Ce e Dumnezeu pentru mine, trebuie să fiu eu pentru copiii mei

Ce e Dumnezeu pentru mine trebuie să fiu eu pentru copiii mei e crezul pe care îl am în ultimul timp.

În primul rând copiii nu sunt ai noștri. Ei sunt daruri divine care vin ca o binecuvântare în casele noastre. Poate părea un clișeu ce spun mai sus, dar chiar asta sunt dacă te gândești cum ajung ei sănătoși în brațele noastre.

Noi doar îi creștem și îi dăm societății. Nu avem drepturi asupra lor, asta e tot ce trebuie să facem.

Ideea e cum îi dăm societății? Livrăm niște ființe umane care trebuie să arate empatie mai departe. Să fie destul de curajoase să rămână întregi și destul de umane încât să nu rămână indiferente la necaz.

Știm cu toții că Dumnezeu ne iubește pe toți egal. El trimite soarele să ne încălzească pe toți, nu numai pe cei buni. Ploaia ne spală pe toți, fără vreo diferența de rasă sau credință.

Așa vreau ca și iubirea mea pentru băieți să fie. Egală, puternică, vindecătoare. Cum Dumnezeu mă iartă pe mine, păcătoasa, așa și eu trebuie să îi iert pe ei. Cum Dumnezeu reușește să mă țină în viața, așa și eu trebuie să fac pentru ei.

Dumnezeu a zis să fim buni, dar nu proști. Copilului îi trebuie empatie ca să aibă aripi. Nu să-l las să fie obraznic, dar nici să-l bat dacă face asta. Nu-l pot lăsa să plângă, pentru ca nici Dumnezeu nu mă lasă când sufăr.

În toate câte a făcut El are o măsură. Așa și eu voi face cu copiii. Le voi da atât cât au nevoie. Voi măsura vorbele și tot ce voi face în preajma lor. Voi îndrepta, voi proteja, voi crește și voi binecuvânta așa cum a făcut și Dumnezeu cu mine.

Și nu-mi iese credința pe nas. Așa am simțit eu să scriu. Pentru că întotdeauna am simțit înainte să scriu.

Nu sunt pocăită și nici nu am vizitat mănăstiri în fiecare Weekend. Nu-L caut doar când sunt la necaz. Îl am în suflet și în tot ce fac. Și îmi amintesc de El mai mult la bucurie decât la necaz. Așa cum vreau să-și amintească și copiii mei Învățăturile sfinte și cele pe care le dau eu lor.

Așa vreau să fiu eu pentru ei. Ce e Dumnezeu pentru mine. 🙏🏼

Reclame

Mami, eu n-am niciun talent

În tabăra în care se afla și G al meu a avut loc un concurs de talente la care el nu a participat. Vedeam poze cu ceilalți colegi participanți, al meu nicăieri.

Am fost curioasa de ce? Știu că el e mai retras și mai discret, dar ce s-o fi întâmplat. Mă întrebam și eu de acasă, pentru că nu voiam să-l deranjez cu întrebări, mi-am dorit cu adevărat să se distreze.

A zis că n-a vrut el.

Da, dar de ce n-ai vrut?

Pentru că eu n-am niciun talent. M-a cam zdruncinat răspunsul lui. M-am simțit fără putere. Cum să spună cel pentru care trăiesc asta despre el. Când el e soarele meu, puterea mea, lumina ochilor și tot ce am mai bun în lume, m-a durut să aud că el e mai putin înzestrat. M-am lăsat pe vine, în fața lui și i-am șoptit că îl iubesc. I-am spus că valoarea lui e în lucruri pe care nici nu știe că le are.

I-am spus despre cât e de isteț la matematică. Cum poate socoti repede și fără ajutor cum alții de vârsta lui nu pot. I-am spus cât de talentat e la desen. Cât de multe lucruri știe să le facă mult mai bine decât alții. Și apoi, la sfârșit ca să-l conving l-am pus să își îndoaie degetul. Cam ca în poza de sus poate el să facă. Și apoi dacă ăsta nu e talent, nu mai știu ce să zic. Hai, faceți și voi ca el, să vă văd.

