Te întorci la serviciu, nu pentru tine, ci pentru voi toți

Publicat de de Anna Georgescu

Te întorci la serviciu nu pentru tine, ci pentru voi toți, mi-am spus când am simțit că trebuie să revin.

Despărțirea e grea, știu. De câțiva ani tu și copilul ați fost de despărțit. Numai tu știi cum adoarme, cum îi place să fie plombat, când e obosit sau plânge doar de răsfăț.

Nu a fost nimeni lângă el să-l cunoască atât de bine. Îl iubești așa de mult încât nu te-ai dezlipi de el.

Am trecut prin asta, de aia îndrăznesc să vorbesc. Mi-era teama de un nou început. Simțeam că nu mai știu să vorbesc ce trebuie. Centram discuția inevitabil la copii fără să realizez. Parcă nici moda n-o mai știam. Mă îmbrăcasem prea nepotrivit? Oare asta mai merge cu asta? S-o mai purta pantofii ăștia? Întrebările astea îmi întârziau plecatul la muncă.

Îmi iubisem copilul atât de mult, încât uitasem de mine. Și era și normal. Avea nevoie de mine mai mult ca oricând. Și eu de el, nici nu știam câta nevoie aveam de el în viața mea, până să apară.

Teama asta de a nu te potrivi mă omora. Apoi mai era și faptul că erau mici. Cu cine o să stea ei? Cum o să rezolv până mă întorc acasă seara?

Ce prostuță eram. Naivă așa, știi? Aveam impresia că sunt singura mamă de pe planeta care își iubește așa mult copiii. De fapt, toți aveau nevoie ca eu să mă întorc la serviciu. Inclusiv eu. Aveam să-mi dau seama mai târziu. Copiii aveau nevoie să învețe să se descurce fără mami. Peste câteva săptămâni știau mult mai multe cuvinte noi decât dacă aș fi stat acasă. Au fost forțați să vorbească. Nu mai era mami să le înțeleagă semenele și cuvintele pocite.

Tati avea și el nevoie de o schimbare. Poate că i se luase de pantaloni largi și coc în vârful capului. A început să fie mai atent la nevoile mele, treptat. Știa că fac eforturi mari noaptea și ziua trebuia să fiu fresh pentru serviciu. A început să mă vadă cu alți ochi și să își dorească să ieșim mai des.

Eu am simțit o îngrijorare la început și o eliberare mai târziu. Eram eu însămi din nou. Mi-am lărgit cercul de prieteni. Vorbeam și despre altceva în afară de scutece, muci și medicamente. Și ce bine era! Atât de bine încât și azi mai evit discuțiile astea. Am căpătat încredere în mine și am cerut mai mult de la viață. Și ea mi-a dat. Mă felicit și acum în gând că m-am putut desprinde de un Bebeluș de nici 2 ani. A fost greu, să nu credeți că nu am murit de îngrijorare. Dar a trecut și am învățat să trăiesc și eu fără ei și ei fără mine.

La fel vă doresc și vouă celor care stați în cumpăna asta. Nu uitați, vă duceți la serviciu nu pentru bani, nu pentru eliberarea voastră, ci pentru voi toți.

“Mami, nu ți-am mâncat sufletul”

Publicat de de Anna Georgescu

Fraza care mi-a mâncat sufletul

Vin acasă frânta.

Nu in toate zilele, doar spre sfârșitul săptămânii. Se aduna orele nedormite și cele super solicitante de la birou și de multe ori cedez.

Așa s-a întâmplat și intr-o seara, de curând. Erau bolnavi amândoi. Nimic grav, răceli. Ca sa nu încurcam și mai mult microbii și ca sa se odihneasca mai bine amândoi, am hotărât sa-i separam. A dormit unul cu tati și altul cu mami. Cel mic, bineînțeles cu mămica. Am profitat de momentele in doi ca sa ne drăgalim. I-am cântat, am dansat, am citit, am ascultat muzica.

Eram praf la sfârșit.

Am zis ca e timpul pentru nani. Spălat, pipi, apă, și somn. In pat a avut chef de vorbă. M-a căpiat de cap cât a putut sa povestească. N-am dat nici un semn de obosela, jur. Mi-am propus sa rămân calma și sa ma controlez in orice situație.

Când aproape a încetat, l-am luat in brațe și am zis sa adormim îmbrățișat așa cum ii place lui. Mi-a pârâit spinarea in doua când m-am culcat pe spate. Aproape adormisem când îmi spune vorbărețul ca el face pipi iar. Hai ma! Serios? Mirosea a minciuna. Abia făcuse înainte sa se urce un pat. Când ii veni așa repede iar, frate?

-Mama, ma păcălești, zic.

– Fac rău mami.

– Da-te jos și fa singur. Lăsasem olița pentru urgente pentru mai târziu lângă pat. A făcut câteva picături, de unde un pipi normal? S-a chinuit sa scoată ceva doar ca sa nu-i zic eu ceva.

Și ce crezi? Când s-a ridicat, s-a ridicat cu olița cu tot și a vărsat bruma de pipi ce făcuse pe mocheta. Ai, doamne și cât ma abținusem. Am izbucnit de nervi. Ma gândeam numai ce mireasma o sa fie mai târziu in camera.

Și m-am apucat sa spal, sa șterg bombănind. „De ce te-ai mai ridicat?” „Abia făcusei.”; „Mi-ai mâncat sufletul tu mie.”

El, din pat, vizibil rușinat și supărat, a început sa plângă tare, tare. Și am plâns și eu cu el. Ca el spunea din inima aia mica și buna a lui: “Mami, îmi pare rău! Mami, nu ți-am mâncat sufletul, nu ți l-am mâncat.”

Și am lăsat tot balta așa cum era. L-am ținut in brațe si i-am șters lacramioarele. Și l-am iubit și mai mult. Și i-am cerut eu lui iertare. Ca el a vrut doar mai mult timp cu mine. A amânat sa adoarmă ca sa fie cu mine mai mult, dar eu n-am știut asta. Am fost slaba și am cedat.

Am plâns de neputința. Ca nu pot sa fac mai mult pentru el. Ca el chiar nu merita o mama stresată așa ca mine. Nimeni nu merita asta, mai ales copiii.

Și iar m-am gândit. Unde sa ma duc? Ce sa fac? Cum sa câștig bani pentru ei și pentru noi și sa fiu mai mult lângă ei?

De ce nu se inventează un job pentru mame. Nu de reprezentați la Avon și Oriflame. D-ăla pe bune. Unde sa fie ajutate mamele care vor sa fie lângă copii. De ce nu ma pricep și eu la ceva. La un meșteșug, la o chestie. Poate puteam lucra de acasă.

Câți ani o sa mai tânjească după mine? Câțiva. Ce pot eu sa mai fac? Ăștia sunt esențiali. Ăștia in care eu sunt plecată in fiecare zi de dimineața pana seara, cinci zile din șapte. Mult de tot pentru un copil de aproape 4 ani care își sacrifica nopțile ca sa fie mai mult cu mama.