Întârziată, dar măcar machiată

Mobilizarea generală atunci când trebuie sa plecam undeva sau trebuie sa ajungem la o anumită ora, mereu mi-a dat bătăi de cap. Aproape niciodată nu ma încadrez in program.

Sunt întârziată de meserie. De multe ori nici măcar nu depinde de mine. Ca eu ma pregătesc cu 3 ore înainte și fix când sa ieșim face o criza unul dintre băieți. Ca vrea nu știu ce pulover, sau ca vrea o punga in care sa-și bage câteva jucării. Ca sa nu mai spun cât durează îmbrăcarea…

Jur, ca îmi vine sa-i iau in pijamale de multe ori. Dacă e bluza pe plac, nu e ok tricoul. Dacă sunt pantalonii, nu sunt șosetele. Fac la ture la șifonier, de nu va imaginați.

Cel mare plânge de obicei după Ursulețul pe care îl are de când avea 1 an. Zic ca plânge, pentru ca uitucul, tot timpul îl uita pe unde mergem. Recuperarea lui e dureroasa atât pentru el, pentru ca îl iubește ca pe ochii din cap, cât și pentru urechile noastre care trebuie sa-i audă văicărelile și plânsetele.

Asta micu’ e cu o tigaie după el de vreo cinci zile. Am primit-o eu de la Moșu’ și s-a îndrăgostit el de ea. Face baie cu ea, doarme cu ea, mănâncă cu ea, pe wc tot cu ea. M-a disperat! Mi-e și rusine când ma duc in vizita la cineva. Apar cu trupa lu papuc după mine și cu tigaia, bineînțeles. Nici nu mai știu cum sa le explic oamenilor.

E greu, ce sa mai.

Nu ne încadram in timp, doamne ferește!

Acum, de când am învățat sa ma machiez, durează mai mult. Ce întârziam înainte, acum e mai gravă treaba.

Nu-mi mai vine sa dau peste ochi, o fac ca la carte, nene! Conturing, highlighter, tot tacâmul.

Capul familiei o sa cedeze cu nervii in curând, cu mine o ferchezuita și cu băieții niște suciti. El mereu e gata primul cand noi suntem abia pe la jumătate.

De plictiseala a început și el sa-și facă freza mai mult timp, măcar sa nu stea degeaba.

Noi ieșim pe usa, cum, necum, dar in urma noastră lăsam haos. Când ne întoarcem, dacă nu trebuie sa ne băgăm la somn, ne apucam de curățenie.

Dar știți ce haos frumos lăsam? D-ăla de casa vie. De casa locuita de oameni care se iubesc și se accepta așa cum sunt. Care se așteapta și se iartă și se carta și iar se iartă.

De urme de creion pe fata de masa și de șervețele umede pline cu fard. De biscuiți in covor și de urme de mâini pe acvariu. De hârtie de la baie desfăcută juma’ de sul.

Așa e la noi. E gălăgie și e dezordine 70% din timp, dar e iubire și râsete 100%. Noi ne-am obișnuit sa întârziem tot timpul, mai rămâne tati sa se acomodeze cu asta. 😜

Anunțuri

Imagine

Nici colindătorii nu mai sunt ce-au fost

Ne-am schimbat cu toții. Ori noi nu mai stim sa primim cum trebuie vestea Nașterii Lui, ori cei care ne vestesc nu mai știu cum sa o facă.

Noi locuim la etajul patru, așa ca aproape nimeni nu are chef sa mai urce pana acolo. Chiar am vrut sa le arat copiilor ce frumos e sa fii vestitor al Crăciunului. Am crezut ca asta e momentul potrivit și am ieșit pe geamul de la balcon când am început sa auzim zgomot afara. Se apropia o trupa de muzicanți-dansatori-colindători. Aveau niște tobe mari și niște vuvuzele cu care făceau un zgomot infernal, aveam sa aflu câteva minute mai târziu.

Doi din ei erau îmbrăcați in urs. Ceilalti cu niște haine semipopulare, iar alți doi cărau niște genți de poștaș in care strângeau banii probabil. Unul din ei avea legat un balon de pălărie ca sa atragă atenția si mai mult la chiciul pe care îl purtau cu mândrie pe toate străzile orașului. Le arătau oamenilor prin gesturi ca vor bani, iar ei le aruncau de la balcon. Am făcut-o și eu la insistentele copiilor. Nimic sfânt, nimic care sa te ducă cu gândul la vreun colind. Zgomot mult, bani aruncați degeaba unor oameni pentru care Nașterea lui Mesia înseamnă câștig și nu bucurie.