A râs și a zis că a uitat că el poate să facă așa. A mai zis apoi că nu știe care e animalul lui preferat. El, care cară un urs după el de când avea un anișor. Și care se uită prin magazinele de jucării la toți urșii posibili. Pe bune? Nu te-ai gândit că ursul poate fi animalul tău preferat? Dar când îți spune cineva parcă realizezi altfel. La fel și cu el. Știu că pare că nu știe nimic și ca nu e sigur pe el, dar știe mai mult decât știu alții. E puiul meu frumos. Și e talentat, zău! Nici nu știți cât e de valoros pentru mine. ❤️

Ăl mai mic, mai drăgălaș

Când eram gravidă cu al doilea bebe mă gândeam mereu oare cum va arăta?

Făcusem deja un copil perfect, ce avea să aibă celălalt încât să-l iubesc tot așa de mult?

Spuneam și celor din jur nelamurirea mea. Nu puteam să-mi imaginez cum o să fie el mai cu Moț decât frate-su. Stăteam intr-o zi în curte cu mama și i-am zis și ei. Eu nu cred că o să mai pot iubi un copil așa mult cum îl iubesc pe G. Mama, mamă de patru copii, trecută de câteva ori prin ce aveam să trec eu o singura dată mi-a zis decât atât: „Ehe, mamă, ăl mai mic, mai drăgălaș, să știi tu.”

Acum stau lângă el în patul de jos, aproape de margine. E întins invers aproape și eu mă chinuiesc să nu cad din pat. Mă ia în brațe, vorbește în somn, e grăsan și pufos. E diferit față de cel din patul de sus. Și îl iubesc tot diferit față de celălat. Nu mai mult, doar diferit. E o iubire conștientă, matură care se asemănător doar prin puritate cu prima.

Îl miros prin păr și pe la gât. Răzbate o căldură în buzele mele. Aș opri timpul în loc. O viață nu m-aș mai mișca din loc. Ce decizie bună am luat când am hotărât că mai e loc de iubire.

Am verificat dacă sunt înveliți, i-am sărutat pe amândoi și nu m-am mai dus în camera mea. Am simțit că nu e timp destul să mai plec de lângă ei. M-am ghemuit acolo și m-am culcat zâmbind.

“Ăl mai mic, mai drăgălaș.” ❤️

Pentru părinții care nu au fost în curtea școlii azi

Pentru părinții care nu au fost în curtea școlii azi, am câteva cuvinte.

Eu nu trebuia să ajung la începerea anului școlar azi. Dar printr-o conjunctură a fost posibil până la urma. Am fost bucuroasă rău, mai ales când m-au văzut copiii. Credeau că sunt la serviciu. M-au îmbrățișat și s-au gudurit ca niște pui la cloșcă. Ce bine a fost. Dar până să mă observe nici nu se sinchiseau de lipsa mea. Se făcuse marea reîntâlnire cu colegii și se întinsese la discuții. Am stat in spatele lor preț de câteva minute bune până să mă observe cineva. Deci nu era mare tragedie dacă nu veneam. Tati era lângă ei.

Dacă nu mă aflam acolo ce s-ar fi întâmplat, oare? Nu mare lucru. Poate ar fi discutat ceilalți părinți, nimic mai mult.

Dragi părinți care nu sunteți alături de copii în prima zi, sunteți grozavi. Știu că dacă aveați încotro ați fi răsturnat lumea să le fiți copiilor aproape. Dacă nu sunteți în curtea școlii nu înseamnă că vă iubiți copiii mai putin decât o fac alți părinți. Înseamnă că viața uneori nu e așa cum ne dorim noi. Înseamnă că iubirea voastră e mai puternică decât cred alții. Vă înțeleg durerea și regret că nu sunteți alături de puii voștri. E dureros, dar știu că v-ați îngrijit de prima zi de școala poate mai mult decât alți părinți.

