10 sfaturi pentru părinți

Prima zi de școala pentru bobocii de clasa 0 a trecut cu mari emoții pentru fiecare părinte, iar eu am venit in întâmpinarea voastră cu 10 sfaturi pentru părinți.

Eu am cunoscut învățătoarea copilului, un om blând și bun ale cărei cuvinte m-au mișcat. Toți părinții au primit din partea dânsei o listă cu cele trebuincioase, dar și câteva reguli pentru părinți.

Nu stiu câți dintre părinți le-au citit, sau dacă sunt vreun clișeu și toate doamnele fac asta, dar am hotărât să le pun și aici pentru voi, pentru că le consider foarte importante pentru părinții ai căror copii încep școala.

Sunt 10 reguli foarte scurte, dar pe care le-am dezvoltat puțin, tocmai pentru a înțelege mai bine importanța lor.

1. Să-ți iubești copilul.

E foarte important ca cel mic să fie înconjurat de iubire în aceste zile în care el nu prea știe ce se petrece. Are parte de un nou început, presiunea e mare, trebuie să fie gata la timp și nu știe ce îl așteaptă. Așa că el trebuie iubit și înțeles mai mult ca oricând.

2. Să-ți protejezi copilul.

Să înțeleagă că în tine va avea un ajutor și o protecție indiferent de situație. Se vor ivi o mulțime, de aceea el trebuie să aibă un sprijin real din partea alor lui.

3. Să fii un bun exemplu pentru copilul tău.

Puterea exemplului e de netăgăduit. Nu poți cere să nu mai arunce hârtii pe stradă dacă tu faci asta. El imita comportamentul nostru. Dacă vei fi răbdător și el va fi. Dacă vei fi iertător și el va fi. Ai grijă de tine și de acțiunile tale dacă vrei un exemplu bun pentru cel mic.

4. Să te joci cu copilul tău.

E absurd să-i cerem să se facă mare dintr-o dată. Prima zi de școala e doar prima zi. El e încă un copil, încă vrea să se joace. Nu-i poți pretinde să fie responsabil de pe o zi pe alta. O să aibă amintiri pentru viața când o să intri în jocul lui. Lumea toată pentru el e un joc. Deci, fă parte din lumea lui. E greu când vii de la serviciu să mai ai chef sa te mai joci cu el. Cu un mimin efort, el își va face din tine un prieten.

5. Să lucrezi cu copilul tău.

Nu să faci temele in locul lui, dar să-l ajuți atunci când îți cere ajutorul. Poți lucra și pe stradă, acasă, in bucătărie, oriunde. Poate învața să numere, culorile, sau noțiuni de cultură generală.

6. Să lași copilul să trăiască propriile experiențe de viața, chiar dacă suferă.

Foarte greu pentru părinții care au un singur copil. Chiar și pentru cei care știu și nu fac din țânțar armăsar. Dacă ceva îl va face să sufere suntem tentați de cele mai multe ori, să intervenim și să nu-l lăsam să greșească. Dar tocmai greșeala îl va învața. E nevoie de exercițiu și încredere în tine și mai ales în el, ca să poți face asta.

7. Să-i arăti copilului posibilitățile și limitele libertății umane.

Lumea asta e mare, iar copilul tău o poate face mai bună. El poate deveni orice își dorește. Cerul e limita. Prin muncă, respect și încredere el poate învața până unde poate ajunge. Depinde de noi cum reușim să-i insuflăm asta, dar și limitele pe care societatea și libertatea umană le are.

8. Să aștepți de la copil numai aprecierile pe care le poate da, conform gradului de maturitate și propriei experiențe

Încurajarea competivității la vârste așa fragede poate avea efecte devastatoare pentru ei. Fiecare copil are ritmul propriu de dezvoltare. Fiecare individ e unic. Copilul tău e unic și incomparabil. Întotdeauna va fi cineva mai deștept, dar asta nu înseamnă că el e mai putin valoros. Să încercam să apreciem adevarata valoare a fiecărui copil, fără comparații și competiții.

