Când eram mică voiam să mă fac prezentatoare

Când eram mică nu aveam televiziune prin cablu. Abia târziu am avut, cred că prin generală am avut acces la așa lux. Eram la țară, copii simpli care se jucau cu ce aveau la îndemână: bețe, rumeguș, apă, gârla cu peștișori pe care îi prindeam în sticlă, d-astea…

La televizor mă uitam sâmbăta și duminica mai mult. Țin minte emisiunea “Feriți-vă de măgăruș” și “Tezaur folcloric”. Îmi plăceau prezentatorii: spontani, distractivi, serioși, blânzi uneori. Visam să fiu ca ei. Poate de aia m-am specializat în jurnalism pe urmă. Am cochetat cu televiziunea în liceu, când am apărut în primul videoclip al trupei Candy. Nu făceam caz din asta, nimeni nu a știut când am fost la filmări. Am avut colaborări cu Antena 1 și Pro tv după ce am născut băieții. Nimic însă nu m-a adus în ipostaza de prezentatoare așa cum am visat când eram mică.

Acum, am ajuns să îmi îndeplinesc visul. Am moderat 4 conferințe în cadrul Family Expo & Festival la RomExpo. În fața a peste 5000 de oameni veniți la cel mai important eveniment de parentig din România, în fața altor sute sau mii care au privit conferințele în direct, am încercat să îmi țin emoțiile în frâu.

Am avut plăcerea să fac parte din cei care au luat parte la cel mai mare eveniment de parentig din România. Oamenii ăștia care au avut curajul să facă așa eveniment mare în România, au reușit ceva mare. Au unit branduri renumite în același loc care au oferit reduceri semnificative la toate produsele. Au adus în fața părinților medici renumiți, traineri, și specialiști în parenting pe cele două scene de conferința unde au fost tratate subiecte pe teme cum ar fi dermatologie, alăptare, consultări sau evaluări de oftalmologie, nuntritie, pregătire pentru naștere.

Au fost două zile pline. Am plecat de la serviciu direct acolo și am mai plecat duminică. Nu am simțit că am muncit. Mi-a făcut plăcere. Am interacționat cu părinții care îmi citesc articolele, alții au venit special pentru anumite conferințe pe care le-am moderat, de la sute de km. Lor le mulțumesc mult pentru că au fost alături de mine și ca au avut încredere în cuvintele mele.

Family Expo & Festival a fost mai întâi un vis, iar apoi a devenit un fapt. La fel și dorința mea de a fi prezentatoare. Și inevitabil ajungem la un articol mai vechi în care spuneam că visurile nu au niciun rost dacă nu luptăm să ni le îndeplinim. Felicit organizatorii și abia aștept edițiile următoare.

Nu ne putem obliga părinții să ne crească copiii

Nu ne putem obliga părinții să ne crească copiii, trebuie să vrea ei să ne ajute.

Eu cred că nu ne putem obliga părinții să ne crească copiii. În primul rând un copil e responsabilitatea părinților și doar a lor. Trebuie să ai în vedere timpul pe care trebuie să îl aloci creșterii lui dinainte ca el să apără. Plănuiești sarcina, nașterea și chiar camera în care va sta copilul. La fel cum faci asta trebuie să plănuiești și zilele în care o să fii lângă el până va putea învața tot ce nu știe.

Tot mai mulți părinți se plâng că nu le cresc părinții copiii. Recunosc, mi-ar plăcea ca băieții să iasă în parc cu bunicii. Mi-ar plăcea să meargă impreuna la film și să le cumpere popcorn. Mi-ar plăcea să aibă timp și pentru ei. Dar din păcate realitatea e alta. Oamenii sunt ocupați. Nu mai e ca în urmă cu câteva generații când copiii creșteau cu bunicii. Când îi duceai la ei în Iunie și îi mai luai în Septembrie. Când vara însemna la țară, însemna timp petrecut cu verișorii sau cu copiii din sat. Acum vremea e alta. Bunicii sunt obosiți. Poate au crescut copii și nepoți și nu mai au putere, sau chef. Și nu-i poți condamna. Nici măcar nu le poți reproșa. Fiecare decide ce vrea să facă cu timpul lui liber. Nu-i poți impune să-și facă timp pentru copiii tăi. Ei sunt ai tăi. Trebuia să iei în calcul faptul că nu poți pune pe umerii altcuiva meseria de părinte. Pe asta o ai și când e vacanță. Nu te uita în grădina altcuiva, crește-ți copiii cu răbdare și bucură-te de fiecare zi. Până la urmă ei pierd. Că lângă un copil întinerești, ai multe de învățat la fiecare vârstă, iar faptul că cineva îți încredințează ce are mai de preț pe lume e un privilegiu, nu o corvoadă. Așa că, e pierderea lor.

