Eu îmi învăț copiii să spună te iubesc

Eu îmi învăț copiii să spună te iubesc chiar dacă sunt băieți. Vreau să fie umani și sensibili și să nu țină in ei cuvinte nespuse care ar fi putut să le schimbe destinul.

Și ce dacă sunt băieți?

Răceala asta in exprimare la adulți mă termină. Bărbații nu mai fac complimente. Se tem să-i spună unei femei cuvinte frumoase. Li se pare că nu e masculin. Sau că nu e potrivit, se simt rușinați. Sau că femeile nu merită cuvinte frumoase.

Oamenii nu mai spun te iubesc. Închistarea asta a sentimentelor prezenta în societatea actuală e dăunătoare.

Eu îmi învăț băieții să spună te iubesc. Vreau ca femeile din viața lor să fie apreciate. Să știe când trebuie să facă un compliment, să aprecieze și prin cuvinte frumosul. Vreau ca lor să nu le fie teama să spună te iubesc.

Și o fac eu în prezența lor simplu și natural. Și eu și tatăl lor folosim te iubesc in fiecare zi, iar asta îmi da speranța ca va fi bine.

Când îi simt apropiați: te iubesc.

Când avem un moment al nostru: te iubesc.

Când sunt drăguți unul cu celălalt: te iubesc.

Când ne îmbrățișăm: te iubesc.

Când își pune șosetele: te iubesc!

Te iubescul e parte din noi. Le spun atât de des încât acum când mă văd îmi spun direct: te iubesc, mami! Nici nu vă puteți imagina cum dispare oboseala când aud așa dulceața de cuvinte.

Vreau ca ei să își poată exprima cu ușurintă sentimentele. Îmi doresc ca ei să fie băieții ăia care atunci când simt, spun. Nu să țină în ei, nu să lase pe cei din jur să presupună, ci să spună tare fără frică.

Poate vor fi respinși, poate nu li se va răspunde la fel, dar ei nu vor păstra în ei cuvinte nespuse.

E așa de greu să socializezi când întâlnești persoane care nu spun ce simt… Care vor să înțelegi tu ce își doresc, fără să spună. Și dacă nu te prinzi e nasol că n-ai presupus. Nu e normal așa. Normal e să spui ce vrei. Băieții mei o să spună, nu că le impun asta ci pentru că le arăt în fiecare zi că sentimentele trebuie exprimate. E sănătos să spui ce simți.

Când au o zi grea și plâng amândoi și țipa și nu le convine nimic, nu fac nimic. Doar îi imbratisez și le șoptesc că îi iubesc. Îi țin așa puțin și se calmează ca prin minune.

Pentru că iubirea chiar face minuni.

Reclame

Încurajez mămicile să nu renunțe la feminitate

Încurajez mămicile să nu renunțe la feminitate, pe oriunde mă duc. Nu fac pe experta, nu sunt vreo țoapă, doar am printre priorități și cea cu un minim de aranjat. Și sa nu credeți că am mai mult timp decât alte mămici.

Știe deja fiecare mămica, cum ne simțim după naștere. Zici că te-a călcat trenul și alta nu. Corpul începe să dea semne de slăbiciune: cade părul, unghiile se descuameaza, starea de epuizare e continuă, etc. Nimănui nu-i mai arde de moțat. Nu e timp, nu e dispoziție, nu e chef, n-are cine să te ajute cu ăla mic. Ce să faci? Rămâi așa cum te-a lăsat Dumnezeu? Cu păr peste tot, cu rădăcini nevopsite și cu veșnicul coc in vârful capului.

Știu că e greu, dar, hai, fă un efort.

Cheamă pe cineva acasă și ieși putin din zona de confort. Nu o face pentru nimeni. Fă-o pentru tine. Meriți răsfăț după toate prin câte ai trecut. Îți va plăcea ție de tine. O să ai mai multă disponibilitate, mai multă energie, vei face totul mai fericita.

Nu e mare lucru să-mi pun pe mine haine care să se asorteze între ele. Sau să-mi pun pe buze un ruj ca să nu par palidă.

Îmi fac unghiile când dorm copiii atunci când vreau să mă simt mai bine.

