Dintele din felia de pâine

Dintele din felia de pâine va fi una din amintirile pe care o să le-o povestesc cu drag atunci când vor fi mari și vor mai veni pe la noi doar in vizită.

Avea ăsta micu’ al meu un dinte care se mișca. Se mișca așa de tare încât dacă bătea vântul și avea gura deschisă sigur se desprindea. Mi-era teamă că la noapte sigur o să-l înghită în somn. Toate tentativele mele de a-l ajuta să scape de el fuseseră in zadar. Nici măcar ideea de a mă apropia de gura lui nu o accepta.

Într-o seară, după cina, zice să-i pregătesc un desert. Ce desert, când frate-sau era la regim cu enterocolita vieții. Îi spun că nu-i putem face asta copilului, trebuie să inventăm ceva ce n-ar mânca el. Și mi-a venit ideea, bolnăviorul nu suporta miere pe pâine, așa că asta era. Miere pe pâine.

După prima mușcătura, aud un țipăt. Îl durea dintele. Când mă uit în gura lui… ce dinte mami? Nu mai e. În locul lui rămăsese o mare gaură.

Și am plecat la căutat. Mă aplec să-l caut pe jos, ăla micu, sus pe spatele meu:

– Dii, căluțule!🤦🏼‍♀️

Cu călărețul pe mine am cercetat fiecare colțișor, nici în covor nu era. Nu era nicăieri. Ziceai că-l înghițise pământul. Sau… el? Și fac greșeala să-i spun ce cred.

“- Vai, mi-e rău!”

“- Vomit!”

“- Merg la baie!” Plecase pornit pe vomă, băiatul.

Până să ajungă la baie, văd felia cu dintele înfipt în ea. Stai! Stop! Nu mai e nevoie. L-am găsit. Bea niște apă să uiți de vomat.

Am râs toată seara cu ei. Am mai povestit și la somn o tura. După ce ne-am asigurat că zâna măseluță știe tot ce s-a întâmplat și îi va lăsa bani pentru dințișor.

Ehe! Ce credeați? Trăim în 2018, vai de păcatele mele!😜

Reclame

„Mami, nu vreau sa mori”

Sâmbăta și duminica trăiesc, iar in timpul săptămânii supraviețuiesc. Zic asta pentru ca weekendul înseamnă timp cu băieții, de obicei la țara la răcoare si la aer curat, cu bălăceală în apa răcoroasă a micuțului râu din sat și mâncare gustoasa ca la mama acasa. 

În doar doua zile, creez niște legături strânse cu ei cât sa ma tina toată săptămâna. Atașamentul e și pe parte fizica (îmbrățișări, pupici, ținut in brațe și atingeri) cât și pe parte emoțională (cuvinte frumoase, blândețe, toleranta și răbdare). 

Copiii au nevoie de un lider in fiecare zi. Au nevoie de cineva care sa ii îndrume și sa le stabilească limite. In lipsa unui lider ei își vor forma singuri regulile, iar de cele mai multe ori nu sunt ceea ce le trebuie. Se vor atașa de copiii mai mari si mai autoritari, sau de alți adulti din viața lor pe care ii vor urma orbește. Vorbim mult și încerc sa ascult și mai mult. De cele mai multe ori ma topesc când aud „mami, tu ești iubita mea!” . Mai aud și ești o rea, atunci când e timpul sa fiu lider. Sau ” nu mai vorbesc cu tine.” Răspunsul meu intotdeuna e „Eu tot te iubesc, dar trebuie sa fim corecti” 

Au momente in care zbuciumul lor e la cote maxime din motive care pentru un adult par prostești. Ca s-a rupt o jucărie, ca nu se poate urca pe un buștean, ca nu reușește sa închidă o cutie. Asta poate declanșa o criza de plâns puternica pe care nu mereu stim cum sa o potolim. Dacă pentru noi nu înseamnă mare lucru, pentru ei înseamnă tot. Lumea întreaga a lor e joaca. Sa reușească sa închidă cutia pentru ei înseamnă tot atât de mult cât înseamnă pentru noi reușita unu examen, a unui interviu. Nu reușesc întotdeauna sa ii împac, sa fiu constant blândă și intelegatoare pentru ca sunt om și ca și ei am zile bune și mai puțin bune. Dar intotdeuna încerc sa fiu mai buna decât ieri. Ii imbratisez, ii pun sa mai încerce, sa nu se dea bătuți, ii ajut și sunt lângă ei cu un umăr pe care sa plângă. 

