Cum am început să iubesc altfel sau 10 ani de mămicie

Era frig. O noapte rece de toamnă. Se iveau primele semne că voi naște în curând. Eram pregătită, oarecum.

Anunț acasă. Soțul meu urma să devină tată, eu urmam să văd în sfârșit cum arată copilul din burta mea.

De nouă luni îmi imaginam în toate modurile posibile cum va arăta bebelușul. Era cea mai mare curiozitate a mea. Nu știam nimic despre a fi mamă. Știam doar că voi deveni.

Printr-o încurcătură de situații, soțul nu a mai putut ajunge la timp. M-a ținut de mână cel care urma să-i devină naș nou-născutului. Pentru asta mereu o să-i fiu recunoscătoare. Contează mult să te încurajeze cineva atunci când ești speriat, uimit, temător, toate în același timp.

În fine, micuț, nici măcar 3 kg, mogăldeața din fața mea era fiul meu. Nu avea păr aproape deloc. Tin minte ochii mari și curioși. Nu știam ce înseamnă asta. Nu aveam niciun sentiment. Adică, nu mă judecați, dar nu puteam să zic că mă topesc după el. Chiar mă întrebam de ce nu simt o dragoste mare? Cum zic mamele, cum scrie in cărți…

Seara, la 12 ore după naștere am fost mutată cu el în cameră. Și a fost nevoie să-l îngrijesc, desigur. Mi-era greu, abia mă mișcam și ce am zis? Mai bine îl iau lângă mine în pat. Oricum nu mă pot mișca nici eu nici el, așa că suntem chit, stăm amândoi aici.

Ușor, ușor, am început să ascult tăcerea. Îmi plăcea. Dar era ceva ce se auzea constant în încăpere. Un șuier, o pufăială, un oftat din când în când. Se auzea de la el, el era, bebelușul. Era viu, liniștit și respira lângă mine. Am simțit imediat cum se umple inima de bucurie. Mă năvălea o căldură așa plăcută în corp. Îmi bătea inima mai tare de drag. Am simțit cum mă îndrăgostesc de el. Devenisem mamă. Zâmbeam, voiam să-l pup tare, râdeam de bucurie în sinea mea.

Și de atunci tot așa o țin.

Au trecut 10 ani de la nașterea lui. Aceeași iubire, numai că de 10 ori mai mare, mă leagă de el. Abia mai stă la pupat. Nu mai are așa multă nevoie de mine. Nu mă mai caută prin casă decât rar. Tot rar îmi spune si că mă iubește sau că sunt frumoasă. Eu o să-i spun mereu. Nu mă iau după el. Mi-am luat un angajament si îl duc până la capăt. Sunt alături de el toată viața.

La mulți ani sănătoși prințesu’ principesu’!

Te iubește maică-ta la fel ca în prima zi mai pe seară, așa. 😜

Ce faci când copilul tău e agresorul?

Ali al meu e cel mai sensibil copil din lume. Bine, așa zice mamă-sa și încă câțiva care îl cunosc mai bine. Țin minte când avea câțiva anișori și mă tot întârzia cu ora de culcare. Ba că mai vrea apă a n-șpea oară, ba că mai face pipi, d-astea de frecuș. Și după ce varsă apa pe jos am izbucnit de nervi. I-am spus: “Of, mi-ai mâncat sufletul tu mie!” Și s-a pus pe plâns, și plângea sărăcuțul de plângeam și eu de mila lui. El a crezut că chiar e posibil să mor, dacă începe să-mi mănânce sufletul. Cam așa stă treaba cu el. Dar sensibilitatea lui acum e la alt nivel. A crescut odată cu vârsta.

Și intr-o zi când am fost să-l iau de la școală o fetița de la el din clasa plângea. Ii spunea mamei ei că niște copii au scuipat pe caietul ei. Ferească Dumnezeu, zic. Dacă e p-așa de pe clasa întâi nu e de bine. Când se apropie Ali de mine, ii zice mamei că și el e unul dintre cei care au făcut asta.

