A doua naștere 

  

Chiar daca știam despre ce e vorba, a doua naștere mi s-a părut mai grea decat prima.Pana la un moment dat a fost similară cu prima. Adică pana la momentul in care era sa-mi pierd constienta pe masa de operație. Ma simțeam foarte relaxata si nu mai auzeam decat „Haideti, fraților mai repede ca moare femeia aici…”

Apoi cand am ajuns in salon m-au apucat frigurile atat de tare incat dârdâiam înfofolita cu toate paturile posibile.

La 12 ore de la naștere mi l-au dat sa am grija de el. Aproape imposibil, nu vreau sa-mi amintesc cum ma sprijineam de pereți sa ajung pana la baie.

Ma omora dorul de cel mare care dormea fara mine pentru prima data in viața lui.

Copilul acesta nou nu-mi inspira inca nimic.

Peste doua zile a trebuit sa urmeze un tratament si a fost băgat intr-un incubator fara caldura din care a ieșit bolnav, cu muci, strănutand de mama focului. Abia atunci mi-am dat seama ca ghemotocul mic de langa mine, veșnic înfometat, vine din mine si ca e parte din sufletul meu.

Plângeam sa plec acasa, nu mai suportam depărtarea de frățiorul lui , spitalul si doctorii deși trecuseră doar 5 zile.

Nu-mi imaginam niciodata ca pot iubi diferit si totuși la fel doi copii perfecti in felul lor.

Astăzi se împlinesc 2 ani de-atunci si tot ce-mi doresc e sa opresc timpul in loc.

Sa aud neîncetat cuvintele lui stâlcite, rasul lui sau versiunea lui de ” Nani / Nani / Puiu’ mamii.”

El e bucuria casei, copilul meu curcubeu care prin nașterea lui m-a învățat lucruri nebănuite si mi-a dat o forța nepământească.

La multi ani, sufletul meu! Sa înveselești lumea multi ani asa cum o faci de doi ani încoace. In ochii tai fericiti vad o lume mai buna, iar zâmbetul tău m-a făcut cea mai fericita din lume.

Te iubesc de mor!

Reclame

Si?… E greu cu doi?

   
Asta ma întreaba lumea cel mai des cand ne vedem. Cum faci? Cum te descurci? E greu cu doi, asa mici?Pai, hai, sa le răspund aici mai in detaliu, ca poate cand ne întâlnim ma presează timpul si nu apuc.

E greu rău, nu asa. N-am timp de nimic, nu pot sa plec nicăieri.

La nunți si petreceri am renunțat de mult, de vreo cinci ani. Practic, nu ies decât ziua si atunci cand ii las cu tati pentru ca nu prea se bagă nimeni sa ne ajute.

Mi-ar plăcea o bona. Dar e asa de greu sa găsești una buna… Si tânara, si blânda si deșteapta, si răbdătoare, căci vreau ce e mai bun pentru pisoii mei.

Am știut de la început ca asa o sa fie, nu ma pot plânge acum pentru ca asta a fost alegerea mea.

Si daca e greu, e doar o perioada, nu vor avea 2 ani toată viața. 

Realizezi ca toate trec daca nu-ti pierzi răbdarea si luciditatea. 

Pana atunci incerc sa fac tot ce trebuie sa primească o educație buna, sa aibă o alimentație corecta, sa nu audă cuvinte urate, sa aibă un comportament adecvat. Si sa știți ca nu imi iese mereu.

O mai dau si-n bara. Le mai spun si ” nu! ” răstit, mai aud si certuri si mai mănâncă si porcarii.

Uneori am avut de învățat de la ei.

Intr-o zi, cand aveam o discuție mai aprinsa, cel mare a venit in camera noastră si a zis: ” Ce faceți, aici? ”

La care, tati: ” Avem ceva de vorbit, tati! Venim, imediat. ”

Copilul: ” Da’ nu asa se vorbește.”😔

Si avea dreptate. Noi ne certam, pe bune.

Dar nu pot sa le fac pe toate. Nu pot sa-i țin închiși intr-o cutie in care sa nu ajungă la ei nimic din ce e rău.

Probabil ca vor deveni vulnerabili la maturitate daca o sa fie asa feriți.

Si trebuie ( cum bine spunea si prietena mea ), sa nu ma mai învinovățesc pentru tot ce nu reușesc sa duc la capat.

Fac tot ce pot sa fie bine. Mai mult nu pot.

Ma bucur însă ca sunt sănătoși si fericiti.

Ma bucur ca ii am si ca mi-a fost dat privilegiul de a fi mama.

Ma bucur ca intr o lume agitata si răutăcioasă, ei sunt niște copii sensibili.

Dar, ma bucur cel mai mult cand știu ca i-am crescut fără ajutor, chiar daca a fost greu câteodată.

Si mai ales, ma bucur ca nu sunt perfecta si ca mi-am dat seama ca nici nu trebuie sa fiu.

E ok, asa.