Sunt convinsă ca exista persoane care se întreabă (ca și mine de altfel), atunci când am văzut cartea pentru prima data, de ce  conține doar 90 de pagini. De asemenea cei care o citesc ma roagă nerăbdători sa o scriu pe următoarea, curioși de ce s-a mai întâmplat sau poate indemnati de dorința lor de a descoperi și alte întâmplări sau amintiri in care s-ar putea regăsi. 

Ma simt obligată acum sa le răspund cererii lor din respect pentru ei și mai ales pentru cuvintele lor frumoase cu care m-au felicitat. Din păcate, in viitor nu voi mai putea scrie o carte. Nu pentru ca nu vreau, nu pentru ca nu am inspirație ci doar pentru ca mi-e greu. 

Mânată de la spate de o mulțime de oameni care au crezut in mine, mare parte din ei, cititori ai blogului, am scris cartea „Viața perfecta? Poate pe Facebook” așa cum m-am priceput, fără cunoștințe prea multe despre ceea ce urmează sa fac, mai mult in joaca. Niciodată nu m-am gândit ca lumea o sa o placa atât de mult încât sa fie dorita chiar si de oameni care nu locuiesc in România. Acum, trebuie sa dam cărțile pe fata, sa le spun adevarul. Eu nu am un calculator, nici măcar un laptop, dar asta nu m-a dat înapoi, așa ca am hotărât ca o voi scrie pe telefon. Și așa am și făcut, am luat aplicația word și m-am pus pe treaba. A ieșit ce a ieșit și nu-mi pare rău deloc pentru nebunia acesta. La lansarea de la Târgul Internațional Gaudeamus când am văzut-o prima data m-am rușinat. Când am scris-o pe telefon as fi putut jura ca e foarte groasa, așa mi se părea când dădeam scrol pe ecran de ma durea degetul. Dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, așa ca am acceptat cu greu ca ea arată așa. Mai ales ca după lansarea mea a urmat o lansare a unei cărți de 600 de pagini! Va dați seama ca a mea părea o brosura pe lângă titan. 

Îmi pare rău ca ma opresc aici deocamdată și ca nu pot satisface dorința cititorilor de a mai scrie încă o carte, dar momentan nu văd nici o portița deschisă de a cumpara ceva care sa-mi faciliteze munca, (  tocmai ce s-a stricat aparatul de aerosol al copiilor, deh ) iar pe telefon e groaznic, n-as mai repeta nebunia. 

La un interviu dat unei televiziuni locale am fost întrebata de ce am ales sa scriu pe telefon și am dat un raspuns in care am spus adevarul pe jumătate, ceea ce nu-mi face cinste deloc. Am spus ca a fost mai comod, ca mi-a fost teama sa nu-mi pierd inspirația și ca doar așa m-ar fi permis copiii, ocolind de fapt adevăratul motiv ca nu am avut cum altfel. 

M-a chinuit mult timp gândul ca le ascund oamnilor adevarul, ca ei ma percepeau ca pe o scriitoare in adevăratul sens al cuvântului. Adică o tipa care scrie in liniște pe un laptop alb la biroul ei dint-o camera luminoasa. Nu a fost deloc așa și ma bucur ca am avut curajul sa va dezvălui acest lucru. 

Cartea e scrisă pe telefon pentru ca doar pe el l-am avut. Ea  îmi aparține și nu mi-e rusine sa spun.