Încercați la munte la țara. E diferit

Am fost la munte numai in stațiuni: Busteni , Sinaia, Brașov, Predeal etc. Mergeam de obicei pe pârtii și prin centrul stațiunii la cumpărături. Erau locuri populate și suprasaturate de comercianți.

Liniște nu găseai decât in vârful pârtiei și poate nici acolo.

Ei bine, weekendul acesta am încercat altceva. Ceva de care mi-era dor. Au trecut mulți ani de când n-am mai făcut asta. Nu am organizat eu, ca de obicei, ci am fost invitata.

Mai exact, s-a organizat o excursie la munte cu toți colegii soțului de serviciu, cu nevestele și cu odraslele. O gasca de aproape 40 de oameni.

Noi am mers fără copii pentru ca încă sunt bolnăviori și pentru ca aveam emoții de cum s-ar fi descurcat cel mic in autocar. Oricum tati s-a bucurat maxim pentru ca el tânjește de escapade in doi mai mult decât mine.

Ce mi s-a părut extraodinar a fost faptul ca toată tărășenia a fost organizata de un singur om. Adică un coleg a avut grija și de cazare și de transport și chiar și de mâncare. Felicitările mele! Eu pentru o excursie de doua persoane ma pregătesc doua luni înainte.

Transportul a fost asigurat de un autocar spațios care mi-a cam dat bătăi de cap cu răul de mașina. Eu trebuie musai sa văd in fata când merg cu masina, iar locurile din fata erau deja ocupate când am ajuns noi. Am fost într-un soi de excursie cu clasa. Fiind și fără copii ne-am chicotit și ne-am giugiulit tot drumul. Drumul a fost super interesant. Mai puțin ultima parte in care simteam răul cum ma învăluie. 🤦🏼‍♀️

Au ales ca destinație Moeciu de Sus. O zona rurală care la prima vedere nu spune nimic. Am ajuns in jurul prânzului acolo și am fost așteptați cu o masa tradiționala. Simplu și gustos. Ceapa, șunca, 3 feluri de branza și cașcaval, ardei rosu și multe, multe bunătăți. In spatele unității de cazare era un deal abrupt cu o pârtie care a făcut deliciul nu numai al copiilor dar și al părinților. Sanie, folie de plastic sau chiar și fără nimic, toți erau pe pârtie la un moment dat.

Am ieșit la plimbare apoi. Și atunci am realizat ca acolo nu e gălăgie. O mașina din când in când pe drumul care șerpuia printre munți, asta nu e zgomot. Mai multe căruțe ale localnicilor cu băncuțe in care transportau turiștii. La un moment dat era ca la televizor. Era un sunet de apă curgătoare și de câteva păsări care nu s-au lăsat duse de frig care ma făcea sa ma ascund in zăpada de plăcere. Ca sa nu mai spun de zăpada. Care strălucea incredibil in bătaia soarelui. Apărea ca o pătura pufoasa cu mii de pietricele scumpe așezată peste pietrele din rău și peste tot ce ne înconjura. Era moale, iar când călcai in ea te afundați ca intr-o saltea plină cu pene.

Am stat așa cu grija copiilor la început, dar apoi m-am mai relaxat când mi-a spus mama ca răceala e pe ducă.

Am un singur sfat. Încercați din când in când și o ieșire altfel. Moieciu e aproape de București, e la țara și e liniște. Pârtie are, aer curat din plin, oameni primitori și multă căldură in case.

Seara am avut chef de altceva, mai discret și mai cochet și am găsit exact ce ne trebuia. Atmosfera primitoare, muzica bună, preparate culinare deosebite. Toate acestea la Vlahia Inn, o locație superbă chiar aproape de locul in care am fost cazați. Am fost împreuna cu un cuplu de prieteni și chiar ne-am simțit bine. Ananasul cu înghețată in crusta de aluat a fost perfect. Muzica era asigurata de un grup de tineri participanți la un concurs național televizat și chiar se pricepeau. Au cântat perfect. Pentru mine au fost câștigători. ❤️

A fost tot ce aveam nevoie la sfârșitul unei săptămâni solicitante. Plimbări lungi, căldură in case și in suflete și multă socializare.

Va las câteva poze sa vedeți și voi cât de frumoase sunt locurile astea la țara la munte.

Reclame

Imagine

Sunt la țara. E perfect! 


N-am vrut sa petrec aici zilele astea, dar aici aveam nevoie sa fiu ca sa ma pot regăsi. 

Am ratat festivalul Untold din cauza unui deces in familie. Cel mic urmează un tratament, pentru ca boala asta tot revine, fir-ar sa fie. Weekendul acesta sunt 40 de grade, care se simt de 50. Am avut o săptămâna infernala și nu știu cum de mai gasesc puterea sa zâmbesc. 

Acum caldura a mai trecut. S-a inserat de-a binelea și nu ne vine încă sa intram la somn. Suntem toți la poarta, salutam oamenii de pe drum. Cel mare ma pune sa-i spun numele trecătorilor. Pe mulți nu-i mai cunosc nici eu, dar inventez ca sa nu stric jocul. 

Dintre copacii din pădurea din fata noastră iese luna mare și semeață. E strălucitoare ca un soare. Le-am arătat-o și lor ca sa ne bucurăm împreuna. 

Vecinul de peste drum are o magazie cu un pod plin cu fan, din care se scurg câteva paie pe margine. Semăna cu un șirag de apa. 

Răcoarea ne face bine din moment ce pofta de ras a nebunicilor mei e molipsitoare. Râd și eu de râsul lor. 

Nu e nimic care sa-mi strice liniștea. Nici măcar mașinile care s-au mai întețit prin fata noastră. Din una, cineva îmi face cu mâna. Era Rodica, o prietena, dar mi-am dat seama prea târziu ca sa mai pot raspunde salutului. Lucrurile astea mici și neînsemnate pentru mine înseamnă ca timpul se oprește. 

Înseamnă ca fac parte din ceva mare, ca aparțin cuiva. 

Nu cred ca aveam nevoie de muzica zilele astea. Sau de agitație. Cred ca de fapt căutam liniștea de acasă cu tot ce înseamnă ea. Căutam odihna și tratament cu râsete, pe care le aud non stop. 

Eu aveam nevoie sa fiu aici. 

Vecinul de peste drum are un pod plin cu fan din care ies câteva paie pe margine. Vad mult verde in fata mea care ma face sa simt prospețimea și vigoarea aerului de țara. Aici totul e prospăt. Nimic nu e alterat, totul se păstrează exact ca acum 20 de ani. 

Ma simt mica din nou când aud râsete prostesti din care nu se mai pot opri. Sunt fericiti ca sunt aici, iar eu am inima plină de bucurie când văd ca aici, acum, totul e perfect.