Am simțit că leșin. Am rămas fără cuvinte. Nu credeam asta. Ali a început să plângă rușinat. Fetița plângea deja. L-am rugat cu cea mai mare rușine din viața mea să-si ceară scuze și să o îmbrățișeze. Ceea ce a făcut înainte sa apuc sa termin. Apoi au urmat discuțiile depre ce înseamnă umilirea, jignirea, amarul și toată situația prin care a trecut colega lui. A spus că așa făceau niște colegi si a vrut sa facă si el, bănuiesc să fie si el acceptat in grup, probabil. Am înțeles. Ce era să mai fac? Am mers acasă, am luat bani din pușculița lui, desigur, și i-am cumpărat impreuna un caiet nou colegei. I l-a dat a doua zi cu încă un set de scuze. Care nu pot face mare lucru. De fetița aceea frumoasă și blândă, vă spun sincer, mi se rupea sufletul când mă gândeam prin ce a trecut și cum plângea in fata școlii. Dacă era al meu in locul ei? Ce aș fi făcut? Habar n-am, dar nu e in regulă ce se petrece cu copiii încă de la vârste fragede.

Niciodată nu mi-aș fi închipuit că băiatul meu o să poată să producă atâta suferință cuiva. Mai ales că el luminează pe unde trece. E de o bunătate ieșită din comun. Și repet, încerc să fiu cât de obiectiva pot când spun asta. Acum ca am scris mă simt mai bine. Parca sunt mai ușoară. Că nu vreau sa scriu numai despre lucruri bune de la noi de acasă, ci despre cele reale, care mă frământa cu adevărat.

Dar da, se mai întâmplă. Vreau să vă întreb, voi cum ați fi procedat?

Da, ne certăm. Cearta e bună uneori

Da, ne certăm. Cearta e bună uneori, așa am auzit.

În ultima lună, copiii mei au fost întrebați de două ori de persoane diferite dacă mami și tati se ceartă. Copiii sunt sinceri și au spus adevărul. Da, se ceartă, părinții se ceartă.

Au venit copiii acasă și mi-au spus. În sensul că, oare de ce i-a întrebat asta? De curiozitate, zic, să nu intru cu ei în detalii. Chiar dacă mă îngrijorează ce cred bieții copii. Aș vrea să răspund eu, dacă se poate. Ca să citească și curioșii.

Eu și soțul meu ne certăm. Știu, e o veste șoc. N-ai mai pomenit așa ceva. Dar, da, ne certăm, întrebați vecinii dacă nu ne credeți. Știu ei mai bine. 🤣

Dar ce e așa interzis să te cerți? Adică lumea asta nu se ceartă? Sau doar noi avem interzis la ceartă? Mă îngrijorează faptul că ăștia mici o să înceapă să creadă că suntem anormali. Că doar noi ne certăm. Când noi de fapt călătorim, râdem, ascultăm muzică și trăim cea mai frumoasa parte a vieții noastre: tinerețea.

Cearta e bună uneori, eu așa am auzit. Să ții în tine supărarea nu prea e bine. Dar cearta n-are nimic. Toți o practicăm, dar numai unii au curajul să recunoască. Eu nu vreau să car durerea și frustrarea după mine ani întregi. Nu vreau să mă simt ciudat și limitat. Vreau să-mi vărs năduful și să mergem mai departe. A doua zi ne împăcăm. Că așa face o familie. Rezolvă problemele, le pune pe masă, le discută pe orice ton, oricum ar fi, numai să le discute. Și apoi să meargă mai departe.

Și ce li s-o fi parând unora așa urât că te cerți? E greu să treci prin toate etapele vieții alături de cineva. E greu să evoluezi și să te maturizezi lângă aceeași persoană toată viața. Te mai cerți, te mai împaci. Îți dai seama ce facem noi? Nu s-a mai pomenit.

Ăștia care întrebați, am și eu o întrebare? La voi viața e numai lapte și miere? Sau încercați să evitați problemele și aveți impresia că totul e în regulă? Băgați mizeria sub preș, așa e?

Eu nu. Mai am și probleme, dar nu renunț la prima bătaie de vânt. Mă cert, mă împac și tot așa. Și împăcarea e și mai duce, să știți. Eu știu. Promit că o să mă mai cert, n-am cum altfel. Doar așa învățăm, din greșeli, din discuții și din probleme rezolvate, nu evitate.

Hai, zi ușoară! Vă invit la cafeluță.🤣

Mama live pe Facebook, copiii morți pe caldarâm

Mama live pe Facebook, copiii ei morți pe caldarâm din cauza unui moment de neatenție.

Ieri în Ploiești s-a întâmplat o tragedie. Doi copii gemeni de numai doi anișori au căzut de la etajul 10 al unui bloc. Impactul pentru ei a fost mortal, din păcate.

