Ajutor! Mi-am uitat telefonul la serviciu! 


Absenta mea de pe blog poate fi justificata. Am avut o tona de treaba la serviciu, iar acasă, prefer nu mai spun. Copiii nu mai merg la gradi de ceva timp și merg la țara când suntem amândoi de serviciu. Ii ducem seara, iar ziua următoare, când ies eu, ma opresc direct la ei. Acasă, le fac baie, mâncare, curat, tot cam un fel de serviciu. Va spun, asta cu mămicia nu e floare la ureche. Deloc! 

La serviciu e crima! Abia termin la timp, altfel aș rămâne peste program. Sunt atât de obosita încât e foarte greu sa ma concentrez total.

Joi am avut petrecere. Năucă de la serviciu, grabita sa ajung la timp sa îmbrac și copiii, sa ma schimb și eu, am uitat telefonul la serviciu. Când mi-am dat seama ca nu-l am eram deja prea departe ca sa ma mai pot întoarce după el. Am zis ca asta e. Oricum nu-l folosisem toată ziua. 

Când am ajuns acolo, aveam impresia ca îmi uitasem unul dintre copii. Nu ma împăcăm deloc cu ideea ca n-am ce sa tastez. Ma mâncau buricele degetelor, nu știam cum sa aflu ce se mai întâmpla pe grupuri, nu-mi puteam verifica traficul, e-mailul, nimic. Practic eram cu lume dar rupta de lume. Nu voiam sa cred ca nu ma pot abține sa nu ma gândesc la el. Am încercat sa-l iau pe al soțului. Degeaba, nu ma satisfăcea. Am realizat ca sunt dependentă, altfel nu-mi explic. 

N-am avut încotro decât sa socializez mai mult, sa dansez mai mult, sa ma joc cu copiii mai mult. Și cu ai mei și cu ai altora, chiar. La tort mi-am dat seama ca am putut aplauda ca lumea. Dacă aveam telefonul, as fi putut doar cu o mâna, așa incet, cealaltă fiind ocupată. 

Seara, am adormit instantaneu. Cred ca am dormit vreo 9 ore. Va dați seama? M-am trezit liniștita și odihnita. Singurul lucru care mi-a stricat starea a fost când am ajuns la serviciu și m-a întrebat o colega ce caut la ora asta? 

Mi-am revenit imediat. Venisem mai devreme cu o ora. Au început palmele peste frunte de necaz, de îmi venea sa ma întorc acasă, sa mai stau o ora și sa vin apoi. Dacă n-am avut telefon, nu m-am mai putut orienta. 

Telefonul meu e un rău necesar. Ma tine in priza, chiar și atunci când nu e nevoie. El e ceas, e calculator, e agenda, e pix, e foaie, e copil, e parte din mine. E greu al naibii fără el, dar e așa reconfortant sa-l mai lași uitat… Chiar va rog sa încercați, dacă puteți bineînțeles. Ca și dacă nu puteți eu va înțeleg perfect. 

Săptămâna grea aproape ca s-a terminat. Și chiar dacă n-am mai avut nici resurse și nici timp sa mai ajungem pe undeva la relaxare, am rămas acasă toți patru „like a big happy family”. Noroc cu soțul meu care e hoț de inimi și știe cum sa ma scoată din stare. Ca a intrat peste mine înainte sa intru la dus sa-mi spună ca sunt frumoasa și ca miros frumos chiar și când sunt transpirată. 😂

Anunțuri

Imagine

Nu i-am mai dus la grădi, i-am dus la țara 

Nu i-am mai dus la gradi in ultima luna. Am făcut asta intenționat, chiar dacă știam ca o sa ne descurcam greu. Am vrut sa aibă și ei vacanța. D-aia adevarata, cu julituri in coate și la genunchi, cum am avut și noi când eram mici. 

Mi-am pus toată lumea în cap. Cine sa stea cu ei? Cine are timp sa îngrijească doi copii năzdrăvani și jucăuși cât timp părinții merg la serviciu? Teoretic, nimeni. Practic, fiecare câte puțin. Tati, cu program mai lejer, sta mai mult cu ei. Chiar dacă e legat de mâini și de picioare cu ei, folosesc prilejul acesta sa se distreze ca băieții. Mama trebuie sa-și facă timp o data dau de doua ori pe săptămâna sa ii îngrijească peste noapte. Nu vreau sa o încurc prea tare nici pe ea, așa ca ii duc cât de târziu pot și ma întorc imediat după serviciu.

