De ce e mișto să fii mamă

M-am întâlnit azi cu câteva mămici care aveau o strălucire aparte de când au copiii și m-am gândit că trebuie să scriu despre „De ce e mișto să fii mamă”.

Cele mai multe mame vor spune că e al naibii de greu să crești un copil. Că nu mai ai timp pentru tine, că nu mai dormi, că nu mai exiști, practic. Eu însă vreau să va spun cât de mișto e de când am devenit mama.

Voi știți deja, că de când am devenit mamă, am devenit și mai populară. Dacă nu aveam copiii, nu aveam nici blogul, Annazidezi nu exista, nimeni nu știa ca exist. Deci, faptul că am vrut să împărtășesc ideile mele oamenilor, mi-a adus numai beneficii.

Iată și altele:

• Sa fii mamă e super mișto. La serviciu poți să profiți de asta pentru o învoire, un respiro, deși eu nu prea recurg la asta decât la serbările copiilor.

• Oamenii te tratează așa, mai serios, mai matur. Îți vorbesc de chestii de oameni mari, chiar dacă tu ești un copil in suflet care se gândește la înghețată.

• Găsești loc liber mai repede in autobuz, că de, copilul obosește. Și cu ocazia asta stai și tu. 😜

• Ai ocazia să devii câte puțin din toate meseriile posibile: bonă, îngrijitoare, medic, infirmieră, bancher, femeie de serviciu. Devii chiar și lefter odată cu mămicia. Cu câți copii mai mulți ai, cu atât vei avea mai puțini bani.

Dar vorbim despre lucruri mișto, right?

• E mișto să ai siguranța că acasă e cald și bine in brațele lor micuțe.

• E mișto să simți ca ei pun suflet în pereții ăia care nu spuneau prea multe înainte să ii ai pe ei.

• E mișto să îți spună cineva sincer și dezinteresat un “te iubesc” stâlcit.

• E mișto să intri intr-o încăpere

și să te trateze lumea ca pe una tinerica și fără minte. Și apoi să le spui la final mândra, că de fapt esti mult mai batrana de atât și că ai și câțiva copii acasă.

• E mișto să fii mamă pentru că știi că urmele tale vor rămâne și tu când tu nu vei mai fi. Și că singurul lucru notabil din viața ta e că intr-o zi ai decis ca inima ta să se împartă și să umble în afara corpului tău.

D-asta iubesc eu sa fiu mamă. Că stiu că cineva, undeva, are nevoie de mine. Și că dragostea de mamă e singura afecțiune care se naște. Restul, cele păstrate sau uitate, rezultă din întâlniri.

Ea e singura care ne naște din sângele nostru și de așa e așa mișto să fim mămici. Ei sunt cei care au pus sens în existența noastră aici. ❤️

Reclame

Imagine

Din ciclul: “Sunt mama și am obosit”

Am perioade când optimismul mă lasa baltă. Nimic nu ma mai motivează, nimic nu ma mai face să sper, chiar dacă eu sunt o persoana pozitivă. Cred că am început sa obosesc sau îmbătrânesc.

Până la etajul patru cu vreo trei sacoșe pline de alea gurii și cu doi copii de mâna, abia reușesc să ajung la ușa fără să-mi dau duhul. Când mai trebuie să deschid și ușa și realizez că am scăpat cheile tocmai la fundul genții, ma apuca depresia. După ce reușim să ne facem comozi, ma apuc aproape intotdeuna de gătit. Fac pofte mai mult, fiecare cu câte o preferința, încerc sa mulțumesc pe toți. Asta in timp ce ma strigă cineva ca a făcut caca și trebuie sa-l șterg. Sau potrivesc o ușa dezmembrată de la o mașinuța. Sau pun baterii la orgă.

Tocmai faptul că încerc sa fiu de folos și să nu ma plâng, ma face uneori chiar să plâng.

Mă întreba o mămica in parcare, in timp ce încercam să potrivesc in portbagaj de vreo 5 minute amândouă bicicletele, cum ma descurc cu ei. Ei bine, nu ma descurc. Nu am o rețeta minune. Eșuez și eu ca sunt om. Nu ma plâng, dar asta nu înseamnă că nu mi-e greu.