Acum, apar noi informații pe care le-am aflat și eu din presă. Primul lucru care ne vine în minte e unde erau părinții în momentul respectiv? Pentru că ne dorim o explicație, nu că am vrea să învinovățim pe cineva. Tragedii se întâmplă peste tot în lume. Dar copiii mici se știe că trebuie supravegheați îndeaproape. Sunt mămici care se panichează când au băgat ceva în gură, când cad și se julesc în genunchi, le înțeleg perfect pe toate. Prea multă atenție câteodată nu strică.

Se pare că momentul în care au căzut micuții, corespunde cu momentul în care mama era live pe Facebook. Martorii spun că înainte de impactul fatal, mai multe obiecte au fost aruncate de la etaj. Semn clar că cei doi copii erau de ceva vreme nesupravegheați.

Recunosc, am fost curioasă să văd și eu live-ul. Personal, metoda asta de socializare cu live mi se pare o prostie în general. Nu faci decât sa te uiți la camera frontală și să vezi cine te urmărește, că de vorbit nu prea se obișnuiește la oamenii care nu au ceva important de transmis. Femeia se afla se pare, cu o altă femeie in apartament si cu alt copil de al ei în vârsta de 5 ani. Apare și acesta puțin în cameră. Nu vorbește in live-ul respectiv, își aprinde o țigară, iar la un moment dat se aude un ciocănit puternic la ușă. Asta după ce se aud mai pe la început sirenele ambulanțelor.

Din câte am înțeles, femeia se află acum internată la psihiatrie. E greu. E trist, e cum se putea mai rău. Ne-a luat mințile Facebook-ul. Ne prinde un telefon în mrejele lui și ne face să uităm noțiunea timpului. Neglijăm ce e cel mai important în viața asta: copiii. E o atracție căreia nu-i putem face față. O dependență stupidă care ajunge să ia vieți omenești.

Nu pot să cred unde s-a ajuns. Și mi-e milă de bieții copii care n-au apucat să-și trăiască viața. Și mi-e milă si de mamă, de părinți in general, care trebuie să trăiască cu vina asta grea care o să-i urmărească toată viața.

Mă simt tristă azi. Doi îngeri au plecat prea devreme.

Sper să fie măcar, un semnal de alarmă pentru noi toți. Facebook e pentru atunci când suntem liberi, iar când ești mamă în primii ani nu prea e timp liber pentru asta.

Aici aveți link cu live-ul.

E urât să jignești persoanele grase. Dar pe cele slabe?

Spațiul personal a blogului îmi aparține. E un jurnal în care scriu de aproape 7 ani. E pasiunea mea cea mai mare, așa că aici am tot dreptul să îmi expun ideile. La fel ca cea pe care urmează să o transmit.

Eu și familia mea facem mișcare ori de câte ori avem ocazia. Iubim plimbările lungi pe jos, drumețiile, excursiile și plimbările cu bicicleta. Mereu mă îmbrac adecvat. Când spun asta mă refer la o bustieră, colanți scurți, pantofi scurți, că de, căldură mare. Adică îmbrăcăminte de vară, sport. Și nu e ok pentru oamenii de pe afară, am aflat.

Nu mă înțelegeți greșit. Nu sunt adepta bârfei. Sunt o persoană normală, nu îmi place să judec prea aspru, nu vreau să jignesc pe nimeni. Când ies afară sa ne plimbăm, soțul meu e mândru.

Mă rog, așa spune el, acum, eu îl cred.

Corpul meu îmi aparține, și dacă nu ar fi de acord, trăim în 2021, nu cred că n-am putea discuta să cădem la un acord. Dar repet, eu decid ce port în cunoștință de cauză.

E adevărat că e urât să faci ramarci despre greutate unei persoane plinuțe. Dacă spui, de exemplu: “Mai mănânci mult? Nu vezi că ești gras/ă?” e jignitor. Dar dacă spui: “Tu mănânci doar miercurea și vinerea? Ești oase înșirate, nu vezi?” – asta e doar o glumă.