Și fac bine bag de seama, pentru ca aud „te iubesc-uri” din ce in ce mai des.

Azi in mașina, cu capul in poala mea, cel mare mi-a spus ca nu vrea sa mor niciodată. Nici eu și nici tati. El știe deja la 5 ani jumate ca toți oamenii mor. Și pentru câteva secunde nu am știut ce sa mai spun. 

M-am blocat pentru ca vreau sa fiu sincera. Știu ca singura certitudine in viața e moartea. Nu sunt sigura de ziua de mâine, de aniversarea din toamna, de Crăciunul viitor, sunt sigura însă ca la un moment dat nu voi mai fi. Și e greu sa fii cu picioarele pe pământ când minunea blonda mica, cu gropițe in amândoi obrăjorii, spune ca nu vrea sa mori.

M-am desumenit repede și i-am spus ca nu e cazul sa vorbim despre asta pentru ca de obicei oamenii mor bătrâni și pana atunci mai sunt multe zile frumoase in care o sa ne distram împreuna. I-a convenit, m-a îmbrățișat și m-a pupat pe picior. 

Și eu l-am iubit si mai mult. 

„De-a v-ati ascunselea”  ăla de ieri m-a dat peste cap


Imi place sa cred ca am doi copii frumosi și deștepți, dar bineînțeles ca nu e așa, sunt doar subiectiva când cred asta. Nu e simplu deloc sa le fiu mama, sunt tot timpul in garda, atenta, gata sa aplanez conflicte, exact ca pe un câmp de bătălie. Oricum, nu cred ca e simplu nici sa fii mama de fete (mama a crescut patru și nu a fost așa încântată), dar ma bucur ca in majoritatea timpului se înțeleg. In cealaltă parte rămasă, se cearta și-și smulg jucăriile unul celuilalt in niște țipete de zici ca arde la noi in casa in fiecare zi. Chiar vreau pe aceasta cale sa le cer scuze încă o data vecinilor mei de treaba, care îndură scandaluri, pocnituri, mașini trase pe parchet și țipete fără număr. 

De exemplu, cel mic se joaca cu o mașinuța pe o rampa, cel mare vine vijelios și confisca rampa cu motivația ca „el are doua jucării și eu niciuna.” Bineînțeles ca „victima” tipa cât îl țin plămânii ca a venit răul și i-a stricat jocul. De multe ori ma abțin sa intervin, ii las sa-și rezolve singuri treburile dar când situație devine sângeroasă nu pot asista fără intervenții. Atunci îl sfătuiesc pe cel mare ca data viitoare sa întrebe dacă poate avea jucăria dorita, iar cel mic sa fie mai îngăduitor. 

Am observat ca situațiile scandaloase se întâmpla cel mai adesea când sunt plictisiți, când n-au nici chef de desenat, nici de modelat, nici de pictat. 

Și atunci, bring! O bag pe aia care știu ca nu da greș niciodată: de-a v-ați ascunselea. Cu ocazia asta a învățat și sa numere pana la 100 din 10 in zece, sa fie atent la detalii, sa aibă răbdare și sa respecte reguli. Și uite așa ma ascund eu după usa cu cel mic, așteptând sa fim găsiți. Dar ce crezi? Băiatul plecase cu furculița plină cu mâncare din farfuria de pe masa și începu sa înfulece, morfolind cu gura deschisă. Și pleosc, pleosc, m-a bufnit rasul de ciolfaneala gurmandului și așa am fost și descoperiți. Eu ma scuz ca m-a găsit așa repede ca am început sa chicotesc, din cauza lu’ frate-sau, dar mi-a tăiat-o cel mare repede: „Mami, pe tine te gasesc mereu pentru ca ai fundul mare și rămâne pe afara când încerci sa te ascunzi”. 

Concluzie: încă n-am ținut niciuna pana acum, dar de mâine, gata, intram la dieta! 

Sursa foto: arhiva personală.