Multe mămici dacă ma văd prin parc aranjată au impresia că pentru mine copiii sunt opționali din moment ce am chef și de aranjat in fiecare zi. Nimic mai fals. Ăsta e singurul lucru pe care îl fac pentru mine, asta ma face să ma simt bine.

Mă trezesc uneori țipând la ei să-și adune jucăriile. Greșesc și ma opresc la timp. Și ma apuc și le strângem împreuna. Alte ori îi grăbesc, sa ajung la serviciu la timp și îi fac și pe ei nervoși.

Ieri mi-am dat seama cât de mult îmi însuflețesc ei viața. Când am intrat in curte la țara și tata nu era. Mama era la biserică, curtea părea părăsită. Chiar dacă știu că o găsesc acasă mereu pe mama mea bună și chiar dacă au trecut atâția ani de când nu mai e, fără el nimic nu are viața. E o pustietate și o liniște care ma apasă de câte ori merg acasă.

Asta m-a făcut să iubesc gălăgia mea din apartamentul cu 3 camere. Să iubesc și mai tare sunetul tălpilor lor pe parchet. Sa râd când ma lovesc in piese de lego și să ma trezesc râzând dimineața devreme și in weekend.

Cine știe pentru cât timp o să ma mai deranjeze? Cine știe cât timp mai am până o să-i aștept cum ma așteapta mama la sfârșitul săptămânii doar ca să mă vadă?

Imagine

Cum depășim fricile copiilor

Copiii când se nasc, nu știu ce înseamnă frica. Noi îi învățam.

Îmi place să cred că băieții mei sunt curajoși. Au nevoie in viața sa fie asa. Cel mare va merge la școala și va trebui să facă fața răutăților copiilor, chiar dacă nu vreau sa cred că se va întâmpla asta.

Dar nu intotdeuna e așa. Sunt copii și chiar dacă sunt băieți nu i-am învățat să fie niște duri fără suflet. Ei iubesc animalele, iubesc să fie amabili, să dăruiască flori. Chiar azi a jumulit o coroană de pe un monument al eroilor să-mi încropească un buchețel. 🤦🏼‍♀️

Totuși au și temeri. Nu vor să inițieze primi o conversatie. Uneori se tem de întuneric. Nu vor să încerce alimente noi. Se joaca împreuna cel mai adesea și nu prea leagă prietenii cu alți copii.

Ce fac eu ca să-i scot din situație? Mai nimic. Le spun cum e normal sa facă și aștept. Aștept momentul in care vor fi pregătiți. Ei știu ca nu au un motiv real sa se teamă de nimic și totuși o fac. Pentru ca sunt încă mici și pentru că nu își doresc încă să-și depășească limitele.

Celui mare îi da curaj frate-sau mai mic, dacă va vine să credeți. El când vrea să ajungă undeva și se teme îl cheamă pe pitic. Asta nu știe, se duce primul, ca găina in grămada. La mâncare nu prea insist. Deși cel mare e slab mort, ma gândesc ca gras nu prea are cu cine sa semene. Nu vrea să experimenteze gusturi noi decât foarte rar. De exemplu, n-a mâncat niciodată ceapa verde. Dar la un grătar, la țara, m-a văzut pe mine cum mâncam și a cerut și el. M-a lăsat cu gura căscată. Aproape plesneam de bucurie când îl vedeam cum mesteca frunzele verzi. Nu m-am dat impresionata, l-am felicitat si i-am făcut o poza, sa va arat si vouă. A mâncat jumătate din ea. Deci și faptul că ne vede pe noi făcând acel lucru îi ajuta. Le dă încredere ca va fi bine, dacă și mami face așa. Puterea propriului exemplu este o idee bună.

Azi, cel mic a gustat sos de roșii, mare sărbătore iar. Mai ales că pe el nu-l îndupleci cu nimic. Daca nu vrea, nu vrea. Cel mare s-a jucat la spațiul de joacă și s-a împrietenit cu Andrei. Știa și cum îl cheamă? 😱 Deci incet, încet va fi bine.

Așadar, răbdare multă. Le explicăm foarte bine că nu exista riscuri și așteptam să fie pregătiți. Nu trebuie forțați sau umiliți. Nu trebuie să existe “Băiat mare plângi”. Plângi, mama dacă asta te face să te descarci. Nu trebuie să mai existe “Ti-a dat o palma, dă și tu”. Copiii nu se nasc răi, nici fricoși. Societatea, noi și cei de lângă noi îi fac așa, fără să ne dăm seama.

