Când copilului tău i se spune că e urât

Când copilului tău i se spune că e urât și tu n-ai nici o putere, decât să-l iubești și mai mult și să-l educi și mai bine decât o faci.

Locație: party pentru copii.

Ora de plecare: strig copiii să mergem la mașina, pentru că e pe sfârșite petrecerea. Văd pe cel mare că se apropie de mine supărat. Îmi spune abținându-se cu greu să nu izbucnească în plâns că niște fete i-au spus, să se ducă acasă că e urât. M-a îmbrățișat tare și apoi a dat drumul lacrimilor să curgă. Ce trebuia să-l facă să se simtă bine și să distreze se transformase în ceva ce avea să-l facă să sufere.

Am simțit deznădejdea și amarul pe care încerca fără reușită să le înăbușe. M-am întors în timp și am regăsit fata din clasa a VII-a pe care o amenința cu bătaia un tip in curtea școlii. Pe care o numeau urâta și de care râdeau în pauze. Retrăiam neputința și dorința de răzbunare. Și durerea că nu pot face nimic să nu mă mai simt rău.

Știam tot ce simțea și ma durea și pe mine odată cu el. Și eu n-am avut pe nimeni să mă încurajeze. Am trecut peste bullying cu greu. Poate și azi am rămas nevindecată. Și nu e nimic mai dureros decât să trăiești rușinea și frica abuzului încă o data prin ochii copilului tău.

Eu știu acum că nu eram urâta. Că sufletul lor era chinuit și că ei doar încercau să facă rău prin cuvinte ca sa se simtă mai bine, mai acceptați. Și i-am spus și lui. Că nimeni nu e urât și mai ales să nu-i creadă pe cei care vor să-l facă să creadă asta. Sunt niște copii, care nu stiu ce spun, nu trebuie sa se supere. Puterea lui nu sta in frumusețe, ci în gând. Și el e cu siguranța cel mai frumos băiat din lume. Pentru că a ales să-și plângă neputința. El nu a ripostat, nu a jignit la fel, doar a suferit.

Nimeni nu ar trebui să simtă asta. Mi s-a frânt inima de necazul lui. Am vorbit mult despre asta. I-am spus că o să mai întâlnească întâmplări așa și trebuie să știe că asta nu-l va face un băiețel mai putin valoros. Nimic din ce spun ei nu e adevărat. Și el știe asta. Dar când o să sa întâmple data viitoare eu n-o să mai fiu lângă el și asta o să îmi rupă inima. Nimeni nu ar trebui să treacă prin asta vreodată. Nimeni!

Dacă vreți să aflați mai multe despre “Grădinița, școala și problemele lor. De la bullying la teme, responsabilități și libertăți”, vă puteți înscrie și voi pentru a particip la eveniment gratis AICI.

Noua ediție a Social Moms pe tema descrisă mai sus, va avea loc pe 11 Octombrie la Crown Cișmigiu. Sunt convinsă că vă va fi de folos vouă celor care aveți copii in colectivități și nu numai.

Invitații care vor încerca să ne ajute să gestionam situațiile de genul acesta cu copiii sunt:

Claudia Chiru, profesor pentru învățământul primar, fondatoare SAGA Kid și vlogger educațional FEDEx.

Gabriela Maalouf, NLP trainer pentru copii și adulți

Marius Roșu, psiholog clinician la Salvați Copiii.

Reclame

Cum trezești școlarul de dimineața. Ce funcționează și ce nu

Cum trezești școlarul de dimineața.
Ce funcționează și ce nu la noi in familie.

Chiar dacă nu îmi vine să cred cum a trecut timpul, iată că băiatul meu a plecat la școala din luna Septembrie. Entuziasmat din cale afara de lucrul ăsta de oameni mari, am fost nevoită să fac tot ce-mi stă in putința să păstrez aceeași stare cât va fi posibil. Și acest lucru e cel mai greu, dimineața, când leneșul ar dormi de-ar rupe. Ce metode, ce posibilități sunt ca să se trezească băiatul vesel și să plece la școala binedispus?
Diminețile sunt dure de multe ori și pentru noi adulții. Știți voi somnul ăla dulce de dimineața, când ai face orice să mai dormi măcar o oră. Când ți-e lene să te ridici și aproape te târăști până la baie.
De obicei, fie îi trezim prea târziu ca să aibă ocazia să se învioreze, fie îi grăbim și le stricăm tot cheful de a se mai trezi normal.