Ei o să fie bine, indiferent de cine îi însoțeste. Câteva ore lipsă din viața lui nu te face un părinte mai puțin bun. Când vei ajunge lângă el o să înțeleagă cât de mult ți-a lipsit. Trebuie să te așezi lângă el și să-i spui că lângă el vei fi indiferent de locul în care te afli. El simte iubirea, nu te speria.

Așa că dragii mei, cei care nu ați fost de dimineața în curtea unei școli sau Grădinițe, eu vă înțeleg motivele. Oricare ar fi fost ele, tot spre binele celui mic faceți eforturile. Contează să-i fi aproape în restul zilelor lor și atunci când are nevoie, nu doar azi, câteva ore.

Azi n-a fost ziua mea

Azi n-a fost ziua mea deloc.

De dimineață am început nasol. Control la serviciu, închidem activitatea până la prânz și ne stoarcem creierii. Eaa, trecem peste repede că sunt obișnuita cu situații neprevăzute, mă adaptez din mers. Plec de la serviciu și mă duc la țară sa iau copiii. Abia așteptam să-i miros a copilărie. I-am găsit murdari, fericiti, cu cațeaua aia mică, Pușa pufoasa și grăsana care se bagă pe sub pielea ta de iubăreață ce e. Planul era sa le gătesc ceva, să-i spăl și să ne jucăm puțin înainte de culcare. Îmi plănuisem să ne mișcăm repede, n-aveam timp de pierdut.

Dar, știi că atunci când te grăbești mai tare, de obicei se întâmplă ceva. Îmi imaginam cum scap mai repede de hainele de serviciu, cum mă relaxez în ceva comod și pornesc aerul condiționat. Aveam așa nevoie de o relaxare… Ehe, planul de acasă nu se potrivește cu ăla din târg.

Las mașina descuiată și cheile pe scaun în față. Nu stă nimeni în față, în afară de mine și de geantă. Ce face G? Îl trântește pe Ursulețul, pe “Goody” ăla jumulitu’ pe care îl tot cară după el de la 2 ani, pe scaun în față. Că cică i-a spus lui că el vrea să meargă în față cu mami. 🤦🏼‍♀️. Îl aruncă peste geanta mea, geanta cade pe butonul de închidere, mașina se închide odată cu ușa. Ce rezultă? Planul meu de relaxare ruinat, o mamă cu doi copii pe afară cu mașina încuiată cu cheile înăuntru.

Îmi venea să plâng. Cu ce am greșit Doamne, eu în viața asta? Scapă-mă Tu acum, ca nu știu ce să fac.

Noroc că avem un tată săritor, care mai are o dublură la cheie. Care face luntre și punte dacă aude că suntem în necaz. A venit el săracu’ chiar dacă avea treabă. 15 km nu înseamnă nimic dacă îi spun că avem probleme. M-a rezolvat cât ai zice pește. Ce bun e și un bărbat câteodată. Vedeți, nu mai ziceți că le faceți voi pe toate, că zilele astea țin cu bărbații, am lăsat feminismul pe altă dată.

Povestea mea despre alăptare

Am scris mult despre perioada în care am alăptat. Am înțeles mamele din ambele tabere. Am scris aici. Nu le-am blamat pe cele care nu au făcut-o, deși știu că doar 2% din mamele care nasc nu pot alăpta. Ce n-am spus niciodată e cum am perceput eu alăptarea la ambii copii.

Înainte de a naște, știam că o să alăptez. Nu știam cum, dar îmi doream ce e mai bun pentru ei. Am născut intr-o maternitate care sprijină mamele în alăptare. Copilul a fost lângă mine imediat după naștere. Nu am avut lapte destul când l-am văzut prima dată, cred că la câteva zile după am început cu adevărat alăptarea. Când l-am atașat prima dată, numai bucurie nu simțeam. Durea ca naiba, semn că nu era atașat corect, aflam mai târziu. Nu m-am descurajat, am continuat, cu răni, cu strângeri din dinti, dar cu lapte cât să hrănesc o maternitate. Cine și-ar fi închipuit că o slăbănoagă de 47 de kg poate alăpta cu așa ușurintă. Alaptatul nu are legătura cu fizicul, lapte ai oricum, dacă te hidratezi bine.