Imagine

“Bă, mami ce rea ești!”

Hai, ca azi m-au umplut de respect copiii mei. N-am auzit decât de vreo doua ori te iubesc” in rest, numai Bă mami ce rea ești .

De dimineața, când trebuie sa ne spălam dinții (cam de când le-au apărut facem asta, ei tot au zile in care protestează) sunt rea. Când le opresc televizorul, sunt rea. Când se lasa seara și trebuie sa ne retragem din parc la casele noastre, sunt rea. Iarna ne culcam la 8.30, iar vara la 9. Când ii bag in camera la somn, sunt rea. Când îi pun să-și pună șosete in picioare, ați ghicit, sunt rea.

Sunt mai mult rea decât bună, dar #rezist.

Decât să piardă nopțile și dimineața să plângă când îi trezesc la grădinița, mai bine sa fiu rea.

Decât sa aibă carii, mai bine sa fiu rea.

Decât să nu știe să aibă grijă de ei când eu n-o să fiu lângă ei, mai bine sa fiu rea.

Decât să poarte ochelari și sa vorbesc la pereți întîmplă ce ei sunt fermecați de televizor, prefer sa fiu rea.

Când m-a întrebat azi cel mare de ce sunt așa rea, am avut o mică discuție cu el. Mama nu o sa fie mereu lângă tine. Oamenii îmbătrânesc, își pierd puterile, la fel și mamele. Eu nu o sa fiu lângă el toată viața sa îl ajut. El trebuie sa învețe încă de mic cum trebuie sa aibă grija de el singur. Sau poate mai târziu, chiar eu o să am nevoie de ajutor. Și dacă el nu știe sa se ajute pe el, cum ar putea-o face pentru mine?

Dupa ce plânsese ca nu vrea sa-și strângă lucrurile, și-a luat singur bagajele și până am intrat in casă nu a mai zis nimic. Părea că a înțeles. Îmi pare rău ca ei cred ca sunt rea. Și poate că așa și sunt, dar îi vreau puternici.

Nu puternici d-ăia fără sentimente. La noi e voie să plângi, e voie să îți fie teamă, dar nu e voie să nu vrei să fii responsabil.

Imagine

5 semne ca e pregătit sa facă la olița

Cum scăpam de olița?

Olița, prima responsabilitate din viața unui copil, se poate transforma intr-o activitate stresanta atât pentru el cât și pentru părinți dacă nu reușim sa gestionam situația. Bebe nu înțelege de ce dintr-odată scutecul nu mai trebuie sa existe. De ce tocmai când e in mijlocul unui joc interesant, trebuie să părăsească tot și sa meargă la baie. Părinții, stresați că trebuie să meargă in curând la serviciu, iar bebe la gradi, pun presiune. Dar, cum bine spune proverbul, cu răbdarea treci marea.

Cum a fost la noi?

Eu am plecat la serviciu înainte ca cel mic sa împlinească 2 ani. M-am grăbit, pentru că nu mai suportam statul acasă. Simțeam că ma sufoc. Erau aproape 5 ani de când doar asta mai știam sa fac. Sa cresc copii. Acum, dacă ma intrebi, îmi pare rău că m-am grăbit, cum văd cât de repede cresc.

Așadar, au mers la o grădinița privată, dar până la vârsta de 2 ani nici unul nu mai purta scutec.

Cum am făcut? Cu răbdare. Nu i-am obligat. Nici un copil nu va face un lucru dacă va simți ca este obligat. Nici nu am cumpărat olița cu sunete sau mai știu eu ce minuni. Am cumpărat o olița normală și incet, incet i-am adus-o lângă el.

Când ești mama full time, știi deja orele la care cel mic urmează sa-și facă necesitatile. De exemplu, dimineața după ce se trezeau, știam sigur că urmează sa facă nr 2. Îl puneam pe olița, sau ma așezăm și eu pe alta lângă el 🤦🏼‍♀️ și răsfoiam cărticele. Nu dura mult și făcea. Alta dată, vedeam cum se pregătește să facă punându-se pe vine sau încercând sa se ascundă și îl puneam înainte sa facă. Încet, încet, poziția de pe olița îl avantaja de minune, in special când era constipat. S-a prins singur cum sta treaba. Bineînțeles ca a continuat sa facă pe el, dar nu am făcut din asta o dramă. Am continuat sa-i spun că pipi merge la toaletă, nu pe haine. I-am arătat chiar și cum miroase. S-a strâmbat. 😂

De la ce vârsta îl împrietenim cu olița?