Ce funcționează la noi?

În primul rând, ne culcăm devreme. Înainte cu o jumătate de oră înainte de somn nu se uită la televizor. Desenele am observat că îi agită înainte de culcare. Ziua am grija să petreacă timp afară, în parc, cu bicicleta, la plimbare… Nu ne dorim să mergem la somn cu energie neconsumata.
La 8.30 intrăm în dormitor, povestim, cântam, sau stam pur și simplu de vorbă. Până la 9.30 sigur dorm amândoi.
Trezirea dimineața o facem mai devreme cu 10 minute. Îl strig încet, îl mângâi, nu ma grăbesc. Îl iau în brațe, așa mare cum e. Până in sufragerie simt toate oasele cum îmi pârâie. Abia îl car, dar el se simte în siguranța așa.
Îi fac un masaj, vorbim puțin despre ce urmează să facem și îi spun ce știu că i-ar plăcea să audă. Apoi îl ajut să se spele, în timp ce o fac și eu, pentru că și eu sunt intr-o mare grabă, chiar dacă nu dau de înțeles.
Se îmbracă singur de cele mai multe ori. Îi spun ceva funny, mă prostesc, râsul îi schimbă starea imediat. Apoi îi spun ce va mânca la prânz, întotdeauna îi pun pachețel cu preferatele lui. Îi place plăcinta cu mere, cu asta nu dau greș niciodată. Sandvișul e cum îi place lui, cu unt și cașcaval mult.
Îi spun că i-am pus bani în vestă și își poate cumpăra covrigi în drum spre școala. Îi place mult chestii de oameni mari și să se descurce singur.
Reușesc să îl conduc la ușa râzând. Îmi da un pupic cu gurița aia a lui știrbă și moare mama de el.

Nu funcționează graba în nici măcar o situație. El nu înțelege încă ora la care trebuie să fie acolo, pentru că nu are percepția timpului. Dacă îl grăbesc nu fac decât să-l stresez și mai tare și risc să nu ajungem la timp.

Nu funcționează forțatul. Să-l forțez să se îmbrace, să-l forțez să se spele. Nu merge niciodată amenințatul. „Dacă nu te speli mai repede îți iau Ursulețul”. Risc un mare tantrum cu întârzierea de rigoare.

Deocamdată la noi a funcționat metoda asta. El e încântat de școala și vreau să rămână așa măcar câțiva ani.

Mereu mă felicit in gând pentru cum m-am descurcat. După ce reușesc să-l conduc mai trebuie să mă pregătesc și eu. Și mă învoiesc la șefa că voi întârzia câteva minute. Dar măcar a plecat copilul fericit la școala.

Eu îmi învăț copiii să spună te iubesc

Eu îmi învăț copiii să spună te iubesc chiar dacă sunt băieți. Vreau să fie umani și sensibili și să nu țină in ei cuvinte nespuse care ar fi putut să le schimbe destinul.

Și ce dacă sunt băieți?

Răceala asta in exprimare la adulți mă termină. Bărbații nu mai fac complimente. Se tem să-i spună unei femei cuvinte frumoase. Li se pare că nu e masculin. Sau că nu e potrivit, se simt rușinați. Sau că femeile nu merită cuvinte frumoase.

Oamenii nu mai spun te iubesc. Închistarea asta a sentimentelor prezenta în societatea actuală e dăunătoare.

Eu îmi învăț băieții să spună te iubesc. Vreau ca femeile din viața lor să fie apreciate. Să știe când trebuie să facă un compliment, să aprecieze și prin cuvinte frumosul. Vreau ca lor să nu le fie teama să spună te iubesc.