Nu contează ca e mai mare deranjul pentru mine și pentru toți. Contează ca ei zâmbesc mai mult de când sunt acasă. Acum cel mare îl numără și pe fratele lui când îl întreb de cei mai buni prieteni ai lui. Au învățat sa se joace și frumos împreuna. Ca de scandaluri eram sătulă. 

Când sunt la oraș merg la cinema, in parcuri frumoase și spațioase, la locuri de joaca, la plimbări cu trenulețul. Le place, dar nu așa de mult ca la țara. Acolo, cu o galetusa cu apa și câteva jucării plutitoare o ora nu le aud glasul. 

Nisipul din roata aia mare de tractor e afara tot, semn ca au avut ceva de lucru. Nu exista locșor neverificat prin curte. O grămada mare de surcele puse alandala e generatorul lor de curent. Bobocul singuratic al unei rate poarta nume. Îl cheamă Fifi și e atracția numărul unu. Pe el vor sa-l vadă imediat cum se trezesc și tot timpul poarta grija lui. 

A învățat sa meargă pe bicicleta pe panta de pe ulița pe care am învățat și eu. Se scaldă la gârla in care prindeam peștișori când eram de vârsta lor. Bea apa rece de la fântâna de la care am băut și eu, tot in pumn așa ca ei. 

Bucuria lor înseamnă și bucuria mea. Binecuvantarile pe care le rostesc seara in rugăciune au intotdeuna legatura cu băieții. 

Murele descoperite azi in curtea grădiniței in care odată pășeam de mâna cu mama, nu ar fi avut nici un gust dacă nu i-as fi văzut pe ei cum se bucura de dulceața lor. 

Maica de 92 de ani la care mergem de fiecare data cu câte ceva, ne așteapta bucuroasa ca are cu cine schimba o vorba. Și mor de drag și de iubire când ii văd cum se joaca cu pisica sub polatra ei sub care ma jucam și eu. Sau când ii scuipa de deochi când se uita la ochii negri ai lor. 

Sunt atât de fericita ca pot trai asta! 

Ca mai am la cine sa vin. Ca am cui sa arat frumusețea vieții. Ca bucur ochii cuiva atunci ii trec pragul.  Ca sunt vie și alături de boboceii mei. 

Mulțumesc, Doamne, ca ai aranjat lucrurile așa frumos! Sunt sigura ca nu e binecuvântare mai mare pe pământ, decât copiii. ❤️

Imagine

Am fost marea lui iubire 

 

Am fost marea lui iubire și doar asta îmi mai alina dorul de el. 

Au trecut cinci ani de când a rămas curtea pustie. 

5 ani de când am rămas singure pe pământ. 

5 ani de când nimeni nu mai lucrează în atelier. 

Zarva care răsuna toată ziua la noi in curte e uitată de mult. Acum, iarba a acaparat fiecare locșor, chiar și poteca dinspre atelier. 

Facem fata greu situației. Nu mai avem sprijin și nici cui sa cerem ajutor sau îndrumare.  Suntem mari și degeaba. Ne descurcam greu fără el. 

Mie mi-au rămas doar amintirile. De când mâna lui mare și puternica ma cuprindea de după mijloc când ne culcam împreuna după amiaza. De când îmi tăia unghiile și ma prindea la par. Eram preferata lui. Blonduță mica și creată așa cum ma văd in poze, ma cara cu el peste tot. Numaram orele pana ajungea acasă de la serviciu. Îl așteptam la poarta nerăbdătoare sa văd ce mi-a adus. Ma lua peste tot. La târg, la bufet, îmi cumpara suc și biscuiți și ma ținea in brațe. Se lauda la oamnei cu mine, cu Anel al lui. Eram băiatul pe care și l-a dorit intotdeuna. 

Iubirea asta părintească acum ma doboară, ma ucide. 