Lucrurile mici fac diferența, pe bună dreptate.

Oricum, privirea pe care o afișezi când îți privești minunea, te face cea mai frumoasa femeie din lume.

Uită de rucsacul copilului pe care-l porți în spate prin parc. Ești adult, bagă-l în geanta ta. Nu te asorta zilnic cu fetița ta, păstrează-ți feminitatea de femeie adult. E funny să-i arați că poți fi ca ea, dar nu îți lua bentiță ca a ei mereu.

Hai să ne uităm in oglindă și să ne asortăm rochiei cu buline un zâmbet larg. Ăsta merge cu orice. Fă din fiecare zi un motiv de sărbătoare. Că ești vie, că ești binecuvântata între femei, că ți s-a dat șansa unui nou început. Ești încă tânăra și încă frumoasă, doar că ai uitat că poți fi și altfel decât mamă.

Eu știu că înainte de a fi mamă ai fost femeie. Tu ai uitat asta.

Scrisoare pentru mămici

Draga mea mămica,

Bucuria pe care ai simțit o când ai intrat in casa cu puiul vostru care era palma, e de neimaginat. Visul frumos a devenit realitate și de acum nimic nu mai contează. Nici măcar cum arați. Cui îi mai pasă? Ai alte griji acum.

Îți mai arde de ferchezuit? Cu siguranța nu. Trebuie schimbat, plimbat, mâncat, toate la timp. Pierzi nopți, ai cearcăne, îți cade părul, numai necazuri.

Nu te mai uiți în oglinda mare decât când vrei să faci un selfie cu copilul in brațe.

Te gândești, cui îi pasă?

Ție nu, dar soțului tău, da.

Observ multe mămici care uită să fie femei. Se pierd în bucuria de a fi mama fără să realizeze că ele au fost alese pentru că au fost femei, nu mame.

Renunți ușor la ce foloseai înainte, pentru comoditate sau din lipsa timpului. Geanta în care îți țineai portofelul rujul și cheile s-a transformat în ghiozdănelul copilului in care îndeși apă, gustări, șervețele portofelul și cheile. Îl porți nonșalantă peste tot pe umărul tău, fără să te gândești dacă îți vine bine sau se asortează.

E funny să te asortezi cu fiica ta la o ședința foto, sau când e ziua ei și vrei să-i faci o bucurie, dar nu atragi pe nimeni dacă porți aceeași cordeluță de păr cu ea ziua în amiaza mare.

Nu zice nimeni să porți tocuri de 11 când mergi cu copiii în parc, dar noi trebuie să fim atente la noi. Să nu ne punem în cui feminitatea și frumusețea doar pentru că am dat naștere unui copil. Nimeni, poate in afara de mama și cel mult o prietenă bună n-o să îndrăznească să-ți spună că te-ai delăsat. Tu singură trebuie să te redescoperi.

Viața e despre mai mult de atât. Copilul nu va fi permanent lângă tine, dar alesul tău, da. Așa ca dai motive în fiecare zi să te aleagă. Va conta mult și modul in care îți demonstrezi abilitatea de a crește copii, dar și mai mult va conta faptul că te vei pune pe tine mai presus de griji și responsabilități.

E foarte ușor să te pierzi în cotidian. Aluneci imediat in rutină și in comoditate.

Așa ca mută-te înapoi in cameră cu soțul tău. Lasă-ți parul desfăcut din cocul de casnica când ieși pe afară. Puneți rochia aia în culoare vibrantă și dă-te cu puțin ruj. Atrage priviri și simte-te bine in pielea ta. E minunat să știi să te redescoperi. Crede-mă, o să-ți placă.

Arată-le tuturor și demonstrează-ți ție că in fiecare an vei deveni mai bună, exact ca un vin vechi.

Nu te rușina cu ridurile tale, sunt urme ale fericirii. Nu te rușina cu coapsele pline și nici cu burta rămasă după naștere. Nu le ascunde excesiv dar nici nu le expune. Sunt semnele tale de maturitate, că ai scos-o la capăt până la urmă. Fii mândra că ești femeie și fă-l mândru că te are. Când mergeți prin oraș de mâna să te strângă mai tare lângă el de frică să nu te piardă.

