Mie nu-mi pasă cât de deștept e copilul tău, îmi pasă cât de fericit e al meu

De câte ori mă întâlnesc cu o prietenă care are copil de aceeași vârsta cu al meu, ține să treacă în agendă toate reușitele școlare ale copilului. Cât de mult se pricepe la matematică, cât de mult lucrează acasă, cât de multe laude primește de la doamna învățătoare.

E așa plictisitor. Nu vreau să vorbesc despre asta. Nu îmi pasă reușitele lor, sunt prea mici pentru asta, încă. Ei au doar 7 ani, principala lor distracție e joaca. E bine să-i învățam responsabili și atenți, dar tot în joacă. Și nu vreau să pun presiune pe el. Sa știe din ce in ce multe da, dar in ritmul lui, nu al meu.

Acum e timpul lui, acum e copil trebuie să se joace și învețe tot prin joacă. Și mai presus de asta, vreau să vorbim despre noi, nu despre cine e mai tare dintre copiii noștri. Nu vreau să-l laude doamna, vreau să fiu eu mândra de el când spune buna ziua vecinei. Sau să râdă din tot sufletul cât încă nu știe ce e viața.

E chiar așa greu să ne detașăm de ei? E chiar așa greu să ne gândim și la noi și să nu-i împovărăm cu pretențiile noastre de oameni mari? Evit mămicile care îmi spun cât sunt de grozavi copiii lor. Risc să-i compar pe ai mei cu ai lor și asta e ultimul lucru pe care îl vreau pentru ei. E important pentru mine să-l percep ca individ unic și nu ca un țel în viață. Fiecare are ritmul lui, iar dacă al meu parcurge alt drum diferit de al altui copil nu înseamnă că e mai puțin bun. Sunt convinsă că dacă mă bazez pe fericirea lui n-are să iasă decât lucruri bune din asta. Tot ce face, să fie el fericit. Și atunci o să vină cu bucurie și învățătura și grijile și toate obstacolele pe care le va întâmpina.

Eu vreau să vorbim despre ei ca și binecuvântare, nu ca întrecere. Eu vreau să vorbim despre noi când ne întâlnim ca adulții, despre idei, despre oameni, nu despre reușitele lor. Asta e împlinirea lor, nu a mea. Eu trăiesc pentru ei dar și pentru mine. Așa că… ce crezi? Să-mi mai iau din vârfuri? 🤔😂

Reclame

Când părinții se ceartă copiii plâng

Sâmbăta asta am petrecut-o la summitul Ageless despre conștientizare vârstei și ce putem face să încetinim procesul.

Discuțiile au fost mai mult decât interesante. Foarte multe lucruri despre care nu bănuiam, ne îmbătrânesc mai repede decât ar trebui. Aici ar trebui să amintesc despre “dușmanii” secolului:

1. Zahărul

2. Fumatul

3. Stresul

4. Tristețea

5. Statul pe scaun

6. Soarele

7. Ecranele

8. Izolarea socială

9. Lipsa somnului

10. Fibrele sintetice

Stresul, anxietatea și depresia în care trăim in fiecare zi duc la un moment dat la fenomenul de “Burnout”. E ca atunci când mașina nu mai are benzină și amâni momentul în care vei alimenta. Urmarea acestui fenomen e dezechilibru duce la afectarea sistemului imunologic și mai apoi la moarte.

De aceea trebuie să ne gândim mai des la alimentare: zâmbete, îmbrățișări, socializare, optimism.

E dovedit științific faptul că oamenii care sunt angajați în relații lungi trăiesc mai mult decât cei fără. Totuși în zilele noastre e foarte greu să păstrezi o relație. E nevoie de efort, înțelegere și maturitate de ambele părți. Cel mai des cuplurile se confruntă cu neînțelegeri, certuri și despărțiri. Când sunt și copii la mijloc situația e și mai agravantă. Copilul, deși poate nu vorbește prea multe, înțelege. Suferă chiar dacă nu se vede pentru că el își iubește ambii părinți. Se transmite prin gene, iar din comportamentul părinților preia obiceiuri nesănătoase. Știați că experiența stresantă a tatălui modifică expresia genelor din spermă și maturarea lor?