Am fost speranța lui intr o lume mai buna. Am fost nădejdea lui la bătrânețile pe care nu le-a mai apucat. 

As face orice acum sa am langa mine mâna lui murdara și crăpată de bătături. As săruta-o indelung, mulțumire pentru forta și omenia cu care ne-a crescut. Sa-i cer iertare pentru tot. Ca nu am fost lângă el in ultima zi. Ca nu am apucat sa-i cer iertare și sa-i mulțumesc. Ca nu am apucat sa-mi dau seama cât de tare ne-a iubit.

Eu știu cât de greu i-a fost sa crească patru copii. Eu simt ca cedez cu doi. Înțeleg acum fiecare cearta și regret enorm ca nu e aici sa vadă băieții. Care vorbesc despre el și ii poarta numele mai departe. Care merg și ii aprind o lumânare și se roagă pentru sufletul lui. 

Ei sunt mândria mea, tata. Și știu ca ar fi fost și a ta. Ei sunt băieții tai. 

De la tine am forța necesară sa-i cresc. De la tine am bucuria in ochi când ii văd seara când ajung acasă de la serviciu. De la tine am luat și obiceiul sa nu ma întorc niciodată la ei fără ceva in geanta. De la tine am furie și forța, am voioșie și chef de joc și de joaca.

N-am apucat sa-ți mulțumesc niciodată cu adevărat pentru toată străduința ta. Am făcut-o însă in cartea pe care ți-am dedicat-o. Cuvintele tipărite in ea vor sta mărturie și peste ani ca ai fost pe pământ un tata adevărat care și-a crescut copiii frumos și cu frica de Dumnezeu. 

„Ți-am dăruit doi nepoței frumosi. Băieți, tata, băieți… Pe ultimul nu-l cunosti, dar se numește Ioan, ca un omagiu adus dispariției tale premature. E blodut și grasun, vesel și cu suflet bun, exact ca tine. In el te vedem in fiecare zi, in mersul lui, in rasul lui, in curtea ta plină de băieți. 

[…] 

Ai fi mândru sa știi ca am scris o carte și ca am încheiat-o mulțumindu-ți tie, suflet frumos”.

Fragment din cartea „Viața perfecta? Poate pe Facebook” de Ana Neacsu. 

Imagine

Am băiat mare de-acum…


Nu știu cum o fi la alții, dar ăștia mici ai mei se încaieră toată ziua in ultima vreme. 

Asta mare are autoritate și și-o folosește intr-un mare stil. Asta mic e ca un cățeluș, îl urmează credincios in toate prostiile. Face tot ce-l pune big boss, ca dacă nu a încurcat-o. Eu nu suport conflictele. Chiar dacă uneori e bine sa și le rezolve singuri, nedreptatea ma face tot timpul sa intervin. „George, lasa-l ma, mami, nu mai tipa așa la el!”

George, nu-ți mai lovi fratele!”

„George, nu voiai sa te joci cu mașinuța. Ai văzut-o la el și brusc ți-a venit ideea ca o vrei?”

George in sus, George in jos. Cred ca d-aia și face așa, ca prea stau cu gura pe el. 

Azi m-am hotărât sa ma revansez. 

Zic, ce tot atâta cicăleala, sa mergem doar noi doi sa ne distram. Sa ne reconectam, sa ne relaxam fără frățior, doar mami și primul născut. 

Și pentru ca suntem la țara, unde sa mergem, decât pe uliță? Ma bate și un gând. Ca de câteva zile tot voiam sa-l învăț sa meargă și el cu bicicleta fără roti ajutătoare. 

In toamna va împlini 6 ani și cred ca a venit vremea sa ne facem mari. A fost încântat de idee, deși ușor temător. Când am ajuns i-am spus ca azi o sa învețe sa meargă singur cu bicicleta. Nu prea ii venea sa creadă, dar încrederea cu care ii spusesem asta ii deschisese „apetitul”. 

L-am urcat intr-o panta ușoară și i-am spus sa-și dea drumul la fel cum făcea cu cea fără pedale. Inainte de asta cu pedale a avut una mica fără pedale cu care își ținea echilibrul super bine. 

