Am lăsat copiii singuri acasă și am plecat la serviciu

Într-o dimineață, acum câteva zile, bunica s-a simțit rău. Copiii ar fi trebuit să rămână cu ea. În câteva ore plecam amândoi la serviciu, iar ei nu aveau cu cine să rămână. Mama nu putea să ajungă la ei, rudele aveau fiecare planurile lor, așa că n-am avut încotro decât să-i lăsăm singuri. Prieteni mulți nu prea avem si nici nu putem abuza de cei pe care ii avem. Ne făcusem un plan pentru câteva ore, dar îmi treceau o mie de gânduri prin cap.

Unul dintre ei s-a logat la platformă, celălalt nesupravegheat nu se descurcă. Ce să-i cerem? Are doar 6 ani. L-am lăsat să se joace.

Când a fost să ies pe ușă să plec mi s-a făcut rău. Ce o să facă ei? Cum o să se descurce? Ce o să mănânce? Dacă lasă apa dată drumul? Dacă se petrece ceva cu ei și nu avem cum să reparăm? Și mai ales, vor fi ei în siguranță singuri atâtea ore? Am auzit din prag cum îmi striga mezinul: “Mama, să vii repede de la serviciu, da?” Pff, mi s-a îndoit inima instant, eram terminată.

La serviciu am stat ca pe ace. Nu puteam să vorbesc cu ei, doar tatăl putea. El mă ținea la curent. Internetul căzuse, cel mare plângea că nu se mai poate loga. Eram din ce în ce mai ingrijorată. Se panicase sărăcuțul, dar s-a rezolvat puțin mai târziu. Și nu trecuse decât o oră și un pic.

Cu o seară înainte primisem un telefon nou. O prietenă mi-a scris să mă felicite. Nu-mi prea ardea de bucurii. A simțit imediat. Când a aflat de ce eram amărâtă a fost și ea îngrijorată. Mi-a scris rapid că ea nu poate sta indiferentă la situația mea și că merge să-i ia la ea. Am insistat să nu. Are și ea doi copii, ce-avea să facă cu patru? Eu veneam târziu de la serviciu. Era prea mare deranjul. Nu am avut mult de obiectat, nu a acceptat refuz.

Ei s-au îmbrăcat singuri. Ba mai mult, cel mare l-a ajutat pe cel mic, i-a căutat haine și au fost gata de plecare. Mai târziu mi-a trimis chiar și poze cu ei. Au făcut orele toți. Au mâncat împreună, s-au jucat împreună.

M-am gândit mult la asta. Era incredibil de unde poate veni ajutorul. Plecasem de acasă fără nicio speranță. Cum aveam eu un noroc așa venit de Sus? Cum se face că practic un străin sare în ajutorul tău? Cât de nobil să fii să faci așa ceva? Nu am cuvinte să-i mulțumesc. E prea puțin orice aș zice.

Ea, senină și zâmbitoare după o zi cu patru copii in casa mi-a zis că noi mamele trebuie să ne ajutăm între noi. Că nu a fost mare lucru și că oricând pot apela la ea. Aveam un nod în gât. Știu că nu i-a fost ușor, dar totuși glasul ei m-a liniștit.

Ce om bun, am gândit în sinea mea. Ce suflet mare are. Cum ea, dintre toți cei care ne sunt apropiați a făcut asta? Voi rămâne veșnic îndatorată femeii ăsteia. Prietenia ei e pentru mine mai mult decât pot înțelegem

Va trebui să iau măsuri urgent. Nu știu ce voi face. Habar n-am ce va mai fi. Știu doar că trebuie să îmi setez niște planuri pe termen lung. Nu îmi permit să-i pierd. E și așa o perioadă grea pentru ei. Cel mic va învața să scrie online în curând. Cum o să reușească dacă nu va fi nimeni să-i țină mâna pe stilou? Copiii mei mă vor reprezenta. Vor fi bunul meu cel mai de preț dat societății. Nu-mi permit să greșesc.

Dar am așa o încredere că va fi bine.

Ajutorul vine pe căi neașteptate. Când încetezi să mai speri. D-aia vă zic să nu vă pierdeți speranța nicicând. Pe mine m-a salvat o prietenă, iar eu trebuie la rândul meu să duc binele mai departe. Nu știu cum, dar o voi face. Promit!