Doamna Haita

Publicat de de Anna Georgescu

Doamna Nicoleta Haita.

E puțin mai tânăra decât mine. Pentru că nu auzeam ce spune, și-a dat masca jos. Ochii ei mari, maro închis, se potrivesc acum cu restul chipului. Zâmbește frumos, are dantura curată, dar parcă o reține ceva să râdă cu adevărat.

Doamna Haita e clienta mea. Dar de ce nu o cheamă Haica? Parcă tot restul comunității de romi se numește așa. Avusesem în ultimele zile zeci de clienți cu numele de familie Haica.

Îi spun și ei curiozitatea mea. Atunci a zâmbit. Socrul ei și-a schimbat numele. Nu mai putea să fie confundat cu alți oameni care se numesc la fel. Mereu venea cineva și îi tăia curentul pe nedrept. El plătea, dar era confundat cu cei care nu plăteau și asta i se întâmpla mereu. Casele nu sunt numerotate corect, de acolo confuzia. De atunci s-a hotărât să îl cheme Haita pe el și pe neamul lui.

Am întrebat-o lucruri personale. E necesar pentru veșnica actualizare a datelor. A răspuns rapid la toate. Am ajuns la câți copii în întreținere are. A spus că 3. Apoi a rectificat. “Doi copii mai am”. A oftat. N-am vrut să o întreb direct ce s-a întâmplat. Nu pentru că nu voiam să stiu, ci pentru că părea dureros după cum i s-au întristat ochii. Am tăcut amândouă. După câteva minute mi-am luat inima în dinți și am întrebat-o ce s-a întâmplat.

Eram curioasă, m-am certat în gând că am insistat puțin. Mi-a povestit tot. Îmi venea să mă opresc din treabă. Nu puteam, dar m-am străduit să o ascult fără să o întrerup.

Erau toți în curte. Băiatul de 6 ani se juca pe lângă cal. Nimeni nu știe cum s-a întâmplat, poate a fost prea repede ca cineva să observe. L-a lovit calul din senin. Calul blând care nu lovea niciodată.

Au fost la cel mai apropiat spital unde l-au cusut. Apoi pentru investigații au mers la Pitești. Acolo au așteptat pe holuri 6 ore înainte să intre la tomograf. Nimeni nu spunea nimic. A plâns și s-a rugat de toți să-i spună ce are. Au fost marginalizați, lăsați pe holurile spitalului să aștepte.

A intrat în comă, a fost transportat la București și doar atât mai știe.

S-a întâmplat atât de repede. Nici nu știe cum s-a putut întâmpla asta. N-a știut niciodată că a fost așa grav lovit. A durut asta mai mult decât orice. Poate l-ar fi putut ajuta cineva, dacă l-ar fi luat în seamă mai repede. Poate dacă nu erau de altă etnie. Dumnezeu știe.

Aveam în fața mea o mamă. De etnie romă sau româncă, mama tot mamă e. A zis că poate dacă n-ar fi vorbit tot timpul cu el, poate că asta i-a făcut rău lui. S-a învinovățit ea însăși pentru moartea lui. Și azi o mai face. E tragedia vieții ei. Ultimele cuvinte pe care le-a auzit au fost: “Lasă-mă în pace!”, spuse din durere probabil.

Acum, la aproape doi ani de la pierderea îngerului ei, ea încă mai spune că are trei copii. Ceea ce mi se pare cel mai frumos lucru din lume din toată povestea asta.

N-am putut și nici n-am vrut să-i fac poza. Poate ajunge și la ea povestea despre ea. Aș vrea să știe că o admir pentru putere și sunt mândra că face parte din campania mea.

Corina

Publicat de de Anna Georgescu

Corina, parte din campania #femeiputernice.

Corina are 27 ani. 27 de ani în care a trebuit să reziste ca să poată fi acum numită o femeie puternică. De fapt o cheamă Paula în acte. Poartă numele tatălui ei în buletin, dar peste câteva luni, când se va căsători o să-l schimbe și în acte.

