Ce facem cu copiii care se plictisesc? 

Aud prin casa din ce in ce mai des o fraza pe care cel mare (5 ani) nu o folosea mai deloc pana de curând. 

„Mami, m-am plictisit!”. Sau „Ah ce plictisitor e!”

La început am crezut ca trebuie sa fac eu ceva. Ca e vina mea ca se plictiseste copilul. Încercam sa-i mențin interesul viu. El de fapt cauta o ieșite din banal și nu știa cum sa facă. Cel mai simplu era sa pornesc un televizor sau un device cu conectare la internet și acolo găsea mura-n gura tot ce avea nevoie ca sa iasă din starea de plictis. 

Nu trebuia sa facă nimic, decât sa privească. Treptat devine inert, aproape surd, nu mai reacționează la nimic, practic sunt singura acasă. Era ușor, dar nu sănătos. 

Astfel, l-am transformat într-un leneș. Un leneș care nu mai poate gândi singur, care nu mai poate inventa sau nu își mai poate închipui jocuri și activități creative. 

Un leneș care a rămas fără retete de joaca. 

Mai aud și prin parc părinți care atunci când li se cere ajutorul, sau pursi simplu vor sa stea cu părinții aceștia ii alunga. „Joaca-te și tu cu x.” „Du-te la y și jucati-va împreuna, las-o pe mami” 

Cu alte cuvinte, du-te și umpleti nevoia de atasament cu x, eu vreau sa stau liniștita. De parca ieșitul afara e cea mai mare raspalata pe care i-o putem oferi. De parca atunci când scoatem copilul afara, ieșim de fapt sa scăpăm de el. Iesim pe afara pentru ca sa-i putem învața cum sa trăiască și fără parinti. 

Și copilul merge și te asculta. Se joaca cu ceilalți, nu te mai deranjează. Pentru nimic, niciodată. Și mai târziu vei vrea un copil care sa aibă propriile idei. Sa fie atasat de familia lui, de mama, de tata. Dar el va fi mereu cel care se va lua după alții. Va fi atașat de prietenii lui mai mult decât de tine. Pentru ca atunci când el a avut nevoie de tine, tu l-ai trimis la televizor, la tableta sau la copii sa se joace. 

Stima de sine se câștiga numai atunci când se plictisesc. Nicidecum din atașamentul fata de egali. 

Nu are idei? Nu știe sa se joace singur? Nu știe sa inventeze? Atunci trebuie sa-i lăsam sinelui mai mult spațiu pentru a se dezvolta. 

Plictiseala e buna. Ea naște imaginație și încredere in sine. Ce-i facem unui copil care se plictiseste? Îl lăsam sa se plictisesca mai tare. 

Înlăturăm competiția, adică televizorul, telefonul, tableta, jocurile electronice și lăsam loc liber dezvoltării pe toate planurile. 

Nu e o vârsta anume la care ar trebui sa nu le mai răspundem nevoilor lor pe principiul ca s-a făcut mare. Trebuie sa-i ținem aproape de noi pana o sa fie in stare sa se tine aproape pe ei înșiși. 

Pentru a promova independența trebuie mai întâi sa sprijinim dependenta. 

Anunțuri

Imagine

Kit de supraviețuire pentru copii pe timp de canicula 

Când aerul devine irespirabil, fac repede bagajul, încui usa și ne mai oprim la țara la răcoare. Avem noroc ca bunica nu e foarte departe și doar in 20 de minute ajungem intr-o curte imensa cu o grădina mare. In fundul grădinii e heleșteul plin de pesti cu broscuțe și mormoloci. O incantare, o imagine de basm. 

Câteodată  le mai punem si piscina cu apa, bineînțeles in chiote de bucurie, spre răcorirea lor.

Totuși, nu toți sunt așa de nororcosi ca noi. In oraș rămân foarte multi copii care vor sa iasă afara chiar și pe temperaturi ridicate. Nu pot fi ținuți in case deși soarele poate fi foarte periculos. Se pot însă evita orele de prânz și cu câteva tipsuri putem trece cu bine și de canicula. 

1. Hidratatrea e foarte importantă pentru copii, pentru ca ajuta ca celulele, țesuturile și organele corpului sa nu aibă de suferit. Apa sau ceaiul neîndulcit nu trebuie sa lipsească din bagajul nici unei mamici. 

