Cât îi lăsam în fața ecranelor sau parenting digital modern

Cum era pe vremea mea

Majoritatea dintre noi am crescut fără ecrane. Tata a cumpărat un tv color când deja eram mari, iar la el nu prindeam decât TVR 1 și TVR 2 cu purici. Cred că eram în liceu când am băgat cablu. Oamenii erau fericiti și atunci fără internet dacă mă gandesc la copilăria mea de la țara.

Cum e acum

Acum situația e alta. Oricine are un smartphone, o tabletă, un televizor nu mai zic. E periculos pentru copiii, mai ales dacă privesc nesupravegheati și dacă rămân blocați cu orele în tehnologie. Dar asta e lumea în care trăim. Nu putem ascunde de toate ecranele la nesfârșit de ei. Putem însă limita timpul petrecut și putem alege conștient pentru ei.

Conștientizarea riscului de către părinți e primul pas spre normalitate. Un părinte informat va fi un părinte mai bun.

Nu întotdeauna liniștea care se așterne când e concentrat la tv sau tableta e și benefica pentru copil. Recompensa digitală de multe ori prea ușor acordată e extrem de periculoasa.

Nu zic că eu sunt perfectă. Când aveam perioadele de răceli frecvente, aerosolii mergeau la fix cu un desen animat. Copilul stătea nemișcat, medicamentul își făcea efectul. Am aflat tot pe pielea mea că Internetul dă dependența când au început țipetele și plânsul ăla de zici că s-a lovit grav pe undeva.

Ce e de făcut?

1. Timp de calitate petrecut impreuna. Asta înseamnă nu doar faptul că mami și tati sunt acasă. Înseamnă ca ei să fie prezenți la nevoile copiilor.

2. Activități casnice împreuna. Noi sortam vesela, scoatem rufele și vasele din mașina de spălat, meșterim cu sculele lui tati, ștergem acvariul, praful chiar și ușile casei.

3. Sport și mișcare in aer liber impreuna cu copiii. O simplă ieșire în parc aduce veselie în casă. O plimbare cu bicicletele, un concurs de alergat sau hrănirea porumbeilor e foarte benefică pentru dezvoltarea copiilor.

4. Folosirea Internetului și a dispozitivelor tehnologice impreuna. Pentru că tot vine perioada sărbătorilor, putem urmări impreuna cu copiii un film de Crăciun la televizor sau laptop. Așa petreceți și timp impreuna și aveți șansa să vă apropiați mai mult de cel mic.

5. Noi alegem la ce privește. Alegem jocuri educative, desene din care să poată reține comportamente corecte sau cuvinte în altă limbă. Posibiltățile sunt numeroase pentru ca in ultima vreme au apărut foarte multe aplicații pentru copii.

Copilul trebuie să-și găsească singur motivația de a folosi responsabil tehnologia. Nu-l putem forța să renunțe complet. Îi putem da alternative sănătoase din care să aleagă ce îi place. De multe ori ai mei au preferat plastilina sau o baie cu spuma în locul televizorului. Lumea se schimbă, tehnologia e aici și nu putem nega. Putem doar să alegem să folosim cu măsura și să o integram așa încât să nu aibă nimeni de suferit ci numai de câștigat.

Reclame

Copilul merge la grădi pentru prima dată? Iată ce ar trebui să știi

Frica părinților

Părinții care își lasă copiii la grădinița pentru prima dată sunt de cele mai multe ori mai speriați decât însăși copiii. Am trecut prin asta de două ori iar toate cele trei surori ale mele lucrează în învățământ cu preșcolari și școlari. Deci sunt documentată, mă recomandă

În primul rând, nimeni nu știe cum va merge treaba. E posibil copilului să-i placă din prima, sau e și mai mult posibil să dureze ceva până o să se obișnuiască.

De ce spun asta? Pentru că de obicei, ei asociază lăsatul la grădinița cu abandonul. Până nu vor fi siguri că mami și tati se întorc să-i ia acasă, vor crede că au plecat pentru totdeauna. Ajută acomodarea treptată. Să meargă în colectivitate din ce în ce mai mult, treptat. Mâine o oră, poimâine doua și tot așa. La noi după acomodare, la despărțire tot plângea. Nu mult, dar plângea. Era normal, încercam să-mi spun asta și tot durea. Faptul că el plângea și eu îi provocam asta nu-mi dădea pace. Am renunțat să-l duc eu, l-a dus tati. A plâns mai puțin. Apoi l-a dus bunica și unchiul și nu a mai plâns deloc. Așadar ajută să-l ducă altcineva de care nu e atât de atașat.