M-a ascultat. După ce a văzut ca e ușor, i-am zis sa dea și din pedale când se simte pregătit. 

Din a doua încercare a plecat singur. Nu-mi venea sa cred. Aveam lacrimi. Am rămas in spatele lui sa mi le pot șterge apoi am plecat repede sa fiu aproape dacă o sa cada. Cu emoția primului început in glas i-am spus ca sunt mândra de el. 

El era deja extaziat. Am urcat apoi de zece ori panta sa-și dea drumul. Am chemat și pe tati, și pe frățior, și pe verișor. Toți l-am încurajat, iar de bucurie am băgat viteza pana la gârla. Ne-am răcorit picioarele in apa rece și am venit acasă mai bucuroși ca oricând. 

Nu ne-a dat pace încă o ora, apoi. Eu nu m-am mișcat dintr-un loc, obligată sa stau sa-l văd ce bine se descurca. Era așa de fericit ca poate singur! Punea frâna, întorcea in mers, baga viteza, fericit și zâmbăreț cu gura pana la urechi. Apoi, stai, ca a făcut febra musculară la mâini! Ma punea sa-i fac masaj un minut, se mai plimba zece. 

Îmi pare rău ca nu am timp sa petrec separat cu fiecare in parte. 

Îmi pare rău ca sunt plecată la serviciu de dimineața pana seara și nu apuc sa fac mare lucru cu ei. Dacă as găsi o posibilitate, as lucra de acasă. As face orice pentru bucuria lor. 

O jumătate de ora cu el a însemnat o amintire pentru toată viața. Si el ca si mine o sa-si amintească mereu ziua in care a învățat sa meargă cu bicicleta. Azi a însemnat pentru mine lacrimi de fericire, bucurie in ochi de copil și multă împlinire sufleteasca. 

Am simțit ca mi-am făcut datoria. 

Nu e mare lucru pentru restul lumii, dar pentru mine e mai mult decât va imaginați. 

Cred ca m-am mai revanșat puțin, puiule! O sa facem mereu pauze, așa ca azi. O sa ne petrecem mai des timp împreuna, doar noi doi. 

Mami e mândra, nevoie mare. ❤️

Imagine

Balcic, hrana pentru suflet 


Aveam nevoie de o pauza. Îmi tot repet asta de câteva zile încoace. Am început sa pricep când mai e puțin și trebuie sa plecam. Nu mi-a ieșit exact cum am vrut. M-am trezit insinctiv, tot la ora 7, chiar dacă nu ma grăbeam nicăieri. Gândul și grija pentru copiii mei nu-mi dădeau pace, Doamne ferește! M-a perpelit dorul continuu. Ei sunt tot ce am mai scump pe lume. Nu exista împlinire mai mare pe pământ decât copilul tău care te strânge de mâna, te striga mama și se agata de gâtul tău. 

O sa ma umplu de fericire când o sa ajung acasă. 


Însă, aici, in Balcic am avut grija de mine. 

Mi-am hrănit sufletul cu ce am găsit la îndemâna. Și am găsit numai frumos. Le-am dat ochilor culori frumoase de privit. Le-am dat simțurilor mirosuri alese din grădina Botanica de aici și ele mi-au mulțumit prin bucuria inimii. 


Le-am dat picioarelor distante in care sa se poata relaxa, sătule fiind de statul la birou. Am colindat toată grădina Castelului Reginei Maria și am trăit puțin din farmecul vremurilor in care ea privea de la geam marea limpede de culoarea albastru-verzui. 

Castelul nu e mare, se încadrează perfect in stâncă, in natura. Căci chiar ea a spus ca „o lucrare făcută de mâna omului nu trebuie sa întreacă măreția naturii”.

Ne-am plimbat seara pe lângă mare și am ascultat sunetul valurilor care se spărgeau la mal. Era bezna, nu vedeam aproape nimic, doar simteam și auzeam.

M-am simțit iubita și altfel decât copilărește. Aveam nevoie sa-mi amintesc emoția iubirii. Am primit săruturi, nu pupici. Am primit un trandafir, nu păpădie cum se întâmpla de obicei. 