Acum înțeleg de ce oamenii nu mai deschid usa colindătorilor. Pentru ca se tem de ce vor găsi dincolo de ea. Se tem de cei care urmăresc câștigul și mai puțin sau chiar deloc frumusețea colindului. De cei care recita fără înțeles cuvintele frumoase care vestesc Nașterea Mântuitorului.

Noi am mers cu Steaua azi. Nu pentru bani, ci pentru ca băieții sunt mici și încă au duioșie in glas și in priviri. Și mai ales pentru ca vreau sa știe ce sărbătorim și pentru ce ne pregătim.

Eu am avut o stea din anii trecuți, făcută de noi, cu care am colindat la bunica. Nu am îndrăznit sa deranjam in alte părți, deși copiilor le-ar fi plăcut sa cânte mult și bine. Ca asta mic, la 3 ani ai lui, deși nu l-a învățat nimeni, știa și el prima strofa. Așa frumos suna glasul lor! Așa de blând și de cald, încât te cuprindea emoția instantaneu.

E greu sa cred in puterea colindului când văd o șleahtă de oameni care nu transmit nimic. Care au baloane la pălării și care bat din tobe și vuvuzele.

Sunt însă încrezătoare când văd părinți adunați in fata școlii cu copii la colindat. Când aburul respirației lor din cântec și suflare se ridica pana la cer vestind Lui ca pe pământ mai e credință. Și apoi iar ma întristez când copiii încep sa plângă de sperietura unei petarde care mi-a făcut și mie, om mare, inima sa-mi stea in loc. Petarda care nu e menită sa alunge spiritele rele, ci sa amuze oameni maturi și fără minte.

Mi-e greu sa recunosc și ca ne-am pierdut din credință și din valorile păstrate atâta amar de vreme. Dar am speranța ca se va naște intr-o zi o generație noua, care ii va face pe cei fără frica de Dumnezeu și de valori sa se rușineze.

Crăciun fericit!

Imagine

Nu fac nimic de sărbători, sa fie clar

Înainte sa ma mărit, Crăciunul pentru mine însemna colindat in centrul satului la covrigi. Ne strângeam in Ajun toți copiii la scoala și cântam colinde cam ca asta pe care n-o sa-l uit niciodată:

“Foaie verde portocala,

Noi suntem copii de scoala,

Și am plecat sa colindăm,

Pe la case sa strigam:

Buna dimineața la Moș ajun

Ne dati ori nu ne dati?”

Apoi colindam tot șirul acela lung de oameni pana abia mai puteam cara coșul cu covrigi. Ne întreceam la sfârșit când vedeam care a strâns cei mai mulți covrigi și mere. Nu ceream bani. Nici nu cred ca aveau oamenii sa ne dea. In casa mirosea a sarmale și întotdeauna mâncam piftie, murături și cârnați. Ajutam și eu la pregătit și țin minte ca din cauza uleiului de pe vremea aceea mereu ni se tăia maioneza.

Acum lucrurile stau altfel.

Suntem pe viteza.

Nu mai am timp ca biata mama, sa fac zeci de preparate. Nici nu-mi doresc sa-mi petrec in bucatarie bruma de timp rămas, departe de copii. Cum sa aleg sa stau in bucatarie o zi întreaga când as putea sa ma joc cu ei, sau sa ne plimbam. Eu cu ei când ma mai reconectez? Când ne mai apropiem? Când mai avem timp sa povestim și sa ne iubim? De ce sa las eu sărbătoarea sa ma despartă in loc sa ma apropie?

Ei, și dacă nu fac cozonaci îmi da cineva amenda? Dacă nu miroase a sarmale și de la usa mea, o sa crape cineva de inima rea?

Ce folos sa ma apuc de curățenie generală sa fie casa luna și copiii nefericiți? Mai bine fac pe părticele și am timp și de drăgalit cu puișorii. Ca îmi lipsesc atât de mult încât as renunța și la mine ca sa ma pot bucura de inimioarele lor cu care îmi înveselesc casa.

Bucuria mea sunt ei. Timpul de calitate petrecut in familie înseamnă pentru mine sărbătoare. Și așa ar trebui sa însemne pentru toți.

Lăsați puțin telefoanele de-o parte ca sa puteți privi in ochi. Ridicați privirea din televizoare ca sa auziți liniștea din suflete. Gândește-te bine la ce contează cu adevărat și oprește-te pentru un minut din toată graba.