Pe mama ei o chema Corina. Nu împlinise nici măcar un an când a murit. Supusă la violențe inimaginabile, s-a despărțit de tatăl agresor. Știa că sunt în pericol amândouă și trebuia să dispară din viața lui o perioadă.

A plecat cu bebelusa de numai câteva luni la niște rude la București. Au stat trei luni acolo pana când s-au întors în vizită la bunicii Corinei. Au făcut un grătar. Corina a plecat să ia din casa rudelor de peste stradă ceva din congelator. Singură. Paul, sotul, pentru că nu apucase să divorțeze a urmărit-o. Părăsit și gelos pe noua viața a ei, a ucis-o în câteva minute cu multiple lovituri de cuțit. Că a fumat apoi lângă cadavru, că a stins țigara într-un mod macabru, că a anunțat rudele de crima săvârșită nonșalant, nu mai e cazul să vorbim.

Paula, bebelușa de numai 11 luni a devenit Corina. A rămas în grija bunicilor. Apoi în grija unchiului și a mătușii. A schimbat case multe și nu și-a găsit locul nicăieri.

E lângă mine și povestește liniștită. Nu o afectează nimic. E frumoasă și zâmbește cu ochii semilună.

Tatălui ei în acte, nu în suflet, i-au dat 15 ani de închisoare. Pentru că a mers singur la poliție, a colaborat cu ei și s-a comportat bine în închisoare, a executat doar 12. Atunci l-a și văzut pentru prima dată. A atins-o pe umăr intr-o zi într-un magazin și i-a zis că e tatăl ei. S-a speriat atât de tare încât a căzut, a alergat, a căzut iar. A ajuns plină de sânge acasă. Cu atac de panică. Nu era teama de ce auzise despre el. Era vorba despre niște scrisori trimise bunicii ei din închisoare în care îi spunea că o să iasă și o s-o omoare și pe ea. Văzute și citite cu ochii ei. Nu spusese nimănui că știa de ele. Erau ascunse. Le găsise din greșeala.

Au trecut anii și el s-a recăsătorit. Spune că l-a găsit pe Dumnezeu acum. Are și copii, surorile Corinei. Nu au păstrat legătura. Nu vrea să știe de el. Când i-a răspuns la telefon, după multe insistențe din partea lui, i-a spus “Nu vă cunosc. Nu mă mai sunați, vă rog!” Atât. Nu a plâns, nu a vorbit urât, doar atât.

Acum e bine. Așa spune. Cred că așa spun femeile puternice ca ea. Bunicii au murit și ei. E adult acum și trebuie să-și poarte de grijă singură. Zice că e bine, dar eu știu că plânge pe dinăuntru.

Am întrebat-o când a simțit că e greu? Pentru că atunci când era mică s-a simțit iubită de toți. De drag că era mai mică, de milă pentru că rămăsese fără părinți. Dumnezeu știe. A răspuns că i-ar fi plăcut să fie cineva să o îndemne să se țină de școală. Nu doar liceul. Să meargă mai departe. N-a avut cine. Și nu s-a vândut pentru bani. A iubit oamenii sincer. Nu a ajuns o paria în societate. Nu poartă ură nimănui. E puternică, merge mai departe. Sunt mult mai multe se spus despre ea, am înglobat aici doar o parte.

Am îmbrățișat-o la un moment dat. Mi-a plăcut de blândețea ei. Se va căsători curând. Muncesc amândoi, locuiește la el, e cuminte cu ea și nu are ce să-i ceară mai mult de cât îi oferă. Chiar am crezut când a spus ca se simte iubită și liniștită. Dar mai e ceva. Ea avut mereu o grijă în suflet, că nu știe unde îi e locul. Pe care acum l-a găsit, lângă cel pe care l-a ales pentru totdeauna.

Și nu știe încotro s-o mai apuce atunci când lucrurile poate, nu vor mai fi roz. Asta o fi de fapt umbra din zâmbetul ei.

Nicoleta

Publicat de de Anna Georgescu

Nicoleta, parte din #femeiputernice.

Nicoleta e printre cele mai puternice femei din campania #femeiputernice. Nu întâmplator am ales povestea ei ca debut al campaniei. E poate cea mai răsunătoare dintre cele care urmează.

