Am scăpat și de operația de polipi


Răcelile repetate ale celui mic ne dau bătăi de câțiva ani. Cred ca mai exact de când a mers la gradi prima data. Nu avea nici 2 ani, când el a început sa meargă la gradi cu regularitate. Răcelile ii mai treceau doar cu antibiotic timp de câteva zile ca mai apoi sa o luam de la început. 

Mititelul de el aproape ca nu mai poata respira deloc.Medicamentele nici nu-și mai făceau efectul. Ca sa fie bine trebuia sa le ia permanent, ori asta era imposibil. Ajunsesem la capătul răbdării. 

Operația, deși din auzite nu parea înfricoșătoare deloc, o tot amânam. Ba din cauza serviciului, din cauza vremii, noi nu mai găseam momentul prielnic deloc. La ultimul control m-am decis sa merg pe mâna specialistului și sa scap copilul de chin. Bine, recunosc, nopțile nedormite au fost și ele tot un factor de decizie. 

Ultimele au fost groaznice. Eu dormind in fund, iar el ridicat cu capul pe mine ca sa poata respira, erau un efort supraomenesc, mai ales când la 6.30 eram in picioare mai mult adormita. 

Am decis ca e prea mult. Nu mai puteam îndura sa asist neputincioasa la suferința micuțului. 

Ne-a chemat la operație la ora 11 la spitalul Grigore Alexandrescu . Pana s-a eliberat sala de operație am mai așteptat vreo doua ore. Am avut timp sa ne relaxam, sa râdem, sa ne jucam. Pe mine ma relaxa mai mult faptul ca nu trebuia sa stam decât o zi. 

L-am condus pe îngeraș pana la sala de operație și l-am lăsat plângând in brațele asistentei. M-am întors in salon cu inima franta într-un colț. Îmi parea rău ca l-am lăsat plângând, dar ma bucuram ca o sa scăpam de muci. Am început sa vorbesc cu tati prin mesaje, sa-l mai liniștesc, ca el era mai panicat decât toți la un loc. 

Nu cred ca au trecut 10 minute când l-au adus înapoi din sala. Nu-mi venea sa cred ce repede se întâmplase totul. 

S-a trezit imediat și a început scandalul. Se pare ca efectul anesteziei ii făcea sa reacționeze așa. Mai asistasem înainte la ceva asemanator la un coleg de salon. Plângea, tipa, avea reacții ale mâinilor necontrolate. Nu durează mult. Când s-a mai calmat a reușit sa mi spună ca a pierdut plasturele de la o bubiță pe care o avea la un deget. Asta îl necăjesc de fapt. Apoi a început durerea in gât. O descria cam așa: „Mami, ma doare rău in gura, vreau medicament”. 

I s-a administrat un calmant și asta a fost tot. 

A venit doamna dr, mi-a spus ca volumul infecției era extrem de mare și ca dacă nu va observa la amigdalele inflamate o îmbunătățire, va fi nevoie de o alta intervenție. Am mai rămas puțin in salon la desene pana au fost actele gata și apoi am plecat. 

Recuperarea cred ca fi ceva mai lunga decât operația in sine. 

Are și acum toate simptomele post operatorii: febra, nas înfundat, tuse seaca dimineața si in timpul nopții. Tușește chiar și pana vomita. Dar e normal sa se întâmple asta chiar și la 7 zile de la operație. Trebuie sa păstram distanța de colectivitate și sa nu ne agitam prea tare. Mămica rămâne acasă cu el și văd ca asta îl face extrem de fericit. Adoarme cu mâna in parul meu, ma mângâie și ma iubește toată ziua. 

Operația asta a fost buna. M-a reconectat cu el și mi-a dat ocazia sa fac ce îmi place mie cel mai mult. Sa am grija de casa și copiii mei frumosi de care îmi era dor in fiecare zi in care plecam la serviciu. 

Dacă am scăpat de răceli, rămâne de văzut. Va țin la curent!😊

Anunțuri

Imagine

Oboseala aia care îmi place și ma tine vie


Ritualul de seara sau ce fac sa ne culcam mai repede 

Uneori ajung acasă chiar și după ora 20. Și cu cât mai târziu ajung cu atât sunt așteptata cu și mai mult entuziasm.

