu e nimic ce l-ar face mai fericit decât un frate sau o soră. Ai mei au înțeles acum și nu prea mai cer așa. Dar erau zile când numai despre asta vorbeau. Un frațior grăsan, căruia îi schimbăm scutece și ne plimbam cu el cu căruțul. Și apoi începea distracția: imitau mers de bebelus, vorbeau stâlcit, cer biberon, etc.

Diferența intre ei e mică, însă, legătura dintre ei tot mai puternică. Nu știu dacă diferența de ani contează. Contează mai mult că ei cresc împreuna. Oriunde îl găsesc pe unul, știu că de celălat nu trebuie să-mi fac griji. E lângă el. Se preferă pe ei în locul altor copii. Iubesc să inventeze jocuri împreuna. Sunt pur și simplu dependenți unul de celălat.

Niciodată nu e prea târziu pentru un cadou așa frumos. Dăruiește-i copilului tău o jucărie vie. O să învețe să împartă cu bucurie. Va știi să dăruiască și să iubească și pe altcineva în afară de părinți. Arată-i cum se înmulțește iubirea, fără să se rupă legătura dintre voi.

Băieții mei sunt la vârsta la care își ia partea unul altuia. Mare bucurie e pentru părinți să-i vadă ca un întreg. Nu neg că sunt și situații deficile, dar alea când se iubesc pe nepusă masă, sunt neprețuite. Nu sunt numai frați, sunt cei mai buni prieteni. Simt nevoia să se destăinuie imediat ce află ceva grozav. Se ajută la îmbrăcat și la spălat și știu cum sa se împace atunci când greșesc. Aproape ca nu trebuie să mai intervin eu.

Știu ca niciunul dintre noi nu am fi fost la fel dacă nu ar mai fi fost încă un copil în casă. Îmi pare rău că nu suntem mai mulți, chiar. Dar e bine așa. Cercul iubirii e închis odată cu cel de al doilea copil al nostru. Dragostea circulă liberă printre noi toți, în cerc. Și mă aplaud în gând mereu pentru darul făcut fiului meu. A fost cea mai inspirată alegere a mea. I-am dăruit ceva pentru totdeauna.

P.S: se strigă între ei “Frăți”. ❤️

Cum e la mare pe pandemie

Cum e la mare pe pandemie, sau mai mergem anul ăsta la mare?

Deși eram reținuți înainte să ne hotărâm dacă să mergem sau nu la mare, pe la 12 noaptea, soțul a rezervat cazarea. Bucuria mea. Îmi venea atunci să mă apuc de bagaje.

Starea de alertă s-a prelungit, așa ca nu știam la ce să ne așteptăm. Vom avea unde să mâncăm? Plaja e deschisă pentru toți sau trebuie rezervare? Oare o să fim singuri, sau mai sunt și alții care ignoră vremea ploioasă și virusul?

Am ajuns pe la prânz în Mamaia, nu era cazul să mai mergem la plajă. După ce ne-am cazat într-un apartament foarte drăguț, am scos trotinetele copiilor și am dat o tură pe faleză. Ce credeți? Faleza plină. Marea calmă, turiștii înotau, toate bune. Terasele, deși nu toate deschise, sunt pline. Nu e nevoie de rezervare. Nici măcar la plajă nu a fost necesar. Noi am ales o plajă privată. La intrare ne-au cerut datele și semnătura cu privire la contactul eventual cu alte persoane infectate.

Prețurile la mâncare sunt ușor ridicate, probabil să mai recupereze din pierderi, sau poate că așa sunt la mare. 🤷‍♀️ Pentru șezlong am plătit 30 lei. Mi s-a părut chiar puțin pentru cât am plătit anul trecut. Nu vă mai zic, că simt și acum o durere în inimă.😄

Da, a plouat, dar ploaie de vară. Adică, veneau norii ăia frumoși de poze, picura puțin, apoi din nou plajă. Apa era caldă, chiar mai caldă când ploua. Toți cei care au fost la mare weekendul trecut au fost niște curajoși. Dacă stai cu frica în sân nu mai pleci nicăieri. Sau dacă stai după ploi, apăi nu te mai distrezi niciodată. Copiii au fost pur și simplu extaziați. Au zis în fiecare zi că asta e cea mai tare zi din viața lor. Pentru noi a fost cea mai mare mulțumire, să-i vedem pe ei fericiți.

Așadar, respectați regulile de distanțare socială. Purtați mască în spațiile publice închise, igienizați des mâinile și aveți grijă de voi pentru voi și pentru ceilalți. La mare e frumos. Copiii merită o distracție de câteva zile pentru cât au stat în casă. Marea e cel mai tare spațiu de joacă. Și e deschisă pentru ei. ❤️

România e pe primul loc în UE la mame adolescente. E utilă educația sexuală în școli?

