Întârziată, dar măcar machiată

Publicat de de Anna Georgescu

Mobilizarea generală atunci când trebuie sa plecam undeva sau trebuie sa ajungem la o anumită ora, mereu mi-a dat bătăi de cap. Aproape niciodată nu ma încadrez in program.

Sunt întârziată de meserie. De multe ori nici măcar nu depinde de mine. Ca eu ma pregătesc cu 3 ore înainte și fix când sa ieșim face o criza unul dintre băieți. Ca vrea nu știu ce pulover, sau ca vrea o punga in care sa-și bage câteva jucării. Ca sa nu mai spun cât durează îmbrăcarea…

Jur, ca îmi vine sa-i iau in pijamale de multe ori. Dacă e bluza pe plac, nu e ok tricoul. Dacă sunt pantalonii, nu sunt șosetele. Fac la ture la șifonier, de nu va imaginați.

Cel mare plânge de obicei după Ursulețul pe care îl are de când avea 1 an. Zic ca plânge, pentru ca uitucul, tot timpul îl uita pe unde mergem. Recuperarea lui e dureroasa atât pentru el, pentru ca îl iubește ca pe ochii din cap, cât și pentru urechile noastre care trebuie sa-i audă văicărelile și plânsetele.

Asta micu’ e cu o tigaie după el de vreo cinci zile. Am primit-o eu de la Moșu’ și s-a îndrăgostit el de ea. Face baie cu ea, doarme cu ea, mănâncă cu ea, pe wc tot cu ea. M-a disperat! Mi-e și rusine când ma duc in vizita la cineva. Apar cu trupa lu papuc după mine și cu tigaia, bineînțeles. Nici nu mai știu cum sa le explic oamenilor.

E greu, ce sa mai.

Nu ne încadram in timp, doamne ferește!

Acum, de când am învățat sa ma machiez, durează mai mult. Ce întârziam înainte, acum e mai gravă treaba.

Nu-mi mai vine sa dau peste ochi, o fac ca la carte, nene! Conturing, highlighter, tot tacâmul.

Capul familiei o sa cedeze cu nervii in curând, cu mine o ferchezuita și cu băieții niște suciti. El mereu e gata primul cand noi suntem abia pe la jumătate.

De plictiseala a început și el sa-și facă freza mai mult timp, măcar sa nu stea degeaba.

Noi ieșim pe usa, cum, necum, dar in urma noastră lăsam haos. Când ne întoarcem, dacă nu trebuie sa ne băgăm la somn, ne apucam de curățenie.

Dar știți ce haos frumos lăsam? D-ăla de casa vie. De casa locuita de oameni care se iubesc și se accepta așa cum sunt. Care se așteapta și se iartă și se carta și iar se iartă.

De urme de creion pe fata de masa și de șervețele umede pline cu fard. De biscuiți in covor și de urme de mâini pe acvariu. De hârtie de la baie desfăcută juma’ de sul.

Așa e la noi. E gălăgie și e dezordine 70% din timp, dar e iubire și râsete 100%. Noi ne-am obișnuit sa întârziem tot timpul, mai rămâne tati sa se acomodeze cu asta. 😜

Sunt la țara. E perfect! 

Publicat de de Anna Georgescu


N-am vrut sa petrec aici zilele astea, dar aici aveam nevoie sa fiu ca sa ma pot regăsi. 

Am ratat festivalul Untold din cauza unui deces in familie. Cel mic urmează un tratament, pentru ca boala asta tot revine, fir-ar sa fie. Weekendul acesta sunt 40 de grade, care se simt de 50. Am avut o săptămâna infernala și nu știu cum de mai gasesc puterea sa zâmbesc. 

Acum caldura a mai trecut. S-a inserat de-a binelea și nu ne vine încă sa intram la somn. Suntem toți la poarta, salutam oamenii de pe drum. Cel mare ma pune sa-i spun numele trecătorilor. Pe mulți nu-i mai cunosc nici eu, dar inventez ca sa nu stric jocul. 

Dintre copacii din pădurea din fata noastră iese luna mare și semeață. E strălucitoare ca un soare. Le-am arătat-o și lor ca sa ne bucurăm împreuna. 

Vecinul de peste drum are o magazie cu un pod plin cu fan, din care se scurg câteva paie pe margine. Semăna cu un șirag de apa. 

Răcoarea ne face bine din moment ce pofta de ras a nebunicilor mei e molipsitoare. Râd și eu de râsul lor. 

Nu e nimic care sa-mi strice liniștea. Nici măcar mașinile care s-au mai întețit prin fata noastră. Din una, cineva îmi face cu mâna. Era Rodica, o prietena, dar mi-am dat seama prea târziu ca sa mai pot raspunde salutului. Lucrurile astea mici și neînsemnate pentru mine înseamnă ca timpul se oprește. 

