Pornesc o campanie pentru #femeiputernice

Pornesc o campanie pentru #femeiputernice din dorința de a le face cunoscute pe toate acele femei care au reușit până la urmă.

Femeile care au avut curajul să se ridice din nimic sunt femeile puternice pe care vreau să le aduc în atenția voastră. Care au reușit să rămână deasupra, deși mulți poate le-au vrut la fund. Sunt femei obișnuite pe care viața le-a încercat de atâtea ori încât multe în locul lor ar fi renunțat de mult.

Nimeni nu le știe pe aceste #femeiputernice, pentru că și-au dus crucea cu demnitate. Nu au cerut nimic nimănui, dar Dumnezeu a avut grijă să le dea bucurii pe măsura necazurilor. Eu vreau să le arăt lumii în toată frumusețea lor. Să vadă toți cum arată energia și forța. Vreau să le descoperim împreuna povestea și întâmplările care le-au făcut să fie puternice.

Sunt convinsă că o să vă placă istoria fiecăreia în parte. Poate vă veți regăsi, așa cum se întâmplă cu multe povești frumoase. Poate veți avea de învățat și nu veți ceda așa cum poate și-ar dori alții. Iar dacă știți pe cineva care se încadrează în tiparul unei femei puternice de la care am avea toți de învățat, vă rog să mă trageți de mânecă. Hai să pornim toți în călătoria de descoperire a femeilor puternice care au rămas deasupra tuturor greutăților vieții.

Abia aștept să le descoperiți și voi povestea.

18 ani și doi copii

Intr-o seara de Octombrie în urmă cu 18 ani am fost la o petrecere. Eram clasa a X-a, eram practic un copil. Care a întâlnit alt copil. Băiat. Am vorbit puțin, apoi m-a invitat la dans. Era atât de înalt, încât mă ridicam și cu tocurile în picioare să-l pot vedea mai bine. Nu știu ce melodie era, dar a fost cea mai frumoasă. Mă ținea strâns lângă el și părea că îl cunosc dintotdeauna.

De atunci au fost multe furtuni care au venit peste noi. Ba îl pierdeam eu, ba mă pierdea el, ba ne pierdeam amândoi. Nu știu cum se face că mereu ne-am regăsit. Când găseam un fulg de păpădie îl scuipam de 3 ori și îmi puneam dorința să rămân cu el. Când suflam în lumânări la ziua mea, aceeași dorință. Mi-am dorit atât de mult să rămânem impreuna încât am rămas.

Și ne-a fost greu. Am trecut peste încercări mari, la un moment dat părea aproape imposibil să mai rămânem amândoi. Și nimeni nu era de partea noastră. Am trecut peste divorț, am trecut peste dezamăgiri. Am crescut împreună practic. Am învățat că nimeni nu e perfect și ne-am acceptat defectele.

18 ani mai târziu, copiii din seara aia de Octombrie care dansau lipiți, acum au alți copii. Sunt blonduți și buni la suflet. Îi aud din dormitor cum îi învață să tragă cu pistolul într-un ursuleț de pluș.

Râd, se împing, aleargă, vin peste mine. Nu suntem perfecti. Dumnezeu e martor la certurile noastre. Bine, Dumnezeu și vecinii bănuiesc. 🤦🏼‍♀️

Îmi place că suntem normali. Că se poartă ca un tată adevărat. Că îi culcă atunci când sunt obosita și îi îngrijește ca o mamă.

E sensibil și știu că noi suntem totul pentru el. La fel cum e și el pentru noi.

Mulțumesc mult pentru toate surprizele și cadourile făcute. Nu mă mulțumesc cu puțin, iar el știe asta și îi e din ce în ce în ce mai greu să mă surprindă.

Te iubesc G!

Să te ferești întotdeauna de omul tăcut

Îl am pe ăsta micu’, îi tururie gura ca moara stricată. Nici în somn nu tace, dacă vă zic că bombăne și atunci, mă credeți? Dacă mergem cu mașina până în altă țară, pai până acolo vorbește. Și știu cu cine seamănă. Cu maică-sa. Eu dacă tac înseamnă că mă glodește vreun pantof, sau m-o fi supărat careva.