Șampania mi-a fost băutura pe care am sorbit-o la sfârșitul cinei. Nu ceaiul obișnuit din fiecare seara.

Am stat degeaba pur și simplu. Am dormit la prânz, am stat la soare și am primit cu bucurie razele lui călduroase.  

M-am îmbrăcat frumos ca de sărbătoare. Am purtat rochii scurte, fara grija ca dacă ma aplec o sa se vadă mai mult decât îmi doresc, pentru ca nu aveam către cine sa ma aplec. 

M-am lăsat dezmierdata și m-am încărcat cu energie destula sa le pot face fata năzdrăvanilor. Și mi-am promis ca o sa ma revansez și fata de ei, sa nu ma mai simt vinovata ca m-am simțit bine fără ei. 

A fost minunat aici. 

I-am dat sufletului hrana cât sa ma tina pana la următoarea escapada. Căci și mamele au nevoie sa-și hrănească sufletul, nu numai copiii. 

Imagine

Nunta de lut e la 9 ani de la căsătorie 


De pe la 14, 15 ani pana acum cred ca am auzit o mulțime de declarații de dragoste. Fiecare iubit o făcea in felul lui. Mai stângaci sau mai romantic, îmi plăcea sa le aud, ma făceau sa ma simt bine. Am auzit ca am cei mai frumosi ochi albaștri din lume, când ai mei sunt verzi toată ziua. Am auzit cum zâmbetul meu te scoala de pe boala. Am auzit multe și marunte, câte in luna și in stele. 

In ziua in care am devenit soție, soțul a fost pus de prieteni sa-mi facă o declarație. A sunat simplu și emoționant. A fost lunga, dar n-am reținut decât o fraza: 

„O știu de când eram mici și acum ca a devenit soția mea, sunt cel mai fericit!” 

Și totuși nu asta a fost cea mai frumoasa declarație din viața mea. Alta a fost. 

Acum câteva seri. Când coboram scările, ne grăbeam sa ajungem la copii. Mi-a spus ca eu pentru el însemn toată viața lui. Ca nu mai are are alte amintiri dinainte sa ma cunoască. Ca viața lui a început in momentul in care ne-am cunoscut.

Bineînțeles ca mai are amintiri dinainte sa ne cunoaștem. Bineînțeles ca viața lui a început când s-a născut, nu când m-a cunoscut. Dar faptul ca cele mai de preț amintiri ni le-am făurit împreuna, ma face sa ma simt importantă in viața lui. 

Am trecut prin multe, iar pe multe nu vreau sa mi le mai amintesc. Nu le neg, doar le vreau uitate.

Anii au trecut pe rând, ca niște zile, mult prea repede dacă ma întrebați pe mine. 

Am sărbătorit in fiecare an câte o nunta devenind din ce in ce mai puternici. 

Am trecut de nunta de hârtie, de cea de bumbac, de piele, de flori, de lemn, de fier, de cupru, chiar și de bronz. Am mai scris aici ce nunta se sărbătorește la fiecare an.

Am ajuns in al noualea an anul acesta. La cea de lut sau de salcie. Am aflat ca in Orient, salcia simbolizează nemurirea și vindecare și chiar cred ca anul acesta a venit cu vindecare. 

La un moment dat am crezut ca n-o sa mai apuc sa aniversez nici măcar un an. Și nu știu cum s-au aranjat lucrurile ca ne-am vindecat. Ne-am făcut bine acum. Dragostea e după noi in fiecare zi. Chiar dacă prin felul nostru de a fi și prin stilul de viața alert in care trăim, facem tot posibilul sa o alungam, ea tot vine după noi. Chiar și in al nouălea ceas, chiar și in al nouălea an. 

Doar asta ne-a ținut legați atâta timp. Nu copiii, nu obiceiurile, nu nunta, nu casa. Doar dragostea a făcut posibil tot. Fără ea nu am fi avut nimic și nici nu am fi ajuns pana aici. 

Ma simt norocoasa ca am întâlnit un om alături de care visurile mele prind contur unul câte unul. 

El e sprijinul meu și puterea care ma ajuta sa ma ridic mai mult decât am fost vreodată. El ma susține necondiționat. Nu arat prea des, nu ii mulțumesc aproape niciodată dar cu siguranța vreau sa știe ca el e motorul care face ca totul sa funcționeze in viața mea. Chiar și inima. 