Intotdeuna aleg sa adorma cu mami. Chiar dacă au camera lor, rămân cu ei pana adorm. Nu parasesc camera pana nu le aud respirația greoaie de somn adânc. 

Beau apa, fac pipi și le fac puțin masaj înainte de culcare. Câteodată le inventez povesti sau le cânt un cântecel de nani. 

Intr-o seara eram epuizata. Nu mai aveam putere nici sa ma mai mișc. Am zis sa sărim peste cântecel și sa ne culcam direct, pentru ca practic, nu-mi mai puteam păstra ochii deschiși.

 Fără sa-mi dau seama ce rău faceam, l-am auzit pe cel mic plângând. Dar plângând o durere d-aia arzătoare. Cu siguranța nu era un plâns de răsfăț. „Mami, simt ca ma doare inima, ca nu vrei sa Cânți cântecelul” aud o voce înfundată in perna. 

Nu mi-a venit sa cred ca eu provocasem o durere de inima. Lumea lui se prăbușea fără cântecelul de seara. Eram in stare sa cânt 17 cântecele numai sa nu fac băiatul sa sufere. 

După ce am terminat in sfârșit și cântecelul, aud o voce din patul de sus. „Mami, eu îl vreau p-ăla cu Cruce sfânta părăsită!” Ceee? Nu cred! 

Doamne, credeam ca el adormise! Cât mai avea sa dureze asta, eram sleită de puteri. Și mai ales de unde mai știa, frate și cântece bisericești. Mi-a venit in gând mama, rămăsese la ea in weekend. Noroc ca in copilărie am vândut lumânări la biserica și cântecele sfinte nu sunt străine de mine. 

Nu sunt sigura pe cine a luat somnul înainte; pe mine sau pe ei, dar sunt sigura ca ăla a fost ultimul. 

Apoi merg la mine in camera. Și dacă nu ma trezesc de tusea vreunuia, ma trezesc ca vrea la pipi cineva. Și dacă nu e niciuna din astea, ma trezesc oricum, oricât de obosita as fi. Pentru ca mi-e dor de ei și in somn și vreau sa știu ca sunt in regula. 

E grija mamei, poate. E neliniștea care îmi place cel mai mult de când am devenit mama, chiar dacă e obositoare.

Așa o sa fie toată viața mea de acum înainte. O sa am mereu o grija cu miros frumos de copil inocent. O sa am mereu in gând o iubire nemarginita fata de ceva ce e numai al meu. 

Nelinistea care mi-a înveselit anii vieții mele nu o aveam dacă nu decideam cândva ca iubirea noastră trebuie sa înflorească. 

E greu și frumos in același timp.

Imagine

Cât o sa mai alergam? 

Tot timpul oamenii sunt in căutare. In căutare de ceva nespecific de care au nevoie in viața lor. Poate cred ca le trebuie o casa mai mare. O mașina mai performanta sau o rochie mai scumpa și mai frumoasa. Avem planuri mari și ne dorim din ce in ce mai mult. Mai mult, mai bun, mai frumos, mai nou. 

Atât de prinși suntem in goana asta de nou și de altceva, încât uitam sa ne uitam pe lângă noi. Cât de departe am ajuns fata de cât eram in anii trecuți, nu realizam deloc. 

Evoluția pe care am avut-o de-a lungul timpului nu ne mai mulțumește oricât ne-am strădui. 

Ajungem sa nu mai apreciem ce avem acum, aici. Sa uitam sa ne bucuram de lucrurile simple cu care ne-am obișnuit. Nu mai e un miracol respirația copilului de 5 ani, așa cum o consideram in urma cu 4 ani jumate. Ne-am obișnuit cu miracolele și asta nu e bine. 

Avem lângă noi persoane care ne iubesc și ne vor binele. Avem casa pe care ne-am dorit o atât de mult in urma cu câțiva ani. Avem sănătatea pentru care ne-am rugat repetitiv și banal. Avem familia unita in jurul mesei și mai ales, avem mâncare pe masa. 

Avem șansa zilei de mâine. Un „mâine”care e cel mai relativ lucru posibil. Căruia dacă nu-i conștientizam relativitatea, nu-i conștientizam nici efemeritatea. 

