Ma plâng intr-una. Ba ca nu dorm, ba ca n-am timp pentru mine, ba ca sunt obosita… In sinea mea mai mult, ca in fata oamenilor nu recunosc nici moarta, fac pe vesela mereu.

Ma plâng de gălăgia copiilor, de faptul ca nici la wc nu pot sa merg fara însoțitori. Ei vor in orice moment al zilei cu mami, sa-i îmbrace mami, sa-i culce mami, sa-i plimbe mami, mami, mami, mami.

Ca stau la 4 si urc inevitabil plină de bagaje in fiecare zi de la Dumnezeu si mereu ma gândesc, cine m-o fi pus sa aleg tocmai apartamentul asta?

Ma mai plâng, de asemenea, ca nu-mi ajung banii pentru toate planurile extravagante din mintea mea.

Ma lovesc prin casa noaptea de jucării si rostesc ca pt mine o înjuratura, in timp ce merg sa prepar ceva si pentru stomacul meu flamand.

Cand zic, Doamna ajuta ca scăpai, hop, ca s-a trezit un păpușel care vrea apa.

Mai culca-te Ano!

Daca reușesc sa ma culc si eu vreo ora-doua, zic ca au trecut 10 minute cand ma trezesc, asa de nedormita sunt.

Dar cand ramân singura ( rar, dar se mai întâmpla ), si ma uit ca toanta in jurul meu, mai ca-mi vine sa ma duc dupa ei, de ciudata ce pare casa mea fara smiorcăieli.

Si ma uit ca e plină casa cu de toate. Nu e nimic ce mi-ar trebui si nu gasesc in ea. Si copiii sunt frumosi si sănătosi, nebunici si năzdrăvani. Si se iubesc si ne iubesc si ne iubim intre noi asa cum ne pricepem. Si e frumos, ca atunci ma simt bogata, cand am timp pentru mine, iar eu aleg sa-l petrec uitandu-ma pe camerele de la gradi dupa ei, in loc sa-mi fac unghiile.

Aaa, si cand plec singura cu mașina fara sa fac vreo gafa prin trafic, atunci chiar ca ma cred ” the Queen of the world „.

Zic sa ma bucur acum de ei, ca vremea trece amețitor de repede si m-or părăsi in curând, si ce le-oi mai duce dorul… 

Vedeți? Eu v-am zis ca uit mereu cat sunt de bogata.