Nu uita că înainte să fii mama, ai fost femeie. Și el de asta te-a ales.

“Copil in suflet, dar femeie in toată firea”

Am șocat iar mamele, părinții și cunoscuții. După ce că și așa sunt greu digerabilă de unii, mai fac și lucruri prostești. Mă dau in stamba, am impresii sau nu știu ce să mai fac să atrag atenția. Așa au spus oamenii despre mine când am venit din vacanța cu brațul plin de tatuaje. Șocate, mamele din parc au început sa șușotească pe la colțuri. Ce credeți? Îmi pasa? Neah!

Ce am vrut sa demonstrez? Că ma dau mare? Că n-am minte? Că nu e nimic de mine? Poate că da.

Poate chiar n-am minte. Poate că ma prostesc la vârsta asta. Ne-am pus tatuaje toți trei. Și eu și copiii. Ne-am distrat. A fost funny. Poate că înăuntrul sufletului meu sunt încă un copil. Fără minte, uneori. Ca toti oamenii de altfel. Dar câți dintre noi au curajul să lase copilul din noi pe afara? Câți dintre noi nu avem teamă de prejudecăți?

Eu nu am încercat să rănesc oamenii prin niște amărâte de tatuaje temporare. Nu am încercat să atrag sau să stârnesc invidii. Am fost eu însămi, iar dacă asta deranjeaza pe cineva, mie nu-mi pasă.

Haideți să nu mai lăsam treaba asta cu oameni mari să ne afecteze personalitatea. Haideți să încercam să intrăm in joc. Să trăim liber de prejudecăți și fără teama de a fi judecați. Până la urma ultima Judecată contează. Nu părerea lor. Viața și așa e grea, trecătoare și al naibii de scurtă. De ce să o mai facem și plictisitoare?

Eu mai am tatuaje și o să le mai folosesc. Așa că, dacă va răzgândiți, va dau și vouă. 🙏🏼😎

M-a încurajat chiar și soțul. Mi-a spus că se potrivesc perfect cu fața mea de rea pe care o iau câteodată. 😂

Nu m-am ferit niciodată de copilul din mine. Dacă vreau ceva cer. Dacă nu i se dă, uita și pleacă mai departe. Tu de ce te ferești?

Pentru mămica mea vreau doar timp și sănătate

De ce nu am o poza cu ea?Nu vreau sa pun poza cu ea, ca știu ca nu-i place. Ea nu vrea sa scriu despre ea. De fapt, ea nu vrea sa scriu deloc. Nu-i place expunerea. Îmi spune des ca am talent si plânge mereu când ii citește cineva vreun text mai emoționant de al meu, dar tot nu e de acord. E modesta și retrasa ca o măicuța in chilia ei. Dar eu sunt singura care ii seamănă, de-aia am ales o poza de-a mea. Cu părul ondulat și ochii deschiși la culoare, arat exact ca ea in tabloul din sufragerie făcut cu mult timp in urma sa ne aibă pe noi. Nu vreau pentru ea nimic din ce nu are deja. Pentru ca ea are o vorba pe care ne-o spune: “Ce nu avem, nici nu ne trebuie.”Așa cred ca a rezistat timpurilor grele in care trebuia sa crească patru copii cu un sigur salariu. Nu a strâns averi, nu ne-a luat de la gură sa pună pentru mai târziu. Nu a făcut case pentru ea, a făcut pentru noi. Nu a strâns bani pentru ea, doar pentru noi. Și Dumnezeu a ajutat-o sa clădească și case și sa ne facă și oameni. Nu a cerut niciodată nimic și nu se plânge nici când nu are. Nu știm niciodată când ii trebuie ceva. Doar ii dăm noi pentru ca stim ca din pensia mizeră pe care o primește nu i-ar ajunge nici de pâine o lună întreaga. Și mor de necaz ca timpul asta pe care îl trăieste acum l-ar fi vrut cu omu’ ei. Acum, când am plecat toate și ea și-ar fi petrecut bătrânețile cu cel lângă care a muncit o viața. Dar e așa bine sa o am acasă! Nu ma poate ajuta cu nimic material. Poate decât cu ouă și lapte. Și p-alea le iau cu inima strânsă. Mi se îndoaie inima când ma gândesc ca ea, sigurul părinte in viața, trăiește, se îngrijește de mine, iar intr-o zi n-o sa mai fie. O doare inima si pe ea, dar alt fel de durere. Si nimeni nu poate face nimic. Boala ei e peste noi. Mereu mor câte puțin când îmi spune ca noaptea trecută s-a chinuit. D-aia de 8 Martie nu vreau nimic. Nu vreau flori și nici bomboane. Vreau doar sa știu ca o s-o mai găsesc pe mămica mea in curte. Ca dacă nu e in casă e in spate la animale. Sa o știu eu pe ea acolo ca se roagă liniștita in cămăruța ei pentru noi. Eu chiar am nevoi de ani in plus la viața ei. Sa am pe cine sa strig și cine sa-mi șteargă lacrimile. Sa ma încurajeze și ma ridice de la pământ cum numai ea știe. Sa fii sănătoasă, mâna mea de fier. Sa trăiești ani mulți pe pământ, femeie firava dar puternică. Sa-ți văd privirea din ochii tăi albaștri și blajini. Numai atât vreau, Doamne! Sa o lași pe mămica lângă noi! ❤️😔