Copiii cu traume prezente în viața lor au 174 de gene modificate. Cine a trăit experiențe traumatice în copilărie are șanse foarte mari să dezvolte afecțiuni psihiatrice în viața adultă. Așadar părinții se ceartă fără să știe trauma copilului. Sau fără să își dea seama că mai târziu certurile îl vor afecta. Părinții se ceartă, iar sufletul copiilor plânge.

Ce e de făcut? Ideal ar fi să evităm certurile. Cel puțin atunci când sunt copiii în preajmă. Există câteva ritualuri pe care ni le putem însuși ca treaba să funcționeze în cuplu. În principiu ar trebui să petrecem împreună 8 ore pe zi.

– La plecare ar trebui să petrecem cu jumătatea noastră 2 minute pe zi de 5 ori pe săptămâna.

– După muncă ar trebui să discutăm despre cum ne-a fost ziua 20 de minute în fiecare zi/5 zile pe săptămâna.

– Apreciere prin cuvinte și gesturi 5 minute pe zi in fiecare zi.

– Atingeri, săruturi și strângeri în brațe 5 minute pe zi în fiecare zi.

– Ar trebui să programăm o întâlnire romantică de 2 ore o dată pe săptămâna.

– O întâlnire de o oră pe săptămâna pentru a discuta despre relația voastră.

În total sunt 8 ore pe săptămâna. Nu e mult dacă stăm să ne gândim cât petrecem la serviciu. Sunt sigură că dacă am respecta ritualurile de mai sus, tensiunile între soți ar scădea considerabil. Dar cine are atâta timp? Când mai trebuie și teme cu cel mic și joacă, mâncare, curățenie. Totuși copiii noștri ar trebui să fie pe primul loc și măcar de dragul lor ar trebui să ne însușim cel putin câteva din aceste obiceiuri.

Lawrence Cohen a fost în România și ne-a învățat despre terapia prin joc

Doctor in psihologie din America Lawrence Cohen, a venit la București să ne povestească despre cum putem implementa terapia prin joc in rândul părinților.

Prin joc putem rezolva multe din problemele care apar odată cu apariția copilului: conectare, bucurie, zâmbet, împăcare, aliniere cu nevoile lui,etc.

Conectarea de exemplu, vine din lucruri simple, jocul de-a cucu-bau, pupic de plecare, un salut, o îmbrățișare la plecare.

E un mit in comunicare cum ca dacă o vede pe mama e conectat la ea. Nimic mai fals. Nu suntem gâște sa ne urmam rața, nici pui care sa meargă după cloșca. Suntem oameni și avem nevoie de mai mult de atât. E nevoie de cuvinte și de zâmbete ca să ajungem la inima lor. Și mai greu e să rămânem mereu acolo.

Copiii mereu au dorința mai mare de a se reconecta cu noi decât noi. Există două căi importante de a ne conecta sau reconecta cu cel mic: prin empatizare cu sentimentele copilului și prin joc.

Știu, e dificil după ce vii de la serviciu, obosită, visând la pat și baie caldă să te joci cu copilul. Nu e anormal să simți așa. Trebuie să știe și copilul când parintele are nevoie de o pauză. Fii sincer cu el și soune-i ce simți. Nu in sensul “m-am săturat de joaca”, ci “mami trebuie sa se odihneasca putin”.

Arta ascultării a fost un alt subiect abordat. Când copilul vorbește din inimă, sau când plânge din inimă, nu trebuie întrerupt. Nici dacă ești de acord cu ce spune, trebuie să-l lași să se descarce. Mie mi se pare foarte greu. Nu suport să-l aud cum plânge de durere de inimă sau când sunt de acord cu el. E un exercițiu la care trebuie să mai lucrez și la care trebuie să reflectez mai mult.

A mai spus frumos Dr. Cohen despre limite.

Când ai visat sa fii părinte te gândeai ca o sa fii cel mai bun părinte. Bucuria și mândria de a avea copii era prezenta in noi. Nu ne gândeam niciodată ca va trebui sa impunem limite sau cât de greu va fi sa ne organizăm in așa fel încât totul să fie corect. Limitele se impun foarte ușor atunci când suntem conectați. Deși ne place să controlăm copilul, conectarea e mai importanta și da rezultate mai bune decât controlul.