9. Să-i învățam să fie ascultători

Asta depinde foarte mult și de tipul personalității fiecărui copil. Noi, părinții avem datoria să-i învățam bune maniere, să fie politicosi, amabili ș.a.m.d. Dar nu putem garanta asta. El încă nu știe să-și controleze așa bine emoțiile, așadar acest lucru depinde de fiecare situație în parte.

10. Să-i oferi copilului tău trăiri cu valoare de amintire.

Petrecerea timpului in familie îl conectează cel mai mult pe cel mic cu părinții. Călătoriile în familie, manifestările sportive, sau aniversările în familie îi aduc un suport de apartenența și de siguranța. El se va simți iubit, important, dorit.

Drumul pe care au pășit in urmă cu câteva zile bobocii de clasa 0 e vital pentru dezvoltarea lor armonioasă. Ei trebuie iubiți, iubiți și iar iubiți. Când pleacă de acasă, când greșesc, când pășec pe drumuri rele, când plâng și când râd fără motiv. Vă doresc tuturor să fie bine și la voi, la fel cum îmi doresc și mie.

De altfel, sunt convinsă că va fi bine. Am încredere în el și în capacitatea lui a alege întodeauna binele, iar asta îmi dă speranța.

Reclame

Ce faci când copilul n-are somn?

N-o să vă vând eu rețeta la „Ce faci când copilul n-are somn?”, dar trebuie să vă povestesc ce-am pățit într-o noapte.

E ora 23:04 și eu încă nu dorm. Și nici cel mai mic membru al familiei.

Azi m-am trezit la ora 4 de dimineața. Am avut treaba la București la prima ora a zilei, iar copiii au rămas la mama. Am ajuns acasă cu ei, seara. I-am spălat, le-am dat să pape, am vorbit cum ne-a fost ziua și ne-am băgat in pat in lenjerii noi, cadou pentru că am lipsit azi.

Nu mai trebuie să spun cât de obosita sunt. Ei sunt și mai și. După cât au umblat cu bicicletele, cât s-au jucat în curtea mare de la țara, sunt convinsă că le cădeau ochii in gură de somn.

Am sărit peste cântecul de noapte bună. N-am mai avut putere. Dați cu pietre în mine, condamnați-mă, nu mai puteam de obosita. Dacă știam că fac greșeala vieții, îl cântam. De două ori, o juma’ de oră, cât era nevoie.

Evident, universul e împotriva mea. Ăla mare sforăie de mai mult de o oră.

Ăsta micu’ vorbește, se foiește, face orice să nu se culce. L-am legănat ușor cu mâna cum îi place lui, l-am mângâiat, l-am implorat, ba chiar m-am și răstit la el. Proasta idee. Acum plânge. Plânge și eu nu mai stiu ce să-i fac. L-am împăcat cu chiu cu vai, acu’ zice că vrea să se relaxeze. Să-i dau să deseneze ceva. La 11 noaptea, fraților! Desenează în sufragerie, că l-am scos din cameră, să nu-și trezească fratele. M-a făcut pe mine și pe el într-un tablou. Ne ținem de mâna și îi pare rău că nu poate să facă și o “iminioara”. M-am prefăcut surprinsă și fericită. Cât am putut și eu, nu vă gândiți că am dansat de bucurie.

Apoi mi-a părut rău. Lui nu i-a ajuns bruma de joacă cu mine. M-a vrut mai mult. Pot să-l condamn că își iubește mama? Și că are nevoie de mai mult timp cu ea? Băiețelul de lângă mine, doar mă iubește. L-am sărutat apăsat pe părul moale și l-am lăsat să vorbească. Apoi l-am liniștit cu răbdare. Atât cât am putut.

Acum vrea să se joace cu tirul. L-am băgat iar in camera lui, dar se pare că încă nu vrea să doarmă. Povestește de pompieri, de incendii, de accidente. Merge să le rezolve pe toate în noaptea asta, vai de păcatele mele!

Eu metode de adormit nu mai am. Le-am epuizat. Epuizate toate, așa ca mine, după o zi lungă. Se joacă pe lângă mine acum. Bănuiesc că va fi o noapte lungă. M-am înarmat cu răbdare, scriu, mă prefac că nu-mi pasă. Sa vedem cât mă mai țin ochii. Doamne ajută!