Nici un copil nu are un numar de luni ideal la care sa înceapă. Depinde de fiecare in parte. Fiecare copil are ritmul sau unic de dezvoltare. Dacă la unii de la 7, 8 luni, deja le intra in obișnuința, alții abia de la 18 luni încolo se simt pregătiți. Ideal e ca cel mic sa stea foarte bine in șezut in momentul in care se decide de către părinți prezentarea oliței.

Greșeli de evitat

In momentul in care el deja știe ce trebuie sa facă și face la olița regulat, scutecul nu mai trebuie folosit. Crează confuzie și copilul nu mai știe unde trebuie sa facă, la olița sau in scutec. Așadar, dacă ai scos scutecul, îl scoți de tot, nu mai revi cu el in nicio condiție.

Cearta și nemulțumirea. Odată cu făcutul la baie sau la olița, trebuie învățat și cum sa se spele pe mâini după, cum sa-și ridice hainele, cum să se închidă și așa mai departe. Dacă nu o face cum trebuie din primele dați, nu e o tragedie. Va învața. Mai întâi bucură-te de victoria asupra scutecului. Cearta nu e o opțiune. El trebuie sa știe de ce e important sa facă toate treburile astea. Așa că, explicat, fiecare lucru cu răbdare, de o suta de ori dacă e nevoie și va fi bine.

Dacă simti ca nu e pregătit și tu nu trebuie să pleci la serviciu, atunci rămâi lângă el și ajuta-l atunci când simți ca sunteți pregătiți amândoi.

Semne care ne spun ca e pregătit

Dacă ești atent la comportamentul copilului îți vei da seama singur in ce moment începe sa dea semne ca se simte pregătit sa accepte o nouă rutină.

1. Imită comportamentul părinților și e interesat de ce se petrece la baie.

2. Da semne că nu mai dorește scutecul. Trage de el și ii place mai mult fără.

3. Știe să-și dea pantalonii jos singur.

4. Înțelege diferența dintre ud și uscat, caca și pipi.

5. Când are pauze “uscate” de 3 ore, chiar si mai mult. Asta demonstrează faptul ca mușchii sunt destul de dezvoltați pentru a retine urina.

De cele mai multe ori, succesul făcutului la olița depinde de determinarea și răbdarea părinților.

Așa că, toți vor face la wc până la urmă. Depinde, însă de voi, de la ce vârsta.

Imagine

Despre ce am pățit in parc sau ce devin copiii fără limite impuse

Militez pentru educația blândă cu limite impuse, atunci când se cer. Nu suport violența de nici un fel, cu atât mai mult când vine vorba de copiii. Copiii trebuie iubiți și iar iubiți, dar nu răsfățați. Trebuie învățați ce e bine și ce e rău încă din primii ani. Nu ne culcăm pe o ureche ca e încă mic, pentru ca el trebuie crescut așa de la început. Mai târziu, poate fi prea târziu.

Localizare: in parc cu băieții, in leagăn mai exact. Lucram la două mâini, adică împingeam două leagăne, tare, tare “până la soare”. Lângă noi, o bunica bunica cu nepoțelul. M-am gândit de când am ajuns in parc ca se petrece ceva cu băiețelul. Țipa necrontrolat, din orice, făcea răutăți, iar bunica îl dojenea mai mult decât blând. Chiar m-am gândit: ce bunică răbdătoare și empatică!