2. Pentru sugari alăptarea se va face ori de câte ori solicita copilul.

3. Ambientul trebuie sa fie unul ferit de caldura, de curenți și de umiditate. 

4. Pentru copiii care au început diversificarea de curând, nu se recomanda introducerea alimentelor noi pe timpul caniculei. 

5. Îmbrăcămintea trebuie sa fie din fibre naturale care sa poata lasa pielea sa respire. Pe cap obligatoriu pălăriuță sau căciulita subțire. 

6. Se vor cauta locuri umbroase și activități relaxante care sa nu solicite mult efort fizic din partea copilului. Epuizarea fizica va fi galopanta și va duce la deshidratare in condiții meteo nefavorabile. 

Dacă se vor respecta toate cele de mai sus nimeni nu va avea de suferit. Copiii se vor juca liniștit și protejați, iar părinții nu vor avea de ce sa își facă griji. 

In curtea casei mele e umbra de la via aia mare plină cu struguri care stau sa se coacă. E umbra și de la cortul cel mare si frumos cumpărat special de tati ca sa ne putem adăposti la un pahar de limonada rece. 

Zilele astea a fost atât de cald încât am transpirat la umbra. Noaptea mai lăsam geamul deschis ca sa nu ne trezim dimineața cu gâtul uscat. Alegem sa ne mai răcorim cu apa rece din puț și cu fructe proaspete, spălate bine din grădina. 

Nu e dificil sa faci fata temperaturilor ridicate de afara dacă ești pregătit cu tot ce e necesar. Părinții sunt responsabili de starea de sănătate copiilor lor pe timp de canicula, de aceea trebuie sa facă tot ce le sta in putința ca sa-i protejeze de razele de soare nocive. Acasă la noi la apartament nu pot face prea multe pentru îngerașii mei veseli. Decât sa ținem aerul condiționat puțin câte puțin și sa-i ținem cât mai dezbrăcați, ca in poza mai sus. 😍

Alăptatul nu m-a făcut o mama mai buna

Am citi mult săptămâna aceasta despre alăptat. E un subiect ultra discutat și expus, mai ales ca in perioada 1-7 August se sărbătorește săptămâna alăptării. Sunt păreri super agresive împotriva alăptatului, in special impotriva alăptatului in public. 

Alăptarea in public e considerată vulgara, deși nu văd de ce? Sânul nu are vizibilitate mai mare decât o are printr-un decolteu. E acoperit mai mult de jumătate de gurița și de corpul copilului. Nu văd pe cine ar deranja asta. Poate pe cei care cred mai mult in superficialitate și mai puțin in firescul situației. A cui e vina ca sunt mai la moda biberoanele decât laptele matern? Tot a noastră. A celor care nu înțeleg beneficiile care vin odată cu laptele matern, cald, bun și vindecător. 

Nu vreau sa fac front comun cu nimeni și nici sa contrazic pe nimeni. Doresc doar sa fiu alături de mamele care doresc sa facă asta. 

Eu am știut mereu ca o sa alăptez. Nu știu sigur când am aflat ca trebuie sa alăptez pentru binele copilului. Poate la țara, acolo unde am crescut și toată lumea era naturală. 

Alăptarea nu e pentru oricine. Presupune un efort fizic și mental. Poate fi și dureros la început dacă ești foarte sensibilă, iar bebe nu e atasat la sân cum trebuie. Eu am făcut răni. Da, răni, nene. D-alea cu sânge. Care apoi au trecut repede și a rămas numai placere.

Trebuie sa îți dorești ca sa faci asta. Altfel nu-ți place. Trebuie sa stai in poziții incomode, sa rămâi acolo pana vrea el sa-ți des drumul. Sa stai cu inima la gura atunci când tragi sânul încetișor din gurița lui când a ațipit. Alaptatul cu primul copil a fost complicat. A suferi de reflux poate fi foarte greu atât pentru mama cât și pentru copil. Ajunsesem sa alăptez in poziție verticala, ma chinuiam sa-l țin bine si sa ma relaxez in același timp. Si totuși am făcut-o pana la 1 an.Nu am știut ce înseamnă sa nu ai lapte. Nu contează cât de mari sunt sânii, eu sunt dovada vie. Am avut lapte suficient, Ba chiar și mai mult decât suficient. Am fost norocoasa sau poate îi puneam des la sân. Cu cât manaca mai mult cu atât ai lapte mai mult.