P.S: nu mai știu care dintre noi am adormit primul, cert e că l-am lăsat până a decis el că nu mai poate. Sau până am adormit. 😊

Copiii ies în parc cu telefoanele, nu cu mingea

Acum e la moda copiii care ies în parc cu telefoanele, nu cu mingea.

Zic să fie vreo oră de când am venit în parc. Am venit de la serviciu și i-am scos direct pe afară. În timp ce ai mei aleargă, transpiră și se murdăresc ca porcii, câțiva copii stau cuminți pe băncuța cu telefoanele părinților. Sau chiar ale lor. Cine știe?

Eu țip la ai mei, îi muștruluiesc, îi șterg, îi pup, iar îi cert. La cei cu telefoane nu țipa nimeni. Părinții lor stau relaxați, vorbesc între ei, copiii sunt curați și fericiți, cred ei.

Oare? Contează chiar așa de mult să fie curați și să nu transpire? Când am devenit cu toții așa paranoici? De când transpirația și murdăria e o problemă reală?

Timpul se scurge altfel pentru ei. Bănuiesc că fizic, nici nu sunt obosiți. Sunt blocați acolo, în fața ecranelor, parcă nici nu respiră. Pare că nu au mai mult de 6 ani. Liniștea lor mă omoară. Creierul lor e practic, amorțit. Li se servește ceva pe tavă, el nu trebuie să lucreze prea mult.

S-a dovedit științific faptul că utilizarea dispozitivelor mobile de către copiii dub 12 ani e foarte periculoasa. Nu știu câți dintre părinții celor de aici știu asta.

Timpul ăsta mort l-ar fi putut petrece explorând și învățând. Râmele scoase după ploaie pe ei nu-i mai incită. Cred ca le consideră scârboase. Nimeni nu mai experimentează, e mai simplu să primești de-a gata prin ecran. Poate și din cauza asta, obezitatea la copii a devenit o problemă în România.

Doar câțiva copii mai bat mingea. Nimeni nu are curajul să se mai urce într-un copac. E super periculos, poate cădea. Îți dai seama. 😏

Ai mei au umplut niște capace de la sticle goale cu nisip. Se prefac că sunt la restaurant. Fac pe ospătarii și ma servesc și pe mine din când in când cu ciorbă de nisip.

Mă prefac că e cea mai buna mâncare din viața mea, iar ei se prăpădesc de râs. Râd și eu cu ei și sunt conștientă că vor deveni dependenți de tehnologie mai târziu. E lumea în care trăim, fără tehnologie nu se mai poate trăi. Mă bucur însă, că pot întârzia lucrul ăsta cu câțiva ani.

Mai încolo, pe banca din dreapta un grup de fetițe până în 7 ani ascultă muzică. Tare asculta, știu toate versurile. Le stiu și eu de la radio. E o piesă de despărțire. O fi suferind și ele? Pare că se distrează. Oricum, trebuie să le știe, altfel vor părea că nu sunt la modă.

Ma rog. Cine sunt eu sa judec? E păcat de tinerețea lor. Amintirile lor n-o sa fie nimic mai mult decât un joc pe telefon sau o melodie cântată in parc.

Trist. Foarte trist.

P.S: poza cu supăratul ăla botos e de acum, când a căzut in cap cu bicicleta. N-am făcut o dramă, deși e cam nasoală căzătura. Îi trece până s-o însura 😂😜

Începe școala și la noi. Ce vreau de la ea?

“Mami, să știi că eu am puține emoții că o sa merg la școala” zice băiețelul blonduț, slăbuț și fricos din fața mea. Cred că are emoții ca lumea, dacă a zis “putine”. Sinceră sa fiu și eu am emoții pentru el. Nu că nu se va descurca, pentru că e un copil capabil să facă față și situațiilor neprevăzute. Dar așa, că sensibilitatea și blândețea lui nu-i vor fi prea mult de folos.