Noi nu trăim pentru la anu’. Trăim acum, aici. Și dacă nu facem ceva pentru noi, pentru ei, pentru ce avem azi, pentru prețuire și bucurie actuala, mai târziu o sa fie prea târziu. 

Fa rai din ce ai. Apreciază la timp tot ce te înconjoară. Asta te face sa te simti încrezător și fericit. Pentru ca e unic tot ce ai dobândit pana acum. 

Eu vreau sa cred ca o sa ma opresc din alergat in curând. Lucrez la asta și vreau sa-mi iasă. Vreau sa ma opresc de tot si sa-mi satisfac nevoia de alergare doar prin călătorii sau vizite. 

Imagine

E frumos la Therme? Va spun eu 

S-au îmbolnăvit copiii. Iar. Nu e o drama. A devenit mai mult o rutina, de când cu grădinița. Ne-am obișnuit și nu ne mai panicam. Asta e. Ne trata, mergem la doctor și așteptam vacanța. In weekend am avut o fereastra de câteva ore. După un eveniment in familie, am rămas in București, pentru ca de dimineața aveam o întâlnire. Și ce sa facem toată noaptea singuri? Sa dormim? Doamne ferește! Dar ce? Suntem pensionari? 

Am ieșit in oraș, normal. La Therme mai exact, pentru ca îmi doream de mult sa ajung acolo. Nu știam cât costa, cum e împărțit, absolut nimic. Nici nu m-a interesat prea tare, pentru ca mergeam oricum. 

Așadar, am aflat ca exista 3 zone: Palm, Elysium și Galaxy. 

Am plătit 75 de lei de persoana pentru Palm și am avut acces in prețul acesta și la Galaxy. Ce consumai se plătea prin scanarea brățării, pe care dacă o pierdeai, plăteai 200 lei. De afara mi-a plăcut ce am găsit acolo. O parcare imensa și o clădire frumos luminata. Doar era 11 noaptea când am ajuns.

Eu de fiecare data când merg la complexe acvatice simt ca ma ia cu leșin încă de la intrare. Când intru de la aer curat de afara, in caldura și in mirosul de clor de acolo, trăiesc cea mai nasoala senzație. E cam ca atunci când ma ia de cap mersul prelungit pe serpentine. Eram curioasa dacă o sa pățesc si la Therme la fel. 

Ei bine, nu. Când intram in apa, sa zic ca simteam puțin, dar nicidecum de la intrare. 

Nu ma respingea mirosul deloc. In ciuda orei târzi era destul de populata piscina principala. Preponderent tineri care au dat o seara de clubbing pe una de relaxat. Muzica buna, lumini relaxante, apa calda, atmosfera plăcută. Nu știu dacă ziua mi s-ar mai fi părut ca taxa pe care am plătit o e corecta. M-am lăsat impresionata de lumini și de apa primitoare intr-o noapte friguroasă de sfârșit de Septembrie. Și mi-a plăcut. E o alternativa buna pentru cei care locuiesc in București și in împrejurimi, de a petrece o seara plăcută. 

Curățenia, ordinea și faptul ca era tot timpul personal printre noi, cei care ne bucuram de seara plăcută, care sa ne ajute la nevoie, mi-a plăcut. Nu știu dacă as mai reveni, pentru ca, de obicei, nu îmi place sa revin acolo unde am mai fost, dar a fost plăcut. 

Am ascultat muzica, ne-am relaxat, ne-am ținut in brațe, liniștiti, fără sa ne deranjeze nimeni și nimic. 

Ca dimineața m-am trezit mai obosita decât m-am culcat nu va mai spun. Sau ca a trebuit sa ma întorc la Pitești cu maxi-taxi și apoi sa merg la țara sa iau copiii și sa-i pregătesc pentru luni la grădinița, nu mai discut. 

A fost frumos. Și ca m-am distrat și ca mi-a fost dor de copii, dar mai ales ca am ajuns la ei cu mai multă putere de joaca decât m-as fi așteptat. 

Da, la Therme e frumos! Noaptea. 