Puneți pe masa ce aveți și saturați-va cu povesti. Ciocniti cu o cupa a dreptății plină cu belșugul pe care îl aduce sănătatea și liniștea sufleteasca și căutați mai des brațe care sa va înconjoare.

Ca de foame, n-a murit nimeni de sărbători.

Nașterea Domnului sa va găsescă pe toți linistiti, înconjurați de pace și bunăstare sufleteasca.

Mergeți acasă de sărbători, oricât de departe ar fi și indiferent de ce fel de casa numiți voi “acasă”.

Imagine

Cum am devenit mătușa

Când aveam paisprezece ani, am devenit pentru prima data mătușa. Sora mea a adus acasă un bebeluș firav și simpatic cu cei mai expresivi ochișori pe care ii văzusem pana atunci.

Toți eram topiți după el. Eu stăteam cel mai mult cu el. Îl legănam, ii dădeam sa pape, îl schimbam, ne jucam împreuna și mai ales ne plimbam.

Țin minte ca odată am plecat sa-l plimb cu căruțul puțin mai la deal de casa noastră. Și m-am gândit sa-l fac sa râdă. Iubeam când râdea cu pofta. Și am dat drumul căruțului la vale, urmând ca eu sa alerg după el ca și cum ma străduiesc sa-l prind. Numai ca am uitat sa fixez roțile sa meargă drept și a luat-o in toate părțile pana a căzut cu copil cu tot. A plâns săracul atât de tare de ne-a auzit mama din curte. Încă țin minte foarte bine sentimentul de vinovație care ma apasa. Mama nu m-a certat pentru ca știa cât de mult îl iubesc și ca am vrut doar sa-l fac sa râda. Bebe s-a ales cu o julitură și eu cu inima franjuri.

Mereu ne amintim întâmplarea asta și intotdeuna radem de ea.

Aveam grija de el cu zilele. Sora mea nici nu trebuia sa-mi ceara ajutorul pentru ca eu eram mereu lângă ei.

Perioada in care am avut grija de copilul slăbuț și isteț care îmi lumina zilele a fost cruciala in dezvoltarea mea ulterioară ca mama. Am învățat sa ascult dincolo de scâncetele unui nou născut. L-am văzut cum a crescut sub ochii mei. Când a plecat la scoala, când a mers la liceu, când a devenit așa de mare și de frumos cum e azi.

El m-a învățat, însă cea mai importantă lecție, cum trebuie sa ma comport ca sa fiu mama. Am milioane de motive sa fiu mândra de el, dar din toate îl aleg pe acela ca are suflet bun.

Copilul acela care in urma cu mulți ani ma fermecase cu fetișoara lui perfecta, acum a împlinit 18 ani. E frumos de pică și cânta dumnezeiește. Nu cred ca a jignit pe nimeni in viața lui. Are aceeași privire blândă și acum la fel ca atunci când a intrat in casa noastră pentru prima data. E mândria familiei mele și sunt norocoasa ca am contribuit la creșterea lui.

Aseară am fost la petrecerea lui și l-am văzut fericit și emoționat. Colegii de la seminarul teologic din curtea de Argeș i-au cântat “La mulți ani” absolut încântător. Toți am simțit emoția momentului și nu cred ca a fost cineva in sala care sa nu-și înghită lacrimile.

La mulți ani, băiat blând și frumos. Tot ce e mai bun in lume îți doresc. Sănătatea, înțelepciunea și credința ta in Dumnezeu te va duce acolo unde nici nu visezi.

Te iubesc, preferatule! ❤️

Imagine

Bucuria bradului de Crăciun e și bucuria noastră

Ei, și a venit și ziua aia pe care o aștept cam 25 de zile pe luna, in fiecare luna. Salariu Day, căci despre ea e vorba, a fost azi. Bineînțeles, ca fata abia aștepta sa se facă aglomerație in portofel ca sa aibă ce aerisi in câteva ore.

După serviciu, mi-am luat nebunii și ne-am oprit la brazi. Am ales unul măricel și natural, in ghiveci. Știți deja, după sărbători va merge in grădina, sa-l plantam cu mânuțele noastre. Copiii trebuie învățați de mici sa respecte natura dacă vrem sa trăim sănătos.

Apoi am pornit goana după accesorii. Aveam nevoie de unele noi, frumoase, neaparat albe, visul meu dintotdeauna. N-am mai adăugat beteala, nici lanțuri de bile, nici accesorii in alte culori altfel decât alb. Visez la un brad plin cu chestii albe care sa dea impresia de zăpada.