O sa fim alături de el in prima zi. Nu ne-am pregătit cu haine noi, îl las pe el să spună cum vrea să fie prima zi de școala. Nu vreau sa pun presiune pe el și mai mult.

Abia astept și eu mai rau ca el.

Și da. Mi-e cam frica. Ma gândesc cum va fi peste ani. Dacă va fi agresat. Sau se va bate cu un coleg. Sau îi va fi frica de cineva. Poate sunt paranoica, dar exista și posibilitatea asta care mă face să ma gândesc ca va avea de suferit din cauza blândeții lui.

Mi-e teama ca școala să nu-i îngrădeze libertatea de a visa. Visurile lui sunt importante pentru omul pe care mi-l doresc să devină la un moment dat.

Mi-e teamă că școala îi va ucide imaginația lui bogată. Că îl va limita și îl va alinia la niște standarde generale.

Vreau să-și păstreze individualitatea. Să fie așa cum își dorește el, nu doar unul din mulțime. Vreau să devină fix ce-l face fericit. El visează la meserii frumoase, constructor, gunoier, pompier. Vrea să ajute oamenii, are suflet mare și e blând in priviri.

Mi-e teamă ca școala să nu-i ucidă licărirea din ochii lui mari. Vreau să-l lase inocent și iubitor de adevăr, cum este el acum. Să-i permită să spere și să nu se dea bătut.

Puiul meu frumos, nu vreau 10 pe linie, vreau doar să fii fericit. Vreau prieteni cu care să râzi, nu să te cerți. Vreau să mergi dimineața la școala cu drag și cu dorința de a descoperi lucruri nemaiauzite și să te întorci zâmbind.

Și tu școala, te rog, lasă-mi-l liber. Liber să spere, să viseze, să iubească, să fie unic.

De ce e mișto să fii mamă

M-am întâlnit azi cu câteva mămici care aveau o strălucire aparte de când au copiii și m-am gândit că trebuie să scriu despre „De ce e mișto să fii mamă”.

Cele mai multe mame vor spune că e al naibii de greu să crești un copil. Că nu mai ai timp pentru tine, că nu mai dormi, că nu mai exiști, practic. Eu însă vreau să va spun cât de mișto e de când am devenit mama.

Voi știți deja, că de când am devenit mamă, am devenit și mai populară. Dacă nu aveam copiii, nu aveam nici blogul, Annazidezi nu exista, nimeni nu știa ca exist. Deci, faptul că am vrut să împărtășesc ideile mele oamenilor, mi-a adus numai beneficii.

Iată și altele:

• Sa fii mamă e super mișto. La serviciu poți să profiți de asta pentru o învoire, un respiro, deși eu nu prea recurg la asta decât la serbările copiilor.

• Oamenii te tratează așa, mai serios, mai matur. Îți vorbesc de chestii de oameni mari, chiar dacă tu ești un copil in suflet care se gândește la înghețată.

• Găsești loc liber mai repede in autobuz, că de, copilul obosește. Și cu ocazia asta stai și tu. 😜

• Ai ocazia să devii câte puțin din toate meseriile posibile: bonă, îngrijitoare, medic, infirmieră, bancher, femeie de serviciu. Devii chiar și lefter odată cu mămicia. Cu câți copii mai mulți ai, cu atât vei avea mai puțini bani.

Dar vorbim despre lucruri mișto, right?

• E mișto să ai siguranța că acasă e cald și bine in brațele lor micuțe.

• E mișto să simți ca ei pun suflet în pereții ăia care nu spuneau prea multe înainte să ii ai pe ei.

• E mișto să îți spună cineva sincer și dezinteresat un “te iubesc” stâlcit.

• E mișto să intri intr-o încăpere

și să te trateze lumea ca pe una tinerica și fără minte. Și apoi să le spui la final mândra, că de fapt esti mult mai batrana de atât și că ai și câțiva copii acasă.

• E mișto să fii mamă pentru că știi că urmele tale vor rămâne și tu când tu nu vei mai fi. Și că singurul lucru notabil din viața ta e că intr-o zi ai decis ca inima ta să se împartă și să umble în afara corpului tău.