Imagine

Cum va descurcați cu diplomația? Eu stau din ce in ce mai prost 


Cum reușesc frate, unii sa fie diplomați, eu nu știu. Se prefac, sau ce?

Au experiența? Le e rusine sa nu se facă de ras? Se gândesc ce cred alții dacăe-ar vedea emoțiile? Nu-mi explic! 

Eu nu ma pot abține. Dacă m-am supărat nu pot ascunde. Arat. Gesticulez. Ma cert, sunt vizibil amărâtă. Poate ca nu e frumos sa vadă toată lumea stările tale, dar nu pot ascunde. 

E bine, însă, ca nu mi se întâmpla des. Asta mi-e și defect și calitate. 

Pe de o parte ca nu sunt diplomata și pe de alta parte ca sunt sinceră. 

Sunt judecată foarte des pentru ca spun adevarul gol golut. Sunt judecată chiar și când povestesc numai sa-mi spun năduful. Poate povestesc sa-mi caut alinarea sau poate ca povestesc sa nu țin trăirile înăbușite in mine. 

Oare toți oamenii sunt zdraveni numai eu sunt ultima care am rămas așa intr-o doară? Oare e lipsa de tact? De politețe? 

Ce sa fac? Pot fi oriunde. Dacă m-am supărat, m-am supărat. Nu pot sa neg. Sa ma abțin pana mai târziu sau sa ma prefac ca sunt Zen, dacă nu sunt. Ma cert cu tine? Arat. In cel mai mare hotel, in avion, la nunta, eu dacă am nervi, am. Și când vine vorba despre cearta in cuplu eu sunt prima care recunoaște ca o practica cu adevărat. E familia mea, o iubesc chiar și atunci când avem neînțelegeri. 

Nu însemana ca ceva nu merge. Înseamnă ca descoperim ce nu ne place unul la celălalt și încerca sa acceptam într-un fel sau altul. Chiar dacă metoda pe care o folosim pentru a merge totul bine, poate nu e cea mai potrivită, încercam. Și nu, nu suntem falși, măcar. 

Suntem adevărați cu tot ce tine de noi. 

Dacă o sa reușim mereu sa trecem cu bine peste fiecare cearta peste fiecare hop, o sa vedem. Încercam de fiecare data. Important e ca la sfârșit sa ne împăcăm. Sa iertam, sa uitam, sa devenim mai buni și sa învățam din ce am trăit. 

Liniștea nu ne caracterizează, poate decât pe aia diplomați care ard focuri mocnite care stau sa izbucnească oricând, nu pe noi. Noi rămânem aia cu balamuc, certuri și împăcări, săruturi și mângâieri după. 

Perfecții, tot perfecți! 

Imagine

A fost furtuna și la Pitești 

​Trec printr-o perioada de redescoperire. Ma gândesc sa fac din ce in ce mai mult ceea ce ma atrage și îmi place sa fac cu drag. De aia m-am și inscris la un curs și continuu sa ma interesez și de altele. Așa se face ca după serviciu, treaba mea nu se termina. 

Ieri, am zis ca nu e necesar sa mai iau mașina pana la sediul unde au loc cursurile, distanța fiind de 5 minute pe jos. 

La dus toate bune și frumoase. Acolo, după nici 2 ore puteam auzi cu toții tunetele  puternice de afara. Vântul bătea cu o putere amețitoare. Se auzea foarte tare și acoperea chiar și vocea trainerului. Speriați de ce s-ar putea întâmpla, s-a decis plecarea acasă înainte cu o ora. 

Afara încă nu ploua. Doar un aspect dezolant de vijelie cuprinsese tot orașul. Oameni putini, mașini grăbite, vânt căruia abia ii faceam fata. 

Ploaia a apărut puternic din senin după câțiva pasi. Mai aveam de mers câteva minute și am început sa alerg. Curând am fost udată pana la piele. Pietre și crengi rupte îmi cădeau in cap și ma loveau peste picioare. 

Ramurile copacilor se aplecau atât de tare încât aveam impresia ca in curând voi fi strivită. 

Nu sunt panicoasa de fel. Ba sunt chiar destul de curajoasa in situații critice. Totuși m-a cuprins ușor panica. In fata mea vedeam cu greu. Ma ștergeam la ochi ca sa mai pot vedea pe unde calc. Nu aveam unde sa ma adăpostesc. 