Am fost norocoasa sa am al doilea copil sănătos și sa ma pot bucura mai mult de privilegiul acesta de a-l vedea cum creste mare și frumos datorită lichidului miraculos pe care i-l serveam la cerere.

Perioada in care am alăptat a fost cea mai frumoasa perioada pe care mi-a adus o maternitatea. Nimic nu mi-a adus liniște, sănătate și împăcare așa cum a făcut-o zâmbetul și privirea zâmbitoare a copilului meu fericit. Când sugea avea așa o bătaie din picior, ca o împingere blândă și jucăușa. Și cu mâna cealaltă se juca (cam dureros dacă ma intrebi pe mine) cu celălat sân. Îl butona, așa. Zambeam de fiecare data când sugea. 

Am încheiat alăptarea treptat la vârsta de 2 ani. Mai întâi am plecat la serviciu și mai alăptam doar seara . La câteva luni după plecarea la serviciu am fost nevoită sa plec din nou. Din oraș de data asta, pentru câteva săptămâni. 

Știam ca o sa-mi fie greu. Mie mi-a fost mai greu decât lui. Aveam foarte mult lapte, m-am chinuit foarte tare in prima săptămâna. Sânii ma înțepau groaznic. Țipau după gurița copilului. Ma gândeam sa renunț, sa revin la alăptat. 

Nu știu dacă am trecut cu adevărat peste asta. Chiar și atunci când alăptam știam ca o fac pentru ultima data in viața. Ca sentimentul asta unic, de legatura profunda intre mine și mogăldeața din brațele mele o sa se termine curând. Ca o sa-mi lipsească enorm, gângurerile, strângerile de mâna, de par de celelalte sân. Ca o sa-mi doresc din nou sa simt cum se scurge lichidul miraculos din sân și ii umple gurița avida de mâncare. 

Sunt mândra ca am reușit sa fac asta pentru ei. Nu ma face o mama mai buna, faptul ca i-am alăptat, ci doar mai fericita. 

Cel mai bun cadou din lume pentru copilul tău 

​​

​Ce mai bun cadou pe care i-l poți face copilului tău e ceva ce nu te-ai fi gândit niciodată. 
Vine duminica cineva pe la noi sa se uite la frigider, ca ne tot face figuri in ultima perioada. Intra in casa, face trei pași, iar prin sufragerie calcă pe o bucățică de lego. Auch! Dureros tare, mai ales ca era d-aia mica și ascuțita. 

Pe noi ne-a bufnit rasul ca noua ni se întâmpla zilnic accidente d-astea casnice. Omul, cu fetița acasă, se uita la noi, gen: ce-o fi așa amuzant?  Eu ca sa dreg repede situația zic ca „Puteam sa jur ca le-am adunat pe toate”.

Toti părinții isi doresc sa-și vadă copiii multumiți și aleg sa le cumpere tot ce își permit: mașinuțe, păpuși multe, cărți sau device-uri de ultima generație. Copiii văd tot felul de noi apariții in materie de jucării peste tot: înainte de film la cinema, pe afișe pe afara, la gradi la alți copii și tot așa. 

Câți copii nu se bucura pe moment de cadoul primit, iar după câteva zile zace uitat in sertar alături de celelalte cadouri pe care și le-a dorit atât de mult? Cred ca e o problema generală. Mereu ma pune sa-i cumpăr un nou lego ca apoi sa zacă in cutia albă in care are alte mii de piese. Nu zic ca nu se joaca și nu construiește. Ba da. Inventează case de samurai, lupte închipuite intre ninjago, dar tot se plictiseste la un moment dat și vrea altele. 

Totuși, exista ceva de care nu i se ia niciodată. Revine la el ori de câte ori simte nevoia de altceva. Cu el se joaca de fiecare data alt joc, sau dacă repeta jocul il face și mai amuzant sau mai distractiv. 

Nu e nici un mister ca jucăria lui preferata a ajuns sa fie fratele lui. 

Cel mai frumos cadou pe care i-l poți face copilului tai e un frate sau o sora. 

Surse interminabile de distracție, ăștia mici și nebunici ai mei se joaca împreuna pana la epuizare. Pana unul din ei nu se mai poate tine pana la baie și fac pe jumătate in chiloți de la atâta ras. 