D-asta iubesc eu sa fiu mamă. Că stiu că cineva, undeva, are nevoie de mine. Și că dragostea de mamă e singura afecțiune care se naște. Restul, cele păstrate sau uitate, rezultă din întâlniri.

Ea e singura care ne naște din sângele nostru și de așa e așa mișto să fim mămici. Ei sunt cei care au pus sens în existența noastră aici. ❤️

Din ciclul: “Sunt mama și am obosit”

Am perioade când optimismul mă lasa baltă. Nimic nu ma mai motivează, nimic nu ma mai face să sper, chiar dacă eu sunt o persoana pozitivă. Cred că am început sa obosesc sau îmbătrânesc.

Până la etajul patru cu vreo trei sacoșe pline de alea gurii și cu doi copii de mâna, abia reușesc să ajung la ușa fără să-mi dau duhul. Când mai trebuie să deschid și ușa și realizez că am scăpat cheile tocmai la fundul genții, ma apuca depresia. După ce reușim să ne facem comozi, ma apuc aproape intotdeuna de gătit. Fac pofte mai mult, fiecare cu câte o preferința, încerc sa mulțumesc pe toți. Asta in timp ce ma strigă cineva ca a făcut caca și trebuie sa-l șterg. Sau potrivesc o ușa dezmembrată de la o mașinuța. Sau pun baterii la orgă.

Tocmai faptul că încerc sa fiu de folos și să nu ma plâng, ma face uneori chiar să plâng.

Mă întreba o mămica in parcare, in timp ce încercam să potrivesc in portbagaj de vreo 5 minute amândouă bicicletele, cum ma descurc cu ei. Ei bine, nu ma descurc. Nu am o rețeta minune. Eșuez și eu ca sunt om. Nu ma plâng, dar asta nu înseamnă că nu mi-e greu.

Multe mămici dacă ma văd prin parc aranjată au impresia că pentru mine copiii sunt opționali din moment ce am chef și de aranjat in fiecare zi. Nimic mai fals. Ăsta e singurul lucru pe care îl fac pentru mine, asta ma face să ma simt bine.

Mă trezesc uneori țipând la ei să-și adune jucăriile. Greșesc și ma opresc la timp. Și ma apuc și le strângem împreuna. Alte ori îi grăbesc, sa ajung la serviciu la timp și îi fac și pe ei nervoși.

Ieri mi-am dat seama cât de mult îmi însuflețesc ei viața. Când am intrat in curte la țara și tata nu era. Mama era la biserică, curtea părea părăsită. Chiar dacă știu că o găsesc acasă mereu pe mama mea bună și chiar dacă au trecut atâția ani de când nu mai e, fără el nimic nu are viața. E o pustietate și o liniște care ma apasă de câte ori merg acasă.

Asta m-a făcut să iubesc gălăgia mea din apartamentul cu 3 camere. Să iubesc și mai tare sunetul tălpilor lor pe parchet. Sa râd când ma lovesc in piese de lego și să ma trezesc râzând dimineața devreme și in weekend.

Cine știe pentru cât timp o să ma mai deranjeze? Cine știe cât timp mai am până o să-i aștept cum ma așteapta mama la sfârșitul săptămânii doar ca să mă vadă?

Cum depășim fricile copiilor

Copiii când se nasc, nu știu ce înseamnă frica. Noi îi învățam.

Îmi place să cred că băieții mei sunt curajoși. Au nevoie in viața sa fie asa. Cel mare va merge la școala și va trebui să facă fața răutăților copiilor, chiar dacă nu vreau sa cred că se va întâmpla asta.

Dar nu intotdeuna e așa. Sunt copii și chiar dacă sunt băieți nu i-am învățat să fie niște duri fără suflet. Ei iubesc animalele, iubesc să fie amabili, să dăruiască flori. Chiar azi a jumulit o coroană de pe un monument al eroilor să-mi încropească un buchețel. 🤦🏼‍♀️

Totuși au și temeri. Nu vor să inițieze primi o conversatie. Uneori se tem de întuneric. Nu vor să încerce alimente noi. Se joaca împreuna cel mai adesea și nu prea leagă prietenii cu alți copii.