Ei oricum nu se pot ocupa de ei așa cum o faci tu. Nimeni nu știe mai bine decât mami și tati, nevoile puiului lor. Da, poate ar fi mai ușor, dar nu mai corect.

Eu îmi duc copiii la țară mai mult forțată de împrejurări. Mi-ar plăcea să îi pot lua cu mine, să îi am aproape. Cred că și mamei mele i-ar plăcea. Dar din păcate, nu am altă posibilitate și sunt nevoită să o rog să aibă grija de ei. Știe că nu am încotro și acceptă cu o juma’ de gură. Ce contează? Nu-i las mult, doar cât rezolv treaba, dar niciodată nu-i las ca să scap de ei. Pentru că i-am făcut ca să-i cresc eu, nu altcineva. Să știu că dacă ceva nu merge bine nu pot da vina pe nimeni. Ei sunt responsabilitatea mea și așa va fi până la sfârșit.

Înțeleg mamele care nu alăptează

Înțeleg mamele care nu alăptează și le respect.

Majoritatea femeilor din România nu alăptează din motive care țin doar de ele. Beneficiile laptelui matern sunt nenumărate. Nu încep să le enumăr pentru că o fac site-urile specializate și specialiștii în domeniu mai bine decât o fac eu. Cel puțin în primele luni laptele matern e extrem de important pentru dezvoltarea ulterioară a copilului, ca să nu mai vorbesc despre colostrul din primele zile.

Sunt însă și cazuri în care mama nu se simte în stare să alăpteze. Cauze medicale sau pur și simplu situația familială nu-i permite acest lucru. Fie că traversează o perioadă de acomodare mai grea, fie că nu e ajutată în acest sens, sau poate nu e suficient de informată, mama decide că nu e posibilă alăptarea. Asta nu înseamnă că nu-și iubește copilul. Sau că e o mamă mai puțin bună. Sunt cazuri și cazuri. E foarte dificil să te adaptezi, mai ales când ești speriată și nu ai suport din partea apropiaților.

Aleg mai repede o mamă sănătoasă psihic decât una depresivă care alăptează plângând.

Pe care le înțeleg.

Nu vreau sa fiu înțeleasă greșit. Mi-am alăptat ambii copii. Dar am făcut-o conștient și cu suport din partea familiei. Acum mamele care alăptează au nevoie de recunoaștere. Ardoare cu care o spun că își alăptează copiii e deranjantă pentru cele care nu o fac. Nu mai e amintit beneficiul sănătății e menționată mai mult mândria din spatele actului de alăptare.

Eu le respect și pe mamele care nu au alăptat și le înțeleg pe fiecare în parte. Nu încerc să le convertesc la calea cea dreaptă, nu sunt în măsura, dar nici nu pot arunca cu piatra prima. Pentru ca nici eu nu sunt fără de păcat. Poate că am alăptat, dar nu înseamnă ca am făcut totul ca la carte. M-am ghidat după nevoile copilului și ale mele.

Sunt alături de voi mame imperfecte și dacă nu alăptați eu știu că încercați să faceți totul așa cum trebuie. Nu vă judec, nu vă condamn, știu că vă iubiți copiii mai presus de orice. Sunteți bine așa, eu sunt alături de voi.

Voi plângeți la serbările copiilor?

Voi plângeți la serbările copiilor? Că eu mereu plâng.

Ca de obicei termin treaba târziu la serviciu.

Intru in sala de spectacole încet, încerc să nu deranjez pe nimeni sau sa atrag atenția asupra mea. Și așa întârziasem și aveam remușcări. Lucrul la serviciu nu mă lasă să termin mai devreme oricât mi-aș dori eu de mult.

