Asa m-a apucat si acum cateva zile, iar dupa ce m-am chinuit aproape 48 de ore m-am hotărât sa plec la spital.

Eram curioasa sa aflu ce am si nerăbdătoare sa-mi dea un medicament odata sa-mi treaca mai repede.

Am ajuns aproape leșinata de durere si de foame mai mult, pentru ca de frica vărsăturilor m-am hotărât sa nu mai mănânc nimic.

Mi-au facut investigatii, analize, ecograf si dupa ce au exclus toate variantele ( sarcina extrauterina si alte boli ), Dr a stabilit ca am peritonita si am nevoie urgenta de operație.

Deja imi închipuiam copiii urlând de dorul meu, pricăjiți, amărâți…

In sânge nivelul globulelor albe era într-adevăr extrem de mare, semn ca as fi avut o infecție pe undeva.

Si cum imi explicau doctorii ca sunt intr-o stare foarte gravă si așteptam chirurgul sa ma vada sa poată demara operațiunea operația, mi-au pus o perfuzie din care ce sa vezi? Începeam sa ma simt mai bine.

Acu’ eu le tot spuneam ca parca-mi trece, ei o dădeau inainte cu peritonita.

Pana la urma, ma decid ca e mai bine sa mai cer o părere si anume sa plec la Bucuresti.

Au inceput cu amenințări ca daca plec, pana seara voi muri, ca nu-mi dau seama ce fac, ca ei nu mi dau voie sa plec decat pe semnătura pe propria răspundere.

 Doamne, puneau asa o presiune pe mine ca începusem si eu sa cred ca o sa mor.

In fine, am semnat, am plecat, am mers la capitala, am facut toate analizele posibile si eu ma simțeam din ce in ce mai bine.

Medicul chirurg de-acolo mi-a spus ca apendicele meu e in regula si ca nu-l va scoate doar de dragul de a-l scoate.

Singura problema era numărul inca mare al leucocitelor, mister inca neelucidat dupa toate investigațiile posibile.

Bine, ca mi-am luat inima-n dinti si ca nu m-am lasat convinsă la Pitești, altfel astazi le mulțumeam ca m-au salvat de peritonita fara sa stiu ca nici macar nu aveam.

Asa ca, daca aveti vreun dubiu in ceea ce privește diagnosticul cand veți merge data viitoare la spital, va rog eu mult, cereți a doua părere!