Așa am văzut pe TikTok pe cineva zicând: “românii care pleacă din țara sunt lași”. Ceva de genul, că nu sunt suficient de inteligenți încât să își facă aici un rost. Oare?

Nu văd problema așa. De când cu proiectul Surprize VIP am avut ocazia să vorbesc cu foarte mulți români stabiliți în afară. De la SUA, la Africa, inclusiv aproape toată Europa, cei care au decis să muncească acolo, au făcut mari sacrificii.

Nicidecum nu sunt lași. Ei sunt deștepți, mult mai deștepți decât cei care rămân acasă și se plâng sau trăiesc la limita sărăciei.

Sunt puternici și inteligenți pentru că au avut capacitatea de a se adapta la un mediu străin. Au ales fără să țină cont de suflet. Care de multe ori a rămas acasă. Au avut puterea să lase în urmă familii, copii mici, părinți îndurerați. Și nu e ușor. E al naibii de greu să lupți în fiecare zi pentru viitorul lor. Să te lași pe tine de multe ori ca să le fie bine celor rămași acasă. Numai cine a trăit, știe cât de greu e să pleci și să încerci să rămâi întreg la minte, să muncești, să înveți o limbă nouă, să ai obiceiuri noi și să trăiești constant cu un dor.

Dorul nu te rănește fizic. Nu îți curge sânge de dor. Nu-l simți mereu, începi să trăiești cu el și să faci existența suportabilă. Dar te macină zilnic. Și îți inundă ființa când te aștepți mai puțin. Poate să fie o melodie, poate să fie un gust, un clip video, o amintire ascunsă demult în tine. Poate să fie o bucată de brânză așa cum făcea doar mama sau bunica. Un lac în care te scăldai în copilărie. Un prieten peste care ai dat pe Facebook întâmplator. Se pornește așa instant, fără să vrei. Plângi cât plângi și te amărăști și apoi mergi la muncă și zâmbești. Le e ușor? Nu cred.

Oricât am încerca să-i hulim pe cei din diaspora, ei sunt cei cu adevărat puternici. Nimeni nu le știe suferința. Nimeni din cei care îi vorbesc de rău nu a trăit ce au trăit ei. Și în ochii mei sunt oameni puternici. Care își trimit bruma de bani, agonisită cu greu la cei dragi acasă. Poate se vor mai întoarce vreodată. Poate nu vor mai reveni acasă niciodată. Dar dorul și strădania cu care supraviețuiesc zilnic printre străini, îi face să fie eroii neștiuți ai României. Eu care am trăit dorul vostru atunci când le duc părinților voștri daruri, știu ce simțiți. Eu care duc mesaje sincere și pline de dor și dragoste către copii care nu și-au mai văzut părinții de mult, știu ce înseamnă sacrificiul. Eu care plâng de multe ori alături de voi, vă înțeleg. Și vă felicit că aveți puterea asta extraordinară de a lupta cu inima și cu dorul de acasă. E greu, trăiesc durerea voastră și vă doresc din suflet să vă uniți cu cei dragi cât mai curând. Faceți ce credeți de cuviință că e mai bine. Nimeni nu trăiește în locul vostru. ❤️