Și o fac eu în prezența lor simplu și natural. Și eu și tatăl lor folosim te iubesc in fiecare zi, iar asta îmi da speranța ca va fi bine.

Când îi simt apropiați: te iubesc.

Când avem un moment al nostru: te iubesc.

Când sunt drăguți unul cu celălalt: te iubesc.

Când ne îmbrățișăm: te iubesc.

Când își pune șosetele: te iubesc!

Te iubescul e parte din noi. Le spun atât de des încât acum când mă văd îmi spun direct: te iubesc, mami! Nici nu vă puteți imagina cum dispare oboseala când aud așa dulceața de cuvinte.

Vreau ca ei să își poată exprima cu ușurintă sentimentele. Îmi doresc ca ei să fie băieții ăia care atunci când simt, spun. Nu să țină în ei, nu să lase pe cei din jur să presupună, ci să spună tare fără frică.

Poate vor fi respinși, poate nu li se va răspunde la fel, dar ei nu vor păstra în ei cuvinte nespuse.

E așa de greu să socializezi când întâlnești persoane care nu spun ce simt… Care vor să înțelegi tu ce își doresc, fără să spună. Și dacă nu te prinzi e nasol că n-ai presupus. Nu e normal așa. Normal e să spui ce vrei. Băieții mei o să spună, nu că le impun asta ci pentru că le arăt în fiecare zi că sentimentele trebuie exprimate. E sănătos să spui ce simți.

Când au o zi grea și plâng amândoi și țipa și nu le convine nimic, nu fac nimic. Doar îi imbratisez și le șoptesc că îi iubesc. Îi țin așa puțin și se calmează ca prin minune.

Pentru că iubirea chiar face minuni.

10 sfaturi pentru părinți

Prima zi de școala pentru bobocii de clasa 0 a trecut cu mari emoții pentru fiecare părinte, iar eu am venit in întâmpinarea voastră cu 10 sfaturi pentru părinți.

Eu am cunoscut învățătoarea copilului, un om blând și bun ale cărei cuvinte m-au mișcat. Toți părinții au primit din partea dânsei o listă cu cele trebuincioase, dar și câteva reguli pentru părinți.

Nu stiu câți dintre părinți le-au citit, sau dacă sunt vreun clișeu și toate doamnele fac asta, dar am hotărât să le pun și aici pentru voi, pentru că le consider foarte importante pentru părinții ai căror copii încep școala.

Sunt 10 reguli foarte scurte, dar pe care le-am dezvoltat puțin, tocmai pentru a înțelege mai bine importanța lor.

1. Să-ți iubești copilul.

E foarte important ca cel mic să fie înconjurat de iubire în aceste zile în care el nu prea știe ce se petrece. Are parte de un nou început, presiunea e mare, trebuie să fie gata la timp și nu știe ce îl așteaptă. Așa că el trebuie iubit și înțeles mai mult ca oricând.

2. Să-ți protejezi copilul.

Să înțeleagă că în tine va avea un ajutor și o protecție indiferent de situație. Se vor ivi o mulțime, de aceea el trebuie să aibă un sprijin real din partea alor lui.

3. Să fii un bun exemplu pentru copilul tău.

Puterea exemplului e de netăgăduit. Nu poți cere să nu mai arunce hârtii pe stradă dacă tu faci asta. El imita comportamentul nostru. Dacă vei fi răbdător și el va fi. Dacă vei fi iertător și el va fi. Ai grijă de tine și de acțiunile tale dacă vrei un exemplu bun pentru cel mic.

4. Să te joci cu copilul tău.

E absurd să-i cerem să se facă mare dintr-o dată. Prima zi de școala e doar prima zi. El e încă un copil, încă vrea să se joace. Nu-i poți pretinde să fie responsabil de pe o zi pe alta. O să aibă amintiri pentru viața când o să intri în jocul lui. Lumea toată pentru el e un joc. Deci, fă parte din lumea lui. E greu când vii de la serviciu să mai ai chef sa te mai joci cu el. Cu un mimin efort, el își va face din tine un prieten.