S-a vorbit mult la această conferința. S-a râs și mai mult. Am revăzut persoane din online pe care le știu de mult timp și am petrecut o jumătate de zi perfectă. Mi-ar fi plăcut să rămân până la sfârșit. Chiar când ascultam metode de joacă și destindere a atmosferei mă simteam vinovată într-un fel. Iată, mă aflam intr-o încăpere cu peste 200 de părinți și bloggeri încercând să-mi îmbunătățesc comportamentul față de copiii mei, când aș fi putut petrece timpul cu ei. Am împărțit ziua pe din doua și am împăcat și nevoia de a afla mai multe despre parenting și dorința de a fi alături mai mult de ei. Am fost perfect. Psihologul acesta m-a distrat mult și m-a învățat multe. Mulțumesc Parenting Academy și Parenting Ads, a fost grozav.

Nu toți părinții sunt părinți

Dacă îi cumperi haine și îl trimiți la școala nu înseamnă că ți-ai făcut datoria de părinte. Dacă îl păstrezi in viața și îi oferi un acoperiș deasupra capului nu înseamnă că ești părinte. Oare a vrut el să se nască?

Unii părinți spun că ar trebui să li se mulțumească pentru eforturile pe care le-au făcut pentru copiii lor. Nu înțeleg de ce? Doar n-a fost alegerea copiilor să se nască. Ai făcut-o tu pentru o împlinire socială sau pur și simplu pentru că își dorea mult partenerul și voiai să-i arăți că îl iubești.

Indiferent de motivul pentru care l-ai adus pe lume, faptul că ai pierdut nopți cu el când era mic nu te face mamă. Și nici banii cheltuiți cu el nu te face mai mama decât altele. Mamă ești atunci când îl educi. Când tu și nimeni altcineva se ocupă de educația lui. Când îl înveți cu blândețe despre lume, când îi pui pixul în mâna pentru prima dată. Când cade și îl liniștești cu răbdare. Când îi arati lumea și îl asiguri că el e pe pământ ca să o facă mai bună. Părinte ești cu adevărat când îl crești tu, nu bunicii sau bonele. Ca să fii părinte trebuie să ai timp și răbdare. Dacă nu le ai la dispoziție, nu te face părinte. Fă-te corporatist sau om de afaceri, dar nu naște un copil. El nu e accesoriu, nu e opțional, e totul sau nimic.

Părinte adevărat ești atunci când nu aștepți nimic în schimb. Când îți pasă cu adevărat ce lași în urma ta. Și o lume rece, plină de bani și succes, fără împlinire sufleteasca nu înseamnă nimic.

Munca mereu va fi acolo, dar copiii mei nu vor mai fi niciodată atât de mici

Munca mereu va fi acolo, dar copiii mei nu vor mai fi niciodată atât de mici și de neajutorați. Și dacă mama nu e la nevoie lângă ei, înseamnă ca nu e mamă.

Să ai un job e important în vremurile pe care le trăim. In primul rând e important sa faci parte dintr o organizație, sa ai de muncă, sa ai o ocupație, sa faci ceva pentru bunăstarea familie și a ta. E important să ai ce să le oferi alor tăi. Ce să le pui pe masă atunci când le e foame. Și cel mai importat e că ești independenta. Nu ceri nimănui nimic, îți câștigi existența singură. Nu depinzi de buzunarul cuiva și nu te milogești la nimeni.

Ordinea priorităților ar trebui însă, să fie alta. Mai înainte de toate mama trebuie să fie sănătoasă. Ca să le asigure necesarul celor mici și ca să poată avea grija de ei trebuie mai întâi să aibă grija de ea. In condițiile astea nu poți ignora sănătatea. Atunci brusc, jobul nu mai pare așa de important. Toate pălesc ca importanță atunci când fizic nu-ți poți face treaba.