Trebuie să fim foarte atenți. Dacă noi pornim de acasă cu frică, el va simți și va prelua sentimentele tale. Când ai decis că e lăsat pe mâini bune și știi că va fi în regulă, nu te răzgândi. Ai plecat, te mai întorci când ai stabilit. Dacă vii la primul scâncet îi vei provoca confuzie. Va știi că mami e la colț și va profita. El își va urma scopul cu orice preț. Nu ceda!

Grija părinților

Copiii sunt diferiți, doar părinții îi cunosc cu adevărat. Iar dacă cel mic e schimbat în comportament și are reacții ciudate, ar trebui să stii că ceva nu e în regulă. La fel și educatorii sunt diferiți. Adoptă metode diferite. Trebuie să alegi ce știi că are nevoie puiul tău. De obicei, blândețea, distragerea atenției, înțelegerea și acceptarea ar trebui să fie de ajuns ca cel mic să se simtă in siguranța.

Lăsatul copilului la grădinița nu e treabă ușoară. El va fi acolo de cele mai multe ori mai mult timp decât va fi acasă treaz. Așa că timpul petrecut acolo trebuie sa fie de calitate. Să-l ajute să înțeleagă lumea mai bine, să învețe lucruri noi și să se dezvolte.

Se va îmbolnăvi mai des?

O să se îmbolnăvească mai des. Nu o spun eu ci studiile și miile de părinți care trec anual prin asta. Colectivitatea vine la pachet cu viruși care umblă liberi și nestingheriti prin corpurile lor vulnerabile. Pregătește-te dinainte de asta. E recomandat ca cel mic sa urmeze o cura de întărire a imunității sau um cosum crescut de fructe și legume.

Eu cu cel mic am tras până anul ăsta cu răcelile. Din toamnă văd că nu mai e așa problemă, dar să vedem cât ne ține. El a mers prima dată la grădi când avea numai un an și nouă luni. De când începea până primăvara nu stiu dacă îi trecea vreodată cu adevărat. Erau doar forme mai grave sau mai ușoare de diferite răceli. A fost o perioada cumplită, de care mă bucur că am scăpat. Făceam la un moment dat socoteala cât cheltuiam cu tratamentele și drumurile la spital și ieșea mai mult decât câștigam. 🤦🏼‍♀️

Cum știi că e bine acolo?

De obicei copiii spun ce aud, preiau comportamente, povestesc în felul lor, așa că nu va fi greu să îți dai seama dacă e bine sau nu. Între ei e posibil să se și lovească, să se muște, să se ciupească. Dacă nu se repetă e în regulă. De obicei e greu să ții în frâu zeci de copii, iar învățământul de stat de obicei nu are îngrijitoare permanent la clasă, iar educatoarele nu pot fi atente non stop la ei.

E greu dar nu imposibil. Dacă mă întrebați pe mine, aș fi rămas acasă cu ei pentru totdeauna. Dar nu asta e rezolvarea. Ei trebuie să aibă parte de o educație așa cum se cuvine, iar mama să-și reia locul în societate. Trebuie să se scuture de rutină, să se dezvolte și altfel decât familial. Perioada asta e necesară tuturor. Grea, dar necesară.

P.s: al meu se simte bine la grădi. Sper că ați observat din poză cam cât de bine. 😂

Să fii mamă nu înseamnă numai nopți pierdute și coc în vârful capului

Aud în jurul meu mamele cum se plâng: mi-a făcut febră, mă trezește de nu stiu câte ori pe noapte, suge prea mult, e rău/rea, nu am timp de nimic, nu stă fără mine, nu mi-a mâncat la prânz, etc. Apoi, ele sunt foarte obosite, sunt extenuate practic, n-au timp de manichiura, nu stă cu nimeni, plânge după mine mereu.