Încă de când sunt de-o șchioapă, copiii sunt educați cu metoda: “e rușine”. “Stai frumos că e rușine!“ Ia mâna de acolo că e rușine!” Astea sunt frazele cele mai des auzite în copilărie. De mine, cel puțin.

Băieții, ca și fetele au nevoie să știe ce se petrece cu corpul lor. Care sunt organele sexuale, cum se numesc ele, din ce e format corpul omenesc.

Am băieți, dar asta nu însemnă că lor nu trebuie să le spunem prea multe. Și fetele și băieții trebuie educați în sensul ăsta. Iar dacă părinții nu pot face asta, atunci să le vorbească un profesor specializat în educație sanitară, cum am auzit că s-ar numi materia. Asta, dacă se va introduce.

Cei mici trebuie să fie familiarizați cu câteva noțiuni banale despre sexualitate.

1. In primul rând, organele sexuale sunt intime, nu rușinoase. Trebuie să le numească corect, fără diminutive sau înlocuiri de alte cuvinte. Sâni, testicule, penis, vulvă, fese, sunt denumiri normale, pe care orice copil trebuie să și le însușească.

2. Nu trebuie să plece niciodată cu un adult fără acordul părinților.

3. Organele sexuale nu se ating decât în intimitate: baie, camera lor, etc.

4. Organele sexuale nu sunt rușinoase, ci intime și vor rămâne așa până la vârsta la care vor deveni adulți.

5. Nimeni, în afară de doctor sau părinți nu are voie să îi atingă în zonele intime. E strict interzis chiar și în joacă. Ele sunt sensibile și ei încă nu au capacitatea de a se feri de pericole.

România e pe primul loc în Europa la numărul de mame adolescente. Asta pentru că educația sexuală trebuie începută mai întâi acasă. Suntem în anul 2020 și mulți copii sunt încă forțați să se căsătorească la vârste fragede. Nu știu să se îngrijească nici pe ei și se trezesc în situația în care trebuie să crească un copil. De aici și rata crescută a adandonului școlar. Peste 300.000 de copiii din România sunt în afara sistemului educațional. O cifră enormă din cei 4 milioane de copii.

Toți copii au nevoie de educație adecvată. Indiferent că sunt fete sau băieți, părinții trebuie să înțeleagă că nimic nu e posibil fără educație.

Așadar, până se va introduce în școli o materie care există deja de foarte mulți ani în alte țări, educația sexuală trebuie să înceapă acasă. Haideți să facem ideea asta cât mai cunoscută și vom intra în normalitate.

Despre copiii care nu mănâncă carne. Decât zilele părinților

Doamne, greu e cu copiii care nu mănâncă carne. Ce să le mai facem? Ce să le mai dăm să aibă și ei parte de proteine? Cel mare mai gustă, de ce sa zic? Dar mezinul, feri-te-ar sfântul! Nu pune gura. Mi-a mâncat zilele și de carne nu s-a atins.

Am încercat toate metodele. Am fiert-o mai mult. Am încercat toate felurile de carne. Am condimentat-o. Am încercat simplă, fără nimic, apoi cu puțină sare.

“O gură, mami, că nu mori!” Nu vrea și pace. Asta e. Nu mai insist, începe să nu mă mai suporte și nici pe mine. Mă asociază cu carnea, după aceea. 😂

Și cum se face că venim acasă intr-o seară, iar vecinul de pe scară făcea grătar în fața blocului. Discutăm puțin politețuri de vecini, și el, cumsecade, omul, zice să le dea și copiilor ceva de pe grătar, să nu poftească. Eu zic, să nu se deranjeze, am crescut un soi de ovo-lacto-vegetarieni. E în regulă. Dar ăsta micu’ care mănâncă mai mult în silă, sau de dragul meu, câteva bucățele de carne, zice că vrea el.

Am zis că n-aud bine.

I-a băgat vecinu’ un mic într-un colț de pâine și aia a fost. A plecat băiatul liniștit spre casă. Eu am făcut și o poză, să am și dovezi, nu așa…

“Vreau un mic”, cică. Ce mă? Mic? Tu? Doamne, Ești Viu! Copilu’ vrea carne, de la sine putere. A zis că știe cum e micu’. A mai mâncat de ziua lu’ frăți. Adică, anul trecut în Octombrie.😂 Nu-mi amintesc, dar, mă rog…

Păi, la toate grătarele din pandemie, când am făcut și zilnic, câteodată. S-a atins cineva de mici? Sau de pește, măcar. Nu, domne. Ciuperci, atât. Și alea așa, să nu plece de la masă nemâncați. Și când mai aud și părinți care spun că ai lor mănâncă ce le dai. Pfff! Am greșit eu undeva, oare?