De muncă o să se găsească mereu, numai să vrei, dar copiii tăi nu vor mai fi niciodată atât de mici și de neajutorați. Și dacă mama nu e lângă ei atunci când au nevoie, nimic nu va mai fi cum trebuie.

Sănătatea e cea mai imporantă. Pare un clișeu, dar cei care au copii și care au simțit neputința când au fost bolnavi știu despre ce vorbesc.

Eu aleg să mă fac bine. Nu aleg serviciu, nu aleg bunăstarea, nu aleg faima, aleg sănătatea și asta așa va fi mereu. Indiferent de situație, mama trebuie să fie sănătoasă și mai apoi muncitoare.

In gură nu-ți bagi, dar pe FaceTime poți să mă suni

Zilele trecute mi-a fost rău. Mă durea spatele, capul, tot corpul îmi tremura. Voiam să ajung mai repede acasă și să mă întind pe jos să-mi îndrept spatele.

La serviciu fusese super aglomerat, starea mea de boala, cu faptul că am muncit mai mult decât de obicei, mă lăsase fără vlagă.

Când am ajuns în sfârșit acasă, am găsit 3 copii bolnavi. 2 ai mei și unul mai mare. Ăla pe care speram să mă bazez mi-a zis înainte să urc că merge să cumpere ceva și când se întoarce se bagă la o baie fierbinte. Deci trebuia să-i pregătesc cada.

Apucă-te apoi și doftoriceste-i pe ăia mici. Medicamente, ceai și bineînțeles ceva bun de mâncare. Eu nu mai simțeam nimic. Sau nu mai conta. Dacă aș fi avut mai multe mâini… La câte aveam de făcut mă simțeam inutilă. Auzeam numai Mami! Mami! Mami!

Ăla mare voia prosop. Apoi voia să-i pregătesc hainele. Apoi medicament și el, vai de păcatele mele.

După ce am pregătit doua feluri de mâncare și un desert rapid în numai o oră, eram extenuată. Nu ajunsesem nici la baie. Aveam nevoie de când plecasem de la serviciu.

Ce a pus capac e ce mi-a zis ăla micu’ la un moment dat. De boală, de silă, de lene sau de răsfățat zice:

„- Mami, vreau să-mi dai tu să mănânc!”

„- Bravo, mă, să mă suni toată ziua pe FaceTime știi, dar să-ți bagi în gură ți-e lene. Că doar nu sunt închiriată. Eaa, ce vorbesc eu? M-am apucat și i-am dat, am vorbit și eu așa.🤦🏼‍♀️

Azi e ziua lui. El e Sfântul Ioan al casei. Și nu mă pot supăra pe o mogăldeață de patru ani care vrea doar să fie mama lângă el mai mult. La mulți ani, bolnăviorule! Sper să-ți fie viața la fel de veselă precum ne-o faci nouă în fiecare zi.

Te iubesc!

After party sau când s-a obișnuit copilul cu scena

After party sau când s-a obișnuit copilul cu scena pentru că după ani la rând in care la serbare îi urmăream doar pe ceilalți copii, în sfârșit am reușit să-l conving să participe și el.

Au început petrecerile de Crăciun, în sfârșit. Abia așteptam să mai găsim un prilej de ieșeala fără copii. M-am pregătit ca la carte, gene false, tocuri, aranjat la păr. Mi-a plăcut și mie. Am petrecut până spre dimineața. Când a sunat telefonul. Peste o oră cel mic trebuia să fie pe scenă la un spectacol concurs. Uitasem complet. Doamne! Era la țara copilul. Trebuia adus și schimbat și pregătit în numai o oră. Eu arătam ca o sperietoare și mă simțeam ca și călcată de tren. Vai de păcatele mele, nu știam cum o să reușesc să mă adun intr-o oră. Era timpul să fiu părinte, să mă adun.

Am reușit într-un final, după multe peripeții să fim prezenți la timp. M-am înarmat cu răbdare și o dulciurica în buzunar. Lui nu-i place pe scenă deloc. Aveam acum dubla provocare: să par fresh și să conving copilul măcar să rămână pe lângă ceilalți copii.

