Dacă nu-l las la jocuri mă urăște. Vi s-a întâmplat?

Dacă nu-l las la calculator mă urăște sincer. Sau poate spune de fapt, altceva?

Aud des asta cu “te urăsc, mami!”. În special când îi limitez timpul la calculator. O să credeți că eu sunt o mamă foarte grijulie care nu-și lasă copiii să beneficieze de tehnologie sau de vremurile pe care le trăim. Ei, de unde, poate că îi las uneori prea mult.

Are 9 ani, iar jocurile pe calculator sunt foarte importante. Înțeleg și de ce. Pandemia ne-a băgat în case. Locurile de joacă sunt închise. Petrecerile pentru copii sunt interzise. Copiii învață de acasă. Socializarea directă lipsește cu desăvârșire. Le rămâne să se audă și să se vadă în jocuri.

La vârsta asta prietenii sunt foarte importanți pentru el. Ei îl acceptă, îl înțeleg, îl cunosc altfel. Vorbesc cel mai adesea despre ce fel de gadgeturi noi vor să-și cumpere, fac planuri de viitor, amintesc și de restricțiile părinților sau de conflictele cu colegii. Alege să fie cu prietenii lui în detrimentul familiei. Noi ce facem? Facem des greșeala de a-l critica pe el. Când ar trebui intervenit la comportamentul lui, nu la el ca individ.

Îl văd câteodată că închide ușa de la camera lor. Are nevoie de spațiu personal din ce în ce mai mult. Are nevoie de intimitate. Vrea să înțeleagă repede sensul vieții și să se facă mare imediat.

Băiatul ăsta chiar se face mare, cu fiecare zi ce trece. El însuși încearcă să ne spună asta. Prin toate faptele lui.

Ce vrea de fapt să spună atunci când îmi spune că mă urăște? Că are nevoie de mine. Și că dacă nu sunt lângă el acum, mâine s-ar putea să fie prea târziu.

Mergem la pârtie de câteva zile. Suntem la munte și multe ore le petrecem afară. Am făcut îngerași în zăpadă. Am băut ciocolată caldă cu bezele. Am râs de ne-am prăpădit. Ne-am făcut poze, ne-a făcut poze. Abia așteaptă ziua de mâine să repetăm distracția. Când își petrece ziua acasă și când stă pe jocuri nu îmi spune niciodată că ziua asta a fost perfectă. Pe când, atunci când suntem împreună mereu spune cât de bine s-a simțit.

Copiii nu-și vor urî niciodată părinții. Oricâte critici le-am aduce. Ei se vor considera pe ei înșiși insuficienți de buni. Pretindem adesea de la ei respect. Pe care nu-l câștigăm de cele mai multe ori. Doar îl cerem, mereu, la fiecare faptă greșită. Îi criticăm mai mult decât îi încurajăm. Poate la furie le spunem lucruri urate câteodată. Poate țipăm și nu-i lăsam sa ne explice. Ei duc mai departe asta. Suntem responsabili de fiecare cuvânt urat adresat. Comportamentele pozitive sunt foarte ușor date uitării. Insistăm pe greșeli,fără să căutam cauza lor. Ei ne spun asta ori de câte ori credem că face ceva intenționat.

Băiatul meu nu mă urăște, doar are nevoie de mine. El încearcă să-mi atragă atenția, nu să mă enerveze. O să-mi tot repet asta. O să-i arăt respect și o să-l tratez ca pe prietenul meu. Un prieten pe care vreau să-l am toată viața.

Să nu uităm să le spunem copiilor despre Iisus. Crăciunul nu e doar despre Moș Crăciun

În freamătul sărbătorii care stă să vină, toți copiii se gândesc la cadouri. Asociază Crăciunul cu Moș Crăciun. Pentru mulți copii doar asta înseamnă. Să vină moșul și să le lase sub brăduț cadourile.