Dau vina pe copil pentru orice. Că n-au avut chef să-și prindă parul altfel e că n-a avut timp. Copilul îi mănâncă tot timpul.

Dragi mămici, timp ai pentru orice dacă vrei. Sa fii mămica nu înseamnă numai coc prins în repezeală și haine anapoda. Nu înseamnă numai nopți pierdute și timp irosit în defavoarea ta. Nu însemna numai cearcăne sau oboseala. Sa fii mămica e mai mult de atât. De ce nu vedeți minunea de lângă voi? Cum credeați că se va face mare? Crescându-l alții? Cine să aibă grija de sufletul lui mai bine decât cea care i-a simțit bătaia inimii dinăuntrul ei?

La cine să găsescă liniște și alinare decât la cea care îl știe din prima secundă a vieții. Pentru el, brațele tale obosite e întregul lui univers.

Sa fii mamă înseamnă să dai tot și să nu aștepți nimic în schimb. Să ai puterea să o iei de la capăt cu zâmbetul pe buze ca și cum noaptea albă a fost o petrecere și nu un timp pierdut. Sa fii mamă înseamnă să ai darul de a primi o binecuvântare mai presus de orice alt câștig din viața ta.

Nu vă mai plângeți. Timpul ăsta nu se mai întoarce. Ei nu vor avea nevoie de voi mereu. Dacă vei avea acum grijă de el așa cum trebuie, cu blândețe, validare și acceptare, îi vei lăsa ușa deschisă pentru mai târziu. Atunci când va avea nevoie de un umăr pe tine te va căuta prima. Nu se va ascunde de tine. Mai târziu vei vedea că tot efortul tău a meritat. Iubește-l acum, ca să te iubească mai târziu.

Când copilului tău i se spune că e urât

Când copilului tău i se spune că e urât și tu n-ai nici o putere, decât să-l iubești și mai mult și să-l educi și mai bine decât o faci.

Locație: party pentru copii.

Ora de plecare: strig copiii să mergem la mașina, pentru că e pe sfârșite petrecerea. Văd pe cel mare că se apropie de mine supărat. Îmi spune abținându-se cu greu să nu izbucnească în plâns că niște fete i-au spus, să se ducă acasă că e urât. M-a îmbrățișat tare și apoi a dat drumul lacrimilor să curgă. Ce trebuia să-l facă să se simtă bine și să distreze se transformase în ceva ce avea să-l facă să sufere.

Am simțit deznădejdea și amarul pe care încerca fără reușită să le înăbușe. M-am întors în timp și am regăsit fata din clasa a VII-a pe care o amenința cu bătaia un tip in curtea școlii. Pe care o numeau urâta și de care râdeau în pauze. Retrăiam neputința și dorința de răzbunare. Și durerea că nu pot face nimic să nu mă mai simt rău.

Știam tot ce simțea și ma durea și pe mine odată cu el. Și eu n-am avut pe nimeni să mă încurajeze. Am trecut peste bullying cu greu. Poate și azi am rămas nevindecată. Și nu e nimic mai dureros decât să trăiești rușinea și frica abuzului încă o data prin ochii copilului tău.

Eu știu acum că nu eram urâta. Că sufletul lor era chinuit și că ei doar încercau să facă rău prin cuvinte ca sa se simtă mai bine, mai acceptați. Și i-am spus și lui. Că nimeni nu e urât și mai ales să nu-i creadă pe cei care vor să-l facă să creadă asta. Sunt niște copii, care nu stiu ce spun, nu trebuie sa se supere. Puterea lui nu sta in frumusețe, ci în gând. Și el e cu siguranța cel mai frumos băiat din lume. Pentru că a ales să-și plângă neputința. El nu a ripostat, nu a jignit la fel, doar a suferit.

Nimeni nu ar trebui să simtă asta. Mi s-a frânt inima de necazul lui. Am vorbit mult despre asta. I-am spus că o să mai întâlnească întâmplări așa și trebuie să știe că asta nu-l va face un băiețel mai putin valoros. Nimic din ce spun ei nu e adevărat. Și el știe asta. Dar când o să sa întâmple data viitoare eu n-o să mai fiu lângă el și asta o să îmi rupă inima. Nimeni nu ar trebui să treacă prin asta vreodată. Nimeni!