Vreau sa cred ca povestea asta va avea un final fericit. 

Te iubesc!

La mulți ani alături de mine, G! ❤️

Plaja Corbu și Vama Veche sunt speciale

 
Ca de când îmi doream sa ajung in Vama Veche, nici nu-mi mai amintesc. Mereu m-am oprit in stațiunile dinaintea ei. Faptul ca era poziționată atât de departe m-a dat înapoi de fiecare data când am vrut sa ajung acolo. 

Acum, însă am găsit prilejul perfect sa ajung acolo. Am dus copiii la mama, am împachetat câteva lucruri și am plecat pentru câteva zile la mare sa sărbătorim iubirea. 

Pentru ca simțim nevoia câteodată și pentru ca rutina pe mine ma omoară. Tot timpul încerc sa nu ma las acaparata de ea. Așa ca încercam sa uitam de griji și de responsabilități pentru câteva zile. Nu e deloc ușor. Ma gândesc foarte des la copii. Sun acasă sa văd dacă sunt in ordine de câteva ori pe zi și ma mustra conștiința ca ma bucur de timp frumos fără ei. Pe de alta parte ma gândesc și ca i-as fi chinuit sa-i târăsc după mine doar ca sa bifez eu câteva obiective de vizitat. 

Nu mâncam, nu ne oprim pentru odihna, nici măcar pentru alimentarea mașinii. Amânăm pentru mai târziu totul ca sa putem ajunge mai repede la destinație. 

Prima oprire am făcut-o la plaja Corbu. O plaja sălbatică, foarte mare și foarte liniștita. Nimic nu deranja cursul firesc al naturii. Nici măcar sunetul pescărușilor, sau al valurilor care se spărgeau la mal cu o forța puternica. 

N-am căutat nimic, dar am găsit mai mult decât ne-am așteptat. Am găsit ceea ce căutam: liniște. Ne-am plimbat in tăcere de mâna pe malul marii și am savurat momentul cu câteva poze, zâmbete și îmbrățișări. Nu e mult pentru un cuplu oarecare, dar pentru mine înseamnă enorm. Apropierea noastră ca părinți are de suferit din cauza agitatiei cotidiene. 

Am continuat traseul, spre Vama Veche.

Aici cel mai mult m-a șocat suprapopularea stațiunii. Fiind cea mai îndepărtată stațiune românească, am crezut ca nu o sa fie așa aglomerat. De unde? Era plină. Ca un furnicar de oameni. De oameni deștepți. Pentru ca e prima stațiune in care am văzut o biblioteca pe plaja. Da, exact așa. O biblioteca plină de carti cu titluri super interesante pentru orice doritor de cunoaștere. 


Muzica răsuna pe la terase cu oameni tineri și liberi cu un stil aparte întregind tabloul acesta. N-am văzut niciunde un amestec de stiluri ca in Vama. Salvari, rochii hippie, rockeri înfocați, bărbi neobișnuite, cizme din pânza tare de bumbac, copii in sisteme ergonomice, codite din fire de ața colorata, toate se gasesc in aici din plin. 

Vama nu e pentru oricine. Te poate deruta libertatea și stilul acesta îndrăzneț dacă nu ești obișnuit cu excentricitatea. Sau cu originalul. Un cuplu, mire și mireasa isi programaseră ședința foto pe plaja. Nimeni nu era îmbrăcat asemanator. Fiecare avea alt stil.

Un sigur lucru e cert. In Vama merg oameni frumosi și deștepți. Tatuați, netatuati, fumători, nefumători, rockeri sau hipsteri, toți întregesc o comunitate specială. 

Vama înseamnă culoare, muzica, miros, cunoaștere și împăcare. 

Nu am putut rămâne mai mult, deși as fi putut. Am ales totuși sa urmez traseul inițial, către Bulgaria. 

Am citit foarte multe impresii despre Balcik  incat am simțit nevoia sa vin sa ma conving. 

Ne auzim curând cu impresii despre ce am găsit aici. 

Previous Older Entries Next Newer Entries