Noi avem băiat mare. Acum trebuie să se îngrijească și de cele sfinte. Nu mai e mic să nu înțeleagă. N-am uitat niciodată sa le spun despre ce înseamnă sărbătoarea Crăciunului pentru noi creștinii. Știu amândoi cine e Iisus și cum s-a născut în iesle. Aș putea să le povestesc ore în șir despre ce s-a întâmplat cu mai mult de doua mii de ani în urmă și ei tot ar asculta cuminți.

Am ținut de tradiții și de credință de când mă știu. Cea mai semnificativă excursie a mea a fost în Israel. Ei știu asta. Și vrea ca încrederea în Dumnezeu să fie cea care îi ghidează în viață. De aia am insistat ca George să meargă la spovedit. E mare de acum, nu mai poate fi împărtășit fără spovedanie. N-am fost cu ei la biserică, dar mi-au povestit incantați cum lumânările lor au fost puse aproape de altar. Le-a păstrat preotul acolo, iar ei au fost tare mândri.

Pentru un moment au uitat de Moș Crăciun. Au vorbit despre Iisus. Ceea ce sărbătorim noi zilele astea. Nașterea Lui, nu pe Moș Crăciun. Și da, moșul le-a pregătit ceva. Dar nu pentru că au fost cuminți, ci pentru că el le aduce tuturor câte un cadou.

De celelelalte daruri pe care nu le văd, dar le trăiesc, se ocupă altcineva. Pentru sănătate, înțelepciune, bucurii și protecție avem pe Dumnezeu și pe Fiul Lui care se va naște mâine. Cadourile astea sunt mai de preț decât orice altceva. Și mi-aș dori ca toți părinții să le spună asta copiilor lor.

Crăciun fericit! Liniște și pace cu voi și cu cei ai voștri. Familia e cea mai importantă până la urmă.

România pentru mine este…

Familia mea

România pentru mine este… și continuați voi.

Pentru unii, România e țara de care au fugit unii unde au văzut cu ochii.

Țara în care tertipurile, banii și gândirea comunistă încă mai fac legea.

Țara în care dacă strigi în gura mare nedreptatea riști să mănânci bătaie.

Țara în care oamenii devin bogați numai încălcând legea la un moment dat.

Țara în care mori la propriu din cauza mândriei celor care nu vor să recunoască lipsurile pe care le avem.

Țara în care bătrânii ies la vot, iar tinerii se plâng.

Țara în care sărăcia te face să urăști propria neputință.

România e o țară abandonată în care nimeni nu mai crede. Toți o părăsesc. Mulți o urăsc sincer. Îi înțeleg.

Pentru mine, România înseamnă familie.

E vorba de amintiri, de bunici, străbunici, de proverbe, de pilde. Amintiri d-alea cu miros de haine înghețate iarna pe sârmă afară. Cu bunici care știau să prevadă viitorul. Cu proverbe care te învață mai mult decât o face televizorul azi.

Înseamnă țara care are de toate și nimeni nu le vrea. Știu și ce îi lipsește: educația. Te mulțumești cu ceva si speri la mai bine. E greu să ceri un salariu decent raportat la studii sau la cunoștințele acumulate. E greu să pretinzi șefului de orice fel să fie lider, nu patron. E dificil să taci și să înghiți sperând că generația următoare va proceda altfel. E greu să rămâi în România când vezi că în alte părți se poate și altfel.

Dar pentru România s-a vărsat sânge. Mult sânge. Al celor care au avut tăria să lupte. Și nu vreau să le pătez memoria urând țara pentru care ei au murit.

România are munte, mare, dealuri, vulcani, câmpii. Are oameni corecți, are femei puternice și bărbați muncitori. Are potențial neprelucrat. Și inevitabil gândul mă duce din nou la educație.

România are 102 ani. Speranța ei stă în educația pe care le-o dăm copiilor noștri acum. Viitorul ei depinde de cum le permitem sau nu le permitem anumite lucruri. Îmi pun toată speranța în ei. Știu sigur că vor alege adevărul în locul minciunii. Că vor înlătura tot răul rămas în ea. Și că ei vor reprezenta generația care va sărbătorii România așa cum se cuvine.

La mulți ani, România!