Și ma dispera… și ma doare inima de nervi. Ca ieri când voiam sa-mi șterg și eu oja și eu au sărit in pat pana mi-au răsturnat toate accesoriile de unghii. Dar veselia lor e molipsitoare. Îmi adunam alea de pe jos bombănind, ca nu voiam nici sa le stric distracția, iar in colțul gurii aveam un zâmbet ascuns. 

Mi-e drag de ei de mor! S-au făcut mari și zapaciti de îmi vine sa-i mănânc. M-am obișnuit cu ei, cu piesele de lego, cu pisoarul din baie, cu mașinuțele cărora trebuie sa le pun cauciucuri, cu râsetele lor de veselie și cu tot ce am in casa datorită lor. 

Așa nebunici și dezordonați, ei sunt fericirea mea. Bine, si a tatălui. Mai puțin partea cu dezordonați.😜

Video

„Mami, nu vreau sa mori”

Sâmbăta și duminica trăiesc, iar in timpul săptămânii supraviețuiesc. Zic asta pentru ca weekendul înseamnă timp cu băieții, de obicei la țara la răcoare si la aer curat, cu bălăceală în apa răcoroasă a micuțului râu din sat și mâncare gustoasa ca la mama acasa. 

În doar doua zile, creez niște legături strânse cu ei cât sa ma tina toată săptămâna. Atașamentul e și pe parte fizica (îmbrățișări, pupici, ținut in brațe și atingeri) cât și pe parte emoțională (cuvinte frumoase, blândețe, toleranta și răbdare). 

Copiii au nevoie de un lider in fiecare zi. Au nevoie de cineva care sa ii îndrume și sa le stabilească limite. In lipsa unui lider ei își vor forma singuri regulile, iar de cele mai multe ori nu sunt ceea ce le trebuie. Se vor atașa de copiii mai mari si mai autoritari, sau de alți adulti din viața lor pe care ii vor urma orbește. Vorbim mult și încerc sa ascult și mai mult. De cele mai multe ori ma topesc când aud „mami, tu ești iubita mea!” . Mai aud și ești o rea, atunci când e timpul sa fiu lider. Sau ” nu mai vorbesc cu tine.” Răspunsul meu intotdeuna e „Eu tot te iubesc, dar trebuie sa fim corecti” 

Au momente in care zbuciumul lor e la cote maxime din motive care pentru un adult par prostești. Ca s-a rupt o jucărie, ca nu se poate urca pe un buștean, ca nu reușește sa închidă o cutie. Asta poate declanșa o criza de plâns puternica pe care nu mereu stim cum sa o potolim. Dacă pentru noi nu înseamnă mare lucru, pentru ei înseamnă tot. Lumea întreaga a lor e joaca. Sa reușească sa închidă cutia pentru ei înseamnă tot atât de mult cât înseamnă pentru noi reușita unu examen, a unui interviu. Nu reușesc întotdeauna sa ii împac, sa fiu constant blândă și intelegatoare pentru ca sunt om și ca și ei am zile bune și mai puțin bune. Dar intotdeuna încerc sa fiu mai buna decât ieri. Ii imbratisez, ii pun sa mai încerce, sa nu se dea bătuți, ii ajut și sunt lângă ei cu un umăr pe care sa plângă. 

Și fac bine bag de seama, pentru ca aud „te iubesc-uri” din ce in ce mai des.

Azi in mașina, cu capul in poala mea, cel mare mi-a spus ca nu vrea sa mor niciodată. Nici eu și nici tati. El știe deja la 5 ani jumate ca toți oamenii mor. Și pentru câteva secunde nu am știut ce sa mai spun. 

M-am blocat pentru ca vreau sa fiu sincera. Știu ca singura certitudine in viața e moartea. Nu sunt sigura de ziua de mâine, de aniversarea din toamna, de Crăciunul viitor, sunt sigura însă ca la un moment dat nu voi mai fi. Și e greu sa fii cu picioarele pe pământ când minunea blonda mica, cu gropițe in amândoi obrăjorii, spune ca nu vrea sa mori.

M-am desumenit repede și i-am spus ca nu e cazul sa vorbim despre asta pentru ca de obicei oamenii mor bătrâni și pana atunci mai sunt multe zile frumoase in care o sa ne distram împreuna. I-a convenit, m-a îmbrățișat și m-a pupat pe picior. 

Și eu l-am iubit si mai mult. 

„Copiii din ziua de azi sunt foarte deștepți” – adevărat sau fals?