Mă minunam de puterea ghemotocului de lângă mine, nu-mi închipuiam niciodată că mogăldeața aia cât lingura are atâta putere.

Apoi am început să văd cât de frumos era. Nu mă făcea o mamă mai bună decât cele care nu alăptau, poate decât mai fericită. Iubeam să se culcușească la pieptul meu și să adoarmă cu lăpticul pe la gură ca un pisoi obosit. Ăla era momentul nostru. Avea un miros dulceag care mă îmbăta de fiecare dată când îl pupam după masă. Niciodată nu m-am simțit mai de folos ca mamă decât atunci când am alăptat. E un sentiment prea tare ca să nu fie încercat de toate mamele. Am încercat să alăptez cât mai mult, știam că dacă o să termin o să pierd cel ceva cu care n-o să mă mai întâlnesc.

După aproape doi ani am plecat la serviciu. 3 săptămâni am urmat un curs și atunci a fost momentul să încheiem alaptatul. Mi-a fost greu. Aici am povestit despre asta. Eram și departe de ei și singură și ruptă de realitate. Dar poate așa a fost mai bine, altfel alăptam până îi lua la școala. 😂

Acum sunt mândră că am putut să fac asta pentru ei. Nu ca să mă dau mare, doar cât să știu că ei s-au hrănit de la mine și când au văzut lumina zilei. Cine a alăptat știe ce zic.

Mi-ar fi plăcut, însă să cer ajutor mai mult. Aveam nevoie. Am crezut că pot și singură și am reușit, nu a fost imposibil, dar tot cred că prea am vrut să le fac singură pe toate.

Acum, voi, cele care urmează să alăptați sau chiar alăptați, aveți șansa să fiți informate. Nu de la oricine, ci de la Dr Jack Newman, cel mai recunoscut expert în alăptare din lume. Consultant UNICEF, autor de cărți, articole, filme despre alăptare distribuite în toată lumea, vine acum la Bucuresti. Conferința “Alăptarea dincolo de instinct”, are loc la hotel Pullman pe data de 31 August. Cine vine din partea mea beneficiază de o reducere de 20% din prețul biletului. E o șansa uriașă pentru mamele care își doresc să știe despre alăptarea prelungită, alăptarea după anestezie, cazurile de reflux, sânii inflamați și alte subiecte la care nu știți răspunsul.

Acum băieții mei sunt marișori, dar tot lângă piept îi culc, iar ei n-au uitat nici acum când trăgeau de bluză înfometați. Ce vremuri…

Ne mor copiii sub ochii celor care ar trebui să-i apere

Am vrut să stau deoparte de subiectul crimelor care au zguduit țara. Am vrut să neg nepăsarea, prostia și lipsa de umanitate a unora. Am răbdat până n-am mai putut. Știu că s-au scris multe despre subiect, iar eu nu sunt genul care să insiste să prelungească tragedia. Dar nu mai pot. Mă doare sufletul, sunt și eu mamă și om înainte de toate. M-am pus în locul părinților fetei și mi s-a făcut rău. Nu am suportat nici gândul că ar fi putut fi copilul meu, dar să trăiesc drama părinților ei?

Alexandra s-a încrezut în țara asta, iar țara a lăsat-o să aștepte. Fiecare om știe că atunci când ești în pericol trebuie să anunți. Trebuie să strigi, să te faci auzit. Pe ea au auzit-o plângând, singură speriată și neajutorată și i-au spus să lase linia liberă. De parcă se anunțau răpiri și violuri la fiecare 5 minute și ea îi ținea din treabă.