-Mami, îmi cumperi și d-asta?-Sigur că da, iubirea mea. Când o să fie ziua ta

Copiii vor tot timpul câte ceva. Fie că văd la tv, fie că își doresc ce văd ca au colegii lor, ei tot timpul îmi zic că vor să le cumpăr câte ceva. Niciodată nu le-am zis nu. Am spus să țină minte că o să le cumpăr de ziua lor.

Preferințele lor se schimbă de la o zi la alta. Nu-și mai doresc azi ce voiau ieri și tot așa. Într-un final, la ziua lor, rămân vreo două, trei cadouri. Bun…. Iată că a venit ziua lui.

A uitat ce a zis tot anul că vrea. A ales repede vreo 3 cadouri. I-am zis că primește două, iar al treilea pentru că e scump, poate îi scrie lui Moș Crăciun. Ne-a zis că moșul e cineva pe care îl plătim noi și el se preface că ni le aduce de la Polul Nord. 😱 Ups! Ne-a prins. A fost frumos cât a durat, dar acum e băiat mare. Când l-am întrebat de ce spune asta a zis că l-a recunoscut pe Moș de la o petrecere a unei fetițe. 🤦🏼‍♀️

Altă dată, când a venit vorba de manele a zis că el nu prea e de acord cu ele pentru că cei care cântă nu sunt modești. Tocmai învățase la școală ce înseamnă asta.

Viața la 9 ani nu e așa ușoară cum cred alții. Îți dai seama că Moș Crăciun nu există. Trebuie să știi cum să faci față unor adevăruri ascunse. Dar mai ales cum să treacă ziua și să nu-l omori pe fratele tău în jocuri, că apoi e prăpăd. 😂

Azi de ziua lui am vrut să-i ofer cât mai multe. Să simtă că e special. A cerut Fornetti cu ciocolată. Prima dată a încercat cu 5. Apoi a zis că vrea 10 când a vazut că suntem de acord. Era închis, ce să vezi. Mâine nu mai e valabil, chiar dacă deschide.😂 A vrut pizza, a primit. A vrut pe munte la zăpadă, a primit. Când și-a văzut unul dintre cadouri a zâmbit stângaci de emoție și nu-și mai găsea cuvintele. I-am cântat toată ziua. Am fost măscăriciul lor. M-am costumat cu ei, de, doar e născut de Halloween.

Apoi am dansat, l-am încurajat, l-am iubit și i-am arătat cât e de important pentru noi.

La sfârșitul zilei a zis că vrea să se culce la 11 noaptea. Ei, stai, nici chiar așa. Am negociat, a rămas la 10. Înainte să intru în pat, vine și mă îmbrățișează atât de tare încât am zis că îmi pierd respirația. Avea emoții in glas. Abia vorbea:

⁃ “Mami, îți mulțumesc pentru ziua asta frumoasă. Vreau să mai zic ceva, dar îmi vine să plâng.”

I-am zis că el merită mult mai mult, nu are de ce să-mi mulțumească. Eu îi mulțumesc pentru că mă iubește așa cum îl iubesc și eu.

Doarme singur de obicei, dar în seara asta o să doarmă cu mine. Decizia asta ne face fericiți pe amândoi. Dar lucrul care mă face cu adevărat fericită e acela că el știe să spună te iubesc. Și o zice tare și neașteptat. Fără teamă și rușine. Știe să mulțumească și sa aprecieze. Știe cum să facă să ne facă fericiți că îl avem in fiecare zi.

Te iubesc și eu G. Mami e mândră de tine.

Într-un apartament cu 3 camere am găsit cel mai frumos loc de pe pământ

În apartamentul nostru cu 3 camere am găsit cel mai frumos loc de pe pământ.

Aici am găsit fericirea prima dată. Prima amintire de aici o am de când am mers să-l vedem. N-o să uit niciodată priveliștea aia.

Pe jos erau arse niște ziare. Chiuveta de la bucătărie era scoasă și zăcea pe jos murdară. Pereții erau cojiți și spoiți cu o chestie nedefinită. Încă se păstrase vopseaua aia comunistă pe bază de ulei. Baia arăta ca după război. Dormitoarele erau fără podea. Mirosul de ars pătrundea în nări cu fiecare pas pe care îl făceam.