Doamna educatoare, sora mea din fericire, m-a rugat să încerc să-l conving să rămână pe scenă măcar, dacă de dansat nici nu se punea vorba. Merge la gradinita de la un an și nouă luni, iar serbările mereu au fost un eșec garantat. Nu ia nimic în serios, nu stă locului o clipă, nu stă în rând cu ceilalți și face numai ce îi trece prin cap.

Am avut timp se data asta să stau cu el câteva minute înainte de spectacol. Grupa mică a lui se baza pe cei mari ca el. I-am prezentat partenera de dans și i-am spus că trebuie să o țină de mâna să nu se piardă. L-am îmbrățișat și l-am purtat numai în brațe până acolo. I-am spus că o să fie perfect. Aveam încredere în el, nu stiu de ce, poate de somn. Băiatul nu mi-a înșelat așteptările. A dansat și a zâmbit tot timpul. Toată lumea era mirată de ce bine se distrează năzdrăvanul. Eu eram extaziată și visam la somnul lor de prânz. Că am venit nearanjata, iar oamenii nu mă mai recunoșteau, nu mai conta.

Pentru prima dată în viața, s-a distrat. I-a plăcut și nu a considerat o corvoadă spectacolul. M-am bucurat mult pentru el. Sper ca serbările să aducă mai multă bucurie în viața lui.

La sfârșit i-am dat stimulentul dulce. Nu mai zic ce bucurie a fost pentru el. Am fost felicitați și rugată insistent să vin și la repetițiile pentru serbare pentru același succes. 😂

“Dacă ești rău, nu-ți mai aduce Moșul nimic”

„Dacă ești rău, nu-ți mai aduce Moșul nimic” e cea mai utilizată frază de părinți in perioada asta.

Toată vara am auzit amenințări prin parc: “Dacă nu ești cuminte, te duc acasă!” De parcă faptul că ai ieșit să petreci timp cu copilul tău e cea mai mai binecuvântare pe care i-o puteai oferi. Amenințările au devenit atât de obișnuite printre părinți încât nu știu ce e mai grav. Că pot să dezvolte frici și traume copiilor sau că aceștia chiar s-au obișnuit cu ele și nu-și mai iau părinții în serios. Nimeni nu se gândește că autoritatea ca și părinte în fața copilului scade dramatic atunci când nu se respectă „amenințarea ” și ea devine un obicei încălcat de cele mai multe ori.

Acum e sezonul “Dacă nu ești cuminte îi spun lu’ Moșu’ să îți aducă o nuia!” Brusc Moșul bun și blând care cu magia lui face cumva ca toți copiii din lume să primească un cadou, e transformat într-un bătrânel care face disciplina în casă. Trebuie să îi fie frică, să se gândească la el ca la o trauma și nu ca la o bucurie. Bucuria Crăciunului și a sărbătorilor e de fapt pentru un copil care aude des așa ceva, doar șantaj, frică și amenințări. Cadoul pe care îl va primi îi va da de gândit. L-o fi meritând sau a făcut moșul o excepție. Primește o recompensa pentru că a fost cuminte sau așa trebuie să primească toți copiii?

Recompensa dă

rezultate dar dă și dependentă. Încurajarea și urmarea purtării cuviincioase nu trebuie condiționata. Trebuie să vină de la sine ca o amprenta a educației, pentru că altfel le facem rău celor din jur, nu ca nu ne mai aduce moșul cadou.

Crăciunul vine cu multe cadouri pentru cei mici. Cadouri pe care decidem singuri să pe dăm. E semn de recunoaștere a faptului ca îi avem și că ne bucurăm de prezența lor în viețile noastre. Eu le fac cadou ca să îi fac să se simtă doriți și iubiți, nu dacă au fost cuminți. Copiii nu sunt cuminți. E in firea lor să greșească până învața. E în firea lor să fie răutăcioși atunci când cer atenție. Purtarea lor e strigătul lor de ajutor și de concentrare a noastră la nevoile lor.

Nu se amenință și nu se condiționează niciodată. Mosul e calm curat și blând și aduce daruri tuturor copiilor. Nu trebuie sa cultivăm frica de cineva sau de ceva.