Dacă vreți să aflați mai multe despre “Grădinița, școala și problemele lor. De la bullying la teme, responsabilități și libertăți”, vă puteți înscrie și voi pentru a particip la eveniment gratis AICI.

Noua ediție a Social Moms pe tema descrisă mai sus, va avea loc pe 11 Octombrie la Crown Cișmigiu. Sunt convinsă că vă va fi de folos vouă celor care aveți copii in colectivități și nu numai.

Invitații care vor încerca să ne ajute să gestionam situațiile de genul acesta cu copiii sunt:

Claudia Chiru, profesor pentru învățământul primar, fondatoare SAGA Kid și vlogger educațional FEDEx.

Gabriela Maalouf, NLP trainer pentru copii și adulți

Marius Roșu, psiholog clinician la Salvați Copiii.

Cum trezești școlarul de dimineața. Ce funcționează și ce nu

Cum trezești școlarul de dimineața.
Ce funcționează și ce nu la noi in familie.

Chiar dacă nu îmi vine să cred cum a trecut timpul, iată că băiatul meu a plecat la școala din luna Septembrie. Entuziasmat din cale afara de lucrul ăsta de oameni mari, am fost nevoită să fac tot ce-mi stă in putința să păstrez aceeași stare cât va fi posibil. Și acest lucru e cel mai greu, dimineața, când leneșul ar dormi de-ar rupe. Ce metode, ce posibilități sunt ca să se trezească băiatul vesel și să plece la școala binedispus?
Diminețile sunt dure de multe ori și pentru noi adulții. Știți voi somnul ăla dulce de dimineața, când ai face orice să mai dormi măcar o oră. Când ți-e lene să te ridici și aproape te târăști până la baie.
De obicei, fie îi trezim prea târziu ca să aibă ocazia să se învioreze, fie îi grăbim și le stricăm tot cheful de a se mai trezi normal.

Ce funcționează la noi?

În primul rând, ne culcăm devreme. Înainte cu o jumătate de oră înainte de somn nu se uită la televizor. Desenele am observat că îi agită înainte de culcare. Ziua am grija să petreacă timp afară, în parc, cu bicicleta, la plimbare… Nu ne dorim să mergem la somn cu energie neconsumata.
La 8.30 intrăm în dormitor, povestim, cântam, sau stam pur și simplu de vorbă. Până la 9.30 sigur dorm amândoi.
Trezirea dimineața o facem mai devreme cu 10 minute. Îl strig încet, îl mângâi, nu ma grăbesc. Îl iau în brațe, așa mare cum e. Până in sufragerie simt toate oasele cum îmi pârâie. Abia îl car, dar el se simte în siguranța așa.
Îi fac un masaj, vorbim puțin despre ce urmează să facem și îi spun ce știu că i-ar plăcea să audă. Apoi îl ajut să se spele, în timp ce o fac și eu, pentru că și eu sunt intr-o mare grabă, chiar dacă nu dau de înțeles.
Se îmbracă singur de cele mai multe ori. Îi spun ceva funny, mă prostesc, râsul îi schimbă starea imediat. Apoi îi spun ce va mânca la prânz, întotdeauna îi pun pachețel cu preferatele lui. Îi place plăcinta cu mere, cu asta nu dau greș niciodată. Sandvișul e cum îi place lui, cu unt și cașcaval mult.
Îi spun că i-am pus bani în vestă și își poate cumpăra covrigi în drum spre școala. Îi place mult chestii de oameni mari și să se descurce singur.
Reușesc să îl conduc la ușa râzând. Îmi da un pupic cu gurița aia a lui știrbă și moare mama de el.

Nu funcționează graba în nici măcar o situație. El nu înțelege încă ora la care trebuie să fie acolo, pentru că nu are percepția timpului. Dacă îl grăbesc nu fac decât să-l stresez și mai tare și risc să nu ajungem la timp.

Nu funcționează forțatul. Să-l forțez să se îmbrace, să-l forțez să se spele. Nu merge niciodată amenințatul. „Dacă nu te speli mai repede îți iau Ursulețul”. Risc un mare tantrum cu întârzierea de rigoare.

Deocamdată la noi a funcționat metoda asta. El e încântat de școala și vreau să rămână așa măcar câțiva ani.