5. Să lucrezi cu copilul tău.

Nu să faci temele in locul lui, dar să-l ajuți atunci când îți cere ajutorul. Poți lucra și pe stradă, acasă, in bucătărie, oriunde. Poate învața să numere, culorile, sau noțiuni de cultură generală.

6. Să lași copilul să trăiască propriile experiențe de viața, chiar dacă suferă.

Foarte greu pentru părinții care au un singur copil. Chiar și pentru cei care știu și nu fac din țânțar armăsar. Dacă ceva îl va face să sufere suntem tentați de cele mai multe ori, să intervenim și să nu-l lăsam să greșească. Dar tocmai greșeala îl va învața. E nevoie de exercițiu și încredere în tine și mai ales în el, ca să poți face asta.

7. Să-i arăti copilului posibilitățile și limitele libertății umane.

Lumea asta e mare, iar copilul tău o poate face mai bună. El poate deveni orice își dorește. Cerul e limita. Prin muncă, respect și încredere el poate învața până unde poate ajunge. Depinde de noi cum reușim să-i insuflăm asta, dar și limitele pe care societatea și libertatea umană le are.

8. Să aștepți de la copil numai aprecierile pe care le poate da, conform gradului de maturitate și propriei experiențe

Încurajarea competivității la vârste așa fragede poate avea efecte devastatoare pentru ei. Fiecare copil are ritmul propriu de dezvoltare. Fiecare individ e unic. Copilul tău e unic și incomparabil. Întotdeauna va fi cineva mai deștept, dar asta nu înseamnă că el e mai putin valoros. Să încercam să apreciem adevarata valoare a fiecărui copil, fără comparații și competiții.

9. Să-i învățam să fie ascultători

Asta depinde foarte mult și de tipul personalității fiecărui copil. Noi, părinții avem datoria să-i învățam bune maniere, să fie politicosi, amabili ș.a.m.d. Dar nu putem garanta asta. El încă nu știe să-și controleze așa bine emoțiile, așadar acest lucru depinde de fiecare situație în parte.

10. Să-i oferi copilului tău trăiri cu valoare de amintire.

Petrecerea timpului in familie îl conectează cel mai mult pe cel mic cu părinții. Călătoriile în familie, manifestările sportive, sau aniversările în familie îi aduc un suport de apartenența și de siguranța. El se va simți iubit, important, dorit.

Drumul pe care au pășit in urmă cu câteva zile bobocii de clasa 0 e vital pentru dezvoltarea lor armonioasă. Ei trebuie iubiți, iubiți și iar iubiți. Când pleacă de acasă, când greșesc, când pășec pe drumuri rele, când plâng și când râd fără motiv. Vă doresc tuturor să fie bine și la voi, la fel cum îmi doresc și mie.

De altfel, sunt convinsă că va fi bine. Am încredere în el și în capacitatea lui a alege întodeauna binele, iar asta îmi dă speranța.

Ce faci când copilul n-are somn?

N-o să vă vând eu rețeta la „Ce faci când copilul n-are somn?”, dar trebuie să vă povestesc ce-am pățit într-o noapte.

E ora 23:04 și eu încă nu dorm. Și nici cel mai mic membru al familiei.

Azi m-am trezit la ora 4 de dimineața. Am avut treaba la București la prima ora a zilei, iar copiii au rămas la mama. Am ajuns acasă cu ei, seara. I-am spălat, le-am dat să pape, am vorbit cum ne-a fost ziua și ne-am băgat in pat in lenjerii noi, cadou pentru că am lipsit azi.

Nu mai trebuie să spun cât de obosita sunt. Ei sunt și mai și. După cât au umblat cu bicicletele, cât s-au jucat în curtea mare de la țara, sunt convinsă că le cădeau ochii in gură de somn.

Am sărit peste cântecul de noapte bună. N-am mai avut putere. Dați cu pietre în mine, condamnați-mă, nu mai puteam de obosita. Dacă știam că fac greșeala vieții, îl cântam. De două ori, o juma’ de oră, cât era nevoie.

Evident, universul e împotriva mea. Ăla mare sforăie de mai mult de o oră.