E nasol când întâlnesc oameni tăcuți. Nu știi de unde să o iei. Ăștia de obicei te lasă pe tine să balmajesti ca să ia din discuție ce le convine lor. Tu vorbești normal, că de, așa vorbești tu și ei extrag. Ce le convine, ce se potrivește cu ce cred ei despre tine, scot din context și folosesc împotriva ta. Orice spui poate fi folosit împotriva ta. E greu pentru mine, specializată în comunicare, cu ani de studiu pe tema asta. Pentru că eu chiar cred că prin comunicare reușim mult mai ușor să ne rezolvăm problemele.

De obicei, pe tăcuți, oamenii îi percep ca pe persoane liniștite, de încredere, care știu să asculte mai bine decât o fac alții. Nimic mai fals. Ei ascultă cu alte pretexte.

Ori îi eviți, ori ești precaut în preajma lor. Aia trebuie să faci.

Și dacă mă gandesc mai bine, cei mai sinceri oameni sunt cei care vorbesc. Ăia gen, latră dar nu mușcă. N-am auzit oameni care vorbesc și care spun cu ușurință lucruri despre ei, să facă rău. În schimb tăcuții, nu știi ce le poate pielea. D-aia e bine să păstrezi distanța. Ce nu te atinge, nu-ți poate face rău.

Așadar, aveți grijă cu oamenii tăcuți. Sunt de departe cei mai periculoși.

Ce e Dumnezeu pentru mine, trebuie să fiu eu pentru copiii mei

Ce e Dumnezeu pentru mine trebuie să fiu eu pentru copiii mei e crezul pe care îl am în ultimul timp.

În primul rând copiii nu sunt ai noștri. Ei sunt daruri divine care vin ca o binecuvântare în casele noastre. Poate părea un clișeu ce spun mai sus, dar chiar asta sunt dacă te gândești cum ajung ei sănătoși în brațele noastre.

Noi doar îi creștem și îi dăm societății. Nu avem drepturi asupra lor, asta e tot ce trebuie să facem.

Ideea e cum îi dăm societății? Livrăm niște ființe umane care trebuie să arate empatie mai departe. Să fie destul de curajoase să rămână întregi și destul de umane încât să nu rămână indiferente la necaz.

Știm cu toții că Dumnezeu ne iubește pe toți egal. El trimite soarele să ne încălzească pe toți, nu numai pe cei buni. Ploaia ne spală pe toți, fără vreo diferența de rasă sau credință.

Așa vreau ca și iubirea mea pentru băieți să fie. Egală, puternică, vindecătoare. Cum Dumnezeu mă iartă pe mine, păcătoasa, așa și eu trebuie să îi iert pe ei. Cum Dumnezeu reușește să mă țină în viața, așa și eu trebuie să fac pentru ei.

Dumnezeu a zis să fim buni, dar nu proști. Copilului îi trebuie empatie ca să aibă aripi. Nu să-l las să fie obraznic, dar nici să-l bat dacă face asta. Nu-l pot lăsa să plângă, pentru ca nici Dumnezeu nu mă lasă când sufăr.

În toate câte a făcut El are o măsură. Așa și eu voi face cu copiii. Le voi da atât cât au nevoie. Voi măsura vorbele și tot ce voi face în preajma lor. Voi îndrepta, voi proteja, voi crește și voi binecuvânta așa cum a făcut și Dumnezeu cu mine.

Și nu-mi iese credința pe nas. Așa am simțit eu să scriu. Pentru că întotdeauna am simțit înainte să scriu.

Nu sunt pocăită și nici nu am vizitat mănăstiri în fiecare Weekend. Nu-L caut doar când sunt la necaz. Îl am în suflet și în tot ce fac. Și îmi amintesc de El mai mult la bucurie decât la necaz. Așa cum vreau să-și amintească și copiii mei Învățăturile sfinte și cele pe care le dau eu lor.