Văd instagramul plin de fete grăsuțe care își expun părțile corpului pline de încredere. Și au multe reacții pozitive. Sunt încurajate să facă asta. Și atunci celor slabi de ce nu e urât să le faci remarci că se îmbracă prea expus? Adică, am muncit pentru picioare subțiri. Am muncit pentru abdomen mai ferm. Nu e normal să nu îmi fie teamă să le expun? Despre sâni nu poate fi vorba, e simplu, nu-i am. 😜

Merg să alerg cu copiii după mine, cu salteaua de yoga, cu apă si gustări pentru ei. E un efort pe care îl fac de drag, de nevoie. E ceva ce îmi face mie bine, chiar dacă nu e ușor. Eu vreau să fac asta ca să arăt bine. Nu m-am trezit așa. Am născut doi copii, corpul mi s-a modificat, am acceptat tot. Și am vrut să-l îmbunătățesc pentru sănătatea mea în principiu.

Dar așa, chiar mă deranjează în general chestia asta. Să-i spui cuiva că ești prea slab nu e nepoliticos? Sau ăștia slabi n-au de ce să se supere? Și oricum vă aud si când credeți că n-o fac. Și nu e frumos. Că eu nu fac remarci despre greutatea voastră. Nu vă mai zic despre băiatul meu cel mare. Aproape săptămânal aud câte un medicament minune de îngrășat. E bine copilul, analizele au ieșit iar bune. Așa e ritmul lui de creștere. Vine din părinți slabi. Sunt convinsă că se va dezvolta frumos. Eu nu sunt îngrijorată pentru el. Nimeni n-ar trebui să fie. Sunt o mamă bună, nu-l înfometez. Ok?

Atât. Nu mai am nimic de zis. Poate decât să-i lăsați și pe ăștia slabi să trăiască cum pot.

Pace!

Am alăptat copiii 2 ani. Fiecare pui cu lăpticul lui

Am alăptat copiii 2 ani pentru că fiecare pui cu lăpticul lui. 😊

Așa moțată cum mă vedeți, toată bucuria vieții mele îmi sunt copiii. În ei am investit tot ce am avut mai bun la mine. Le-am dat timpul meu, nopțile mele, laptele meu.

Prima naștere a fost plină de necunoscut. Am învățat treptat cum trebuie să fiu mamă. Și a fost greu. Țin minte și acum durerile și rănile de când am început să alăptez. Sânii tari, senzația de furnicături, caldura din ei. Atașarea greșită, poate și refluxul primului născut a făcut alăptarea grea și dureroasă, însă tot dorită.

Sânii erau plini de lapte. Era păcat să nu încerc. Și am reușit. A doua oară a fost și mai ușor. Știam deja cum să analizez situația.

Încă păstrăm relația de atașament formată cu ani în urmă.

Studiile arată că părinții aleg să ofere lapte de vacă bebelușilor crezând că: ”este bine tolerat”, ”este sănătos”, ”este natural”. Nimic mai fals. Substituirea laptelui matern direct cu lapte de origine animală este contraindicată copiilor sub vârsta de un an, aceștia având nevoi nutriționale de dezvoltare specifice. Hrănirea copilului sub un an cu lapte de vacă sau de altă proveniență animală poate provoca deficiențe în aportul de substanțe nutritive de bază. Laptele de vacă are un conținut prea mare de proteine și sodiu, suprasolicitând rinichii imaturi ai bebelușului și sistemul lui digestiv, și este, în același timp, sărac în minerale și vitamine esențiale pentru bebeluș.

Laptele de vacă e bun pentru viței. Laptele de capră e bun pentru iezi. Și tot așa. D-aia zic că e “Fiecare pui cu lăpticul lui.”

Sentimentul de atașament pe care îl formează mama cu nou-născutul se realizează cel mai bine prin alăptare. Cum se culcușește el la piept și adoarme sătul din laptele potrivit nevoilor lui, nu are seamăn. Să poți să-i oferi oricât, oricând, lapte la temperatura corectă e și o chestie de economisire timp. Gândește-te că nu ai nevoie de biberoane sterilizate, nu ai nevoie de apă caldă, decât de câteva minute ca cel mic să beneficieze de hrana vieții din corpul tău.

Eu am alăptat aproape 4 ani ambii copii. A fost cea mai bună decizie pe care puteam să o iau pentru ei. Nimic nu se compară cu laptele de mamă, indiferent de specie. E medicament, e sănătate, e confort și e cel mai potrivit aliment pentru copii în primul an de viață.