Așa, in timp ce noi vorbeam in leagăn de stele, galaxii și câte in lună și in stele, asta micu’ n-avea stare. Energic din cale afară, făcea orice ii stătea ii putința sa o provoace pe buni. Arunca cu tot ce ii venea in cale. Inclusiv jucăriile alor mei. Ali a si bombanit, adunându-si tirul de pe jos: “Urat din partea lui”. A spus ca vrea sa stea pe bancă la un moment dat. Pe aceeași bancă pe care aveam și eu cumpărăturile. Doar trei secunde cred a durat, până când pungile mele cu cumpărături au început sa zboare. Când m-am uitat am crezut ca nu văd bine. Ouăle sparte, fasolea înșirată prin nisip, căpșunile zdrobite, pătrunjelul pe sub banca… Bunica a reacționat la fel de calm, fără sa se deranjeze prea tare. Mi-a lăsat 5 lei pe bancă, pentru ouăle sparte și a plecat după el. Am mers și i-am dat banii. Asta era singura problema a mea si ar fi trebuit sa fie si a ei. M-am gândit mult la copilul ăla. Mai ales ca trebuia sa aleg toate boabele de fasole din nisip. 🤦🏼‍♀️ Trebuia sa fie un haos in viața lui. Oare ce durere purta? Sau ce o sa devină in viitor fără limite impuse de părinți și cei care îl îngrijesc? L-am perceput ca pe un suflet neajutorat care voia sa ne spună tuturor ca ceva e in neregulă. Trăgea semnale de alarmă, unul după altul. Arunca cu pietre, cu jucării, cu tot ce-i venea in cale. Mi-a fost milă și m-a durut sufletul. Nimeni din ai lui nu cred ca va observa și asta ma sperie și mai tare.

Copiii m-au ajutat și ei și am vorbit despre băiețel. Le-am spus ca a greșit, că încă e mic și nu și-a dat seama de ce a făcut. Ei mi-au spus, cu seriozitate d-aia de 4 si 6 ani, ca nu e civilizat. Poate nu e civilizat ce a făcut, dar cu siguranța vina o poarta alții, nu el.

Eu m-am întors acasă cu băieții și cu păpădia culeasă de ei și m-am apucat de gătit. Dar gândul nu mi-a fugit de la băiețelul din parc, toată ziua. 😔

Imagine

Cel mai bun lucru pe care l-ar putea face un tata pentru copiii lui, ar fi sa o iubească pe mami

Despărțirile dor

Cunosc multe cazuri in care părinții, din diverse cauze, hotărăsc sa meargă pe drumuri diferite. Despărțirile, oricât de mascate ar fi, tot vor fi dureroase pentru copii. Mai ales in situațiile in care tatăl hotărăște că din senin, mama nu mai e potrivită nici ca partenera dar nici ca părinte pentru copiii lui.

Copiii suferă

Respectul se învața acasă. Copiii nepoliticoși sunt așa pentru ca nu fost au învățati sa fie altfel. Din ignoranță, din lipsa educației sau pur și simplu pentru nici părinții nu știu sa fie altfel, copiii învața acasă cum sa se comporte.

Din iubire se pot naște multe, inclusiv respectul și devotamentul.

Exista bărbați care își iubesc nespus copiii dar nu le suporta mama. E o contradicție pe care nu mi-o explic. Cum poți sa i înveți iubirea? Cum poți sa le transmiți valori de respect și dragoste, când tu urăști ce are copilul mai de preț. Ființa pe care o știe din primul moment al vieții. Care i-a fost aproape nopți și zile ani de-a rândul. Care l-a învățat sa meargă, sa vorbească și sa te imbratiseze.

Nu exista forma mai mare de ipocrizie decât sa urăști pe cea pe care ai iubit-o. Și sa o denigrezi femeia care ți-a fost alături, uitand ce a însemnat odată pentru tine. Nu faci altceva decât sa necinstesti iubirea pe care i-ai purtat-o. Nici nu vreau sa ma gândesc la confuzia resimțită de copii in astfel de cazuri. Când sufletul i se împarte in două. Căci el nu știe de ură decât dacă i-o înveți tu. Și ființa aia blândă și inocentă își iubește in egală măsura și mama și tata. Chiar dacă nu mai poți rămâne lângă mama, alege să ii acorzi respectul cuvenit: de femeie care a făcut posibil miracolul născut din voi doi.

Așadar, dacă vreti copii fericiti, învățati-i ce e fericirea. Arătați iubire mamelor lor ca ei sa-și clădească la rândul lor familiii unite și puternice. Pentru ca cea mai mare bucurie pe care i-ai putea face-o, ar fi sa-i iubești mama indiferent de drumul ales.

Imagine

Previous Older Entries