Așa vreau să fiu eu pentru ei. Ce e Dumnezeu pentru mine. 🙏🏼

Mami, eu n-am niciun talent

În tabăra în care se afla și G al meu a avut loc un concurs de talente la care el nu a participat. Vedeam poze cu ceilalți colegi participanți, al meu nicăieri.

Am fost curioasa de ce? Știu că el e mai retras și mai discret, dar ce s-o fi întâmplat. Mă întrebam și eu de acasă, pentru că nu voiam să-l deranjez cu întrebări, mi-am dorit cu adevărat să se distreze.

A zis că n-a vrut el.

Da, dar de ce n-ai vrut?

Pentru că eu n-am niciun talent. M-a cam zdruncinat răspunsul lui. M-am simțit fără putere. Cum să spună cel pentru care trăiesc asta despre el. Când el e soarele meu, puterea mea, lumina ochilor și tot ce am mai bun în lume, m-a durut să aud că el e mai putin înzestrat. M-am lăsat pe vine, în fața lui și i-am șoptit că îl iubesc. I-am spus că valoarea lui e în lucruri pe care nici nu știe că le are.

I-am spus despre cât e de isteț la matematică. Cum poate socoti repede și fără ajutor cum alții de vârsta lui nu pot. I-am spus cât de talentat e la desen. Cât de multe lucruri știe să le facă mult mai bine decât alții. Și apoi, la sfârșit ca să-l conving l-am pus să își îndoaie degetul. Cam ca în poza de sus poate el să facă. Și apoi dacă ăsta nu e talent, nu mai știu ce să zic. Hai, faceți și voi ca el, să vă văd.

A râs și a zis că a uitat că el poate să facă așa. A mai zis apoi că nu știe care e animalul lui preferat. El, care cară un urs după el de când avea un anișor. Și care se uită prin magazinele de jucării la toți urșii posibili. Pe bune? Nu te-ai gândit că ursul poate fi animalul tău preferat? Dar când îți spune cineva parcă realizezi altfel. La fel și cu el. Știu că pare că nu știe nimic și ca nu e sigur pe el, dar știe mai mult decât știu alții. E puiul meu frumos. Și e talentat, zău! Nici nu știți cât e de valoros pentru mine. ❤️

Ăl mai mic, mai drăgălaș

Când eram gravidă cu al doilea bebe mă gândeam mereu oare cum va arăta?

Făcusem deja un copil perfect, ce avea să aibă celălalt încât să-l iubesc tot așa de mult?

Spuneam și celor din jur nelamurirea mea. Nu puteam să-mi imaginez cum o să fie el mai cu Moț decât frate-su. Stăteam intr-o zi în curte cu mama și i-am zis și ei. Eu nu cred că o să mai pot iubi un copil așa mult cum îl iubesc pe G. Mama, mamă de patru copii, trecută de câteva ori prin ce aveam să trec eu o singura dată mi-a zis decât atât: „Ehe, mamă, ăl mai mic, mai drăgălaș, să știi tu.”

Acum stau lângă el în patul de jos, aproape de margine. E întins invers aproape și eu mă chinuiesc să nu cad din pat. Mă ia în brațe, vorbește în somn, e grăsan și pufos. E diferit față de cel din patul de sus. Și îl iubesc tot diferit față de celălat. Nu mai mult, doar diferit. E o iubire conștientă, matură care se asemănător doar prin puritate cu prima.

Îl miros prin păr și pe la gât. Răzbate o căldură în buzele mele. Aș opri timpul în loc. O viață nu m-aș mai mișca din loc. Ce decizie bună am luat când am hotărât că mai e loc de iubire.

Am verificat dacă sunt înveliți, i-am sărutat pe amândoi și nu m-am mai dus în camera mea. Am simțit că nu e timp destul să mai plec de lângă ei. M-am ghemuit acolo și m-am culcat zâmbind.