Era destul de ieftin și tot nu ne ajungeau banii. Am vândut mașina doar ca să ne apropiem de suma cerută de proprietar. Mai aveam nevoie totuși de vreo 5000 de lei. Plus ce aveam să băgăm în el. Până la urmă ne-au ajutat părinții. Unu a dat bani, altul a cumpărat aragazul și tot așa.

Curând am aflat ca sunt gravidă. Primul test de sarcina l-am făcut acasă. Printre cutii de vopsea, pachete cu parchet, am mers cu prietena mea la mine acasă la etajul patru. Simțeam cum mă cuprinde fericirea cu fiecare treaptă pe care o urcam. Am plâns și ne-am îmbrățișat amândouă printre moloz. Ce frumos era atunci!

Curând a prins contur. Când a venit primul copil pe lume reușisem să facem doar doua camere de locuit. N-aveam masă, n-aveam scaune. Abia peste doi am reușit să-l terminăm. Atunci cel mic a avut camera lui și totul era așa cum trebuie.

Acum când intru acasă miroase a ei. E cald și bine. Număr orele până ajung să-i văd.

E neîncăpător pentru toți. Copiii s-au făcut mari, iar nevoile lor sunt din ce în ce mai multe. Hainele mele nu mai au loc nici în dressing. Nu mai e ce ne trebuie. Dar eu tot iubesc să vin acasă. Cu toate neajunsurile, doar aici mă simt acasă.

O fi alții și mai bogați decât noi. Poate au case mai frumoase, camere mai multe sau blocuri mai frumoase. Dar nu știu cât sunt de fericiți. Noi aici în trei camere ne-am făcut un cămin. Un cămin în care am dat petreceri, am gătit, am râs, am plâns, am făcut liniște sau gălăgie. Ne-am certat și ne-am împăcat dar mereu am fost multumiți de casa noastră. Nu știu ce ne-om face când o trebui să mergem mai departe. Avem atâtea amintiri aici…

Nu avem bani mulți, dar măcar suntem bogați cu mielușeii ăștia care zburdă fericiți prin casă. Lor le place înghesuiți, oricum. Se simt străini, dacă nu ne suntem aproape.

Așa că vă întreb pe voi. Contează mărimea casei atunci când ești fericit? Sau poți fi fericit și într-un apartament? Voi unde locuiti?

P.S: poza e făcută în sufragerie, când întoarcem canapeaua și facem o seara de filme. Ce se mai bucură copiii!😊

Ducem flori profesorilor ca semn de respect pentru educație

Ducem flori profesorilor ca semn de respect pentru educație, nu ca să împrăștiem virusul, nici sa irosim resursele planetei și nici ca să fie cei mici tratați special.

De când mă știu, in prima zi de școală aveam un buchet pentru doamna. Nu era mare lucru. De obicei avea maica în grădinița de la puț niște tufănici. Vara, la sfârșitul anului școlar, luam mereu niște bujori roz.

Mi-a intrat în sistem să fac asta.

Acum, în pandemie, s-a tot vehiculat vestea că nu e ok să mai duci flori. De fapt , recomandarea autorităților a fost de așa natură. Bucuria cârcotașilor. Celor care urăsc să dăruiască educatorilor, învățătorilor sau profesorilor flori.

Cum așa? Care e de fapt scopul buchetului de flori?

Personal, florile sunt o formă de respect. Un om însărcinat cu educația vlăstarelor de oameni merită apreciere. Educația e un factor decisiv, absolut necesar în țara noastră. Florile le dăruim pentru educație. Nu pentru ca să fie copiii tratati diferit. Nici nu mi-aș dori asta, personal. Șansele la educație trebuie să fie egale. E în puterea noastră să îi învățăm pe copiii să pună preț pe educație, iar asta înseamnă un tribut oamenilor care au meseria de a șlefui alți oameni. Și mai ales să-i învățam că gestul de a oferi o floare e măreț și de bun simț.