Mereu mă felicit in gând pentru cum m-am descurcat. După ce reușesc să-l conduc mai trebuie să mă pregătesc și eu. Și mă învoiesc la șefa că voi întârzia câteva minute. Dar măcar a plecat copilul fericit la școala.

Eu îmi învăț copiii să spună te iubesc

Eu îmi învăț copiii să spună te iubesc chiar dacă sunt băieți. Vreau să fie umani și sensibili și să nu țină in ei cuvinte nespuse care ar fi putut să le schimbe destinul.

Și ce dacă sunt băieți?

Răceala asta in exprimare la adulți mă termină. Bărbații nu mai fac complimente. Se tem să-i spună unei femei cuvinte frumoase. Li se pare că nu e masculin. Sau că nu e potrivit, se simt rușinați. Sau că femeile nu merită cuvinte frumoase.

Oamenii nu mai spun te iubesc. Închistarea asta a sentimentelor prezenta în societatea actuală e dăunătoare.

Eu îmi învăț băieții să spună te iubesc. Vreau ca femeile din viața lor să fie apreciate. Să știe când trebuie să facă un compliment, să aprecieze și prin cuvinte frumosul. Vreau ca lor să nu le fie teama să spună te iubesc.

Și o fac eu în prezența lor simplu și natural. Și eu și tatăl lor folosim te iubesc in fiecare zi, iar asta îmi da speranța ca va fi bine.

Când îi simt apropiați: te iubesc.

Când avem un moment al nostru: te iubesc.

Când sunt drăguți unul cu celălalt: te iubesc.

Când ne îmbrățișăm: te iubesc.

Când își pune șosetele: te iubesc!

Te iubescul e parte din noi. Le spun atât de des încât acum când mă văd îmi spun direct: te iubesc, mami! Nici nu vă puteți imagina cum dispare oboseala când aud așa dulceața de cuvinte.

Vreau ca ei să își poată exprima cu ușurintă sentimentele. Îmi doresc ca ei să fie băieții ăia care atunci când simt, spun. Nu să țină în ei, nu să lase pe cei din jur să presupună, ci să spună tare fără frică.

Poate vor fi respinși, poate nu li se va răspunde la fel, dar ei nu vor păstra în ei cuvinte nespuse.

E așa de greu să socializezi când întâlnești persoane care nu spun ce simt… Care vor să înțelegi tu ce își doresc, fără să spună. Și dacă nu te prinzi e nasol că n-ai presupus. Nu e normal așa. Normal e să spui ce vrei. Băieții mei o să spună, nu că le impun asta ci pentru că le arăt în fiecare zi că sentimentele trebuie exprimate. E sănătos să spui ce simți.

Când au o zi grea și plâng amândoi și țipa și nu le convine nimic, nu fac nimic. Doar îi imbratisez și le șoptesc că îi iubesc. Îi țin așa puțin și se calmează ca prin minune.

Pentru că iubirea chiar face minuni.

10 sfaturi pentru părinți

Prima zi de școala pentru bobocii de clasa 0 a trecut cu mari emoții pentru fiecare părinte, iar eu am venit in întâmpinarea voastră cu 10 sfaturi pentru părinți.

Eu am cunoscut învățătoarea copilului, un om blând și bun ale cărei cuvinte m-au mișcat. Toți părinții au primit din partea dânsei o listă cu cele trebuincioase, dar și câteva reguli pentru părinți.

Nu stiu câți dintre părinți le-au citit, sau dacă sunt vreun clișeu și toate doamnele fac asta, dar am hotărât să le pun și aici pentru voi, pentru că le consider foarte importante pentru părinții ai căror copii încep școala.

Sunt 10 reguli foarte scurte, dar pe care le-am dezvoltat puțin, tocmai pentru a înțelege mai bine importanța lor.

1. Să-ți iubești copilul.

E foarte important ca cel mic să fie înconjurat de iubire în aceste zile în care el nu prea știe ce se petrece. Are parte de un nou început, presiunea e mare, trebuie să fie gata la timp și nu știe ce îl așteaptă. Așa că el trebuie iubit și înțeles mai mult ca oricând.

