Mi-au sărit mamele în cap

Articolul precedent Mor eu pe mamele astea perfecte a făcut vâlvă pe toate grupurile de mămici. Am strâns aproape 20.000 de vizitatori unici în 24 de ore de la publicare. Cu ei au venit la pachet și haterii.

Mai multe cuvinte de ocară la adresa mea n-am mai auzit de mult. Recunosc, unele m-au distrat maxim.

Am fost acuzată că sunt împotriva alăptării. Că eu îmi hrănesc copiii cu zahar pe pâine, că sunt ignoranta, frustrata, necitită, etc. Ce să mai, cea mai rea mamă ever.

Adevărul e altul. Cei mai mulți dintre voi mă știți așa cum sunt cu adevărat. Am doi copii sănătoși, ceea ce va doresc și vouă. Asta e cel mai important. Pentru mine și cred că pentru toate mamele din lume, perfecte sau imperfecte asta e cel mai important lucru din lume.

Eu mi-am alăptat ambii copii până la 2 ani. Copiii mei nu au gustat niciodată băuturi carbogazoase, nici cu aditivi. Dulciuri mănâncă doar făcute în casă. Gătesc zilnic pentru copiii mei, de multe ori impreuna cu ei și o fac cu drag, mă relaxează gătitul. Nu sunt împotriva alăptării, sunt pro armonie între mama și copil. Dacă o mamă alăptează plângând nu am făcut nimic. E normal să fie un echilibru în tot ce facem. Și mai important e ca toți să ne simțim bine făcând acel lucru. De asemenea nu sunt împotriva vaccinării. Copiii mei sunt vaccinați, mâine cel mic îl va face pe cel de 5 ani. Deci, relaxați-vă. Nu pot însă obliga oamenii să-și vaccineze proprii copii. Nu pot interveni nici măcar cu un sfat. Mai ales că în vremurile în care trăim vaccinarea a ajuns un subiect tabu. Gen politica sau religie.

Am spus că e decizia lor. Eu pot doar să îi feresc pe ai mei, atât.

Am ajuns la concluzia că mamele perfecte exista. Ele vor să dea sfaturi, domne. Informația n-a ajuns la tine până acum în 2019 și acum ți-o livrează ea. Și tu trebuie să stai să iei lecții că ea știe ce spune.

Nu înțeleg de ce dacă ai făcut un copil ai impresia că ești și pediatru și psiholog și educator și te pricepi la toate. Ca să te crezi altceva decât ești e nevoie de mai mult de 2 cărți de parenting.

Nu cred că oamenii au nevoie de sfaturi. Au nevoie de acceptare și înțelegere. Dar dacă vrei să ajuți o poți face în alte moduri mai subtile pentru că oamenii s-au cam săturat de deștepți. Oamenii au nevoie de prieteni, chiar și ăia considerați ignoranți, au nevoie de acceptare și blândețe.

Articolul nu a fost scris din frustrare, a fost scris ca ajutor pentru mămicile care sunt sigură ca fac tot ce le stă în putința pentru a-și educa copiii cum se pricep mai bine.

Oricum, vorba lungă, sărăcia omului, fiecare să-și vadă de treaba lui.

Pup mămicile perfecte!😜

Eu sunt vocea voastră

Ultimul articol a avut un impact foarte mare asupra multora. Nu puțini au fost cei care au distribuit postarea și m-au felicitat in mesaje private.

Mi-am dat seama că ce simt eu, se potrivește cu ce simt mai mulți. Și mi s-a spus că eu sunt vocea celor care nu au curaj să spună.

Chiar sunt eu vocea?

Poate.

A celor plecați din țara care au uitat sa trăiască in vâltoarea și mirajul banilor. Care muncesc un an pentru o luna de libertate alături de familiilor lor. Care tânjesc după copii și după tinerețile pe care nu le-au băgat în seama la vremea lor. De la ei primesc cele mai frumoase și sincere încurajări. Ei îmi spun că le alin dorul cu articolele mele.

Eu sunt vocea adolescentelor care ziua merg la fân, nu la piscina. Ca și eu am fost așa. Care așteptau seara sa se transforme in zâne. Care își respecta părinții și ii ajuta. Care n-au bani multi, dar au curaj, forta și nebunie.

Eu sunt vocea mamelor care au scos-o la cap cu bebelușeala. Care au timp și de ele acum. Care nu s-au panicat și n-au căutat pe net rezultatele analizelor înainte să le vadă doctorul. Care au avut răbdare și au dat timpului timp. Celor care știau încă de când avea copilul o șchioapa că nu va rămâne așa toată viața.