Urc cât pot de sus în sală ca să-mi zăresc minunea care cred că mă aștepta. Tatăl și fratele lui sunt deja acolo. L-au auzit spunând prima poezie. Ce bine că-l pot aplauda și eu la a doua poezie.

Toți sunt așa frumoși. Îl văd undeva mai în spate. E între doua fetițe, ușor ieșite în față. El e timid, știam că o să stea retras. Când sunt eu lângă el prinde încredere, altfel nu-i intri în voie. Îi fac cu mâna energic și îmi face înapoi mai ușor decât o făcusem eu. Zâmbește, știu că se bucură că am ajuns. Eu mă bucur și mai tare. Îl iubesc așa de tare pe Omulețul ăsta. Îmi tresare inima de bucurie când vine în față. Spune poezia clar, nici prea tare nici prea încet. O știe. Am învățat-o împreuna. N-are emoții, am vorbit despre asta și știe că nu trebuie să fie emotiv. L-am aplaudat așa de tare. Sora mea, fosta lui educatoare a fost acolo. Am fost mândre de el.

Știu ce înseamnă să pregătești o serbare. Cât chin și câtă oboseală trebuie să fie să lucrezi cu aproape 30 de copii. Să le știi tuturor locurile și rolurile. E o muncă formidabilă. Mie mi-e greu cu doi. Doamna a depus mult efort și nu știu dacă știe cât de mult înseamnă pentru noi ca și părinți. Eu mă înclin în fața dânsei și sper să citească, să simtă prețuirea mea.

Cântecul de final a fost de rămas bun. Piticii care pășeau timid în urmă cu câteva luni sunt acum responsabili de teme. Au crescut și la propriu și la figurat. Și nu lângă noi, mai mult la școală. Am lăcrimat rușinată, ascunsă, fără să ma vadă cineva. Ei termină primul an de școală. Anul viitor o să fie și mai greu. Și la fel mereu. Inocența lor o să piară ușor, ușor. O să facă loc grijilor și asta doare rău.

A coborât de pe scenă și a venit direct la mine. I-am spus cu glas stins că a fost grozav. M-a strâns în brațe tare, avea atâta nevoie de mine. Copil bun și blând o să fiu aici mereu. Pentru tine o să trec și munții și dacă lipsesc de acasă e ca atunci când suntem împreună să nu ai nicio grijă.

Te iubesc, înger bun!❤️

Lasă tot și stai cu ei

Lasă tot și stai cu ei cât încă sunt mici, pentru că timpul trece al naibii de repede.

Măcar o zi să fii pentru ei așa cum își doresc ei.

Am mers în parc cu copiii să se joace. Am vrut să se joace cu alți copii, m-am gândit că s-au plictisit să se joace unul cu altul. Le-am luat tot ce au vrut ei de acasă: jucării, trotinete, apă, gustări. Am crezut că o să se bucure de vremea caldă și o să se distreze. Când am ajuns m-am așezat pe o bancă cu gândul că o să mă relaxez și eu în timp ce ei o să se distreze.

La început au vrut și ei să stea pe bancă. Am zis că poate vor și ei să se odihnească puțin. Cel mare m-a pus să-i fac masaj. Cel mic s-a culcușit în brațele mele. Am făcut ce mi-au cerut și apoi ei au continuat să stea lângă mine. Frate, v-am adus în parc. Ce am greșit? De ce stați tot lângă mine? M-am supărat la început. I-am trimis la roată, la leagăne. Nu voiau, Doamne ferește! Le-am dat apă, gustări, am făcut tot ce mi-au cerut și tot nu au vrut să se joace. Mă și gândeam, ăștia mici sunt in depresie? Ce o fi cu ei?

Apoi mi-am dat seama. Ei nu voiau în parc. Nu voiau niciunde. Ei voiau cu mama. Au stat în brațele mele tot timpul. Și păreau fericiți.

