Vorbeam cu o prietena la telefon pe speaker despre unde ne dorim sa mai călătorim si vine vorba despre Castelul de Lut Valea Zânelor. Aveam in gând sa mergem mai demult dar pe mine m-a dat înapoi distanța. Din Pitești pana la destinație era vorba de vreo 3-4 ore de mers cu doi nebunici fără stare in mașina. 

Ma gândeam ca ce sa găsim acolo așa interesant încât sa merite efortul.

 E, și pe când discutam noi toate astea, aude și soțul din dotare ce zic și se ambiționează sa-mi demonstreze ca nu e deloc de speriat. 

Așa ca duminica, de dimineața, ne pregăteam de plecare cu mic cu mare. In urma cu câteva zile cumpărasem o saltea pentru mașina care, practic, transforma bancheta din spate într-o canapea. Nu prea safe pentru ei dacă stăteau in șezut, dar norocul nostru a fost ca au stat numai tolăniți, deci nici un pericol. 

După un drum de 3 ore și un „Podul de piatra” cântat de peste 48 de ori, am ajuns și la castel. 

Acolo, aproape de munte, puțin mai răcoros decât ne-am fi așteptat, am fost întâmpinați de o priveliște spectaculara. Munții deasupra noastră, un rău rece și învolburat tocmai bun de aruncat pietre in el, lângă niște mese și scaune improvizate din materiale ecologice, adică fan și bineînțeles castelul in toată măreția lui. Nu e inca finalizată lucrarea, dar câteva încăperi au fost deschise publicului. Un magazin și încă o încăpere in care probabil va fi o viitoare camera in care ne vom putea caza. 

Am urcat in una din turlele castelului sa admiram priveliștea fantastica, iar copiii au fost încântați de clădirea construită lângă castel, cred ca unde urmează sa se deschida un restaurant, care avea acoperișul cu iarba crescută pe el.

Am poposit acolo in jur de 2 ore, timp in care am luat o gustare, o înghețată, ne-am alergat, ne-am făcut poze, ne-am bălăcit mâinile in apa și ne-am odihnit. 

Ma uitam la arhitectura sa neobișnuita, rupta din basme și ma minunam de locul acesta plin de verde și de natural. Nu era nimic modern in jur ca sa poata strica firescul naturii, poate și de aia mi-a plăcut atât. Sunt convinsă ca atunci când va fi gata și oamenii vor putea înnopta acolo nu va fi foarte ieftin, dar la fel de convinsă sunt și ca va merita fiecare bănuț. Văzusem tot, simțisem mult și totuși nu-mi venea sa plec. 

Nu voiam sa plec încă, încă nu ma saturasem, as mai fi vrut sa vizitez încă ceva.

 Drumul parcurs era prea mare ca sa ma limitez la un sigur obiectiv, așa ca, mi-am amintit de castelul Brukenthal care, culmea, era in apropiere, la distanță de câțiva km. Acolo am descoperit o super grădina, cu un impresionat covor roșu pe care m-am simțit ca la Festivalul de la Cannes. Copiii au alergat cât i-au ținut picioare și apoi am rămas sa luam prânzul la restaurantul din incinta Palatului.

 Lângă un rău care trecea chiar prin fata terasei pe care am mâncat am văzut cea mai frumoasa imagine a zilei. Copiii mei, singuri, chicotind și plănuind te miri ce închipuiri copilărești. Când i am văzut împreuna acolo, lângă noi, vorbind ca doi prieteni buni, am simțit ca trăiesc. Am iubit ziua aceea mai mult. Am iubit soarele și șansa de a fi langa ei. Am iubit iarba verde și clipa care voiam sa nu se mai sfârșească vreodată, cu toată liniștea și profunzimea ei. 

A rămas ca data viitoare sa înnoptăm acolo, pentru ca o parte a palatului e transformată in regim hotelier, ca sa ne putem bucura de tot spațiul acela, numai bun de alergat cu Frumoșii mei. 

Pana la urma, bag de seama, ca aventura noastră de o zi, n-a fost așa de cumplita pe cât m-a așteptam. Copiii vorbesc și acum la câteva săptămâni distanță, de Castelul Zânelor și de aventurile acelei zile, semn ca a fost o idee buna sa ne încumetam la drum. 

Așadar, o excursie cu copiii la Castel de Lut primește din partea noastră un mare yey și recomandam familiilor in căutare de liniște, natura, regăsire.