”Institutul Național pentru Sănătatea Mamei și Copilului promovează alăptarea și susține campania Fiecare pui cu lăpticul lui, considerând că alimentația corectă a sugarului oferă cadrul nutrițional și psiho-emoțional necesar dezvoltării armonioase a sugarului. În aceeași notă optimistă a campaniei, considerăm că un sugar hrănit la sân va fi sănătos, activ și voios, rezistent la provocările mediului extern imediate sau îndepărtate. E important, așadar, ca mămicile să știe că fiecare pui trebuie hrănit cu lăptic de la mama lui” , spune Dr. Michaela Nanu, CS GR.I, INSMC.

Campania Fiecare pui cu lăpticul lui se va derula timp de o lună pe social media, pe www.asociatiasamas.ro și pe www.insmc.ro, unde părinții vor putea citi articole scrise de specialiști și vor regăsi informații despre programul național privind acordarea gratuită de lapte praf pentru copiii cu vârste cuprinse între 0-12 luni, care nu beneficiază de lapte matern, conform legii 321/2001. Pentru o mai bună informare, se vor organiza și webinarii gratuite dedicate atât părinților, cât și medicilor de familie, prin intermediul INSMC.

3 fetițe moarte din cauza ignoranței

3 copii morți din cauza ignoranței în România lui 2021.

Cei care au copilărit înainte de anii ‘90, poate puțin și după, au avut păduchi. N-ai cum, mai ales ca fată. Și azi se mai găsesc prin școli copii care au.

Știu, e stigmatizată ideea. E rușinos, acum e altceva, nu mai recunoaștem, dar mie nu mi-e rușine. Am avut. Luam de la animale, de la alți copii, Dumnezeu știe de pe unde. Când ne prindea mama cu așa “infractori” în cap începea ritualul. Se enerva de multe ori. Nu-i plăcea să ne știe așa. Țin minte că bombănea, ea care era mereu blândă.

Punea pe pieptene petrol sau gaz, așa îi spuneam, și ne pieptăna. Apoi stăteam cu părul acoperit câteva ore și gata. Asta era tot. Scăpam. Până data viitoare. 🤦🏼‍♀️ Țin minte și acum mirosul.

Cu câteva zile în urmă s-a întâmplat o tragedie. 3 fetițe au murit. Asta m-a făcut să-mi amintesc de copilăria mea.

S-a întâmplat intr-o comună din Brașov. Mama a vrut să le scape de păduchi pe micuțe cu o soluție antiparazitară folosită la oi. Tatăl fiind cioban, a făcut rost de Tomoxan, așa se numește, și de aici nenorocirea.

S-a folosit într-un spațiu închis. Vaporii au afectat corpurile micuților de 7, 8 și nouă ani instantaneu. Mama și bunica au fost internate, cea din urmă in coma, in stare gravă.

Nu pot să nu mă gândesc la ce simt părinții. Nici nu e vorba de neglijență aici. Poate doar de ignoranță. Vina lor e discutabilă. Sunt absolut convinsă că ei au vrut binele, nimeni nu s-a gândit la tragedia care avea să se întâmple.

În România se moare din ignoranță, mai mult decât din sărăcie. E trist. E grav. E prea greu să faci față unei realități cum e asta. Sunt mâhnită. În seara asta îmi îndrept gândurile către părinții în doliu care își conduc pe ultimul drum toată speranța vieții lor. Nici nu vreau să mă gandesc ce e in sufletul lor. Ce vină o să poarte cu ei toată viața… E cumplit.😔

Evaluarea la clasa a-II-a. Azi sunt cu emoții

Până anul ăsta eu habar n-aveam de evaluare la clasa a-II-a?! Cine a mai inventat și chestia asta?

Apoi am aflat. Doamna învățătoare, a început să-i pregătească din timp. Au făcut și teste asemănătoare celor care se vor da. Toți din clasa lor știu cu ce se mănâncă. Nu-mi fac griji că nu ar știi vreunul. Sunt încrezătoare și totuși…

Dar iată ca a venit ziua cea mare. 😕

Mă uit la el și ce văd? Un băiețel aproape blonduț, serios, gânditor, slăbuț pe care nu știu cum să-l pregătesc pentru asta.

Parcă e prea mult pentru el. E încă mic. Deși dacă stă lângă mine, aproape m-a ajuns la înălțime.

E oare un examen? Începe deja de la vârsta asta să ne preocupe controlul emoțiilor serios?

Și apoi încep alte gânduri? Oi fi făcut eu bine? Poate trebuia să-l fac să conștientizeze mai mult. Poate i-oi fi indus teama? Poate, poate… Știe cineva ce trebuia să fac?