M-am rușinat de ei și de comportamentul meu. De ce îi alungam de lângă mine, când ei voiau doar să fie lângă mine? Două ore nu s-au mișcat de pe bancă. Aveau atâta nevoie de mine… Și eu de ei. Au vrut să se încarce cu mami, nu cu soare sau cu joacă. Acum am realizat greșeala mea. Pentru ei, cea mai mare distracție suntem noi. Și da, poate nu știu ei de oboseala noastră, de cât am muncit la serviciu, de cât de grăbiți suntem. Ei vor mai mult cu mami și cu tati. D-aia nu vor ei să stea nici la spațiu de joacă, atunci când am de făcut cumpărături. Ei preferă să ia la pas un hipermarket întreg și să fie cu mama și tata decât să se joace. Că cea mai mare bucurie pentru suntem noi, părinții.

Niciodată nu e de ajuns pentru ei.

Așa că, lăsați tot pentru o zi. Măcar o zi faceți-le bucuria de a fi impreuna așa cum își doresc ei. Lasă și mâncare, lasă și curățenie, lasă și programările și rămâi lângă copilul tău. Timpul lui de copil mic nu se va întoarce. În fiecare zi va fi mai independent. El nu va mai avea nevoie de tine. Prinde-l cu liane de amintiri să știe unde să se întoarcă când nu va mai avea nevoie de tine. Banii se întorc, dar timpul petrecut cu el niciodată nu o să-l mai ai.

Are așa nevoie de tine. De săruturi, de îmbrățișări, de prezența ta, de râsul tău și al lui împreunate. Vrea să-l înveți, să-l ridici, să-l gândili.

Bucuria lor vine de la noi. Un lucru pe care sper să nu-l fi învățat prea târziu nici eu, nici voi.

Votul nostru e viitorul lor

Copiii noștri sunt viitorul. Generațiile următoare sunt curajoase, ies în stradă, nu se lasă pacăliți, cred în adevăr și urăsc minciuna la fel cum ar trebui să facă toți oamenii educați. În copii ne stă nădejdea, viitorul e al lor.

Eu merg la vot pentru ei. Merg la vot pentru ca viitorul copiilor mei să fie mai bun dacă vor decide să rămână în România. Pentru ei aș face orice, la fel ca voi părinți responsabili. O să-i iau cu mine și o să le arăt că noi suntem oameni cărora le pasă. Nu-i lăsăm pe alții să decidă pentru noi. Cu cât suntem mai mulți cu atât puterea noastră e mai mare.

Azi am mers în parc cu trotinetele, iar la trotinetele lor atârna tricolorul României. Așa au simțit ei, să le fluture steagul țării si la joacă. Eu vrea să le fluture steagul în simțiri mereu. Când toți pleacă, ei să aibă pentru ce rămâne aici. Să muncească cinstit și să fie fericiți cu alegerile lor.

Mâine mergem împreuna și tot împreuna o să punem ștampila pe vot. O să le spun ce înseamnă și o să le spun de ce o facem. La ei mă gândesc când mă rog, la ei mă gândesc când o să aleg să votez.

Sper să fim cât mai mulți de data asta.

#dedataastavotez

#YesLaVot

Mi-au sărit mamele în cap

Articolul precedent Mor eu pe mamele astea perfecte a făcut vâlvă pe toate grupurile de mămici. Am strâns aproape 20.000 de vizitatori unici în 24 de ore de la publicare. Cu ei au venit la pachet și haterii.

Mai multe cuvinte de ocară la adresa mea n-am mai auzit de mult. Recunosc, unele m-au distrat maxim.

Am fost acuzată că sunt împotriva alăptării. Că eu îmi hrănesc copiii cu zahar pe pâine, că sunt ignoranta, frustrata, necitită, etc. Ce să mai, cea mai rea mamă ever.

Adevărul e altul. Cei mai mulți dintre voi mă știți așa cum sunt cu adevărat. Am doi copii sănătoși, ceea ce va doresc și vouă. Asta e cel mai important. Pentru mine și cred că pentru toate mamele din lume, perfecte sau imperfecte asta e cel mai important lucru din lume.