Ăsta micu’ vorbește, se foiește, face orice să nu se culce. L-am legănat ușor cu mâna cum îi place lui, l-am mângâiat, l-am implorat, ba chiar m-am și răstit la el. Proasta idee. Acum plânge. Plânge și eu nu mai stiu ce să-i fac. L-am împăcat cu chiu cu vai, acu’ zice că vrea să se relaxeze. Să-i dau să deseneze ceva. La 11 noaptea, fraților! Desenează în sufragerie, că l-am scos din cameră, să nu-și trezească fratele. M-a făcut pe mine și pe el într-un tablou. Ne ținem de mâna și îi pare rău că nu poate să facă și o “iminioara”. M-am prefăcut surprinsă și fericită. Cât am putut și eu, nu vă gândiți că am dansat de bucurie.

Apoi mi-a părut rău. Lui nu i-a ajuns bruma de joacă cu mine. M-a vrut mai mult. Pot să-l condamn că își iubește mama? Și că are nevoie de mai mult timp cu ea? Băiețelul de lângă mine, doar mă iubește. L-am sărutat apăsat pe părul moale și l-am lăsat să vorbească. Apoi l-am liniștit cu răbdare. Atât cât am putut.

Acum vrea să se joace cu tirul. L-am băgat iar in camera lui, dar se pare că încă nu vrea să doarmă. Povestește de pompieri, de incendii, de accidente. Merge să le rezolve pe toate în noaptea asta, vai de păcatele mele!

Eu metode de adormit nu mai am. Le-am epuizat. Epuizate toate, așa ca mine, după o zi lungă. Se joacă pe lângă mine acum. Bănuiesc că va fi o noapte lungă. M-am înarmat cu răbdare, scriu, mă prefac că nu-mi pasă. Sa vedem cât mă mai țin ochii. Doamne ajută!

P.S: nu mai știu care dintre noi am adormit primul, cert e că l-am lăsat până a decis el că nu mai poate. Sau până am adormit. 😊

Copiii ies în parc cu telefoanele, nu cu mingea

Acum e la moda copiii care ies în parc cu telefoanele, nu cu mingea.

Zic să fie vreo oră de când am venit în parc. Am venit de la serviciu și i-am scos direct pe afară. În timp ce ai mei aleargă, transpiră și se murdăresc ca porcii, câțiva copii stau cuminți pe băncuța cu telefoanele părinților. Sau chiar ale lor. Cine știe?

Eu țip la ai mei, îi muștruluiesc, îi șterg, îi pup, iar îi cert. La cei cu telefoane nu țipa nimeni. Părinții lor stau relaxați, vorbesc între ei, copiii sunt curați și fericiți, cred ei.

Oare? Contează chiar așa de mult să fie curați și să nu transpire? Când am devenit cu toții așa paranoici? De când transpirația și murdăria e o problemă reală?

Timpul se scurge altfel pentru ei. Bănuiesc că fizic, nici nu sunt obosiți. Sunt blocați acolo, în fața ecranelor, parcă nici nu respiră. Pare că nu au mai mult de 6 ani. Liniștea lor mă omoară. Creierul lor e practic, amorțit. Li se servește ceva pe tavă, el nu trebuie să lucreze prea mult.

S-a dovedit științific faptul că utilizarea dispozitivelor mobile de către copiii dub 12 ani e foarte periculoasa. Nu știu câți dintre părinții celor de aici știu asta.

Timpul ăsta mort l-ar fi putut petrece explorând și învățând. Râmele scoase după ploaie pe ei nu-i mai incită. Cred ca le consideră scârboase. Nimeni nu mai experimentează, e mai simplu să primești de-a gata prin ecran. Poate și din cauza asta, obezitatea la copii a devenit o problemă în România.

Doar câțiva copii mai bat mingea. Nimeni nu are curajul să se mai urce într-un copac. E super periculos, poate cădea. Îți dai seama. 😏

Ai mei au umplut niște capace de la sticle goale cu nisip. Se prefac că sunt la restaurant. Fac pe ospătarii și ma servesc și pe mine din când in când cu ciorbă de nisip.