Ce fac eu ca să-i scot din situație? Mai nimic. Le spun cum e normal sa facă și aștept. Aștept momentul in care vor fi pregătiți. Ei știu ca nu au un motiv real sa se teamă de nimic și totuși o fac. Pentru ca sunt încă mici și pentru că nu își doresc încă să-și depășească limitele.

Celui mare îi da curaj frate-sau mai mic, dacă va vine să credeți. El când vrea să ajungă undeva și se teme îl cheamă pe pitic. Asta nu știe, se duce primul, ca găina in grămada. La mâncare nu prea insist. Deși cel mare e slab mort, ma gândesc ca gras nu prea are cu cine sa semene. Nu vrea să experimenteze gusturi noi decât foarte rar. De exemplu, n-a mâncat niciodată ceapa verde. Dar la un grătar, la țara, m-a văzut pe mine cum mâncam și a cerut și el. M-a lăsat cu gura căscată. Aproape plesneam de bucurie când îl vedeam cum mesteca frunzele verzi. Nu m-am dat impresionata, l-am felicitat si i-am făcut o poza, sa va arat si vouă. A mâncat jumătate din ea. Deci și faptul că ne vede pe noi făcând acel lucru îi ajuta. Le dă încredere ca va fi bine, dacă și mami face așa. Puterea propriului exemplu este o idee bună.

Azi, cel mic a gustat sos de roșii, mare sărbătore iar. Mai ales că pe el nu-l îndupleci cu nimic. Daca nu vrea, nu vrea. Cel mare s-a jucat la spațiul de joacă și s-a împrietenit cu Andrei. Știa și cum îl cheamă? 😱 Deci incet, încet va fi bine.

Așadar, răbdare multă. Le explicăm foarte bine că nu exista riscuri și așteptam să fie pregătiți. Nu trebuie forțați sau umiliți. Nu trebuie să existe “Băiat mare plângi”. Plângi, mama dacă asta te face să te descarci. Nu trebuie să mai existe “Ti-a dat o palma, dă și tu”. Copiii nu se nasc răi, nici fricoși. Societatea, noi și cei de lângă noi îi fac așa, fără să ne dăm seama.

“Bă, mami ce rea ești!”

Hai, ca azi m-au umplut de respect copiii mei. N-am auzit decât de vreo doua ori te iubesc” in rest, numai Bă mami ce rea ești .

De dimineața, când trebuie sa ne spălam dinții (cam de când le-au apărut facem asta, ei tot au zile in care protestează) sunt rea. Când le opresc televizorul, sunt rea. Când se lasa seara și trebuie sa ne retragem din parc la casele noastre, sunt rea. Iarna ne culcam la 8.30, iar vara la 9. Când ii bag in camera la somn, sunt rea. Când îi pun să-și pună șosete in picioare, ați ghicit, sunt rea.

Sunt mai mult rea decât bună, dar #rezist.

Decât să piardă nopțile și dimineața să plângă când îi trezesc la grădinița, mai bine sa fiu rea.

Decât sa aibă carii, mai bine sa fiu rea.

Decât să nu știe să aibă grijă de ei când eu n-o să fiu lângă ei, mai bine sa fiu rea.

Decât să poarte ochelari și sa vorbesc la pereți întîmplă ce ei sunt fermecați de televizor, prefer sa fiu rea.

Când m-a întrebat azi cel mare de ce sunt așa rea, am avut o mică discuție cu el. Mama nu o sa fie mereu lângă tine. Oamenii îmbătrânesc, își pierd puterile, la fel și mamele. Eu nu o sa fiu lângă el toată viața sa îl ajut. El trebuie sa învețe încă de mic cum trebuie sa aibă grija de el singur. Sau poate mai târziu, chiar eu o să am nevoie de ajutor. Și dacă el nu știe sa se ajute pe el, cum ar putea-o face pentru mine?

Dupa ce plânsese ca nu vrea sa-și strângă lucrurile, și-a luat singur bagajele și până am intrat in casă nu a mai zis nimic. Părea că a înțeles. Îmi pare rău ca ei cred ca sunt rea. Și poate că așa și sunt, dar îi vreau puternici.