2. Să-ți protejezi copilul.

Să înțeleagă că în tine va avea un ajutor și o protecție indiferent de situație. Se vor ivi o mulțime, de aceea el trebuie să aibă un sprijin real din partea alor lui.

3. Să fii un bun exemplu pentru copilul tău.

Puterea exemplului e de netăgăduit. Nu poți cere să nu mai arunce hârtii pe stradă dacă tu faci asta. El imita comportamentul nostru. Dacă vei fi răbdător și el va fi. Dacă vei fi iertător și el va fi. Ai grijă de tine și de acțiunile tale dacă vrei un exemplu bun pentru cel mic.

4. Să te joci cu copilul tău.

E absurd să-i cerem să se facă mare dintr-o dată. Prima zi de școala e doar prima zi. El e încă un copil, încă vrea să se joace. Nu-i poți pretinde să fie responsabil de pe o zi pe alta. O să aibă amintiri pentru viața când o să intri în jocul lui. Lumea toată pentru el e un joc. Deci, fă parte din lumea lui. E greu când vii de la serviciu să mai ai chef sa te mai joci cu el. Cu un mimin efort, el își va face din tine un prieten.

5. Să lucrezi cu copilul tău.

Nu să faci temele in locul lui, dar să-l ajuți atunci când îți cere ajutorul. Poți lucra și pe stradă, acasă, in bucătărie, oriunde. Poate învața să numere, culorile, sau noțiuni de cultură generală.

6. Să lași copilul să trăiască propriile experiențe de viața, chiar dacă suferă.

Foarte greu pentru părinții care au un singur copil. Chiar și pentru cei care știu și nu fac din țânțar armăsar. Dacă ceva îl va face să sufere suntem tentați de cele mai multe ori, să intervenim și să nu-l lăsam să greșească. Dar tocmai greșeala îl va învața. E nevoie de exercițiu și încredere în tine și mai ales în el, ca să poți face asta.

7. Să-i arăti copilului posibilitățile și limitele libertății umane.

Lumea asta e mare, iar copilul tău o poate face mai bună. El poate deveni orice își dorește. Cerul e limita. Prin muncă, respect și încredere el poate învața până unde poate ajunge. Depinde de noi cum reușim să-i insuflăm asta, dar și limitele pe care societatea și libertatea umană le are.

8. Să aștepți de la copil numai aprecierile pe care le poate da, conform gradului de maturitate și propriei experiențe

Încurajarea competivității la vârste așa fragede poate avea efecte devastatoare pentru ei. Fiecare copil are ritmul propriu de dezvoltare. Fiecare individ e unic. Copilul tău e unic și incomparabil. Întotdeauna va fi cineva mai deștept, dar asta nu înseamnă că el e mai putin valoros. Să încercam să apreciem adevarata valoare a fiecărui copil, fără comparații și competiții.

9. Să-i învățam să fie ascultători

Asta depinde foarte mult și de tipul personalității fiecărui copil. Noi, părinții avem datoria să-i învățam bune maniere, să fie politicosi, amabili ș.a.m.d. Dar nu putem garanta asta. El încă nu știe să-și controleze așa bine emoțiile, așadar acest lucru depinde de fiecare situație în parte.

10. Să-i oferi copilului tău trăiri cu valoare de amintire.

Petrecerea timpului in familie îl conectează cel mai mult pe cel mic cu părinții. Călătoriile în familie, manifestările sportive, sau aniversările în familie îi aduc un suport de apartenența și de siguranța. El se va simți iubit, important, dorit.

Drumul pe care au pășit in urmă cu câteva zile bobocii de clasa 0 e vital pentru dezvoltarea lor armonioasă. Ei trebuie iubiți, iubiți și iar iubiți. Când pleacă de acasă, când greșesc, când pășec pe drumuri rele, când plâng și când râd fără motiv. Vă doresc tuturor să fie bine și la voi, la fel cum îmi doresc și mie.

De altfel, sunt convinsă că va fi bine. Am încredere în el și în capacitatea lui a alege întodeauna binele, iar asta îmi dă speranța.

Ce faci când copilul n-are somn?

N-o să vă vând eu rețeta la „Ce faci când copilul n-are somn?”, dar trebuie să vă povestesc ce-am pățit într-o noapte.

E ora 23:04 și eu încă nu dorm. Și nici cel mai mic membru al familiei.