Chiar nu cunosc exact reteta succesului. În ceea ce privește materia, sunt sigură ca știe. Nu a tocit pe ultima sută de metri. L-am lăsat să se joace pe afară. Am petrecut un weekend departe de tehnologie. Am călătorit. Am mâncat, am râs, am făcut teste de cultură generală în mașină. A fost frumos. Am căutat să-i iau gândul de la testare.

El e puțin introvertit și nu știu exact ce se petrece cu el. Decât când îmi permite el. Și atunci e mai târziu decât mi-aș fi dorit. De aia am căutat să fie relaxat. Așa cum vreau să fie și azi.

L-am îmbrățișat, i-am urat succes și distracție plăcută. La fel ca în fiecare zi. Vreau să știe lucruri care o să-i fie de folos, dar să nu uite să se distreze. Asta e vârsta cea mai potrivită s-o facă.

Nu am vrut să fac sa fie altfel ziua asta. E doar un test. Eu tot o să-l iubesc și dacă o să mănânce o literă (se mai întâmplă câteodată).😂 Și o să-l aștept cu sufletul la gură. Că prea repede a intrat în pâine cu examenele vieții. Oricum, o ard cool, mă fac că nu-mi pasă. Sper să-mi iasă.

Care mai aveți azi emoții ca ale mele ?🤭

Cum am învățat copilul să citească de drag

Eu știu o metodă care dă roade. Cum am învățat copilul să citească de drag.

Și v-o spun și vouă, să nu ziceți că țin doar pentru mine.

Când eram mică nu aveam jucării. Părinții mei investeau în educația noastră atât cât puteau. Nevoile noastre creșteau odată cu vârsta, iar ei erau nevoiți să se ocupe de zestrea celor mai mari decât mine. Nu îmi cumpărau cărți. Nu aveam ce să citesc. Nu aveam bibliotecă. Nu eram educată în sensul ăsta. Citeam cărțile sororilor mele, ziare, niște basme pe care le știam cap coadă și în rest tot ce-mi pica în mână.

Când am mers la liceu o colegă mi-a arătat că e cool să citești. Îmi împrumuta cărți și descopeream o lume neștiută.

Lume pe care m-am străduit să le-o arăt și copiilor mei. Am început ușor. După ce am fost convinsă că el cunoaște toate literele. Nu l-am luat ca din oală.

Recunosc, am făcut regulă ca in fiecare zi să citească câteva pagini. Numărul lor îl decideam împreună. Dacă erau prea puține paginile pe care le alegea el, mai adăugăm eu câteva. Pot să zic că l-am obligat. Dați cu pietre, da’ așa am făcut. Am făcut un târg. Dacă citea, primea acces și la televizor. Ulterior, telefon, laptop, etc. Sau clătite, brioșe și ce-i mai venea lui în gând.

Am mers pe varianta asta mult timp. Până intr-o zi în care am venit supărată acasă. Era ceva ce nu ținea de familie. El a vrut să mă facă să mă simt mai bine și a început să-mi citească. Ce bucurie mai mare puteam să cer? Am uitat instant de toată supărarea mea.

În altă zi a citit mai mult decât stabilisem pentru că era ceva ce-i stârnise curiozitatea și nu se putea opri până nu termina capitolul. Apoi, încet, încet și-a format un obicei din a citi.

Întotdeauna am ales cărțile potrivite vârstei lui. A ajuns la cărți din ce în ce mai groase. Recordul a fost de 260 de pagini în mai puțin de câteva săptămâni.

Acum pur și simplu alege o carte în loc de jucării. Îi place să meargă la librărie și să-și caute “hrana” singur pentru următoarele săptămâni. Cade în cumpănă când îi plac două. Stă, se tânguiește, mai cere părerea în jur, nouă sau vânzătoarei, se sucește, se răzgândește până când alege ceva.

Zilele trecute am mers la Cărturești Carusel. Când i-am spus unde urmează să mergem a înnebunit. A mâncat în mare grabă să poată ajunge mai repede. A rămas sărăcuțul fără cuvinte când a văzut cum e acolo. Mi-era așa drag de el cât de entuziasmat era! Se urca pe scăunel să ajungă la cele de sus. Țopăia de bucurie printre rafturi. Îmi cerea părerea. Îmi arăta cât de fain e la următorul etaj. Ma punea sa-i fac poze. A fost un sentiment prea tare. O bucurie prea mare. Pe care m-am felicitat în gând că am putut să i-o dăruiesc.