Am greșit, recunosc 

Am revăzut un articol de anul trecut pe care-l scriam moarta de somn, epuizata complet de oboseala pe la 3 dimineața. Un articol in care băiețelul deși avea febra caută sa doarmă pe mine, sa ma simtă și sa ma știe aproape. Îmi amintesc și acum ce suparata eram de avalanșa de viruși de care nu mai scăpam. Anul acesta treaba nu mai e așa de gravă, deci ce a fost mai rău a trecut. Tin minte de asemenea, când sugea la sân in disperare, devenise super stresant la un moment dat. Afara, in casa, la cumpărături, aveai n-aveai timp, pauza de titilit era sfânta. Mai ales când era semiadormit și încercam sa scot sânul sa nu fac pe mine acolo in pat și simțea și începea sa sugă cu si mai mult sârg. Acum nu mai suge, ce a fost mai rău a trecut. 

Când erau la vârsta la care nu ar fi plecat de lângă mine sub nici o forma. Nu voiau la nimeni, exista doar mami. Aveam sa trăiesc atunci un sentiment de putere nemarginita, incomparabil cu orice altceva, ca si cum as fi fost regina lumii. Dar mami mai avea și treaba, voia sa ajungă repede undeva sau se grăbea la serviciu. Acum nu mai e cazul, a trecut. S-au obișnuit ca mami trebuie sa plece uneori și nu le mai lipsește asta, mie însă in fiecare zi. 

Câteodată pe cel mare îl adormea tati, in special in primele săptămâni după naștere și îl auzeam din camera cum plânge oarecum resemnat ca eu nu ma puteam duce la el. N-as fi avut loc in pat cu amândoi. Nu voiam sa ma chinuiesc cu ei. Acum cel mare doarme singur, fără nici o problema. Nu ma mai striga, nu ma mai cere, nu mai plânge după mami. A trecut. 

Așa cum au trecut toate. 

Răceala aia de care suferea anul trecut cel mic a trecut. Intre timp au venit altele dar nu ma mai caută noaptea prin pat așa cum o făcea anul trecut. 

Alăptarea aia sacaitoare și tărăgănata de pe oriunde o faceam pentru ultima data in viața mea. De atunci nu am mai simțit gurița avida de lăptic bun și proaspăt pe sanul meu. Și mi-e așa de dor…

Mi-e dor de băiețelul meu slabut pe care îl adormeam lângă mine, cel care nu era nevoit sa ma împartă cu nimeni. Când eram doar noi și atât. Îmi pare rău in fiecare zi ca n-am avut maturitatea necesară sa trăiesc fiecare moment așa cum venea, bun sau rău. 

Îmi pare rău pentru toate momentele in care am vrut doar sa scap. 