Profesorii nu așteptă asta. Ei sunt acolo indiferent de mărimea buchetului. Ei își fac meseria oricum. Nu contează dacă primesc flori sau nu. Nu asta e important pentru ei. Satisfacția lor va fi la final. Sau peste ani. Când din niște pui de om, care au intrat pe poarta școlii fără niciun gând, au ieșit mai înțelepți. Când ajung departe și ei își vor aminti cu drag că cel care le-a pus stiloul în mână pentru prima dată, au fost ei, profesorii.

E greu pentru toți să ne adaptăm la noile reguli. Niciodată în istorie, nu s-au mai desfășurat cursurile în așa mod. E un început pentru toți. Copiii în general, se adaptează repede. Profesorii sunt cei care au mai multe de făcut acum. Și ei chiar merită toată aprecierea noastră. Aprecierea și toate florile din lume.

Băieții noștri au intrat pe rând azi. Exact așa cum sunt ei. Unul calm și liniștit, altul vesel, alergând într-un picior până la clasă. Aveam emoții, mai ales pentru cel mic. Dar îi place. Pentru mine a fost mai greu, nicidecum pentru el. Să-l văd băiat mare și atât de încrezător. Cred că o să fie bine. Mami a fost lângă ei azi. Asta e binecuvântarea zilei. ❤️

Sunt ca o vedetă de film într-o lume fără artificii

Arat ca o sprânceană nepensată. Ca alea care cică sunt la modă acum.

Acră la chip, fără viață, ciufulită, gata să-i sară muștarul din orice.

Am atâtea gânduri care îmi dau năvală toate capul asta ca o măciucă. Se ciocnesc alea de griji că începe școala și le trebuie multe, cu alea că nu sunt destul pentru ei. Rezultă o durere d-aia apăsătoare, înăbușită, surdă aproape.

De două zile sunt în transă. Fac multe, dar parcă nu fac destul. Mă cert în gând că n-am perspective. Îmi amintesc că nici tânăra așa nu mai sunt. Doar par.

Ajung târziu să iau copiii de la țară. Mereu ajung târziu. Și mereu mă străduiesc să fac cumva să-mi ajungă timpul să reușesc să le fac pe toate.

Toată ziua fac haz de necaz. Mai mult ca să-mi țin curajul. Am început nasol de când m-am trezit. De dimineață o măsea provizorie s-a desprins. Am hotărât că n-are rost să mă agit, oricum vineri trebuie să merg la dentist.

La serviciu, in pauza de prânz mi-am pătat toată rochia cu ulei. Că nu eram destul de amărâtă. Și în loc să mănânc și să mă relaxez, am spălat-o la mâna cu detergent de vase. Noroc c-a fost soare și s-a uscat repede. A fost una din zilele alea pe care vrei să le uiți mai repede.

Când am ajuns la ei mă simțeam ca naiba. Gândurile alea care se ciocneau deunăzi, acum erau cu miile. Care incotro dădeau să-mi spargă tâmplele. Ei mi-au sărit în brațe, săracii, de parcă au văzut pe Dumnezeu. Și îmi arătau care mai de care jucăriile. Vorbeau cu mine așa repede și cu drag. Le străluceau ochii pe fețele lor frumoase.

Sunt lumea lor. Nu contează că eu nu mă cred suficient zilele astea. Pentru ei sunt ca o vedetă de film intr-o lume fără artificii. Așa mă și simt când abia reușesc să ies din mașină. Mi-am dat tocurile jos și am mers desculță cu ei de mână. N-am avut nevoie de lumini când le-am dat ciorbă de dovlecel să mănânce. N-am nevoie de artificii când sunt cu ei. Sunt frumoasă în ochii lor chiar și atunci când nu mă simt. Știu că la un moment dat am făcut în viața asta cel puțin două lucruri bune. Pe repeziții ăștia mici care mă sorb din priviri și pentru care aș muta munții din loc.