Înseamnă ca fac parte din ceva mare, ca aparțin cuiva. 

Nu cred ca aveam nevoie de muzica zilele astea. Sau de agitație. Cred ca de fapt căutam liniștea de acasă cu tot ce înseamnă ea. Căutam odihna și tratament cu râsete, pe care le aud non stop. 

Eu aveam nevoie sa fiu aici. 

Vecinul de peste drum are un pod plin cu fan din care ies câteva paie pe margine. Vad mult verde in fata mea care ma face sa simt prospețimea și vigoarea aerului de țara. Aici totul e prospăt. Nimic nu e alterat, totul se păstrează exact ca acum 20 de ani. 

Ma simt mica din nou când aud râsete prostesti din care nu se mai pot opri. Sunt fericiti ca sunt aici, iar eu am inima plină de bucurie când văd ca aici, acum, totul e perfect. 

„Mami, nu vreau sa mori”

Publicat de de Anna Georgescu

Sâmbăta și duminica trăiesc, iar in timpul săptămânii supraviețuiesc. Zic asta pentru ca weekendul înseamnă timp cu băieții, de obicei la țara la răcoare si la aer curat, cu bălăceală în apa răcoroasă a micuțului râu din sat și mâncare gustoasa ca la mama acasa. 

În doar doua zile, creez niște legături strânse cu ei cât sa ma tina toată săptămâna. Atașamentul e și pe parte fizica (îmbrățișări, pupici, ținut in brațe și atingeri) cât și pe parte emoțională (cuvinte frumoase, blândețe, toleranta și răbdare). 

Copiii au nevoie de un lider in fiecare zi. Au nevoie de cineva care sa ii îndrume și sa le stabilească limite. In lipsa unui lider ei își vor forma singuri regulile, iar de cele mai multe ori nu sunt ceea ce le trebuie. Se vor atașa de copiii mai mari si mai autoritari, sau de alți adulti din viața lor pe care ii vor urma orbește. Vorbim mult și încerc sa ascult și mai mult. De cele mai multe ori ma topesc când aud „mami, tu ești iubita mea!” . Mai aud și ești o rea, atunci când e timpul sa fiu lider. Sau ” nu mai vorbesc cu tine.” Răspunsul meu intotdeuna e „Eu tot te iubesc, dar trebuie sa fim corecti” 

Au momente in care zbuciumul lor e la cote maxime din motive care pentru un adult par prostești. Ca s-a rupt o jucărie, ca nu se poate urca pe un buștean, ca nu reușește sa închidă o cutie. Asta poate declanșa o criza de plâns puternica pe care nu mereu stim cum sa o potolim. Dacă pentru noi nu înseamnă mare lucru, pentru ei înseamnă tot. Lumea întreaga a lor e joaca. Sa reușească sa închidă cutia pentru ei înseamnă tot atât de mult cât înseamnă pentru noi reușita unu examen, a unui interviu. Nu reușesc întotdeauna sa ii împac, sa fiu constant blândă și intelegatoare pentru ca sunt om și ca și ei am zile bune și mai puțin bune. Dar intotdeuna încerc sa fiu mai buna decât ieri. Ii imbratisez, ii pun sa mai încerce, sa nu se dea bătuți, ii ajut și sunt lângă ei cu un umăr pe care sa plângă. 

Și fac bine bag de seama, pentru ca aud „te iubesc-uri” din ce in ce mai des.

Azi in mașina, cu capul in poala mea, cel mare mi-a spus ca nu vrea sa mor niciodată. Nici eu și nici tati. El știe deja la 5 ani jumate ca toți oamenii mor. Și pentru câteva secunde nu am știut ce sa mai spun. 

M-am blocat pentru ca vreau sa fiu sincera. Știu ca singura certitudine in viața e moartea. Nu sunt sigura de ziua de mâine, de aniversarea din toamna, de Crăciunul viitor, sunt sigura însă ca la un moment dat nu voi mai fi. Și e greu sa fii cu picioarele pe pământ când minunea blonda mica, cu gropițe in amândoi obrăjorii, spune ca nu vrea sa mori.

M-am desumenit repede și i-am spus ca nu e cazul sa vorbim despre asta pentru ca de obicei oamenii mor bătrâni și pana atunci mai sunt multe zile frumoase in care o sa ne distram împreuna. I-a convenit, m-a îmbrățișat și m-a pupat pe picior. 

Și eu l-am iubit si mai mult. 