O replica destul de des auzita de când am intrat in rândul mamelor. La fiecare lucru minor descoperit de copil, toată lumea se minunează de reușită. Dacă retine un nume auzit des la televizor, sau un cântec care răsuna in casa zilnic, copilul e catalogat ca fiind foarte deștept. 

Astăzi tehnologia a ajuns sa fie la îndemâna oricui. E mai simplu sa ii deschizi televizorul decât sa-i pregatesti acuarele pentru pictat. Decât sa facă mizerie prin casa in timp ce tu pregatesti cina, mai bine ii pui tableta in brațe, sa fii sigura ca ninse mișcă dintr-un loc.

Au la îndemâna informații pe care noi nici nu le visam la vârsta lor. Pentru vremurile pe care le trăim, copiii sunt normali. Deștepți sunt pentru vremurile pe care le-am trăit noi. 

Copiii mei nu cred ca sunt deștepți peste medie, sunt doar niște copii care se dezvolta normal la fel ca majoritatea celor de vârsta lor. 

Copiii din ziua de azi doar par mai deștepți pentru ca au posibilitatea sa încerce mai multe lucruri. Uneori chiar și fără voia lor, pe de o parte pentru ca sunt foarte expuși la lucrurile noi și diversificate și pe de alta parte pentru ca părinții insista sa aiba acces la cât mai multe informații.

Niciodată nu m-am zbătut foarte tare in dezvoltarea unor abilitați extraordinare la ei, pentru ca am considerat ca forțez lucrurile. Pentru mine, copilaria a fost o parte a vieții extrem de importantă a ceea ce sunt azi. Am amintiri de copil, nu de om mare. 

Mi-ar plăcea sa-și amintească la vârsta maturității juliturile din parcul de lângă bloc sau alergata de la țara, sau întrecerile cu bicicleta. Nu mi-ar plăcea sa aibă amintiri cu holurile clădirilor la care era dus de părinți pentru cine știe ce cursuri extrașcolare. 

Ai mei au început sa meargă greoi, la câteva luni bune după 1 an, au vorbit atunci când au vrut, au dormit atunci când dădeau semne de oboseala și totul a decurs normal. Nu i-am obligat la nimic ce i-ar fi putut aduce disconfort sau la care nu le-ar aduce cel puțin un zâmbet pe fata. Nu spun ca ceea ce am făcut eu e ideal, fiecare decide pentru copilul lui cum crede de cuviință,  spun doar ca la noi in familie, sa fie ei fericiti e mult mai important decât ce e la moda sau ce e considerat „in norme”. 

Mie, de exemplu, mi-ar plăcea ca cel mare sa meargă la karate, sa ia câteva lecții măcar, pentru ca tot exersează prin casa diverse mișcări, se vede ca ii place și mai e și mare fan ninjago. Am grija mereu sa nu las ceva aiurea, pentru ca are o forța slăbănogul…. Când i-am propus a zis ca nu vrea, ca e prea mic. 😂

N-am insistat pentru ca acum știe ca dacă vrea, îmi poate spune, se rezolva imediat. Eu tot mai cred ca dacă o sa meargă o sa-i placa dar ce pot sa fac, aștept sa crească. 

Singurul curs la care merge și la care sare in sus de bucurie când aude ca urmează e înot. Ma bucur mult ca in sfârșit ii place și mofturosului ceva și ca merge de drag. E foarte important sa știi sa înoți, o spune o mama de 30 și ceva de ani care intra in mare numai cu colac. 

Aud mereu de copiii chinuiți, forțați sa meargă la cursuri de balet, teatru, și cine știe ce visuri neîmplinite ale părinților. Copii care nu au timp de plictiseala, de regasire, de gândit la ce vrea cu adevărat. Mulți ajung sa plece dimineața de acasă și sa mai vina seara, încercând sa bifeze cât mai multe pe lista cu activități, întocmai ca un adult. 

Dragi părinți, nu mai forțați copiii sa va îndeplinească visurile, lăsați-i sa lupte pentru ale lor. Balerina n-o sa ajungă dacă nu are talent și tragere de inima. Engleză n-o sa învețe doar pentru ca e important sa știi in zilele noastre sau pentru ca tu ți-ai fi dorit sa știi. Cântăreața vestita n-o sa ajungă niciodată dacă falsează grav la un an după prima lecție de canto. Nici fotbalist nu va ajunge dacă doar lui tati ii place. 