Am risispit tot ce era stricat la mine când am ajuns lângă ei. Gândurile erau toate bune de-acum. Și poate că nu fac destule, dar pentru ei e de ajuns. Nu sunt cea mai cea dintre mame, dar când sunt cu ei simt așa, o altfel de iubire. Aproape nepământească. La fel ca toate mamele, cred. Bănuiesc că au ei o putere specială de a schimba oamenii. Au un soi de dragoste care transformă răul în bine și ura în dragoste. D-aia copiii sunt un miracol pe pământ. ❤️

Nu suport să văd copii obosiți și adormiți prin restaurante

Mă aștept și la hate inutil când declar asta: nu suport sa văd copii obosiți și adormiți prin restaurante.

Eram la restaurant. Lângă masa noastră, o familie cu 2 copii. Vârstele lor aproximativ 2 și probabil 4 ani. Destul de târziu pentru ei, ora la care eram. Cel mic a plâns mai mult de o jumătate de oră. Avea suzetă, îi mai cădea, o mai spălau, o puneau înapoi în gurița celui mic, vizibil obosit. Celălalt, mai mare atent la telefon, nu-l mișca nimic. Nu vedea, nu auzea. Părinții destul de relaxați.

Dacă mă intrebi pe mine, poate prea relaxați. Cât timp a plâns, a plâns și inima în mine. N-am putut să mănânc. Mi-era greu să mă concentrez la altceva. Simțeam oboseala copilului. Poți să o iei pe Ana de lângă copii, dar nu poți sa scoți mama din ea niciodată. Simt și gândesc ca o mamă oriunde m-aș duce. Sentimentul ăsta de nevoie de protecție pentru cei mici a fost extrem de puternic toată seara.

Nu înțeleg cum puteau fi așa liniștiți părinții. Copilul a plâns mai mult de 30 de minute, până a adormit pe scaun singur. Cu lacrimile încă pe față, tatăl se uita pe telefon, mama fuma, copilul a adormit suspinând.

Puteți să mă contraziceți cu orice pretexte. Că n-au cu cine să-i lase. Că trebuie să mănânce și ei. Că trebuie să trăiască și ei. Sunt total de acord. Dar dacă rămâi piatră la lacrimile unui copil, care e obosit și cere somn prin toată ființa lui de 2 ani, atunci nu știu ce să cred.

Am fost amărâtă. Nu e posibil să ții copilul chinuit în așa condiții. E prea mic pentru asta. Respectă-i nevoile. Chiar nu putem să avem răbdare până mai cresc puțin?

Orice mi-ați spune, cu ce au făcut nu sunt de acord. Cina se ia mai devreme când ai copii. Pentru cei mici calitatea somnului e vitală. În creșterea, dar și in dezvoltarea lor. Altfel te înțelegi cu un copil relaxat, care a dormit suficient, într-un mediu prielnic. Altfel te înțelegi cu un copil care a adormit plângând, pe două scaune unite într-un restaurant cu o gaură în tavan, unde toți fumau, iar muzica live suna destul de tare. Copilul ăla a strigat cu toată puterea lui după brațele mamei. A țipat destul de tare încât să atragă atenția tuturor celor din restaurant. A strigat după un mediu în care s-ar fi simțit în siguranță, până a obosit și a adormit cu suspine și cu lacrimi șiroind pe obrajii lui mici. M-am simțit atât de rău. Nu am putut face nimic. Era la decizia alor lui. Care se prefăceau că totul e în ordine.

Când am făcut copii am luat în calcul și sacrificiile. Nu-l faci dacă nu ți le asumi. Nu-l faci dacă vrei să trăiești in continuare ca și cum nu l-ai avea.

Cred că mai mult de patru ani nu am mers la nicio nuntă, la nicio petrecere. Am știut că nu am pe nimeni să rămână cu ei, am rămas eu. Decât să-i culc pe scaun în restaurant, mai bine stau acasă cât e necesar. Și gata, că deja m-am amărât suficient.

Am plecat cu puțin până în ora 23. Ei au rămas acolo. Nu se grăbeau. Nici nu mai aveau de ce. Copilul încă trăgea din suzetă când începea trupa să cânte.