“Ăl mai mic, mai drăgălaș.” ❤️

Să lucrezi cu oamenii e cel mai nasol

Să lucrezi cu oamenii e cel mai nasol din lume.

Fie că ești doctor, fie că ești director, simplu asistent sau femeie de serviciu, cel mai greu în câmpul muncii e să lucrezi în contact direct cu oamenii.

O fata care se trezește la ora 5, își pune salopeta cu bocancii și pornește la serviciu, e tratată de cei care vin în magazin de parcă ar fi servitoare. Ea trebuie să aibă o explicație de manager, o forță de bărbat și o inteligenta de licențiat. Nu are voie să aibă zile proaste. Din contră, trebuie să înlocuiască la cerere și colegii care lipsesc și să suporte toanele dublu ale clienților.

Alta e învinuită de infumurare când nu face decât să respecte regulile companiei la care lucrează. I se reproșează că nu are studii, deși e supracalificată pentru ce e plătită.

Să lucrezi cu oamenii e cea mai dificilă slujbă din lume, cu siguranță.

Există mai multe tipuri de clienți:

Bogații

Cei mai nervoși. Nu au timp niciodată. Sunt pe grabă, trebuie să dai repede cu ei, timpul înseamnă bani. Tu ești doar un instrument, nimic mai mult. Nu exiști, nu ești om, nu ai voie să respiri, decât să-i pui pe primul loc și repede. Că ei sunt bogați și contează. Noi suntem acolo doar să-i servim.

Românii străini

Sunt cei plecați de câțiva ani din țară care intră vorbind la telefon în altă limba decât cea in care au învățat să grăiască. Ola, mariola, am bani ombre, muncesc și trăiesc bine câteva săptămâni cât stau prin România. E nasol aici, acolo dacă faci așa sau așa, te arestează. Ce scump e aici. Japcă pe față. România e de c…. Prototipul asta e fie cu adidași de firmă vizibilă din avion, fie cu latex sau fusta scurta. Ceva median nu există.

Complexații

Nimeni: nimic.

Complexatul: “Ce, ai impresia că numai tu ai funcție?”

-Ok, ce s-a întâmplat?

“Nu mă lua pe mine de sus? Vă știu eu cum ați ajuns aici. Aveți impresia că sunteți deasupra tuturor.”

Urâtmirositorii

Îi simți de la o poștă. N-ai cum altfel. Miros puternic de urina și mucegai, naftalină, putred, rânced și transpirație. Toată lumea de pe lângă are ceva la nas, de obicei. Nimeni nu spune nimic, dar toți simt. Avem aer condiționat, avem ușa larg deschisă, ne mai mirosim de parfumul dat de dimineață, suportăm cum putem. Toată pupulația simte, mai puțin cel în cauză.

Ignoranții

Ei știu tot, au auzit la cineva. Sunt foarte bine informați, Google, vecini, prieteni, toți sunt surse vitale de cunoaștere. Dacă spui regula ta nu e bine. Știe el mai bine. Vrea să faci ca el, dar în același timp el nu știe ce vrea. Gen, vreau să închid contractul cu voi începând cu data de ieri. 😂

Reclamagii

Intră, observă, tace și reclamă. Nici măcar nu întreabă, nu cere lămuriri, ia ce i se dă și apoi se dă agresat, insultat, nemulțumit de informația livrată. Reclamagii pentru asta pleacă de acasă. Ei sunt chitiți pe o reclamație.

Nevorbiții

„Buna ziua, am venit cu autobuzul de 8 jumate, am fost la cumpărături, mi-am pierdut portofelul săptămâna trecută, fiică-mea și a rupt piciorul.”

„Cu ce vă putem ajuta?”

„Așa, că tot am venit am zis să trec să vă întreb, că apoi mă duc și pe la Maria să văd, ca zicea că-mi dă niște ardei.”

Au mamă, treci la subiect, frate!