Mă prefac că e cea mai buna mâncare din viața mea, iar ei se prăpădesc de râs. Râd și eu cu ei și sunt conștientă că vor deveni dependenți de tehnologie mai târziu. E lumea în care trăim, fără tehnologie nu se mai poate trăi. Mă bucur însă, că pot întârzia lucrul ăsta cu câțiva ani.

Mai încolo, pe banca din dreapta un grup de fetițe până în 7 ani ascultă muzică. Tare asculta, știu toate versurile. Le stiu și eu de la radio. E o piesă de despărțire. O fi suferind și ele? Pare că se distrează. Oricum, trebuie să le știe, altfel vor părea că nu sunt la modă.

Ma rog. Cine sunt eu sa judec? E păcat de tinerețea lor. Amintirile lor n-o sa fie nimic mai mult decât un joc pe telefon sau o melodie cântată in parc.

Trist. Foarte trist.

P.S: poza cu supăratul ăla botos e de acum, când a căzut in cap cu bicicleta. N-am făcut o dramă, deși e cam nasoală căzătura. Îi trece până s-o însura 😂😜

Începe școala și la noi. Ce vreau de la ea?

“Mami, să știi că eu am puține emoții că o sa merg la școala” zice băiețelul blonduț, slăbuț și fricos din fața mea. Cred că are emoții ca lumea, dacă a zis “putine”. Sinceră sa fiu și eu am emoții pentru el. Nu că nu se va descurca, pentru că e un copil capabil să facă față și situațiilor neprevăzute. Dar așa, că sensibilitatea și blândețea lui nu-i vor fi prea mult de folos.

O sa fim alături de el in prima zi. Nu ne-am pregătit cu haine noi, îl las pe el să spună cum vrea să fie prima zi de școala. Nu vreau sa pun presiune pe el și mai mult.

Abia astept și eu mai rau ca el.

Și da. Mi-e cam frica. Ma gândesc cum va fi peste ani. Dacă va fi agresat. Sau se va bate cu un coleg. Sau îi va fi frica de cineva. Poate sunt paranoica, dar exista și posibilitatea asta care mă face să ma gândesc ca va avea de suferit din cauza blândeții lui.

Mi-e teama ca școala să nu-i îngrădeze libertatea de a visa. Visurile lui sunt importante pentru omul pe care mi-l doresc să devină la un moment dat.

Mi-e teamă că școala îi va ucide imaginația lui bogată. Că îl va limita și îl va alinia la niște standarde generale.

Vreau să-și păstreze individualitatea. Să fie așa cum își dorește el, nu doar unul din mulțime. Vreau să devină fix ce-l face fericit. El visează la meserii frumoase, constructor, gunoier, pompier. Vrea să ajute oamenii, are suflet mare și e blând in priviri.

Mi-e teamă ca școala să nu-i ucidă licărirea din ochii lui mari. Vreau să-l lase inocent și iubitor de adevăr, cum este el acum. Să-i permită să spere și să nu se dea bătut.

Puiul meu frumos, nu vreau 10 pe linie, vreau doar să fii fericit. Vreau prieteni cu care să râzi, nu să te cerți. Vreau să mergi dimineața la școala cu drag și cu dorința de a descoperi lucruri nemaiauzite și să te întorci zâmbind.

Și tu școala, te rog, lasă-mi-l liber. Liber să spere, să viseze, să iubească, să fie unic.

De ce e mișto să fii mamă

M-am întâlnit azi cu câteva mămici care aveau o strălucire aparte de când au copiii și m-am gândit că trebuie să scriu despre „De ce e mișto să fii mamă”.

Cele mai multe mame vor spune că e al naibii de greu să crești un copil. Că nu mai ai timp pentru tine, că nu mai dormi, că nu mai exiști, practic. Eu însă vreau să va spun cât de mișto e de când am devenit mama.

