Sunt mama și am obosit. Am voie?

E trecut de ora 18 si eu ma îndrept grabita spre farmacie. Gândurile mi se amesteca unul peste altul ca intr-un carusel din care vreau sa ma dau jos si nu pot. Sunt atat de obosita… Nici măcar nu stiu ce m-a copleșit atat de tare, serviciul, nopțile albe, alergătura continua sau gătitul…. Cand ma mai gândesc la cei care merg acasa sa se odihneasca dupa o zi de munca, iar eu imi încep tura 2…. Visez mai mereu sa vin acasa intr-o zi, sa-mi fac un ceai de tei, sa-l beau călduț in liniște si apoi sa lenevesc intr-o cada plina cu apa fierbinte asa cum imi placea mie sa fac. Sau sa am timp sa m-a văd cu o prietena. Dar cred ca cel mai mult mi-ar placea o ora de masaj in care sa-mi îndrept oasele , in care sa ma relaxarez cu adevărat ca prea m-am adus de spate de tot. Sa sa am cui sa ma plâng, da, vreau sa ma plâng, sa spun ca uneori nu sunt bine. 

Ba nu! Ce mi-as dori cu adevărat din tot sufletul, este ca puiul meu mic sa doarma mai bine in noaptea asta a astfel sa ma dot odihni si eu la rândul meu caci nu ma mai simt in stare fizic sa mai rezist inca o noapte nedormita. Poate ca sunt putin egoista cand ma gândesc asa, căci boala lui e mai grea decât oboseala mea. El se lupta de la 1,9 luni de cand a mers prima data la gradi, cu toti virușii posibili si eu ma plang ca nu dorm destul. Poate ca nici el nu doarme destul tot din cauza asta. Mi se îndoaie inima sa-l aud mereu cum tușește pe cand eu ma uit neputincioasa la fata lui schimonosita de amar. Uneori il mai îmbrățișez, alteori ii sărut obrăjorii rotofei, poate, poate, mai uita de tuse. 

Vreau mai mult timp pentru mine si mai mult timp pentru mine si ei. Vreau sa nu-i reped seara la somn si sa le citesc o poveste întreaga ca in filmele cu familii perfecte. Simt ca imi scapă ceva. Nu petrecem destul timp impreuna. Cel mic se cuibărește in brațele mele de cum intru pe usa si câteodată plang de nervi ca vreau sa ma întind nițel si el nu se da dus de la pieptul meu chiar si o ora. Si atunci ce puteam sa fac? Am inceput sa renunț putin cate putin la ce făceam pentru mine. Am renunțat la dușul de seara, il fac dimineata, am renunțat la intratul in magazinul preferat sa ajung mai repede la ei sa-i iau sa mergem acasa. Am renunțat la tuns, la vopsit, la tot ce făceam inainte, ca sa nu le lipsească mami, iar mami tot nu e destul langa ei. Toate metodele încercate au eșuat. Eu nu mai stiu ce sa fac. Am vrut sa fac sa fie bine și cred am pierdut controlul. Ma simt slabita, am nevoie de ajutor pentru ca eu nu mai vreau sa mai gătesc, nu mai vreau sa ma răstesc, nu mai vreau sa fiu mare, recunosc, am obosit. Si daca mai erau persoane care ma mai întrebau cum ma descurc, acum a sosit momentul sa le răspund sincer, sa le spun ca nu ma descurc. Nu ma descurc, deloc!

Răceala serii si a anotimpului mi-a înghețat mâinile pe punga cu medicamente. M-am abținut cu greu sa nu plang acolo, de fata cu vânzătoarea. Cand am dat de caldura dinăuntru, ma dureau ochii îngrozitor, cred ca dacă m-as fi întins pe jos as fi adormit in 3 secunde. Mirosea a cald și a spirt, si era o lumina care-mi închidea ochii. Mi-ar fi plăcut sa ma așez sa dorm puțin acolo in caldura aia. Vreo 15 minute mi-ar fi fost de-ajuns. Mi-am îndepărtat rapid gândurile de natura fantastica  și am cerut cu voce stinsă care m-a sursprins chiar și pe mine, ce-mi trebuia si am iesit din nou in răceala vremii. Trebuia sa ajung la ei.