Zic așa, singurele modalități de a scăpa din mizeria care ni se desfășoară în fața ochilor sunt educația sau renunțarea, plecarea din țară. Dar Alexandra a știut că atunci când ești în pericol trebuie să anunți autoritățile, a fost educată să urmeze pașii normali pentru ieșirea din pericol. Și la ce i-a folosit că a fost educată? A dat peste niște ignoranți. Cealaltă metodă, de a pleca din țară rămâne în picioare. Dar pământul e plin de români, d-aia de care ai vrut să scapi cand ai decis să părăsești țara. E complicat până la urmă. Nu avem decât să ne încredem tot în educație. Poate nu generația asta, dar măcar cele viitoare să ne scape. Până atunci, rămânem aici privind neputincioși cum ne mor copiii sub ochii celor care ar trebui să-i apere.

Dragi mămici, toate trec

Până să ajung să fac o poza așa cu familia mea am trecut prin multe. Dragi mămici, toate trec.

Chiar dacă acum pare așa dificil să faci față tuturor provocărilor, vreau să știți,

dragi mămici, toate trec.

Poate abia ai venit din spital și ai dureri. E normal, toate am avut, dar trec. In fiecare zi te va durea mai puțin și vei iubi mai mult minunea de lângă tine.

Poate nu știi încă in totalitate treaba cu alăptarea, dar în timp te vei obișnui. Poate acum te furișezi la pătuțul lui să-l vezi dacă mai respiră. Nu ești paranoica, așa făceam și eu. E normal să îți faci griji.

Poate ai momente când crezi că o să înnebunești. Nu o sa o faci. Ai pentru cine să lupți, tu o să fii modelul cuiva de acum înainte. Sunt nopți în care ai face orice să poți dormi câteva ore legate. O să vină și zilele alea. Toate trec. Nimic nu e permanent, nici frica, nici durerea, nici măcar fericirea.

Și cea mai neagră noapte, tot la zi ajunge. Sunt pățită, d-aia zic. Nu-mi mai fac griji că o să se înece, acum îmi fac griji să nu petreacă prea mult timp la ecrane. Nu mai am grija lui să nu cadă, mă îngrijorez mai mult să aibă încredere în el. Lucrurile s-au schimbat și acum îmi vine să râd de mama care eram în trecut.

Într-adevăr, e greu când nu știi ce te așteaptă, dar nu te ține nimeni să nu te bucuri de fiecare zi. Îngerul casei nu trebuie ținut într-un glob de sticlă. El are propriile nevoi, propriile dorințe, nu uita să fii atentă la ele. Sunt doar etape, toate trec, bucură-te de moment.

Când eram mică voiam să mă fac prezentatoare

Când eram mică nu aveam televiziune prin cablu. Abia târziu am avut, cred că prin generală am avut acces la așa lux. Eram la țară, copii simpli care se jucau cu ce aveau la îndemână: bețe, rumeguș, apă, gârla cu peștișori pe care îi prindeam în sticlă, d-astea…

La televizor mă uitam sâmbăta și duminica mai mult. Țin minte emisiunea “Feriți-vă de măgăruș” și “Tezaur folcloric”. Îmi plăceau prezentatorii: spontani, distractivi, serioși, blânzi uneori. Visam să fiu ca ei. Poate de aia m-am specializat în jurnalism pe urmă. Am cochetat cu televiziunea în liceu, când am apărut în primul videoclip al trupei Candy. Nu făceam caz din asta, nimeni nu a știut când am fost la filmări. Am avut colaborări cu Antena 1 și Pro tv după ce am născut băieții. Nimic însă nu m-a adus în ipostaza de prezentatoare așa cum am visat când eram mică.

Acum, am ajuns să îmi îndeplinesc visul. Am moderat 4 conferințe în cadrul Family Expo & Festival la RomExpo. În fața a peste 5000 de oameni veniți la cel mai important eveniment de parentig din România, în fața altor sute sau mii care au privit conferințele în direct, am încercat să îmi țin emoțiile în frâu.

Am avut plăcerea să fac parte din cei care au luat parte la cel mai mare eveniment de parentig din România. Oamenii ăștia care au avut curajul să facă așa eveniment mare în România, au reușit ceva mare. Au unit branduri renumite în același loc care au oferit reduceri semnificative la toate produsele. Au adus în fața părinților medici renumiți, traineri, și specialiști în parenting pe cele două scene de conferința unde au fost tratate subiecte pe teme cum ar fi dermatologie, alăptare, consultări sau evaluări de oftalmologie, nuntritie, pregătire pentru naștere.