Nu ne jucam și nu le amplificam fricile copiilor noștri.

Le putem oferi multe cadouri. Oferta se diversifica in fiecare an. Ce nu se diversifica niciodată și e din ce încă mai puțin e timpul. Pe toate le vor folosi și le vor arunca într-un colț la un moment dat.

Timpul nostru e cel mai util cadou pe care îl putem da copilului de Crăciun.

Cât îi lăsam în fața ecranelor sau parenting digital modern

Cum era pe vremea mea

Majoritatea dintre noi am crescut fără ecrane. Tata a cumpărat un tv color când deja eram mari, iar la el nu prindeam decât TVR 1 și TVR 2 cu purici. Cred că eram în liceu când am băgat cablu. Oamenii erau fericiti și atunci fără internet dacă mă gandesc la copilăria mea de la țara.

Cum e acum

Acum situația e alta. Oricine are un smartphone, o tabletă, un televizor nu mai zic. E periculos pentru copiii, mai ales dacă privesc nesupravegheati și dacă rămân blocați cu orele în tehnologie. Dar asta e lumea în care trăim. Nu putem ascunde de toate ecranele la nesfârșit de ei. Putem însă limita timpul petrecut și putem alege conștient pentru ei.

Conștientizarea riscului de către părinți e primul pas spre normalitate. Un părinte informat va fi un părinte mai bun.

Nu întotdeauna liniștea care se așterne când e concentrat la tv sau tableta e și benefica pentru copil. Recompensa digitală de multe ori prea ușor acordată e extrem de periculoasa.

Nu zic că eu sunt perfectă. Când aveam perioadele de răceli frecvente, aerosolii mergeau la fix cu un desen animat. Copilul stătea nemișcat, medicamentul își făcea efectul. Am aflat tot pe pielea mea că Internetul dă dependența când au început țipetele și plânsul ăla de zici că s-a lovit grav pe undeva.

Ce e de făcut?

1. Timp de calitate petrecut impreuna. Asta înseamnă nu doar faptul că mami și tati sunt acasă. Înseamnă ca ei să fie prezenți la nevoile copiilor.

2. Activități casnice împreuna. Noi sortam vesela, scoatem rufele și vasele din mașina de spălat, meșterim cu sculele lui tati, ștergem acvariul, praful chiar și ușile casei.

3. Sport și mișcare in aer liber impreuna cu copiii. O simplă ieșire în parc aduce veselie în casă. O plimbare cu bicicletele, un concurs de alergat sau hrănirea porumbeilor e foarte benefică pentru dezvoltarea copiilor.

4. Folosirea Internetului și a dispozitivelor tehnologice impreuna. Pentru că tot vine perioada sărbătorilor, putem urmări impreuna cu copiii un film de Crăciun la televizor sau laptop. Așa petreceți și timp impreuna și aveți șansa să vă apropiați mai mult de cel mic.

5. Noi alegem la ce privește. Alegem jocuri educative, desene din care să poată reține comportamente corecte sau cuvinte în altă limbă. Posibiltățile sunt numeroase pentru ca in ultima vreme au apărut foarte multe aplicații pentru copii.

Copilul trebuie să-și găsească singur motivația de a folosi responsabil tehnologia. Nu-l putem forța să renunțe complet. Îi putem da alternative sănătoase din care să aleagă ce îi place. De multe ori ai mei au preferat plastilina sau o baie cu spuma în locul televizorului. Lumea se schimbă, tehnologia e aici și nu putem nega. Putem doar să alegem să folosim cu măsura și să o integram așa încât să nu aibă nimeni de suferit ci numai de câștigat.

Copilul merge la grădi pentru prima dată? Iată ce ar trebui să știi

Frica părinților

Părinții care își lasă copiii la grădinița pentru prima dată sunt de cele mai multe ori mai speriați decât însăși copiii. Am trecut prin asta de două ori iar toate cele trei surori ale mele lucrează în învățământ cu preșcolari și școlari. Deci sunt documentată, mă recomandă

În primul rând, nimeni nu știe cum va merge treaba. E posibil copilului să-i placă din prima, sau e și mai mult posibil să dureze ceva până o să se obișnuiască.