Eu mi-am alăptat ambii copii până la 2 ani. Copiii mei nu au gustat niciodată băuturi carbogazoase, nici cu aditivi. Dulciuri mănâncă doar făcute în casă. Gătesc zilnic pentru copiii mei, de multe ori impreuna cu ei și o fac cu drag, mă relaxează gătitul. Nu sunt împotriva alăptării, sunt pro armonie între mama și copil. Dacă o mamă alăptează plângând nu am făcut nimic. E normal să fie un echilibru în tot ce facem. Și mai important e ca toți să ne simțim bine făcând acel lucru. De asemenea nu sunt împotriva vaccinării. Copiii mei sunt vaccinați, mâine cel mic îl va face pe cel de 5 ani. Deci, relaxați-vă. Nu pot însă obliga oamenii să-și vaccineze proprii copii. Nu pot interveni nici măcar cu un sfat. Mai ales că în vremurile în care trăim vaccinarea a ajuns un subiect tabu. Gen politica sau religie.

Am spus că e decizia lor. Eu pot doar să îi feresc pe ai mei, atât.

Am ajuns la concluzia că mamele perfecte exista. Ele vor să dea sfaturi, domne. Informația n-a ajuns la tine până acum în 2019 și acum ți-o livrează ea. Și tu trebuie să stai să iei lecții că ea știe ce spune.

Nu înțeleg de ce dacă ai făcut un copil ai impresia că ești și pediatru și psiholog și educator și te pricepi la toate. Ca să te crezi altceva decât ești e nevoie de mai mult de 2 cărți de parenting.

Nu cred că oamenii au nevoie de sfaturi. Au nevoie de acceptare și înțelegere. Dar dacă vrei să ajuți o poți face în alte moduri mai subtile pentru că oamenii s-au cam săturat de deștepți. Oamenii au nevoie de prieteni, chiar și ăia considerați ignoranți, au nevoie de acceptare și blândețe.

Articolul nu a fost scris din frustrare, a fost scris ca ajutor pentru mămicile care sunt sigură ca fac tot ce le stă în putința pentru a-și educa copiii cum se pricep mai bine.

Oricum, vorba lungă, sărăcia omului, fiecare să-și vadă de treaba lui.

Pup mămicile perfecte!😜

Mor eu pe mamele astea perfecte

Mor eu pe mamele astea perfecte care știu tot ce e bine. Cum să nu stea în premergător copilu’ , cum să-l hrănească numai bio, cum să-l ferească de toate relele pământului. Că celelalte sunt dușmanii copiilor lor. Nu le vor tot binele.

Dacă nu-l alăptezi și îi dai cu biberonul te linșează. Ți-e și frică cui spui în vremurile astea pe care le trăim, că al tău are suzetă și suge din biberon. Am ajuns să ne rușinăm de cine suntem cu adevărat. Oare ce e mai important, să ne chinuim nopți în șir sau să ne bucurăm de copil așa cum putem?

Dacă le dai o gustare cu zahăr le plesnește pancreasul și le cad dinții instantaneu. Îți dai seama, asta era. Toate mamele sunt rele, numai perfecționistele sunt bune. Celelalte își urăsc copiii. Le fac numai rău.

Fiecare are propriul mod de își creste copilul. Că d-aia l-a făcut. Să fie o versiune mai bună decât am fost noi.

Nu am obiceiul să mă implic în discuții despre copii. Mereu am evitat în parc discuțiile despre kilograme sau obiceiuri. Mai bine stau singură pe bancă decât să mă implic în discuții inutile.

Fiecare face cum știe mai bine. E dreptul fiecăruia să își educe copilul cum crede de cuviință. Nu-mi pasă dacă îl vaccinezi, cât de des îl speli și nu-mi pasă cât zahăr îi dai. Nu mă convinge pe mine că tu ești o mamă bună. Fii așa pentru copilul tău, nu să ne dai nouă, ăstora mai puțin perfecte sfaturi cum să fim.

Toți suntem oameni și toți mai greșim. Să pledezi în mama perfectă nu te face decât să îți arăți îndârjirea cu care scoți în evidentă ipocrizia. Și nu vreau să jignesc pe nimeni, nu vreau decât să spun că nimeni nu e perfect, iar faptul că suntem toleranți sau că ne vedem fiecare de treaba lui e dovadă de maturitate.

Pa-pa, perfectelor! 🤦🏼‍♀️

Tăticul modern e aici fără rușine

Tăticul modern e aici și nu-i e rușine să fie prezent.

În articolele trecute am scris despre ce înseamnă o mamă modernă. Cu toate că mama modernă nu tine de aranjat sau haine la modă, tăticul modern bifează și aceste lucruri.

