Înainte să mor, vreau să trăiesc

Înainte să mor, vreau să trăiesc. Fie că vă convine, fie că nu.

În orașele mici toti știu ăla al cui e, aia cu cine e măritată, copilul ăla al cui e. Inevitabil bârfa se propaga cu viteza luminii. Nimeni nu suporta pe nimeni. Ba ești prea bogat, prea sărac, prea faci pe deșteptul, prea arogant, prea urât îmbrăcat și așa mai departe. Dacă cineva vrea să iasă din mulțime e taxat.

Eu niciodată nu mi-am dorit să deranjez pe cineva prin articolele mele. Un blog între alte 7000 active din România nu înseamnă nimic.

Și totuși de câte ori scriu un gând, o părere, un regret sau o bucurie sunt criticată. Se pare că nimeni nu mă place.

Un blog înseamnă un jurnal personal, nu un site. Informațiile de aici sunt expuse strict din perspectiva mea, nu înseamnă că așa trebuie să procedeze toată lumea.

Mama nu e de acord cu Annazidezi. Și dacă nu am ținut cont de părerea ei și am continuat proiectul, părerea altora nici atât nu mă afectează. Când intru intr-o încăpere mi se spune pe numele blogului. Malițios sau nu, faptul acesta mă bucura. Orice publicitate e bună. Dacă numele Annazidezi e înaintea mea, eu sunt fericită. Scopul meu a fost atins.

Când scriu ceva, chiar și la nervi, am motivele mele să o fac. Niciodată nu am șters după ce am scris. Chiar dacă persoane influente s-au simțit deranjate de gândurile mele. Nici la cererea celor din familie. Eu cred în ceea ce fac și niciodată nu o sa renunț la ceva ce îmi place cu adevărat. Indiferent de cât de greu va fi, mereu voi ajunge acolo unde îmi doresc și puțin mai sus.

Eu cred însă în părerea celor care mereu au fost lângă mine. Cuvintele lor de încurajare m-au motivat. În ultima vreme am primit foarte multe mesaje frumoase. Din ce în ce mai multe femei se simt inspirate și atrase de ceea ce fac eu. Am o comunitate de prieteni cititori pe care nici măcar nu-i cunosc personal. Dar ei sunt alături de mine la fiecare articol. Și eu nu am cuvinte destule să le mulțumesc pentru toate mesajele pe care mi le trimit. Au curaj să spună unei necunoscute că o plac și că o susțin.

Sunt bărbați care îmi spun “Să știi că eu te citesc și prea adevărat le spui!” Și faptul că mereu am ales calea aia reală de a prezenta viața m-a adus aici. Eu pentru ei scriu. Nu mai pot da înapoi. Nu-i pot dezamăgi.

Cu toate astea eu vreau să trăiesc, înainte să mor. Așa ar trebui să facem toți. Intens, acum, cu tot ce ține de viața. Limitele mele sunt niște iluzii. La fel ca și temerile. Fac multe. Din ce în ce mai multe. Merg la întâlniri, machiez, scriu, lucrez, cresc copiii așa cum cred că e bine și tot parcă nu fac destul.

Nu mai fiți săraci. Săraci în visuri, în speranțe, în priviri și în gândiri. Uitați-vă sus! Cerul e limita!

Reclame