Din micul vecinului a mâncat aproape jumătate. Singur, nu i-a băgat nimeni în gură. Ce minune!

Singura soluție este să am răbdare. Așa cum am avut până acum. Știu că nu e în regulă să îi forțăm. Trebuie să așteptam până vor fi pregătiți. Sunt curioasă dacă sunt mai mulți copii așa. Sau, doar eu am dat naștere la pretențioși?

Și? Cum stau părinții cu școala online?

Și? Mă întrebam cum stau părinții ceilalți cu școala online?

De când cu pandemia vieții, ăsta micu’ mai mare al meu, are impresia că a început vacanța mai devreme. Săptămâna asta am rămas cu ei acasă și a fost cam… haos.

De dimineață mă trezesc după deșteptător. Ăsta e cel mic, are ora setată din naștere, cred. La 7 fix e în picioare și tot așa trebuie să fiu și eu. Pare nevorbit de la prima oră. Vă zic, îi turuie gura mai ceva ca moara stricată. Dacă nu aș știi cu cine semănă probabil că m-ar deranja. Dar îi iubesc așa de mult trăncăneala de la 7 încât simt că e bolnav dacă nu aud 5 cuvinte pe secundă de la el. Ma pregătesc de intrarea pe platformă între timp. Doar eu, cine trebuie să intre peste o oră, încă doarme.

Mergem amândoi la bucătărie și pregătim micul dejun. Pe repede înainte că avem multe de făcut. Mă asigur că masa e pusă și mă uit la ceas. Puțin mai e să înceapă. Am așteptat destul. Mă duc să-l trezesc, fără metode blânde de data asta. Doar ferme. Se trezește, săracu. Se spală rapid și îl îndemn să mănânce.

⁃ Hai, mami, papă. Bagă repede că intri.

⁃ Nu mi-e foame!

Pai, te cred. Arată de zici că l-a călcat trenu’. Încerc să-i reglez un ciuf care îi stă drept în vârful capului, fără folos. Nu stă la locul lui, după ce a dormit o noapte întreaga pe el sucit. Renunț și îi urez succes.

Doarme pe el mai mult. Dacă mergea la școală, se trezea cu totul până ajungea acolo. L-am lăsat în pijamale în jos, sus i-am dat bluza de bune. Să dea bine, înțelegi?

Îl mai îndemn să răspundă, să fie atent. Îmi face pe plac, dar știu că nu e prea interesat. Se pare că îl interesează mai mult mouse-ul. Îl tot plimbă de colo, colo. Pare ca ăia care mor pe dinăuntru.😂

Acum înțeleg de ce spunea doamna învățătoare că el e tăcut la școală. Deși știe și e destul de isteț, nu e ca ceilalți. Toți sunt entuziaști, răspund cu interes, pe când el e plictisit. Și nu, lecțiile sunt interesante, el nu e interesat.

Mă rog, s-a obișnuit acum. Știe că trebuie și s-a adaptat. I-am arătat că se pun temele pe grup. Toți fac asta. I-a mai dat curaj puțin. Am zis că să ne luam și noi dupa ei, punem după ce se termină. Îi plăcea să facem poze chiar s-a străduit să scrie mai frumos. Apoi a zis doamna că nu e neaparat nevoie să postăm temele pe grup. Poate pe platforma școlară, nu pe grupul de clasă. Eu credeam că nu fac eu bine, când sunt așa rezervată. 🤦🏼‍♀️

Hai, că e bine până la urmă. Ne-am adaptat treptat. Mai dificil e că în clasa asta toți sunt deștepți. Atât de deștepți încât fac și lecțiile dinainte. Ca să nu mai zic de teme, pe care le cer singuri mai multe, suplimentar, după ce le stabilește învățătoarea deja. 🤦🏼‍♀️ Ok, aici simt eu că mor pe dinăuntru, dar o fac natural. Nu știe nimeni. E crimă când zic să înceapă să le facă. Trebuie să iau legătura cu cei de la after school, neaparat. Sa-mi dea tipsuri cum reușeau să-i facă pe toți să-și facă temele.

În rest, suntem bine. De ce mă întrebați?

Școala online, drama profesorilor

Școala online a devenit o dramă pentru toți profesorii din România.

Situația în România e în continuare incertă. Acum e obligatorie predarea online pentru toate cadrele didactice. Un lucru pentru care nimeni nu a fost pregătit. Nici profesional, nici uman sau social.