Mini-interviu cu soțul meu despre alăptare

Am alăptat 4 ani la rând. Am încheiat alăptarea cu multe regrete. A fost poate, cea mai frumoasă perioadă din viața de mămică.

Am plecat la cursuri la București 3 săptămâni când am pus capăt la tot ce a fost frumos cu țiți. Țin minte și acum durerile de sâni. Dar mai ales pe cele interioare. Niciodată nu mi-am imaginat că o să fie așa de greu. Mai greu pentru mine decât pentru băiețelul de 2 ani rămas acasă.

Mi-au rămas cu multe amintiri din perioada respectivă. Mirosul de lapte cald pe obrajii lor. Dragostea cu care căutau sânul. Liniștea din cameră din timpul alăptării. Magia neștiută cu care reușeam să-i adorm în câteva minute. A fost prea frumos.

Părerea lui despre alăptat

Am fost curioasă să știu și părerea tatălui despre alăptat. Așa că am decis să-i pun câteva întrebări despre cum a perceput el toată treaba asta.

A: – Ce ai putea spune tu despre alăptare? Știu că e un subiect mai feminin, dar vreau să știu părerea ta.

G: – Pentru mine e un subiect sensibil. A fost o trecere rapidă de a înțelege sânul ca hrană. Brusc, au devenit ai lor. A fost gingaș să-i văd câta nevoie avea de ei. Am înțeles repede că e mai comod pentru toți să alăptezi. Eu puteam să dorm liniștit noaptea, ne deplasam fără prea multe grijii, știind că laptele e cu noi în permanență. Nu e de neglijat nici partea materială. Când laptele praf poate costa o avere. Și câte nu sunt necesare atunci? De ce să mai dai banii pe ceva artificial, când poți oferi formula ideală oricând, oricât?

A: – Cum te-ai descurcat cu bebelușul prima dată când ai rămas singur?

G: Pff! Nu știam de unde să-l apuc. Îl hrăneam cu seringa sau cu lingurița. Am și acum filmulețe cu începutul ăla. Mi-amintesc că știam încă din spital cum să-i fac băiță. A fost ceva natural. Am citit mult despre ce trebuie să facă tatăl. Știam deja ce mă așteaptă. La al doilea copil fost mult mai ușor.

A: – Pompa de sân este un aparat, o invenție, care și-a făcut loc în viața fiecărei familii cu copiii. E de un real ajutor în perioada alăptării proaspetelor mămici. Cum percepi această invenție? Îți mai amintești cum ai ales-o pe cea potrivită?

G: – Doar mă știi cum sunt cu gadgeturile. Iau tot ce e mai bun și mai inovativ. Nu plec la cumpărături neinformat niciodată. Când aveau pusee de creștere, ori mânca prea mult, ori deloc. Pompa te-a ajutat pe tine mai mult. Să te ușurezi de surplus și să lași în frigider papa pentru când o să pleci. Nu cred că mă descurcam fără laptele preferat al puiului. Cred că trebuie luată in calcul încă de când e mama gravidă. Măcar sa le ai pe toate acolo și să nu-ți fie de folos. Dar nu cred. O să ai nevoie oricum, de o pompă de sân.

Implicarea tatălui în hrănirea bebelușului creează o relație aparte de atașament între cei doi.

Inițial n-am crezut că o să accepte să raspundă. Apoi mi-a spus să răspund eu pentru el. Ce, mă? Cum sa fac asta?

Apoi, intr-o seară, după ce am culcat copiii, l-am tras deoparte în sufragerie și asta a fost. A fost sincer și deschis așa cum obișnuiește el să fie în discuții.

Relația de atașament tată-fiu s-a întărit în timpul în care el a rămas singur acasă cu bebelușul. Porția mică de hrană cu care era obișnuit nou-născutul a fost primită cu bucurie. El s-a simțit cu adevărat de folos că poate ajuta la asta. Practic ăla era momentul lor de care se bucurau împreuna. Ulterior, ne-am dat seama că asta chiar a contat pentru ca el să-și dezvolte latura de părinte și de ocrotitor al familiei.