Azi m-am trezit la ora 4 de dimineața. Am avut treaba la București la prima ora a zilei, iar copiii au rămas la mama. Am ajuns acasă cu ei, seara. I-am spălat, le-am dat să pape, am vorbit cum ne-a fost ziua și ne-am băgat in pat in lenjerii noi, cadou pentru că am lipsit azi.

Nu mai trebuie să spun cât de obosita sunt. Ei sunt și mai și. După cât au umblat cu bicicletele, cât s-au jucat în curtea mare de la țara, sunt convinsă că le cădeau ochii in gură de somn.

Am sărit peste cântecul de noapte bună. N-am mai avut putere. Dați cu pietre în mine, condamnați-mă, nu mai puteam de obosita. Dacă știam că fac greșeala vieții, îl cântam. De două ori, o juma’ de oră, cât era nevoie.

Evident, universul e împotriva mea. Ăla mare sforăie de mai mult de o oră.

Ăsta micu’ vorbește, se foiește, face orice să nu se culce. L-am legănat ușor cu mâna cum îi place lui, l-am mângâiat, l-am implorat, ba chiar m-am și răstit la el. Proasta idee. Acum plânge. Plânge și eu nu mai stiu ce să-i fac. L-am împăcat cu chiu cu vai, acu’ zice că vrea să se relaxeze. Să-i dau să deseneze ceva. La 11 noaptea, fraților! Desenează în sufragerie, că l-am scos din cameră, să nu-și trezească fratele. M-a făcut pe mine și pe el într-un tablou. Ne ținem de mâna și îi pare rău că nu poate să facă și o “iminioara”. M-am prefăcut surprinsă și fericită. Cât am putut și eu, nu vă gândiți că am dansat de bucurie.

Apoi mi-a părut rău. Lui nu i-a ajuns bruma de joacă cu mine. M-a vrut mai mult. Pot să-l condamn că își iubește mama? Și că are nevoie de mai mult timp cu ea? Băiețelul de lângă mine, doar mă iubește. L-am sărutat apăsat pe părul moale și l-am lăsat să vorbească. Apoi l-am liniștit cu răbdare. Atât cât am putut.

Acum vrea să se joace cu tirul. L-am băgat iar in camera lui, dar se pare că încă nu vrea să doarmă. Povestește de pompieri, de incendii, de accidente. Merge să le rezolve pe toate în noaptea asta, vai de păcatele mele!

Eu metode de adormit nu mai am. Le-am epuizat. Epuizate toate, așa ca mine, după o zi lungă. Se joacă pe lângă mine acum. Bănuiesc că va fi o noapte lungă. M-am înarmat cu răbdare, scriu, mă prefac că nu-mi pasă. Sa vedem cât mă mai țin ochii. Doamne ajută!

P.S: nu mai știu care dintre noi am adormit primul, cert e că l-am lăsat până a decis el că nu mai poate. Sau până am adormit. 😊

Copiii ies în parc cu telefoanele, nu cu mingea

Acum e la moda copiii care ies în parc cu telefoanele, nu cu mingea.

Zic să fie vreo oră de când am venit în parc. Am venit de la serviciu și i-am scos direct pe afară. În timp ce ai mei aleargă, transpiră și se murdăresc ca porcii, câțiva copii stau cuminți pe băncuța cu telefoanele părinților. Sau chiar ale lor. Cine știe?

Eu țip la ai mei, îi muștruluiesc, îi șterg, îi pup, iar îi cert. La cei cu telefoane nu țipa nimeni. Părinții lor stau relaxați, vorbesc între ei, copiii sunt curați și fericiți, cred ei.

Oare? Contează chiar așa de mult să fie curați și să nu transpire? Când am devenit cu toții așa paranoici? De când transpirația și murdăria e o problemă reală?

Timpul se scurge altfel pentru ei. Bănuiesc că fizic, nici nu sunt obosiți. Sunt blocați acolo, în fața ecranelor, parcă nici nu respiră. Pare că nu au mai mult de 6 ani. Liniștea lor mă omoară. Creierul lor e practic, amorțit. Li se servește ceva pe tavă, el nu trebuie să lucreze prea mult.