Surorile mele predau toate. Toate lucrează în învățământ și habar nu au cum se vor desfășura lucrurile. Școala online e un eșec. Mulți preșcolari sunt plecați la bunici, care fie nu au echipamentul necesar, fie nu știu să-l folosească. O parte din copii vin din medii defavorizate, fără posibilitatea de a accesa un calculator sau un laptop. E extrem de dificil să încerci să transmiți un mesaj și să nu ai cui. Nici acolo unde sunt posibilități, fără discuții, situația nu e prea bună. Chiar dacă reușesc să se adune toți, informația ajunge pe părticele distorsionată.

Elevii care se conectează sunt adesea distrași de ce se petrece in casă. Fie un frate mai mic, care intră în cameră țipând, fie un părinte mai indiscret, care stă și ascultă lângă copil toată lecția și multe astfel de peripeții. Atmosfera în clasă e alta. Nu e presiunea că poate greșești și nu realizezi. Ai materialele la îndemâna mereu. Discuția decurge lejer, fără mari întreruperi. Vizual copilul percepe altfel informația, decât printr-un ecran. Autoritatea dascălului nu e aceeași ca și când ar fi în fața clasei. Sunt numeroase motive pe care aș putea să le însir la nesfârșit. E o muncă teribilă ca toți profesorii să țină materia la zi online. Un fapt fără precedent pentru care nimeni nu a fost pregătit.

Tocmai s-a anunțat că SUA nu mai deschid școlile anul acesta. Încă nu s-a anunțat nimic nici pentru anul viitor. E multă confuzie și acolo și la noi. Peste tot se iau decizii peste noapte, speriați de cum ar putea evolua lucrurile în timp. Nu știu dacă asta poate fi o soluție și ce motive au stat la baza deciziei lor.

Știu doar că peste câteva săptămâni, copiii de câțiva anișori vor purta măști pe față la grădiniță. Copiii din toate școlile vor face asta. Cum va decurge oare activitatea? Cum își va exprima profesorul educator emoția, zâmbetul, expresia care ajută să ajungă mesajul nealterat? Cum vor dormi? Cum se vor juca? Cum vor suporta? Surorile mele sunt recunoscute pentru bunătatea lor. Ele iau copiii in brațe când se lovesc. Îi adorm prin atingeri. Îi săruta mânuța lovită. Perioada dificilă a profesorilor nu se termină la 15 Mai. Ea continuă de atunci în colo cu alte provocări. Nu știu cum ar putea decurge lucrurile. Nici nu vreau să îmi imaginez. Dar știu ca tuturor profesorilor le dor de clasa lor. De copii gălăgioși. De sunetul clopoțelului. Le e dor să-și facă meseria pentru care s-au pregătit ani și ani, cu grade și inspecții peste care au fost nevoiți să treacă. Le e dor de copiii lor, pe care îi au în grijă uneori, poate și mai mult decât părinții lor.

Noi, părinții, vă cunoaștem drama cu care vă confruntați și vă suntem alături cu înțelegere și răbdare. Vă mulțumim pentru tot, dragi profesori!

Recomandare pentru părinți: nu stresați copiii cu lecții și teme

Recomadare: dragi părinți, nu stresați copiii cu teme.

Doamna învățătoare a băiatului meu, una din persoanele cele mai înțelepte pe care le-am cunoscut a spus câteva cuvinte care mi-au dat de gândit. Are o experiența uriașă în învățământ. E mereu la modă cu tot ce ține de educație, deși e la o vârstă respectabilă. Asta am admirat mereu la oamenii trecuți prin viață. Nevoia de a continua să învețe tot timpul.

Ne-a salutat frumos într-un mesaj pe grupul de părinți. Apoi, ne-a recomandat să nu insistăm cu temele. Copiii au nevoie mai mult să fie cu noi decât de informație. Ne-a sfătuit să petrecem timp de calitate cu activități care să ne apropie. Se pare că unii copii și-au exprimat această nevoie încă din clasă. Doamna a fost atentă la nevoile lor, iar noi nu trebuie decât să ne lăsam îndrumați de ei. Nu trebuie să transformăm timpul cu ei intr-o goană după lucru. Ei deja știu destul pentru nivelul la care au ajuns.

Mai târziu am citit ceva și mi-am amintit de mesajul de pe grup. Avea dreptate doamna. Nu e nicio urgență educațională în timpurile astea incerte prin care trecem. Temele mai pot aștepta. Țara e în criză și toți suntem speriați, obosiți și stresați. Părinții stresați nu pot educa niște copii stresați. E o imposibilitate neuro-biologică.

Datoria mea și a fiecărui părinte e să încerce să se concentreze pe conectare și pe inducerea sentimentului de siguranță pentru copiilor noștri. Hai să fim îngăduitori cu ei și să încercăm să-i protejam cât putem de știri negative și de sentimente de nesiguranța. E important pentru ei să-și trăiască copilăria, dar și să treacă neafectați pe cât posibil de această perioadă.