3 zile fără Facebook

Am stat 3 zile fără Facebook și n-am murit. Dar nici mult nu mai aveam.

Da, da, eu, dependentă declarată de rețelele de socializare, am stat 3 zile și puțin peste fără Facebook, Insta, WhatsApp, Messenger. Totul a început din cauza unei probleme, nu spun ce, că nu o să mă credeți și a continuat cu incăpățânarea mea de a rămâne pe “uscat”.

Prima zi

Am inchis telefonul. Nu am mai vrut să primesc nici apeluri. M-ar fi distras și aș fi fost curioasă de mai mult. Așa că telefonul stins nu avea ce rău să-mi facă. Am șters înainte toate aplicațiile și l-am lăsat să zacă in geanta.

Am fost la serviciu. Simțeam ca și cum îmi lipsește ceva. Căutam telefonul la fiecare câteva minute. Nici treaba nu reușea să-mi ia gândul de la el. Cu toate că știam că zace pe fundul genții, aveam mereu impresia că l-am pierdut. Am renunțat și la ceas. Ce rost mai avea fără telefon? Am citit o carte în câteva ore. Am ieșit afară și mi-am dat seama că strada pe care lucrez e plină de viața. Am văzut mai mult decât am vazut în doi ani. Am început să privesc mai sus decât priveam in telefon și am iubit fiecare trecător de pe strada. Mi-a plăcut mult afară fără telefon. Avea așa viața, era o forfota plăcută de care nu aflasem pana atunci.

A doua zi

Am făcut mâncare cât pentru trei familii. Am vorbit cu băieții mai mult decât am făcut o până acum. I-am ascultat, am făcut cumpărături, ne-am jucat, am dormit. M-am simțit puțin părăsită. Aveam senzația de abandon. Simțeam tot mai des nevoia de a atinge telefonul. Nu se întâmpla nimic, dar mă linișteam dacă îl atingeam.

Începuse sa nu mi se mai para mare lucru și asta îmi dădea speranța. Mi-am deschis telefonul în cazul în care dorea cineva să mă sune. Dar ce crezi? M-a sunat doar o soră cu care nu mai vorbisem de ceva timp. În rest, nu m-a căutat nimeni. Aplicațiile nu erau, deci nu mă tenta nici o notificare.

Seara am rămas doar eu cu gândurile. N-am vrut să scriu, sau n-am avut inspirație, am văzut un film pe laptop și m-am culcat liniștita, să zic.

A treia zi

Deja nu mai suportam. Trebuia să ies pe afara. Eram irascibila fără să recunosc din ce cauză. Am stabilit să facem grătar. Soțul era uimit. N-ar fi crezut vreodată că pot rezista atâta timp fără aplicațiile mele preferate. Nu am spus nimănui despre faptul că nu am acces la aplicații. Am dormit la prânz, de plictiseala mai mult decât de obosită. Seara am rezistat eroic. Nici măcar o notificare n-am vrut să văd. Am stabilit ca luni o să revin.

Luni

Am ajuns la serviciu și am uitat să instalez aplicațiile. Va vine să credeți? Nu vă mai spun câte notificări aveam, dar că nu mi s-a părut urgent să le mai instalez.

Cum a fost?

Dacă m-am chinuit? Păi, a fost cam greu, recunosc. Depind de Facebook, blogul meu. El atrage cei mai mulți vizitatori de acolo. Instagramul mă ajută să fiu la curent cu tendințele și din cauza faptului că nu am avut aplicația pe telefon, tot weekendul n-am făcut poze. N-am simțit nevoia. Am rămas totuși cu mailul, acolo chiar nu puteam să renunț. Am răspuns la mailuri, dar doar atât.

Ce am rezolvat cu asta? Mi-am dat seama că degeaba pui statusuri despre succes și dezvoltare personală dacă tu stai pe canapea și nu faci nimic in sensul ăsta. Toate rețelele din lume nu te pot ajuta să fii cu adevărat fericit, decât dacă vrei tu. Ele te pot ține ocupat și te pot face să uiți pentru moment. Lucrurile cu adevărat importante se întâmpla în realitate. Când vorbești, când simțit emoția, când auzi și vezi cu ochii tăi reacții și momente importante. Trebuie să-i faci față realității dacă te ține. Pe Facebook sunt frumoși toți. Și deștepți… nu mai zic.

Mi-am dat seama că mi-e greu să rețin un dialog virtual, caut mereu conversația salvată pe undeva să o pot reciti. Pe când in realitate, am imaginea, am amintirea timpului de atunci.

În realitate oamenii nu-și mai vorbesc. Li se pare peste mâna să inițieze un dialog. Nu știu să se prezinte, dar știu să urmărească pe insta și să dea like. Și totuși momentele memorabile au loc în afara Facebookului. Atunci când lași la o parte ce aștepți să se întâmple și treci la acțiune.

Acum știu că am avut nevoie asta. Privesc cu alți ochi statusurile. Știu ce înseamnă fiecare cuvânt, iar nevoile celor care le folosesc sunt mult mai profunde decât întelesul cuvintelor din el. Oamenii poate ca au uitat să simtă, au uitat să vorbească, dar încă mai au speranța realității. Ea te poate izbi în fiecare zi, iar eu am învățat să nu ma tem.