De ce spun asta? Pentru că de obicei, ei asociază lăsatul la grădinița cu abandonul. Până nu vor fi siguri că mami și tati se întorc să-i ia acasă, vor crede că au plecat pentru totdeauna. Ajută acomodarea treptată. Să meargă în colectivitate din ce în ce mai mult, treptat. Mâine o oră, poimâine doua și tot așa. La noi după acomodare, la despărțire tot plângea. Nu mult, dar plângea. Era normal, încercam să-mi spun asta și tot durea. Faptul că el plângea și eu îi provocam asta nu-mi dădea pace. Am renunțat să-l duc eu, l-a dus tati. A plâns mai puțin. Apoi l-a dus bunica și unchiul și nu a mai plâns deloc. Așadar ajută să-l ducă altcineva de care nu e atât de atașat.

Trebuie să fim foarte atenți. Dacă noi pornim de acasă cu frică, el va simți și va prelua sentimentele tale. Când ai decis că e lăsat pe mâini bune și știi că va fi în regulă, nu te răzgândi. Ai plecat, te mai întorci când ai stabilit. Dacă vii la primul scâncet îi vei provoca confuzie. Va știi că mami e la colț și va profita. El își va urma scopul cu orice preț. Nu ceda!

Grija părinților

Copiii sunt diferiți, doar părinții îi cunosc cu adevărat. Iar dacă cel mic e schimbat în comportament și are reacții ciudate, ar trebui să stii că ceva nu e în regulă. La fel și educatorii sunt diferiți. Adoptă metode diferite. Trebuie să alegi ce știi că are nevoie puiul tău. De obicei, blândețea, distragerea atenției, înțelegerea și acceptarea ar trebui să fie de ajuns ca cel mic să se simtă in siguranța.

Lăsatul copilului la grădinița nu e treabă ușoară. El va fi acolo de cele mai multe ori mai mult timp decât va fi acasă treaz. Așa că timpul petrecut acolo trebuie sa fie de calitate. Să-l ajute să înțeleagă lumea mai bine, să învețe lucruri noi și să se dezvolte.

Se va îmbolnăvi mai des?

O să se îmbolnăvească mai des. Nu o spun eu ci studiile și miile de părinți care trec anual prin asta. Colectivitatea vine la pachet cu viruși care umblă liberi și nestingheriti prin corpurile lor vulnerabile. Pregătește-te dinainte de asta. E recomandat ca cel mic sa urmeze o cura de întărire a imunității sau um cosum crescut de fructe și legume.

Eu cu cel mic am tras până anul ăsta cu răcelile. Din toamnă văd că nu mai e așa problemă, dar să vedem cât ne ține. El a mers prima dată la grădi când avea numai un an și nouă luni. De când începea până primăvara nu stiu dacă îi trecea vreodată cu adevărat. Erau doar forme mai grave sau mai ușoare de diferite răceli. A fost o perioada cumplită, de care mă bucur că am scăpat. Făceam la un moment dat socoteala cât cheltuiam cu tratamentele și drumurile la spital și ieșea mai mult decât câștigam. 🤦🏼‍♀️

Cum știi că e bine acolo?

De obicei copiii spun ce aud, preiau comportamente, povestesc în felul lor, așa că nu va fi greu să îți dai seama dacă e bine sau nu. Între ei e posibil să se și lovească, să se muște, să se ciupească. Dacă nu se repetă e în regulă. De obicei e greu să ții în frâu zeci de copii, iar învățământul de stat de obicei nu are îngrijitoare permanent la clasă, iar educatoarele nu pot fi atente non stop la ei.

E greu dar nu imposibil. Dacă mă întrebați pe mine, aș fi rămas acasă cu ei pentru totdeauna. Dar nu asta e rezolvarea. Ei trebuie să aibă parte de o educație așa cum se cuvine, iar mama să-și reia locul în societate. Trebuie să se scuture de rutină, să se dezvolte și altfel decât familial. Perioada asta e necesară tuturor. Grea, dar necesară.

P.s: al meu se simte bine la grădi. Sper că ați observat din poză cam cât de bine. 😂