La Costinești cu copiii

Publicat de de Anna Georgescu

 Nu ne-am aventurat departe cu copiii, am mers la noi la Costinești. N-am stat niciodata in aceasta statiune si am zis ca daca tot găsisem ceva cu vedere la mare, foarte aproape de plaja, de ce nu? Mai ales ca noi am plecat de acasa cu gândul ca o sa mergem sa le arătam stațiunea tineretului ca la anul sa meargă singuri 😂

Ce-am găsit acolo m-a uimit. In primul rând marea, extrem de curată cu o culoare atat de vibranta de ma întrebam in ce tara ma aflu. O sa va arat si poze sa nu ziceți ca mint. 

Ma gândeam ca o sa fie gălăgie, ca n-o sa-mi pot culca băieții… De unde? Zona liniștita cu vreme frumoasa combinatia celei mai bune alegeri. Atat de liniste incat auzeam noaptea doar marea si greierii. 

Nu numai marea m-a impresionat, ci si oamenii, curățenia, faptul ca pe plaja nu se mai mănâncă semințe, ca lumea își strângea gunoiul, nu deranjau pe nimeni cu nimic. Cred ca exista speranța de mai bine. Am vazut tineri care se distrau frumos, oameni simpli si frumosi si am ramas plăcut impresionata.

Cu copiii a fost haos, fugeau care pe unde putea, la masa luau o gura si plecau, am stat in garda non stop. Dar chiar si asa, ne-am distrat cum n-am mai facut-o de mult. 

Eu cand plec in vacanța n-am stare, nu pot sta asa sa vegetez, asa ca in fiecare seara luam cina in alte stațiuni. 

Baietii au fost atat de fericiti ca mai mult au țopăit decat au mers. Le-am prelungit programul, adormeau tarziu pentru cat erau obișnuiți s-o faca. Nu s-au mulțumit, voiau mai mult. Ii apuca o chicoteala la culcare de ma bufnea rasul si pe mine cand vedeam ca n-am ce metode de potolire sa mai folosesc. 

Sunt doi, au vârste apropiate, sunt baieti si ne-au pus capac. Ne-au enervat, ne-au epuizat, ne-au istovit si ne-au facut sa ii iubim mai mult in fiecare zi.

S-au înțeles perfect, s-au jucat impreuna, s-au ținut de mâna si au facut atatea năzbâtii cat pentru un an întreg. E tot mai greu sa-i țin in frâu, dar tot mai usor sa-i vad cum se descurca singuri. 

Recomand Costinesti cu tot dragul. E stațiunea tineretului si a familiei.

Uit mereu ca sunt bogata

Publicat de de Anna Georgescu

Ma plâng intr-una. Ba ca nu dorm, ba ca n-am timp pentru mine, ba ca sunt obosita… In sinea mea mai mult, ca in fata oamenilor nu recunosc nici moarta, fac pe vesela mereu.

Ma plâng de gălăgia copiilor, de faptul ca nici la wc nu pot sa merg fara însoțitori. Ei vor in orice moment al zilei cu mami, sa-i îmbrace mami, sa-i culce mami, sa-i plimbe mami, mami, mami, mami.

Ca stau la 4 si urc inevitabil plină de bagaje in fiecare zi de la Dumnezeu si mereu ma gândesc, cine m-o fi pus sa aleg tocmai apartamentul asta?

Ma mai plâng, de asemenea, ca nu-mi ajung banii pentru toate planurile extravagante din mintea mea.

Ma lovesc prin casa noaptea de jucării si rostesc ca pt mine o înjuratura, in timp ce merg sa prepar ceva si pentru stomacul meu flamand.

Cand zic, Doamna ajuta ca scăpai, hop, ca s-a trezit un păpușel care vrea apa.

Mai culca-te Ano!

Daca reușesc sa ma culc si eu vreo ora-doua, zic ca au trecut 10 minute cand ma trezesc, asa de nedormita sunt.

Dar cand ramân singura ( rar, dar se mai întâmpla ), si ma uit ca toanta in jurul meu, mai ca-mi vine sa ma duc dupa ei, de ciudata ce pare casa mea fara smiorcăieli.

Si ma uit ca e plină casa cu de toate. Nu e nimic ce mi-ar trebui si nu gasesc in ea. Si copiii sunt frumosi si sănătosi, nebunici si năzdrăvani. Si se iubesc si ne iubesc si ne iubim intre noi asa cum ne pricepem. Si e frumos, ca atunci ma simt bogata, cand am timp pentru mine, iar eu aleg sa-l petrec uitandu-ma pe camerele de la gradi dupa ei, in loc sa-mi fac unghiile.

Aaa, si cand plec singura cu mașina fara sa fac vreo gafa prin trafic, atunci chiar ca ma cred ” the Queen of the world „.

Zic sa ma bucur acum de ei, ca vremea trece amețitor de repede si m-or părăsi in curând, si ce le-oi mai duce dorul… 

Vedeți? Eu v-am zis ca uit mereu cat sunt de bogata.