S-a căsătorit la 19 ani cu cel care avea să-i fure inima copilei de atunci. Mustața lui neagră și aerul de bărbat puternic ce plutea în jurul lui au făcut-o să fugă cu el.

Aveau de toate. Părinții au consimțit relația într-un final și au avut nunta de vis. Locuiau intr-o casă mare, lucrau amândoi la aceeași fabrică, el se ocupa și cu negoț de animale. Aveau tot ce le trebuia: mașină, casă, cai, vaci, porci, animale suficiente cât pentru o fermă. Au venit la distanță de 3 ani, doi copii: o fetiță blonduță și bucalată și un băiețel grasun. Părea că au viața perfectă, până intr-o dimineața rece de toamnă.

La 7 dimineața el a plecat cu treabă de acasă. Nicoleta a rămas în pat cu băiețelul de numai 9 luni. Îl legăna atunci când a venit poliția acasă și a rugat-o să vină să recunoască un cadavru.

La numai 3 km de casa ei, soțul și prietenul cu care plecase de acasă erau morți într-un accident de mașină teribil. Intrase cu mașina sub un tir. Șocul a fost prea mare pentru ea. Soțul ei, tatăl copiilor zăcea fără suflare in fiarele contorsionate ale mașinii. A leșinat, a căzut în balta de pe marginea drumului. Atât își mai amintește.

De aici înainte viața ei a fost în toate felurile numai ușoară, nu. A fost dată afară din casă cu amândoi copiii de părinții soțului. S-a trezit fără nimic în mai puțin de 6 săptămâni. Și-a strâns lucrurile și a plecat la țară la părinții ei de mâna cu fetița de 3 ani și în brațe cu bebelușul de 9 luni. Nu putea rămâne acolo mult timp. Părinții erau bătrâni, iar copiii aveau nevoie de educație.

De la fabrica unde lucra i s-a dat o cameră într-un cămin de nefamiliști. Au locuit toți intr-o cameră de câțiva metri pătrați cu baie comună timp de 10 ani. Nu o supăra faptul că era greu să le ofere necesarul copiilor orfani de tată, cel mai rău era că nu aveau o casă. Băiatul mergea la creșă de luni până vineri. Ea lucra pe schimburi, o durea că nu poate să-l sărute de noapte bună, dar aveau nevoie de bani.

Mergea miercurea și îi schimba hăinuțele și îl lua vineri să-l ducă la țară. Ea a lucrat tot timpul. Și-a cerut dreptul la moștenirea copiilor în instanța. A renunțat după 7 ani de recursuri primite din partea rudelor soțului decedat. Pur și simplu n-a mai avut bani, a fost nevoită să renunțe.

Copiii au crescut mai mult singuri.

Totul până când fundația Habitat pentru Umanitate i-a dat 11.000 $ pentru a-și cumpara o casă. N-a găsit în oraș. A găsit la marginea orașului un apartament cu două camere. Era mai mult decât sperase. Plătește rate și acum la apartament, dar e mândră că fata și băiatul ei au plecat în lume dintr-o casă și nu dintr-un cămin de nefamiliști.

Nicoleta e bunică acum. Fata ei, profesoară în București are o fetița, alinarea cea mai mare pentru ea. Băiatul e bine, are logodnica și locuiește la țara. Și-a refăcut și viața. La 44 de ani viața i l-a scos în cale pe fostul iubit din tinerețe. Si lui i-a murit soția. Acum își trăiesc tinerețea pierdută împreuna, în casa lui. Călătoresc, merg la serviciu, conviețuiesc liniștiți amândoi.

Viața ei a intrat pe făgaș normal. După toată suferința trăită, e timpul ei să trăiască. Mi-a povestit resemnată toate prin câte a trecut. Are o blândețe și o forță in același timp în privirea-i tristă. #femeiputernice ca ea mai rar. Nicoleta e un fenomen pe care am vrut sa-l povestesc frumos.

P.S: bunicii din partea tatălui nu s-au interesat niciodată de copii. A insistat sa-i ia la pomana de 7 ani și i-a adus înapoi câteva ore mai târziu cu o sticlă de lapte de 2 litri.