Ma grăbeam sa ajung mai repede la mașina. Am găsit o urlând de la alarma care nu suporta nici o atingere, darămite toti pietroii care o loveau peste tot? 

Nu am reușit sa o descui aproape un minut întreg, care, cred ca mi s-a părut o vesnicie. Mi-era așa de frica! Ma gândeam la ai mei de-acasă, ma simteam singura și vulnerabila. 

Când s-a deschis in sfârșit am crezut ca o sa-mi plesnească inima de bucurie. Și de oboseala in același timp. Nu mai puteam respira. Vijelia nu înceta deloc. Am pornit pe un traseu mai liber cu ștergătoarele pe ultima viteza si tot nu reușeam sa văd in fata mare lucru. 

Am mers incet numai cu gândul la Dumnezeu. Ciudat, cum toți Il căutam când ne simțim speriați. 

Când am intrat in casa am simțit un miros de siguranța, de caldura. Ceva cu gust de apartenența și cu savoare de dragoste. Am auzit glasuri vesele de copii care erau in contradicție totala cu ce se petrecea afara. Ce putea fi mai frumos pe pământ? Cum sa fac sa păstrez mereu vie trăirea asta. 

Haosul furtunii m-a udat pana la piele și mi-a adus teama și însingurarea. 

Casa mea frumoasa de la etajul patru mi-a redat liniștea și caldura de care aveam nevoie sa fiu bine.

Ce bine e acasă! ❤️

Imagine

Eu nu ma pregăteam așa de școala 


Ca tot văd cum se pregătesc părinții de venirea școlii, mi-am amintit și de cum ma pregăteam eu. 

Corvoada care ma așteapta și pe mine anul viitor începe sa ma sperie. O sa fiu nevoită sa aleg un învățător bun, dar cum o sa fac asta, nu știu. Rechizite din cele mai bune. Haine de firma, sa nu se facă copilu de ras. Ca parca la intrare ii așteapta poliția modei. Poate și un telefon mobil sa ne spună repede ca s-a julit la genunchi. 

Când eram eu mica, totul,  parca era mai simplu și mai ușor.  Știu, par un bătrân ramolit care vrea sa reînvie vremuri de mult apuse. 

Grija mea cea mai mare era sa mi se ia negreala de nuci de pe degete. Haine n-avem treaba, ca luam ce rămânea mic de la surori. Bani de buzunar nu-mi trebuia, chiar dacă aveam de fiecare data. Erau zile când ii uitam acasă in alți pantaloni si trăiam si fără, bine mersi. Nu muream dacă nu mâncam kebab in fiecare zi. 

Nu mergea nimeni cu mine la deschidere pentru ca toată lumea avea treaba. Nici măcar nu credeam ca asta e ceva greșit. Credeam ca așa e normal. Acum vin parintii cu copiii și la liceu. Mai cunosc un profesor, mai ca pun o vorba buna, mai un buchet de flori. Acum moda este alta. 

Am avut mereu încredere ca va fi bine. Nu mi-a păzit nimeni spatele și asta m-a făcut sa am încredere mai multă in mine și mai puțin in ceilalți. M-a maturizat și m-a făcut mai responsabila lipsa banilor grămada și faptul ca am fost lăsată sa ma descurc singura. 

In autobuz pe la 16 ani eram singura fata care nu încerca sa flirteze sau sa impresioneze fiecare băiat in parte. Unghiile  mele de atunci, ca și cele de acum, erau scurte, îngrijite și cam atât. 

N-am dus lipsa și n-am dus grija. Dacă am avut nevoie de ceva am reușit pana la urma. Scopul vieții nu e imbogatirea. 

Asta vreau sa învețe și băieții. Scopul vieții e sa ne bucuram in fiecare zi de ce avem și sa muncim pentru noi nu pentru mâine. Ce nu avem nici nu ne trebuie. 

Și cred ca suntem pe drumul cel bun, pentru ca azi iar mi-a cerut cel mare sa-i cumpar ceva de 2 lei. 😜

Imagine

Previous Older Entries Next Newer Entries