Nu puternici d-ăia fără sentimente. La noi e voie să plângi, e voie să îți fie teamă, dar nu e voie să nu vrei să fii responsabil.

5 semne ca e pregătit sa facă la olița

Cum scăpam de olița?

Olița, prima responsabilitate din viața unui copil, se poate transforma intr-o activitate stresanta atât pentru el cât și pentru părinți dacă nu reușim sa gestionam situația. Bebe nu înțelege de ce dintr-odată scutecul nu mai trebuie sa existe. De ce tocmai când e in mijlocul unui joc interesant, trebuie să părăsească tot și sa meargă la baie. Părinții, stresați că trebuie să meargă in curând la serviciu, iar bebe la gradi, pun presiune. Dar, cum bine spune proverbul, cu răbdarea treci marea.

Cum a fost la noi?

Eu am plecat la serviciu înainte ca cel mic sa împlinească 2 ani. M-am grăbit, pentru că nu mai suportam statul acasă. Simțeam că ma sufoc. Erau aproape 5 ani de când doar asta mai știam sa fac. Sa cresc copii. Acum, dacă ma intrebi, îmi pare rău că m-am grăbit, cum văd cât de repede cresc.

Așadar, au mers la o grădinița privată, dar până la vârsta de 2 ani nici unul nu mai purta scutec.

Cum am făcut? Cu răbdare. Nu i-am obligat. Nici un copil nu va face un lucru dacă va simți ca este obligat. Nici nu am cumpărat olița cu sunete sau mai știu eu ce minuni. Am cumpărat o olița normală și incet, incet i-am adus-o lângă el.

Când ești mama full time, știi deja orele la care cel mic urmează sa-și facă necesitatile. De exemplu, dimineața după ce se trezeau, știam sigur că urmează sa facă nr 2. Îl puneam pe olița, sau ma așezăm și eu pe alta lângă el 🤦🏼‍♀️ și răsfoiam cărticele. Nu dura mult și făcea. Alta dată, vedeam cum se pregătește să facă punându-se pe vine sau încercând sa se ascundă și îl puneam înainte sa facă. Încet, încet, poziția de pe olița îl avantaja de minune, in special când era constipat. S-a prins singur cum sta treaba. Bineînțeles ca a continuat sa facă pe el, dar nu am făcut din asta o dramă. Am continuat sa-i spun că pipi merge la toaletă, nu pe haine. I-am arătat chiar și cum miroase. S-a strâmbat. 😂

De la ce vârsta îl împrietenim cu olița?

Nici un copil nu are un numar de luni ideal la care sa înceapă. Depinde de fiecare in parte. Fiecare copil are ritmul sau unic de dezvoltare. Dacă la unii de la 7, 8 luni, deja le intra in obișnuința, alții abia de la 18 luni încolo se simt pregătiți. Ideal e ca cel mic sa stea foarte bine in șezut in momentul in care se decide de către părinți prezentarea oliței.

Greșeli de evitat

In momentul in care el deja știe ce trebuie sa facă și face la olița regulat, scutecul nu mai trebuie folosit. Crează confuzie și copilul nu mai știe unde trebuie sa facă, la olița sau in scutec. Așadar, dacă ai scos scutecul, îl scoți de tot, nu mai revi cu el in nicio condiție.

Cearta și nemulțumirea. Odată cu făcutul la baie sau la olița, trebuie învățat și cum sa se spele pe mâini după, cum sa-și ridice hainele, cum să se închidă și așa mai departe. Dacă nu o face cum trebuie din primele dați, nu e o tragedie. Va învața. Mai întâi bucură-te de victoria asupra scutecului. Cearta nu e o opțiune. El trebuie sa știe de ce e important sa facă toate treburile astea. Așa că, explicat, fiecare lucru cu răbdare, de o suta de ori dacă e nevoie și va fi bine.

Dacă simti ca nu e pregătit și tu nu trebuie să pleci la serviciu, atunci rămâi lângă el și ajuta-l atunci când simți ca sunteți pregătiți amândoi.

