Sunt prinsă între plata facturilor și doar o viață am

Sunt prinsă între plata facturilor și doar o viața am. Bătălia pe care o duc lunar între ce mi-aș dori și realitatea care mă lovește fix peste ochi e chinul în care mă zbat de când mă știu.

Mama nu e lângă mine mereu. Distanța și faptul că știe că mă descurc și singură o tine departe de mine. M-am obișnuit așa. Ea e a fost învațată cu greul, nu mă pot plânge la ea din nimicuri. Totuși se îngrijorează când nu sunt bine. E o fire mai detașată și foarte greu face complimente cuiva, dar zilele trecute mi-a spus cu mândrie că nu-și imagina niciodată că rebela familiei se va dovedi așa o mama puternica și devotată. Mi-a plăcut mult complimentul ei. Mă face să fiu și mai atenta la ce voi face mai departe și e atât de greu să nu o dezamăgesc…

Nu e de acord cu faptul că nu strâng bani. Și așa e. Nu-i strâng că nu am suficienți. Când am bani abia astept să-i cheltuiesc. Fac planul înainte să îmi intre în cont. Duc un război cu mine însămi și e tot mai greu cu fiecare lună care trece.

Lupta mea zilnică e între a plăti facturile și a trăi viața la maximum. Știu, cheia e balanța. Să fii moderat în tot și să le combini pe ambele ar fi ideal. Dar cum să fac asta? Mereu alunec mai mult intr-o parte, e imposibil să rămân așa perfect aliniată și cu picioarele pe pământ.

Se mai ivesc și situații neprevăzute care solicita sume pe care nu le iau in considerare în planurile mele. Se îmbolnăvește un copil. Apoi altul. Apoi avem taxe lunare, trimestriale, anuale și tot așa. Se duce de râpa toată moderația mea. Cu toate astea am avut incăpățânarea să nu neglijez nici viața. Am plătit până acum și facturile la timp și mi-am marit și stocul de amintiri.

Crezul meu, ăla de care mă agăț când vreau să-mi fac de cap e că viața e prea scurtă. Văd în fiecare zi asta. Nu pot să uit că timpul meu e limitat aici. Suntem atât de efemeri încât strânsul banilor nu o sa ne ajute prea mult atunci când o să dăm colțul.

E o realitate ce spun eu aici. La fel de real ca și atunci când nu ai bani.

De aia plănuiesc mereu câte o ieșire din cotidian la câteva luni. Să nu uit că cele mai importante averi cu care o să rămân o sa fie amintirile. Oricum, mama poate să stea liniștită, sunt pe drumul cel bun, am reușit să strâng 100 de lei luna asta. 🤦🏼‍♀️ Nu promit nimic luna viitoare, dar nu-mi pierd speranța, mămico. 😂

Reclame

Mai am la dispoziție aproximativ 12 veri

Mai am la dispoziție doar 12 veri până să devină ei singuri responsabili de amintirile lor.

Verile din copilăria mea au fost memorabile. Nu țin minte sa fi mers la mare. Era totuși patru surori, efortul financiar cred ca depășea cu mult dorința noastră de a vedea marea. De fapt nici nu aveam dorințe d-astea așa mari. Dar părinții erau lângă noi. Nu am simțit niciodată că ne lipsește ceva atâta timp cât mama ne oferea tot timpul ei.

Acum vremurile s-au schimbat. Eu nu am timpul necesar cât să îi fac pe băieți să nu simtă ca le lipsește ceva. Am foarte puține zile de concediu. Și pe astea pe care le am vreau sa le fac memorabile. Cel mare are o memorie fantastica. Știe exact ce s-a întâmplat in urma cu două veri. Cu detalii pe care eu nici măcar nu mi le mai amintesc. Știe fiecare strângere de mâna, fiecare răsărit la mare. Fiecare stațiune și plaja pe care am poposit.

Mai am la dispoziție fix 12 veri in care să ii fac cele mai tari amintiri. În care să simtă ca eu sunt acolo pentru el. Să ne ținem de mâna, să râdem, să ne stropim cu apă, să construim castele și să ne petrecem timp de calitate. Vreau să îi urmăresc, să îi îndrept când greșesc, să îi învăț și să le explic. Vreau să am timp să îi observ, să îi privesc cum dorm, să-i simt și să-i miros.

Pentru mine vor fi zile obișnuite, poate. Însă pentru el vor fi zilele in care a devenit om. Zilele în care s-a construit încet, încet întreaga-i pesonalitate. În care a crescut fericit că mami și tati au fost lângă el să-l iubească și să-l înțeleagă. De aceea concediul e pentru ei. Pentru că am hotărât cândva să las urme pe pământ și vreau să duc misiunea asta la bun sfârșit. Mi-am asumat fiecare parte din rolul de mama, promițându-le lor și mie ca o să fac tot ce îmi stă in putința. Nu vreau sa le cumpar nimic scump, vreau doar să le construiesc amintiri și să las in urma oameni cinstiți și empatici, nu bogați.