Săptămâna Mondială a Alăptării aduce prin brandul Nuk o pompă de sân cadou cititorilor mei. Nuk a susținut întodeauna alăptarea, iar stocarea laptelui matern cu ajutorul pompei de sân oferă prilejul tatălui de a hrăni și de a se ocupa de masa copilului. E timpul să aducem în vizor rolul pe care îl are tatăl în dezvoltarea bebelușului, dar și să transmitem mesajul că și tatăl trebuie să fie informat: mama alăptează, tata se informează.

Lasă aici pe blog, pe Facebook sau Instagram un comentariu despre alăptare, iar dacă ai cunoștințe cărora le-ar fi de folos, dă vestea mai departe. 😊 Eu o să ofer cu drag o pompa de sân Nature Sense de la Nuk.

Iubirea unei mame e fără sfârșit. Ea crește, repară, vindecă, alină

Rolul meu de mamă o să-l joc până la sfârșit

Simt nevoia să le las aici pe blog copiilor mei câteva cuvinte. Ca atunci când vor fi mari și neînțeleși să mă lase să le fiu aproape.

Frumoșii mei, eu sunt aici pe pământ mai întâi pentru voi și mai apoi pentru mine. Menirea mea mi-a fost dată atunci când mi-ați respirat la piept sănătoși pentru prima dată. De atunci încolo a început rolul meu. Nu e ușor, dar mi l-am asumat cu încredere. Am învățat în timp. M-am adaptat pe rând la nevoile voastre și vreau să trăiți așa, unici, diferiți și apropiați.

Eu nu trebuie să fac nimic mai mult decât să aduc bucurie în viețile voastre. Așa cum ați adus și voi în inimile părinților voștri. Voi ați fost cei care au dat sens existenței noastre. Fără voi am fi avut un gol pe care nu l-ar fi putut umple nimic.

Frumoșii mei, pentru voi orice aș face nu ar fi prea mult. Voi m-ați făcut să iubesc rutina, ceva de care am fugit toată viața. Voi m-ați făcut să fiu conștientă și responsabilă. Mi-ați dat curaj, mă ajutați să mă transform în fiecare zi într-un om mai bun. Lupta mea o să fie nesfârșită pentru voi.

Cum să mă revanșez eu vreodată pentru cele mai frumoase miresme. Gâtul vostru de bebeluș, gurița după ce vă saturați de lapte, toate miroseau a rai. Am plâns lângă voi de multe ori. Mi-au dat lacrimile de fericire instantaneu. Exact ca la un film romantic. Poate nu am multe în viață, dar dacă vă am pe voi am destul.

Știu, sunt siropoasă. Vreau să fiu așa. Vreau să știți cât de mult ați fost iubiți, dacă n-o să vă amintiți. Vreau să știți că nu o să se sfârșească niciodată grija mea pentru voi. Chiar dacă o să las altă impresie. O sa fie doar pentru voi, să vă desprindeți mai ușor. Și o să plâng mult atunci, dar n-o să spun. Pentru ca viața mea cu voi a fost prea tare.

Vreau să cuceriți lumea. Să o cuceriți, mamă, prin bunătatea voastră. Să aduceți un zâmbet pe chipurile oamenilor și să fiți băieți buni. De restul o să ne ocupăm noi.

O să-mi amintesc mereu când mă căutați la piept cu gurițele înfometate. Sau atunci când aveți nevoie de iubire și vă cuibăriți cuminți la mine în brațe. Când obosiți și vă țin în brațe indiferent de tocurile pe care le port. Când vă trebuie ceva și nu știți unde e. La fel să mă căutați și când o să fiți mari și lumea n-o să vă înțeleagă. Și dacă oi uita și nu v-oi ține partea, să-mi arătați ce am scris aici.

Vă iubesc până la cer, păpuși vii ce-mi sunteți. Până la cer, acolo de unde veniți voi, dintre îngeri. Să nu uitați.