Tăticul moder e întâlnit din ce în ce mai des. Nu se sfiește să-și ducă copiii la școala și la grădinița. Nu îi e teamă că le va știrbi masculinitatea când le spune “te iubesc” des. Îi îmbrățișază fără să se uite peste umăr dacă l-a văzut cineva. Îi hrănește la fel ca mama. Are grijă de ei așa cum se pricepe mai bine atunci când mama lipsește. Face eforturi ca totul să fie bine: la muncă, acasă, în familie.

Gândește limpede în situații extreme, e capul familiei, deși o lasă pe mami să ia deciziile importante legate de copii.

Tăticul modern are grija de familie așa cum are și de el. Nu neglijează aspectul fizic, nici al lui nici al copiilor. El e cel care împletește părul fetiței lui și care îndreaptă papionul ștrengarului la serbare.

Se informează constant de metode de a creste copii fericiti și îi ajută atunci când au nevoie.

Nu e modern să îți fie frică de propriul copil. Nu e modern să îl lași în grija mamei cu gândul că vei avea grija de el când va fi mai mare. Tată ești de la naștere și te comporți ca atare de atunci, nu după 7 ani. Nu e cool să eviți responsabilitățile și să te consideri tată. Tata e cel care asigură masa zilnică a familiei și sănătatea emoțională a celor mici. Altfel nu ești nimic.

Eu am un un exemplar acasă. Și mereu mă uimește lejeritatea cu care și-a asumat meseria de părinte. E natural, nu face nimic forțat, e parte din el copiii, așa îi și tratează. Sper să nu se schimbe vreodată.

Cel mai mult îmi doresc ca și fiii lui să fie ca el atunci când vor fi mari. Să-și iubească copiii la fel cum îi iubește tati pe ei acum. Când sunt copiii mei cu el eu n-am nicio grijă.

La mulți ani! Vă iubesc!

Mie nu-mi pasă cât de deștept e copilul tău, îmi pasă cât de fericit e al meu

De câte ori mă întâlnesc cu o prietenă care are copil de aceeași vârsta cu al meu, ține să treacă în agendă toate reușitele școlare ale copilului. Cât de mult se pricepe la matematică, cât de mult lucrează acasă, cât de multe laude primește de la doamna învățătoare.

E așa plictisitor. Nu vreau să vorbesc despre asta. Nu îmi pasă reușitele lor, sunt prea mici pentru asta, încă. Ei au doar 7 ani, principala lor distracție e joaca. E bine să-i învățam responsabili și atenți, dar tot în joacă. Și nu vreau să pun presiune pe el. Sa știe din ce in ce multe da, dar in ritmul lui, nu al meu.

Acum e timpul lui, acum e copil trebuie să se joace și învețe tot prin joacă. Și mai presus de asta, vreau să vorbim despre noi, nu despre cine e mai tare dintre copiii noștri. Nu vreau să-l laude doamna, vreau să fiu eu mândra de el când spune buna ziua vecinei. Sau să râdă din tot sufletul cât încă nu știe ce e viața.

E chiar așa greu să ne detașăm de ei? E chiar așa greu să ne gândim și la noi și să nu-i împovărăm cu pretențiile noastre de oameni mari? Evit mămicile care îmi spun cât sunt de grozavi copiii lor. Risc să-i compar pe ai mei cu ai lor și asta e ultimul lucru pe care îl vreau pentru ei. E important pentru mine să-l percep ca individ unic și nu ca un țel în viață. Fiecare are ritmul lui, iar dacă al meu parcurge alt drum diferit de al altui copil nu înseamnă că e mai puțin bun. Sunt convinsă că dacă mă bazez pe fericirea lui n-are să iasă decât lucruri bune din asta. Tot ce face, să fie el fericit. Și atunci o să vină cu bucurie și învățătura și grijile și toate obstacolele pe care le va întâmpina.

Eu vreau să vorbim despre ei ca și binecuvântare, nu ca întrecere. Eu vreau să vorbim despre noi când ne întâlnim ca adulții, despre idei, despre oameni, nu despre reușitele lor. Asta e împlinirea lor, nu a mea. Eu trăiesc pentru ei dar și pentru mine. Așa că… ce crezi? Să-mi mai iau din vârfuri? 🤔😂