Despre maica mea

  
Zilele astea ploioase imi aduc aminte de maica.O bătrânica adusă de spate cu un ciomag si o batista in care ținea banii pe care ii strângea pentru medicamente, așa mi-o aduc aminte azi.

In căsuța ei cu doua camere, cu soba cu plita si cuptor, era mereu cald si miros de mâncare prăjită in tigaie de fier. Toți săracii satului veneau la tata Anica sa găsească o masa calda si un pahar de țuica.

Mi-au rămas in minte si in inima o mulțime de amintiri frumoase care ma leagă de ea.

Venea des la ea moașa sa-i facă injectii sau preotul sa o spovedească. Parca de când o știu se pregătea sa moara cu o seninătate care astăzi m-ar înfricoșa.

Alta data făcea ea pe moașa. Ii punea  lu’ tata ventuze pe spate sa-i scoată răceala din corp.

Ne dădea dovleac copt la cuptorul ei, lapte bătut, boabe fierte cu zahăr sau teci cu usturoi. 

Doamne, ce bun era terciul când nu mai aveam răbdare sa se facă mămăliga! 

Când plecau ai noștri la nunta dormeam câte-si patru la ea in pat de-a latul. Stăteam aliniate si chicoteam pana noaptea târziu.

Ne învelea săraca, cu o planuma groasa si grea si abia reușea sa ne potolească. Adormeam ascultând ploaia bătând in geamul la care punea mereu o perna sa nu între frigul.

Ne punea sa ne băgam pantofii după soba sa-i găsim uscați când ne trezim.

La ferestre, de jur împrejur avea lipita plastilina sa stea geamul fix sa nu se spargă.

Era buna si nebuna. Ținea cu dinții de ce era al nostru si nu ezita sa te înjure dacă îndrăzneai sa nesocotești sfaturile ei. 

A născut de 12 ori si avea o mulțime de nepoți care o vizitau mereu.

Camera ei era întotdeauna neîncăpătoare pentru câți ne strângeam seara la ea.

Nimeni nu lua nici o decizie importantă pana nu o întreba pe maica.

Extrem de realista, pe ea n-o păcălea nimeni si întotdeauna avea grija ca bunătatea ei sa nu fie luată drept prostie.

Muncea mult, chiar si la 80 de ani, era vioaie si pusă pe treaba. Adunam zarzare si prune pentru țuica, despicam fasole si curățam porumb. 

Ma iubea mult si era mândra ca ii port numele. 

Prevestea adesea, cum au sa vina ” astea mari sa-ti ia averea ” , ” da’ tu sa nu dai la nimeni, ca tot ce vezi aici e al tău „.

Nu mânca nimic bun fără sa ne păstreze si noua. Împărțea tot ce avea cu noi.

Maica mea buna si dreapta, mi-ar plăcea sa știu ca ești încă printre noi, ca esti mândra si ca te bucuri pentru reușitele noastre.

Sursa foto: google 

Cele mai bune investiții 

  

Ne cumpăram rochii, pantofi, genți…cu nemiluita, pe care le purtam un sezon, maxim doua, pentru ca se demodează. Doar n-am vrea sa apărem in aceeași pantofi ani la rand.

Muncim sa ne facem case, sa ne cumpăram mașini sau telefoane scumpe.

Cheltuim o avere pe lucruri de care uitam adesea. 

Insa ne amintim cu placere un sentiment placut, un zâmbet frumos, o atingere calda, o mare limpede sau un peisaj de vis.

Si atunci, de ce nu investim in amintiri?

De ce cand suntem bolnavi si neputincioși am vrea sa dam timpul înapoi si sa alegem momente, nu obiecte?

De ce cand simțim ca ne lipsește ceva in viata noastra îndestulata, nu renunțam putin la munca?

Sa iubesti călătoriile, mâncarea buna, oameni si locuri noi ar fi de-ajuns pentru suflet sa plece impacat.

Nimic nu e ceea ce pare.

Nu va împovărați cu posesii efemere si inutile. 

Nu va lăsați stresul, rutina, ura sau răutățile sa va conducă sufletul spre încrâncenare.

Uitați tot ce v-a facut rau si lăsați ce e urat sa treaca pe langa voi fara sa lase urme.

Investiți in fericirea copiilor voștri si veti investi in fericirea voastră de mai tarziu.

Făuriti-va amintiri plăcute la care sa va gândiți peste ani zâmbind.

Cu ele veți pleca la final.