Au fost două zile pline. Am plecat de la serviciu direct acolo și am mai plecat duminică. Nu am simțit că am muncit. Mi-a făcut plăcere. Am interacționat cu părinții care îmi citesc articolele, alții au venit special pentru anumite conferințe pe care le-am moderat, de la sute de km. Lor le mulțumesc mult pentru că au fost alături de mine și ca au avut încredere în cuvintele mele.

Family Expo & Festival a fost mai întâi un vis, iar apoi a devenit un fapt. La fel și dorința mea de a fi prezentatoare. Și inevitabil ajungem la un articol mai vechi în care spuneam că visurile nu au niciun rost dacă nu luptăm să ni le îndeplinim. Felicit organizatorii și abia aștept edițiile următoare.

Nu ne putem obliga părinții să ne crească copiii

Nu ne putem obliga părinții să ne crească copiii, trebuie să vrea ei să ne ajute.

Eu cred că nu ne putem obliga părinții să ne crească copiii. În primul rând un copil e responsabilitatea părinților și doar a lor. Trebuie să ai în vedere timpul pe care trebuie să îl aloci creșterii lui dinainte ca el să apără. Plănuiești sarcina, nașterea și chiar camera în care va sta copilul. La fel cum faci asta trebuie să plănuiești și zilele în care o să fii lângă el până va putea învața tot ce nu știe.

Tot mai mulți părinți se plâng că nu le cresc părinții copiii. Recunosc, mi-ar plăcea ca băieții să iasă în parc cu bunicii. Mi-ar plăcea să meargă impreuna la film și să le cumpere popcorn. Mi-ar plăcea să aibă timp și pentru ei. Dar din păcate realitatea e alta. Oamenii sunt ocupați. Nu mai e ca în urmă cu câteva generații când copiii creșteau cu bunicii. Când îi duceai la ei în Iunie și îi mai luai în Septembrie. Când vara însemna la țară, însemna timp petrecut cu verișorii sau cu copiii din sat. Acum vremea e alta. Bunicii sunt obosiți. Poate au crescut copii și nepoți și nu mai au putere, sau chef. Și nu-i poți condamna. Nici măcar nu le poți reproșa. Fiecare decide ce vrea să facă cu timpul lui liber. Nu-i poți impune să-și facă timp pentru copiii tăi. Ei sunt ai tăi. Trebuia să iei în calcul faptul că nu poți pune pe umerii altcuiva meseria de părinte. Pe asta o ai și când e vacanță. Nu te uita în grădina altcuiva, crește-ți copiii cu răbdare și bucură-te de fiecare zi. Până la urmă ei pierd. Că lângă un copil întinerești, ai multe de învățat la fiecare vârstă, iar faptul că cineva îți încredințează ce are mai de preț pe lume e un privilegiu, nu o corvoadă. Așa că, e pierderea lor.

Ei oricum nu se pot ocupa de ei așa cum o faci tu. Nimeni nu știe mai bine decât mami și tati, nevoile puiului lor. Da, poate ar fi mai ușor, dar nu mai corect.

Eu îmi duc copiii la țară mai mult forțată de împrejurări. Mi-ar plăcea să îi pot lua cu mine, să îi am aproape. Cred că și mamei mele i-ar plăcea. Dar din păcate, nu am altă posibilitate și sunt nevoită să o rog să aibă grija de ei. Știe că nu am încotro și acceptă cu o juma’ de gură. Ce contează? Nu-i las mult, doar cât rezolv treaba, dar niciodată nu-i las ca să scap de ei. Pentru că i-am făcut ca să-i cresc eu, nu altcineva. Să știu că dacă ceva nu merge bine nu pot da vina pe nimeni. Ei sunt responsabilitatea mea și așa va fi până la sfârșit.