Voi știți deja, că de când am devenit mamă, am devenit și mai populară. Dacă nu aveam copiii, nu aveam nici blogul, Annazidezi nu exista, nimeni nu știa ca exist. Deci, faptul că am vrut să împărtășesc ideile mele oamenilor, mi-a adus numai beneficii.

Iată și altele:

• Sa fii mamă e super mișto. La serviciu poți să profiți de asta pentru o învoire, un respiro, deși eu nu prea recurg la asta decât la serbările copiilor.

• Oamenii te tratează așa, mai serios, mai matur. Îți vorbesc de chestii de oameni mari, chiar dacă tu ești un copil in suflet care se gândește la înghețată.

• Găsești loc liber mai repede in autobuz, că de, copilul obosește. Și cu ocazia asta stai și tu. 😜

• Ai ocazia să devii câte puțin din toate meseriile posibile: bonă, îngrijitoare, medic, infirmieră, bancher, femeie de serviciu. Devii chiar și lefter odată cu mămicia. Cu câți copii mai mulți ai, cu atât vei avea mai puțini bani.

Dar vorbim despre lucruri mișto, right?

• E mișto să ai siguranța că acasă e cald și bine in brațele lor micuțe.

• E mișto să simți ca ei pun suflet în pereții ăia care nu spuneau prea multe înainte să ii ai pe ei.

• E mișto să îți spună cineva sincer și dezinteresat un “te iubesc” stâlcit.

• E mișto să intri intr-o încăpere

și să te trateze lumea ca pe una tinerica și fără minte. Și apoi să le spui la final mândra, că de fapt esti mult mai batrana de atât și că ai și câțiva copii acasă.

• E mișto să fii mamă pentru că știi că urmele tale vor rămâne și tu când tu nu vei mai fi. Și că singurul lucru notabil din viața ta e că intr-o zi ai decis ca inima ta să se împartă și să umble în afara corpului tău.

D-asta iubesc eu sa fiu mamă. Că stiu că cineva, undeva, are nevoie de mine. Și că dragostea de mamă e singura afecțiune care se naște. Restul, cele păstrate sau uitate, rezultă din întâlniri.

Ea e singura care ne naște din sângele nostru și de așa e așa mișto să fim mămici. Ei sunt cei care au pus sens în existența noastră aici. ❤️

Din ciclul: “Sunt mama și am obosit”

Am perioade când optimismul mă lasa baltă. Nimic nu ma mai motivează, nimic nu ma mai face să sper, chiar dacă eu sunt o persoana pozitivă. Cred că am început sa obosesc sau îmbătrânesc.

Până la etajul patru cu vreo trei sacoșe pline de alea gurii și cu doi copii de mâna, abia reușesc să ajung la ușa fără să-mi dau duhul. Când mai trebuie să deschid și ușa și realizez că am scăpat cheile tocmai la fundul genții, ma apuca depresia. După ce reușim să ne facem comozi, ma apuc aproape intotdeuna de gătit. Fac pofte mai mult, fiecare cu câte o preferința, încerc sa mulțumesc pe toți. Asta in timp ce ma strigă cineva ca a făcut caca și trebuie sa-l șterg. Sau potrivesc o ușa dezmembrată de la o mașinuța. Sau pun baterii la orgă.

Tocmai faptul că încerc sa fiu de folos și să nu ma plâng, ma face uneori chiar să plâng.

Mă întreba o mămica in parcare, in timp ce încercam să potrivesc in portbagaj de vreo 5 minute amândouă bicicletele, cum ma descurc cu ei. Ei bine, nu ma descurc. Nu am o rețeta minune. Eșuez și eu ca sunt om. Nu ma plâng, dar asta nu înseamnă că nu mi-e greu.

Multe mămici dacă ma văd prin parc aranjată au impresia că pentru mine copiii sunt opționali din moment ce am chef și de aranjat in fiecare zi. Nimic mai fals. Ăsta e singurul lucru pe care îl fac pentru mine, asta ma face să ma simt bine.

Mă trezesc uneori țipând la ei să-și adune jucăriile. Greșesc și ma opresc la timp. Și ma apuc și le strângem împreuna. Alte ori îi grăbesc, sa ajung la serviciu la timp și îi fac și pe ei nervoși.