Știam ca va veni o zi in care va face lucruri pentru ultima data in viața, dar nu știam ca pe unele deja le făcuse. Exista o ultima data pentru tot. Pentru plecat la gradi, pentru ținut de mâna in public, pentru sărutat și îmbrățișat oriunde și oricând, pentru bucuria de a ne revedea, pentru lucruri mărunte care ne vor lipsi mereu fara sa ne dam seama. 

Timpul nu sta in loc, fir-ar sa fie! Parca știam asta, am uitat? 

Îmi pare rău de tot ca toate au trecut așa ușor pe lângă mine și eu nu am trăit destul din experiența aia. Ca n-am văzut frumosul din urat, ca n-am extras bunul din rău, n-am fost in stare sa trăiesc la timp sa văd câta bucurie trăiam de fapt.

Lucrurile când trec, trecute rămân, nu exista decât o singura posibilitate, trăiești sau trece pe lângă tine. Toate sacaielile astea erau de fapt fericirile mele.

Acum am scăpat, au trecut și eu m-am făcut mare si mi-am dat seama ca le vreau din nou. 

Cum le mai aduc înapoi?

Ce minuni făcea femeia asta?

E un frig afara de crapă pietrele, iar eu stau cu băieții in casa, n-avem curaj sa scoatem nici măcar nasucul pe geam sa luam o gura de aer.

Ma gândeam sa bag la spălat o mașina si ma apuc sa sortez hainele după culori.

Și văzând grămada de haine imi amintesc ca in copilărie grămada era si mai mare.

Aveam o vecina care râdea de noi cand spălam vara in curte ca avem haine prea multe si ca le scoatem la spălat ca țiganii. Si chiar asa era, de la atâtea persoane se făcea un maldăr cât toate zilele. Se strângeau, plus ca nu le puteam spala in fiecare zi, fixasem pentru spălat sâmbăta.

Eu acum am mașina automata care le spală singura. Am pentru copii scutece de unica folosința pe care-i arunc imediat. Nu e nevoie sa dau cu mâna prin ” nr 2 „. Dar biata femeie cum o fi spălat, oare, la patru copii? Ca le lua pe toate la mâna, pe unele le dădea si în doua ape si scotea apa de la puț pana nu se mai vedea nimic in el.

Cum ne culca? Cum ne îmbraca pe toate? Cum reușea sa ne potolească foamea la toate patru? Ce minuni făcea femeia asta si cum se descurca fără nici un ajutor?

Si n-am auzit-o sa se plângă niciodata. Nici cand a auzit ce zice vecina nu s-a supărat. Doar a zâmbit si a zis ca are dreptate, dar daca  „atâția suntem… ”

Si-a asumat viața cu atâta ușurintă incat mi-e greu sa cred ca pe ea ar putea dobori-o ceva pe lumea asta.

E cel mai corect om pe care l-am cunoscut si cea mai blânda ființa. N-ar face rau nimănui, nu vorbește urat, nu înjura, nu se mândrește cu nimic, deși ar avea cu ce, nu deranjează nici măcar o musca.

A avut o viața foarte grea si acum trăiește liniștita dar singura.

Doar ea si cărtile de rugăciuni așezate cu mare grija la căpătâi.

Ele și candela îi sunt sfetnic in noaptea lunga si rece. Nu copiii pentru care a muncit toată viața. Noi am plecat, am lăsat o acolo cu treburile ei. Ne mai amintim de ea rar, o mai sunăm din când in când.

S-a chinuit cu noi fără sa ne ceara nimic in schimb. Nu cere nici cand n-are.

Aș lua o la mine sa nu mai muncească niciodata dar pe ea munca o tine in picioare.

Stiu ca n-o sa plece de acolo niciodata si nici nu vreau s-o faca.

Vreau s-o găsesc in curte, sa-i văd chipul luminos cand deschid poarta si-si vede nepoții.

Vreau sa stau langa ea s-o ascult cum povestește pilde din cărțile de rugăciuni.

Dar nu pot decat sa-i cumpăr medicamente ca măcar sănătoasa  s-o stiu daca nemuritoare nu pot. Și s-o fac mândra de mine, sa știe ca a meritat tot ce a indurat pentru noi.

La mulți ani, icoana mea! ❤️