Semne care ne spun ca e pregătit

Dacă ești atent la comportamentul copilului îți vei da seama singur in ce moment începe sa dea semne ca se simte pregătit sa accepte o nouă rutină.

1. Imită comportamentul părinților și e interesat de ce se petrece la baie.

2. Da semne că nu mai dorește scutecul. Trage de el și ii place mai mult fără.

3. Știe să-și dea pantalonii jos singur.

4. Înțelege diferența dintre ud și uscat, caca și pipi.

5. Când are pauze “uscate” de 3 ore, chiar si mai mult. Asta demonstrează faptul ca mușchii sunt destul de dezvoltați pentru a retine urina.

De cele mai multe ori, succesul făcutului la olița depinde de determinarea și răbdarea părinților.

Așa că, toți vor face la wc până la urmă. Depinde, însă de voi, de la ce vârsta.

Despre ce am pățit in parc sau ce devin copiii fără limite impuse

Militez pentru educația blândă cu limite impuse, atunci când se cer. Nu suport violența de nici un fel, cu atât mai mult când vine vorba de copiii. Copiii trebuie iubiți și iar iubiți, dar nu răsfățați. Trebuie învățați ce e bine și ce e rău încă din primii ani. Nu ne culcăm pe o ureche ca e încă mic, pentru ca el trebuie crescut așa de la început. Mai târziu, poate fi prea târziu.

Localizare: in parc cu băieții, in leagăn mai exact. Lucram la două mâini, adică împingeam două leagăne, tare, tare “până la soare”. Lângă noi, o bunica bunica cu nepoțelul. M-am gândit de când am ajuns in parc ca se petrece ceva cu băiețelul. Țipa necrontrolat, din orice, făcea răutăți, iar bunica îl dojenea mai mult decât blând. Chiar m-am gândit: ce bunică răbdătoare și empatică!

Așa, in timp ce noi vorbeam in leagăn de stele, galaxii și câte in lună și in stele, asta micu’ n-avea stare. Energic din cale afară, făcea orice ii stătea ii putința sa o provoace pe buni. Arunca cu tot ce ii venea in cale. Inclusiv jucăriile alor mei. Ali a si bombanit, adunându-si tirul de pe jos: “Urat din partea lui”. A spus ca vrea sa stea pe bancă la un moment dat. Pe aceeași bancă pe care aveam și eu cumpărăturile. Doar trei secunde cred a durat, până când pungile mele cu cumpărături au început sa zboare. Când m-am uitat am crezut ca nu văd bine. Ouăle sparte, fasolea înșirată prin nisip, căpșunile zdrobite, pătrunjelul pe sub banca… Bunica a reacționat la fel de calm, fără sa se deranjeze prea tare. Mi-a lăsat 5 lei pe bancă, pentru ouăle sparte și a plecat după el. Am mers și i-am dat banii. Asta era singura problema a mea si ar fi trebuit sa fie si a ei. M-am gândit mult la copilul ăla. Mai ales ca trebuia sa aleg toate boabele de fasole din nisip. 🤦🏼‍♀️ Trebuia sa fie un haos in viața lui. Oare ce durere purta? Sau ce o sa devină in viitor fără limite impuse de părinți și cei care îl îngrijesc? L-am perceput ca pe un suflet neajutorat care voia sa ne spună tuturor ca ceva e in neregulă. Trăgea semnale de alarmă, unul după altul. Arunca cu pietre, cu jucării, cu tot ce-i venea in cale. Mi-a fost milă și m-a durut sufletul. Nimeni din ai lui nu cred ca va observa și asta ma sperie și mai tare.

Copiii m-au ajutat și ei și am vorbit despre băiețel. Le-am spus ca a greșit, că încă e mic și nu și-a dat seama de ce a făcut. Ei mi-au spus, cu seriozitate d-aia de 4 si 6 ani, ca nu e civilizat. Poate nu e civilizat ce a făcut, dar cu siguranța vina o poarta alții, nu el.

Eu m-am întors acasă cu băieții și cu păpădia culeasă de ei și m-am apucat de gătit. Dar gândul nu mi-a fugit de la băiețelul din parc, toată ziua. 😔