În timp ce rezolvi treaba pentru care a venit:

“Da, ce liniște e aici. Cum rezistați cu atâția clienți? Cu ce fond de ten vă dați?” 🤬

Supărații

Cei care au probleme acasă și nu pot țipa acolo o fac la funcționarii publici. Răbufnesc când așteaptă sau când nu li se rezolvă problema cum se așteaptau ei. Le pică din orice, fâsâie fitilul la cea mai mică nemulțumire și apoi să te ții. Vărsa tot la tine, vrei nu vrei, trebuie să-i asculți toate problemele. Le încasăm cu zâmbetul pe buze. Custumer care e foarte important în orice companie. Îți vine să-i înfigi tocul în gura aia cu care țipă la tine fără motiv, dar tu zâmbești. C-așa-i în tenis. 🤦🏼‍♀️

Oamenii de treabă

Sunt cei pozitivi, care îți dau energie și chef să mergi mai departe cu încredere.

Ei zâmbesc, mulțumesc, așteaptă răbdători. Sunt politicoși, știu ce presupune să lucrezi cu oamenii și nu strâmbă din nas pentru nimicuri. Au răbdare și înțeleg ce li se explică. Nu combat aiurea ideile pe care nu le cunosc și saluta respectuos la plecare. Ei dau speranță sistemului în care trăim. Pentru ei plec de acasă zilnic. Mă rog să fie cât mai mulți și mă instalez la birou în fiecare zi pregătită pentru orice. Fac o cruce în ceru’ cu gurii cu limba și ce-o fi, o fi.

Pentru părinții care nu au fost în curtea școlii azi

Pentru părinții care nu au fost în curtea școlii azi, am câteva cuvinte.

Eu nu trebuia să ajung la începerea anului școlar azi. Dar printr-o conjunctură a fost posibil până la urma. Am fost bucuroasă rău, mai ales când m-au văzut copiii. Credeau că sunt la serviciu. M-au îmbrățișat și s-au gudurit ca niște pui la cloșcă. Ce bine a fost. Dar până să mă observe nici nu se sinchiseau de lipsa mea. Se făcuse marea reîntâlnire cu colegii și se întinsese la discuții. Am stat in spatele lor preț de câteva minute bune până să mă observe cineva. Deci nu era mare tragedie dacă nu veneam. Tati era lângă ei.

Dacă nu mă aflam acolo ce s-ar fi întâmplat, oare? Nu mare lucru. Poate ar fi discutat ceilalți părinți, nimic mai mult.

Dragi părinți care nu sunteți alături de copii în prima zi, sunteți grozavi. Știu că dacă aveați încotro ați fi răsturnat lumea să le fiți copiilor aproape. Dacă nu sunteți în curtea școlii nu înseamnă că vă iubiți copiii mai putin decât o fac alți părinți. Înseamnă că viața uneori nu e așa cum ne dorim noi. Înseamnă că iubirea voastră e mai puternică decât cred alții. Vă înțeleg durerea și regret că nu sunteți alături de puii voștri. E dureros, dar știu că v-ați îngrijit de prima zi de școala poate mai mult decât alți părinți.

Ei o să fie bine, indiferent de cine îi însoțeste. Câteva ore lipsă din viața lui nu te face un părinte mai puțin bun. Când vei ajunge lângă el o să înțeleagă cât de mult ți-a lipsit. Trebuie să te așezi lângă el și să-i spui că lângă el vei fi indiferent de locul în care te afli. El simte iubirea, nu te speria.

Așa că dragii mei, cei care nu ați fost de dimineața în curtea unei școli sau Grădinițe, eu vă înțeleg motivele. Oricare ar fi fost ele, tot spre binele celui mic faceți eforturile. Contează să-i fi aproape în restul zilelor lor și atunci când are nevoie, nu doar azi, câteva ore.

Azi n-a fost ziua mea

Azi n-a fost ziua mea deloc.