Am ales mai cu cap de data aceasta și tot cu capul era sa o iau când am văzut cât costa toată tărășenia.

Va spun eu. Lucrurile mici care costa puțin te fac sa cumperi mai mult și deci, sa te crucești când te uiți pe bonul de la casa de marcat.

Haine nu mi-as fi cumpărat de banii ăștia, ca tot urmează cam 100 de petreceri. 😜 Nuuu, mi-am făcut brăduț frumos după cum mi-am imaginat eu ca e moda la brazi pe 2017. 🤦🏼‍♀️

Ma rog, ce e cumpărat, e bun luat.

Ne-am trambalat prin toate centrele comerciale cu bieții copii după noi. Doar eu zic asta, ei au chiuit de bucurie tot drumul. Cu amândouă mașinile, și cu una dintre surorile mele, care a avut și ea nevoie de ceva cumpărături, a fost o nebunie. Cred ca ne auzeam de la mile depărtare. Zarva, gălăgie, întrebări, țipete de bucurie, stres și nervi pe ici pe colo, toate le găseai la noi. Cam ca la circ, așa.

Aaa, era sa uit. In toată nebunia asta, mi-am făcut timp și pentru prietena mea, care abia a venit in țară. Am consiliat-o la niște cumpărături rapide, ca tare mi-a fost dor de ea. ❤️

Am ajuns acasă cam târzior, dar cine sa se culce? Ne-am pus pe împodobit, ca G al meu zicea sa ne jucam un joc. Sa fie ei spiridușii care ajuta la împodobit, tati sa fie moșul, iar mami soția lui care ajuta la împachetarea darurilor pentru copii. Și n-am putut sa rezist la o așa idee buna de joc.

Ei au împodobit scaunele, canapeaua, camera lor si tot ce le-a ieșit in cale, tati s-a ocupat de beculețe și eu am făcut toată treaba. Ca așa-i in tenis.😂

A ieșit frumos. L-am semiascuns intr-un colțișor in care aveam eu o oglinda mare sa admir când plec pe undeva. Am renunțat la ea ca sa feresc bradul fuga copiilor când o sa-i apuce joaca.

Lor chiar le-a plăcut. Nu neaparat rezultatul final ci tot procesul in sine. Si mie mi-a plăcut mai mult, mai putin partea aia cu banii. In rest…a ieșit așa cum mi-am dorit. Vouă va place?

Acum ne bucuram de el și așteptam sa-l plantam peste câteva săptămâni.

Voi l-ați făcut? Sau așteptați Salariu Day? 😂

Imagine

Rămânem împreuna de dragul copiilor

Ramanem împreuna de dragul copiilor” e de departe cea mai proasta soluție pe care ar putea-o lua un cuplu intre care nu mai exista nimic.

Copiii, ființe fragile și firave sunt mult mai inteligenți decât ii consideram noi. Mai ales cei din zilele noastre, care încep sa aiba acces la informație și la tehnologie de la numai câțiva anișori. Ei nu mai pot fi pacăliți ușor, simt problemele încă din faza de început. In special problemele care apar intr părinții lor.

Divortul părinților pentru copii poate fi traumatizant. Va pierde pentru totdeuna o echipa pe care o știa de când s-a născut. El are nevoie și de mama și de tata. Rare sunt cazurile in care părinții acționează ca o familie și după divorț și care pun interesul copilului in fata orgoliilor.

Nu neg, însă ca exista cazuri in care singura rezolvare e divorțul. Personal, decât certuri, supărări, situații tensionate și lipsa comunicării, aleg mai bine divorțul. Pentru copil, in cazurile astea e cel mai bun lucru. Niciunui copil nu-i va plăcea sa-și vadă părinții triști și nefericiți.

In situațiile in care relația de cuplu s-a încheiat de mult, iar părinții fac eforturi sa păstreze o relație aparenta doar de dragul copiilor, aceștia fac cea mai mare greșeala. De ce spun asta? Pentru ca astfel, copiii vor creste cu ideea ca fericirea personală nu e importantă și nu e necesară. Ca se poate trai și fără, va fi o chestie opțională.

Mai târziu cei mici vor intra și ei in relații in care se vor simti singuri, cu oameni cu care nu vor avea nimic in comun. Cu alte cuvinte vor fi nefericiți și vor alege sa rămână așa pentru ca așa au văzut la mami și la tati.

Veți spune ca sunteți atenți, ca nu o sa va comportați urat un fata copiilor. Nimic mai neadevărat. Atitudinea, gesturile reci, privirile, tonul neplăcut, toate astea nu vor trece neobservate de către copii și le va da o stare neplăcuta de tensiune, vina și chiar furie.