Gândiți-vă de doua ori înainte sa decideti ce cursuri va urma copilul vostru. 

Dacă nu va pleca de acasă bucuros, dacă nu va povesti la întoarcere neîncetat, daca nu va menționa la sfârșitul cursului progresele pe care le-a făcut, înseamnă ca el merge acolo pentru tine, nu pentru ca așa ii place lui. 

Da-i dreptul sa aleagă, sa ajungă acolo unde visează el, nu tu. 

Sa-i dai posibilitatea sa aleagă inseama sa-l responsabilizezi și sa-l faci conștient. Nu cred ca ți-ar plăcea mai târziu sa-ți reproșeze timpul pierdut sau șansa ratata. 

Sâmbătă am fost din nou la școala de bloggeri 


Sa scriu pe blog nu mi se mai pare mare grozăvie. O fac natural, fără sa ma simt constrânsă in vreun fel și doar atunci când simt nevoia cu adevărat. 

O fac de 2 ani fără sa ma gândesc unde o sa ajung pentru ca nu mi-am făcut un țel din asta. Sau poate, pentru ca locuiesc in provincie și sunt conștientă ca nu o sa am cine știe ce deschidere spre campanii sau n-o sa pot câștiga destul cât un salariu. Asta e dezavantajul meu si totuși scriu. De ce? 

  • Pentru ca îmi place sa ma exteriorizez prin scris. Ma simt mai bine sa scriu ceva ce ma roade de mult timp decât sa-l povestesc unui prieten. Mi se pare mai intim sa scriu, deși o sa afle poate toată lumea ce am pe suflet. Și asta nu e Ok câteodată. 
  • Scriu pentru ca nu ma aștept sa fiu descoperită ci pentru ca ma descopăr pe mine cu fiecare articol.
  • Pentru ca nu-mi place niciodată sa abandonez un lucru înainte sa-l termin, iar aici știu sigur ca mai am multe de spus și de învățat. 

Nu o s-o termin cu scrisul prea curând pentru ca am descoperit o lume noua in care ma regăsesc alături de cei care fac acest lucru mult mai bine decât o fac eu. 

Și mai ales, scriu pentru ca am de la cine sa învăț in fiecare zi, in fiecare luna.

Ce înseamnă Digital Parents Talks?

 In fiecare luna, exista o mâna de oameni frumosi, care s-au gândit ca bloggerilor părinți la început de drum le-ar trebui niscaiva îndrumare. Sa știe ce subiecte sa abordeze, maniera in care sa o facă, regulile după care trebuie sa se ghideze dacă vor sa-și screascca numărul de cititori, cum sa-și descopere motivația și mai ales cum sa scrie corect și eficient.

Au creat mai întâi un grup pe Facebook și mai apoi o comunitate. Se țin regulat întâlniri in fiecare luna negreșit și se străduiesc sa primească bloggerii cum nu se poate mai bine. 

Ieri a fost a șaptea ediție de întâlniri. Stiu ca nu am putut lua parte la toate, însă cu siguranța mi-am făcut prieteni noi, am învățat și mai ales am avut de câștigat. 

Urăsc ca nu am timp sa fiu pe blog atât de des pe cât mi-ar plăcea sa o fac dar ma bucur ca atunci când scriu ma gândesc de doua ori înainte. Și asta datorită întâlnirilor lunare de la Digital Parents Talks, unde experți in diverse domenii vin și ne explica in detaliu tot ce avem nevoie sa atragem succesul.

Sâmbătă 27.05.2017, ne-a deslușit puțin tainele Facebook-ului Matei, profesor la Ok Institute. Va spun, nu-i lucru ușor, Facebook-u’ asta, dar nici de speriat dacă știi cum sa-l mânuiești corect. Locația, Conacul Golescu, a fost perfecta, de data asta,  nu numai pentru noi dar și pentru copii (da, au fost și copiii lângă noi),  care s-au distrat copios alături de Liviana și magicianul Bogdan Muntean prin bunăvoința Cartoon Network dar despre asta revin cu o postare specială. 

Mulțumesc încă o data organizatorilor pentru acceptarea tuturor bloggerilor care își doresc sa învețe și pentru efortul pe care îl depun in fiecare luna ca noi sa ne simțit excelent. Voi sunteți inspirația mea. ❤️

Previous Older Entries