“Mami, nu ți-am mâncat sufletul”

Fraza care mi-a mâncat sufletul

Vin acasă frânta.

Nu in toate zilele, doar spre sfârșitul săptămânii. Se aduna orele nedormite și cele super solicitante de la birou și de multe ori cedez.

Așa s-a întâmplat și intr-o seara, de curând. Erau bolnavi amândoi. Nimic grav, răceli. Ca sa nu încurcam și mai mult microbii și ca sa se odihneasca mai bine amândoi, am hotărât sa-i separam. A dormit unul cu tati și altul cu mami. Cel mic, bineînțeles cu mămica. Am profitat de momentele in doi ca sa ne drăgalim. I-am cântat, am dansat, am citit, am ascultat muzica.

Eram praf la sfârșit.

Am zis ca e timpul pentru nani. Spălat, pipi, apă, și somn. In pat a avut chef de vorbă. M-a căpiat de cap cât a putut sa povestească. N-am dat nici un semn de obosela, jur. Mi-am propus sa rămân calma și sa ma controlez in orice situație.

Când aproape a încetat, l-am luat in brațe și am zis sa adormim îmbrățișat așa cum ii place lui. Mi-a pârâit spinarea in doua când m-am culcat pe spate. Aproape adormisem când îmi spune vorbărețul ca el face pipi iar. Hai ma! Serios? Mirosea a minciuna. Abia făcuse înainte sa se urce un pat. Când ii veni așa repede iar, frate?

-Mama, ma păcălești, zic.

– Fac rău mami.

– Da-te jos și fa singur. Lăsasem olița pentru urgente pentru mai târziu lângă pat. A făcut câteva picături, de unde un pipi normal? S-a chinuit sa scoată ceva doar ca sa nu-i zic eu ceva.

Și ce crezi? Când s-a ridicat, s-a rodicat cu olița cu tot și a vărsat bruma de pipi ce făcuse pe mocheta. Ai, doamne și cât ma abținusem. Am izbucnit de nervi. Ma gândeam numai ce mireasma o sa fie mai târziu in camera.

Și m-am apucat sa spal, sa șterg bombănind. „De ce te-ai mai ridicat?” „Abia făcusei.”; „Mi-ai mâncat sufletul tu mie.”

El, din pat, vizibil rușinat și supărat, a început sa plângă tare, tare. Și am plâns și eu cu el. Ca el spunea din inima aia mica și buna a lui: “Mami, îmi pare rău! Mami, nu ți-am mâncat sufletul, nu ți l-am mâncat.”

Și am lăsat tot balta așa cum era. L-am ținut in brațe si i-am șters lacramioarele. Și l-am iubit și mai mult. Și i-am cerut eu lui iertare. Ca el a vrut doar mai mult timp cu mine. A amânat sa adoarmă ca sa fie cu mine mai mult, dar eu n-am știut asta. Am fost slaba și am cedat.

Am plâns de neputința. Ca nu pot sa fac mai mult pentru el. Ca el chiar nu merita o mama stresată așa ca mine. Nimeni nu merita asta, mai ales copiii.

Și iar m-am gândit. Unde sa ma duc? Ce sa fac? Cum sa câștig bani pentru ei și pentru noi și sa fiu mai mult lângă ei?

De ce nu se încetează un job pentru mame. Nu de reprezentați la Avon și Oriflame. D-ăla pe bune. Unde sa fie ajutate mamele care vor sa fie lângă copii. De ce nu ma pricep și eu la ceva. La un meșteșug, la o chestie. Poate puteam lucra de acasă.

Câți ani o sa mai tânjească după mine? Câțiva. Ce pot eu sa mai fac? Ăștia sunt esențiali. Ăștia in care eu sunt plecată in fiecare zi de dimineața pana seara, cinci zile din șapte. Mult de tot pentru un copil de aproape 4 ani care își sacrifica nopțile ca sa fie mai mult cu mama.

Reclame