Așadar, sa stai intr-o relație fără armonie și dragoste poate aduce urmări mult mai grave decât separarea propriu zisa. Eu sunt absolut împotriva nefericirii de orice fel, împotriva nefericiri in doi. As alege oricând singuratea daca asta e sa fie.

Nu ai avut tu noroc, sau poate ai ales greșit, dar nu lasa copilul tău sa trăiască aceeași drama ca a ta.

Viața trebuie trăită in tihnă și in pace, indiferent de situație.

Ce o sa te faci când copiii vor pleca de acasă? De dragul cui mai stai cu el/ea? Viața a trecut deja demult de jumătate. Nu trebuie sa se ajungă la asta.

Copiii trebuie crescuți și educați in spiritul dreptății, iubirii și respectului. Merita asta!

Imagine

Părinții nu ar trebui sa le facă temele copiilor niciodată

Curând o sa ma preocupe și pe mine acest aspect. Anul viitor o sa mergem la scoala, așa ca am timp sa ma informez, sa știu cum sa tratez acest aspect.

Și pentru ca v-am spus ca urmez cursuri de psihologie și pedagogie in cadrul Universității din București, am studiat și despre temele pentru acasă.

Considerată in principiu o activitate neutra, se poate transforma foarte ușor in una negativă pentru copii.

Cum se poate întâmpla asta?

• prin volumul mare de teme și timpul mare de rezolvare a acestora poate aduce frustrare copiilor;

• temele neatractive și greoaie pot induce ideea de nesiguranța in rezolvarea acestora;

• faptul ca nu sunt învățați cum sa procedeze in rezolvarea lor, ce metode sa aplice ca sa le poata rezolva mai ușor. Nu sunt învățați cum sa învețe.

Sunt foarte multe păreri avizate care susțin inutilitatea temelor pentru acasă. Rapesc timpul liber al copiilor și le fura Copilăria.

Totuși acestea continua sa existe și sa fie susținute de foarte mulți profesori. Ele sunt date in completarea informațiilor primite in clasa. Trebuie sa susțină materia predata și sa fixeze oarecum, tot ce au primit la predare.

Implicarea părinților in realizarea lor e complet interzisă. Cunosc parinti care le faca temele copiilor lor. Fiecare tema. In fiecare zi. O corvoada inutila care poate tensiona atmosfera din casa. Copilul ajunge sa nu se mai poata descurca singur sa aibă nevoie de părinți exclusiv. Responsabilitatea nu va mai fi a copilului, ci a părinților. Apare lenea și tergiversarea

“Lasa, ca le fac mai târziu”, iar mai târziu va fi prea târziu și va sfarsi prin a le face tot parintele.

De aceea, mama sau tata nu trebuie sa se ofere sa intervină decât in momentul in care copilul va cere ajutorul. Atunci îl poate îndruma, explica, ajuta doar in chestiunea in care i se solicita implicarea.

Pentru ca nimeni sa nu aibă de suferit, cel mai bine e ca parintele sa rămână la rolul de supraveghetor, iar copilul sa fie învățat ca temele sunt responsabilitatea lui și a nimănui altcuiva.

Mama sau tata trebuie sa fixeze o ora la care sa se înceapă tema. Indicat e ca ora la care se va începe sa fie una târzie pentru ca seara copilul va fi obosit de peste zi, va deveni nervos și irascibil și nu se va putea concentra așa cum trebuie. Curățenia și ordinea e din camera e foarte importantă. Ea poate stimula gandirea și creativitatea.

De asemenea, dacă nu i se explica in clasa care e rolul temelor, e de indicat ca părinții sa le explice de ce e important sa le facă și mai ales de ce trebuie sa le facă doar ei.

Și in familia mea văd părinți care fac temele copiilor. Și văd cât stres se aduna cu fiecare zi in care adultul, obosit și plictisit trebuie sa se apuce de teme. Și ii transmite starea si copilului, se crează tensiune, apar certuri și acuze… Nici nu il mai ia somnul pe bietul copil. Apoi ne întrebam de ce nu-i place copilului sa-și facă temele?

Mi-am promis ca eu nu o sa cad in capcana aceasta niciodată. Sper sa ma țin de promisiune și sa învăț copiii ca ei singuri își trasează linia vieții, iar printre lucrurile care îl va influentează spre traseul pozitiv se afla și făcutul temelor și asumarea responsabilității acestora.

Imagine

Previous Older Entries Next Newer Entries