Au fost aproape 5 ani in care n-am mai plecat singuri niciunde.Pentru ca am vrut casa, copii, bunăstare, iar copii, griji, si tot asa.

Si apoi n-am mai avut bani. Nu ca azi acum am avea. 

Ni s-au schimbat prioritățile, asta e clar.

Ne-am facut mari, iar acum tot ce știm sa facem e sa-i facem pe ei mari. 

Nu i-am lasat niciodata pentru noi pentru ca ei au fost numărul 1 mereu chiar daca n-a fost întotdeauna bine.

In viața totul trebuie sa fie facut cu măsura: iubești cu masura, îngrijești cu masura.

Eu una, nu mai pot sa am numai grija lor. Câteodată simt ca ma sufoc si am nevoie de o evadare.

Asa ca, nu-mi rămâne decat sa-i pasez la țara si…p-aici ti-e drumul.

Am încercat prima data 2 nopți, sa vedem cât de rau poate fi.

De obicei, cand lipseam ii știam cu tati si nu-mi făceam griji, însă de data asta am fost impreuna.

Prima noapte am vorbit numai despre ei si am terorizat-o pe mama cu telefoane. A doua zi, ne-am mai detașat putin ocupati cu plimbările dar si confuzi de la fusul orar.

Auzeam tot mai des: ” ai plecat sa te plimbi, sau sa ma suni pe mine intr-una? „, sau ” daca o sa o ții tot asa, n-o sa-ti mai răspund „, semn ca trebuie sa o las mai moale cu grijile.

Nici ei n-u fost prea liniștiti, gen, bebe mic vorbea cu felia de brânza la ureche, spunând ca il suna pe tati, iar cel mare nu contenea sa întrebe cand vine mami sa-i ia.

Cert e ca a fost greu si nu prea. Noi ne-am destins, ei au socializat cu rudele, deci am avut numai de câștigat.

Vreau sa repet experiența cât mai repede. Mi-a plăcut.