Ieri mi-am dat seama cât de mult îmi însuflețesc ei viața. Când am intrat in curte la țara și tata nu era. Mama era la biserică, curtea părea părăsită. Chiar dacă știu că o găsesc acasă mereu pe mama mea bună și chiar dacă au trecut atâția ani de când nu mai e, fără el nimic nu are viața. E o pustietate și o liniște care ma apasă de câte ori merg acasă.

Asta m-a făcut să iubesc gălăgia mea din apartamentul cu 3 camere. Să iubesc și mai tare sunetul tălpilor lor pe parchet. Sa râd când ma lovesc in piese de lego și să ma trezesc râzând dimineața devreme și in weekend.

Cine știe pentru cât timp o să ma mai deranjeze? Cine știe cât timp mai am până o să-i aștept cum ma așteapta mama la sfârșitul săptămânii doar ca să mă vadă?

Cum depășim fricile copiilor

Copiii când se nasc, nu știu ce înseamnă frica. Noi îi învățam.

Îmi place să cred că băieții mei sunt curajoși. Au nevoie in viața sa fie asa. Cel mare va merge la școala și va trebui să facă fața răutăților copiilor, chiar dacă nu vreau sa cred că se va întâmpla asta.

Dar nu intotdeuna e așa. Sunt copii și chiar dacă sunt băieți nu i-am învățat să fie niște duri fără suflet. Ei iubesc animalele, iubesc să fie amabili, să dăruiască flori. Chiar azi a jumulit o coroană de pe un monument al eroilor să-mi încropească un buchețel. 🤦🏼‍♀️

Totuși au și temeri. Nu vor să inițieze primi o conversatie. Uneori se tem de întuneric. Nu vor să încerce alimente noi. Se joaca împreuna cel mai adesea și nu prea leagă prietenii cu alți copii.

Ce fac eu ca să-i scot din situație? Mai nimic. Le spun cum e normal sa facă și aștept. Aștept momentul in care vor fi pregătiți. Ei știu ca nu au un motiv real sa se teamă de nimic și totuși o fac. Pentru ca sunt încă mici și pentru că nu își doresc încă să-și depășească limitele.

Celui mare îi da curaj frate-sau mai mic, dacă va vine să credeți. El când vrea să ajungă undeva și se teme îl cheamă pe pitic. Asta nu știe, se duce primul, ca găina in grămada. La mâncare nu prea insist. Deși cel mare e slab mort, ma gândesc ca gras nu prea are cu cine sa semene. Nu vrea să experimenteze gusturi noi decât foarte rar. De exemplu, n-a mâncat niciodată ceapa verde. Dar la un grătar, la țara, m-a văzut pe mine cum mâncam și a cerut și el. M-a lăsat cu gura căscată. Aproape plesneam de bucurie când îl vedeam cum mesteca frunzele verzi. Nu m-am dat impresionata, l-am felicitat si i-am făcut o poza, sa va arat si vouă. A mâncat jumătate din ea. Deci și faptul că ne vede pe noi făcând acel lucru îi ajuta. Le dă încredere ca va fi bine, dacă și mami face așa. Puterea propriului exemplu este o idee bună.

Azi, cel mic a gustat sos de roșii, mare sărbătore iar. Mai ales că pe el nu-l îndupleci cu nimic. Daca nu vrea, nu vrea. Cel mare s-a jucat la spațiul de joacă și s-a împrietenit cu Andrei. Știa și cum îl cheamă? 😱 Deci incet, încet va fi bine.

Așadar, răbdare multă. Le explicăm foarte bine că nu exista riscuri și așteptam să fie pregătiți. Nu trebuie forțați sau umiliți. Nu trebuie să existe “Băiat mare plângi”. Plângi, mama dacă asta te face să te descarci. Nu trebuie să mai existe “Ti-a dat o palma, dă și tu”. Copiii nu se nasc răi, nici fricoși. Societatea, noi și cei de lângă noi îi fac așa, fără să ne dăm seama.