Eu sunt vocea oamenilor crescuți la țara. Care au curaj să spună adevarul in fața oricât de dureros ar fi. Care s-au scăldat in gârla și au furat cireșe. Au prins peștii cu sticla și au căzut in ape înghețate.

Eu sunt vocea fetelor care nu pun preț pe firme. Care cumpăra ce le vine bine, nu doar niște etichete. Care caută piese vintage in magazinele second hand și le poartă cu stil și cu mândrie chiar dacă acum își permit orice.

Eu sunt vocea celor care nu se rușinează de trecut și de rădăcini. Care fac poze mâinilor bătrâne muncite și arse de soare. Care au respect fața de tradiții și neam.

Eu îmi asum intotdeuna faptele, fără să ma scuz pentru ce ma face fericita.

Eu de fapt, vreau ca vocea mea sa se audă in faptele copiilor mei. Prin ei vreau să mai rămân și când n-o să mai fiu.

Doua luni de blogareala

  

Hei, blogul meu tocmai ce a împlinit doua luni.
Ce repede a trecut timpul si ce repede a crescut blogul meu.
Deocamdată n-o fac pentru bani, iar vizitatorii unici sau vizualizările nu ma interesează prea tare, deși au fost si 1000 pe zi.
Ceea ce pentru un blog aflat la inceput de drum cu articole scrise exclusiv pe telefon, inseamna enorm.
Am intrebat multe persoane ce părere au despre faptul ca scriu.
Unele mi-au facut complimente, altele au tăcut in semn de nesustinere, altele au fost categoric împotriva.
Pai, sa le luam pe rând.
Mama, e clar împotriva. N-are internet dar toata lumea ii spune cam despre ce scriu si chiar daca a plans cand i-am citit ce am scris de ziua mamei, tot n-am induplecat-o.
„Bine, e frumos, dar acum șterge. Cat o sa fie scris acolo? Ce ti-o fi plăcând tie sa stie toata lumea despre viata noastra, nu stiu…”
In ultimul timp ii place ca scriu despre Dumnezeu, cu asta e de acord.
Cineva mi-a spus ca scriu ca n-am ce sa fac.
Hmm, cu doi copii mici sa n-ai ce sa faci? Nu prea cred.
Da’ respectivul n-are copii, de unde sa stie?
O prietena: ” Da, bine ma, o sa citesc, lasa-ma cu blogu’ p…”😂
Acum zice ca e dependentă 😘
O sora: ” Sis, ce proasta esti! Mi-au dat lacrimile.”
Sunt persoane pe care nu le-am vazut niciodata si care ma încurajează foarte mult.
O doamna chiar a ținut sa ma întâlnească intr-o zi sa-mi poată spune ca ii place foarte mult.
Nu stiu cum sa le multumesc.
N-am crezut niciodata ca o sa se ajungă la momentul in care cuvintele mele sa emoționeze oamenii.
Sunt copleșită si nu ma pricep deloc sa le răspund pe măsura susținerii lor.
Ma bucur de asemenea ca am întâlnit bloguri pe care le citesc regulat si oameni din spatele lor de la care am multe de învățat.
Pana in urma cu cateva luni chiar credeam ca nu am nici un talent.
Cum se pricep unii la pictat, sau la croșetat, la cântat, etc. Ei, eu ziceam ca sunt anti-talent. 
Acum nu mai cred asta, imi place ce fac si stiu ca mai am multe de învățat si că treptat o sa reușesc.
Eu sunt sigura ca nu plac multora. Si nici cu ce scriu eu nu sunt de acord, dar știți ceva?
Nu conteaza deloc, pentru ca si cei care ma susțin si cei cărora nu le place, ma citesc oricum.o fac asa de curioși, sa aiba ce sa comenteze.
Asa ca…ce mai conteaza?
Scriu aproape numai noaptea cand copiii dorm si e liniste in casa.
Am prietene bune, care m-ar putea asculta dar aproape toate sunt departe de mine.
Uneori ma simt singura si asta e relaxarea si refugiul meu.
Imi place sa scriu si cat timp numărul celor care ma susțin e categoric mai mare decat al celor împotriva, voi continua s-o fac.
Si aia care sunt împotriva, sa stea cuminți, ca acuș le pregătesc un articol. Sigur nu le-ar placea.
Sa va mai cer părerea?
Sau v-am speriat?