De dimineață am început nasol. Control la serviciu, închidem activitatea până la prânz și ne stoarcem creierii. Eaa, trecem peste repede că sunt obișnuita cu situații neprevăzute, mă adaptez din mers. Plec de la serviciu și mă duc la țară sa iau copiii. Abia așteptam să-i miros a copilărie. I-am găsit murdari, fericiti, cu cațeaua aia mică, Pușa pufoasa și grăsana care se bagă pe sub pielea ta de iubăreață ce e. Planul era sa le gătesc ceva, să-i spăl și să ne jucăm puțin înainte de culcare. Îmi plănuisem să ne mișcăm repede, n-aveam timp de pierdut.

Dar, știi că atunci când te grăbești mai tare, de obicei se întâmplă ceva. Îmi imaginam cum scap mai repede de hainele de serviciu, cum mă relaxez în ceva comod și pornesc aerul condiționat. Aveam așa nevoie de o relaxare… Ehe, planul de acasă nu se potrivește cu ăla din târg.

Las mașina descuiată și cheile pe scaun în față. Nu stă nimeni în față, în afară de mine și de geantă. Ce face G? Îl trântește pe Ursulețul, pe “Goody” ăla jumulitu’ pe care îl tot cară după el de la 2 ani, pe scaun în față. Că cică i-a spus lui că el vrea să meargă în față cu mami. 🤦🏼‍♀️. Îl aruncă peste geanta mea, geanta cade pe butonul de închidere, mașina se închide odată cu ușa. Ce rezultă? Planul meu de relaxare ruinat, o mamă cu doi copii pe afară cu mașina încuiată cu cheile înăuntru.

Îmi venea să plâng. Cu ce am greșit Doamne, eu în viața asta? Scapă-mă Tu acum, ca nu știu ce să fac.

Noroc că avem un tată săritor, care mai are o dublură la cheie. Care face luntre și punte dacă aude că suntem în necaz. A venit el săracu’ chiar dacă avea treabă. 15 km nu înseamnă nimic dacă îi spun că avem probleme. M-a rezolvat cât ai zice pește. Ce bun e și un bărbat câteodată. Vedeți, nu mai ziceți că le faceți voi pe toate, că zilele astea țin cu bărbații, am lăsat feminismul pe altă dată.

“Cum reușești să le faci pe toate?” sau “Mie când mi-e foame mă duc la serviciu”

Am primit de multe ori întrebarea asta. Cum naiba reușesc să merg și la serviciu de dimineața până seara, să merg și la evenimente și să rămân și online activa? Păi, e greu. Mi-ar fi plăcut să fiu o scriitoare care să scrie cărți după cărți, să stau undeva în liniște doar eu familia și laptopul. Dar viața nu e așa cum ne-o dorim mereu. Am o vorbă cu prietena mea cea mai bună, noi mergem la muncă de foame. 😂 Când ne e foame, plecăm de acasă la muncă. Și pentru că am nevoie de bani să trăiesc intr-o societate consumeristă, iar copiii cer, fără să știe greutățile vieții, trebuie să câștig cât mai mult.

Mai ales când am vacanța cu copiii, vacanța fără copii, weekenduri de distracție in familie, patima pentru gătit și machiat, casa de întreținut și câte și mai câte. Toate costa și nimeni nu o să vină să te întrebe cum mai stai cu banii. D-aia merg să lucrez și să câștig destul cât să îmi rămână energie să mai și trăiesc.

Sunt zile în care vreau să renunț. Să câștig mai putin și să am mai mult timp liber. Zile ca astea pe care le trăiesc acum, cu doar câteva zile de concediu rămase și energie la minimum. Nu mă dau ce nu sunt. Zic aici că nu sunt vreo milionară și nici nu vreau să par. Deci cine mă judecă, mă judecă greșit. Nu că mi-ar păsa, dar așa să se știe că sunt un om normal și nu vreau să mă dau cine nu sunt.

Așa că dacă vrei, trebuie să faci ceva, gen să muncești, că altfel nimeni nu e obligat să-ți dea. Și apoi, lipsa de ocupație e nocivă. Te face să gândești prea mult și prea prost. Așa că hai, mie mi-e foame, mă duc la serviciu.