Deci, se poate. Cu pași mici, se poate atinge orice țel.

Acum mai am un hop de trecut. Pe care trebuie să mă concentrez mai tare. Frate-său. Ăsta plânge de zici că i-ai tăiat mâna când aude de citit. Dar îl dovedesc eu! Nu mă las. Am experiența acum. 😎

Cum am petrecut de sărbători (Paști 2021)

Cum am petrecut de sărbători (Paști 2021) și cum s-a vazut sărbătoarea de la mine. O mamă de doi băieți năstrușnici.

De când am renunțat la serviciu, am vrut să fac tot ce n-am făcut când nu aveam timp. Mereu mi-am dorit să fiu liniștită în preajma sărbătorilor. Să am timp de curățenie sufletească. Să nu mai fiu stresată, să pot să-mi petrec timpul cu copiii.

A fost exact cum mi-am dorit, sărbătorile astea. Când toată lumea înfășura sarmale, noi ne plimbam toți patru cu bicicletele. Avem noroc că toți din familie punem preț pe timpul petrecut impreuna și că soțul nu mă vrea stresată sau cu nasul în oale toată ziua.

Am mâncat mai puțin și ne-am distrat mai mult. Acum, cel mic are 7 ani așa că trebuia să aibă prima spovedanie din viața lui. Drept urmare, toată familia a postit. Am mâncat ca la “regim” de enterocolită, doar că fără brânză. Plus cartofii prăjiți, preferații lor. Nimeni nu s-a plâns în post de mâncare. A fost suficientă, chiar aveam nevoie de o perioadă de rugăciune și bunăvoință.

Tot cu toții ne-am spovedit si ne-am împărtășit. Asta s-a inatamplat după mulți ani în care partea spirituală nu putea fi la toți din casă.

Îmi place mult când soțul meu nu mai aprinde bețișoare parfumate în casă și preferă mirosul calmant de tămâie. Îmi place când preadolescentul casei îmi spune că vrea să vorbească cu mine. Mă trage lângă el și câteodată vrea să-l țin în brațe în tăcere. Toate s-au aliniat si multe sunt așa cum n-au mai fost de mult timp.

Sufeream mereu că nu pot ajunge la Înviere cu familia mea. Somnul micuților era important si nu voiam să le stric rutina. Dar i-am culcat la prânz, iar la miezul nopții am fost din nou după mulți ani în bisericuța semiîngopată din satul meu. Copiii au trăit prima Înviere si au cântat tare alături de mine. Cât de frumos a fost pentru toți. ❤️

Paștele a venit cu multă bucurie în familie. Ne-am strâns toți la două mese unite, când singura problema părea a fi dacă să întindem mesele la soare sau la umbră.

Au venit acasă toate surorile mele. Am mâncat toți la masă cu mama care s-a străduit să fie mămăliga caldă la timp. N-a contat cum suntem îmbrăcați sau alte lucruri superficiale. Auzeam cum ne salută oamenii de pe drum, iar cei ai casei îi chema la poartă să îi servească cu o prăjitură sau o felie de cozonac. Am ciocnit, ne-am făcut poze si amintiri care să ne țină până la anul viitor.

Acasă e un sentiment. Mereu am știut asta. Acasă pentru mine e acolo unde e familia mea. Dar acasă acum a însemnat să fim cu toți în curte, pe banca de sub bradul bătrân și mare, în bucătăria mamei sau la masă cu toți ai casei.

Paștele a ținut trei zile și trei nopți. Ca în basme. Copiii, cel mai de preț dar al nostru s-au jucat cât e curtea de mare. Au sărit în trambulină, s-au întâlnit cu verișorii, au căutat ouă. Au încercat chiar și drob de care se fereau în anii trecuți.

E bine când cresc copiii. Ne descurcăm altfel acum. Suntem mai uniți. Mai antrenați în activitățile pe care le facem împreună. Mai atenți la nevoile celor de lângă noi. Eu sper că a fost soare și la voi. Așa cum a fost la noi, sper să fii fost la toți.

Nu-mi lipsește nimic. Sunt completă pentru prima dată în viața. Ceea ce vă doresc și vouă. Să aveți curajul să spuneti nu atunci când instinctul vă spune, nu, și să vă trăiți viața așa cum v-ați imaginat mereu. ❤️

De foame nu moare nimeni. 😜