S-a dovedit științific faptul că utilizarea dispozitivelor mobile de către copiii dub 12 ani e foarte periculoasa. Nu știu câți dintre părinții celor de aici știu asta.

Timpul ăsta mort l-ar fi putut petrece explorând și învățând. Râmele scoase după ploaie pe ei nu-i mai incită. Cred ca le consideră scârboase. Nimeni nu mai experimentează, e mai simplu să primești de-a gata prin ecran. Poate și din cauza asta, obezitatea la copii a devenit o problemă în România.

Doar câțiva copii mai bat mingea. Nimeni nu are curajul să se mai urce într-un copac. E super periculos, poate cădea. Îți dai seama. 😏

Ai mei au umplut niște capace de la sticle goale cu nisip. Se prefac că sunt la restaurant. Fac pe ospătarii și ma servesc și pe mine din când in când cu ciorbă de nisip.

Mă prefac că e cea mai buna mâncare din viața mea, iar ei se prăpădesc de râs. Râd și eu cu ei și sunt conștientă că vor deveni dependenți de tehnologie mai târziu. E lumea în care trăim, fără tehnologie nu se mai poate trăi. Mă bucur însă, că pot întârzia lucrul ăsta cu câțiva ani.

Mai încolo, pe banca din dreapta un grup de fetițe până în 7 ani ascultă muzică. Tare asculta, știu toate versurile. Le stiu și eu de la radio. E o piesă de despărțire. O fi suferind și ele? Pare că se distrează. Oricum, trebuie să le știe, altfel vor părea că nu sunt la modă.

Ma rog. Cine sunt eu sa judec? E păcat de tinerețea lor. Amintirile lor n-o sa fie nimic mai mult decât un joc pe telefon sau o melodie cântată in parc.

Trist. Foarte trist.

P.S: poza cu supăratul ăla botos e de acum, când a căzut in cap cu bicicleta. N-am făcut o dramă, deși e cam nasoală căzătura. Îi trece până s-o însura 😂😜

Începe școala și la noi. Ce vreau de la ea?

“Mami, să știi că eu am puține emoții că o sa merg la școala” zice băiețelul blonduț, slăbuț și fricos din fața mea. Cred că are emoții ca lumea, dacă a zis “putine”. Sinceră sa fiu și eu am emoții pentru el. Nu că nu se va descurca, pentru că e un copil capabil să facă față și situațiilor neprevăzute. Dar așa, că sensibilitatea și blândețea lui nu-i vor fi prea mult de folos.

O sa fim alături de el in prima zi. Nu ne-am pregătit cu haine noi, îl las pe el să spună cum vrea să fie prima zi de școala. Nu vreau sa pun presiune pe el și mai mult.

Abia astept și eu mai rau ca el.

Și da. Mi-e cam frica. Ma gândesc cum va fi peste ani. Dacă va fi agresat. Sau se va bate cu un coleg. Sau îi va fi frica de cineva. Poate sunt paranoica, dar exista și posibilitatea asta care mă face să ma gândesc ca va avea de suferit din cauza blândeții lui.

Mi-e teama ca școala să nu-i îngrădeze libertatea de a visa. Visurile lui sunt importante pentru omul pe care mi-l doresc să devină la un moment dat.

Mi-e teamă că școala îi va ucide imaginația lui bogată. Că îl va limita și îl va alinia la niște standarde generale.

Vreau să-și păstreze individualitatea. Să fie așa cum își dorește el, nu doar unul din mulțime. Vreau să devină fix ce-l face fericit. El visează la meserii frumoase, constructor, gunoier, pompier. Vrea să ajute oamenii, are suflet mare și e blând in priviri.

Mi-e teamă ca școala să nu-i ucidă licărirea din ochii lui mari. Vreau să-l lase inocent și iubitor de adevăr, cum este el acum. Să-i permită să spere și să nu se dea bătut.

Puiul meu frumos, nu vreau 10 pe linie, vreau doar să fii fericit. Vreau prieteni cu care să râzi, nu să te cerți. Vreau să mergi dimineața la școala cu drag și cu dorința de a descoperi lucruri nemaiauzite și să te întorci zâmbind.

Și tu școala, te rog, lasă-mi-l liber. Liber să spere, să viseze, să iubească, să fie unic.