Ca tot văd cum se pregătesc părinții de venirea școlii, mi-am amintit și de cum ma pregăteam eu. 

Corvoada care ma așteapta și pe mine anul viitor începe sa ma sperie. O sa fiu nevoită sa aleg un învățător bun, dar cum o sa fac asta, nu știu. Rechizite din cele mai bune. Haine de firma, sa nu se facă copilu de ras. Ca parca la intrare ii așteapta poliția modei. Poate și un telefon mobil sa ne spună repede ca s-a julit la genunchi. 

Când eram eu mica, totul,  parca era mai simplu și mai ușor.  Știu, par un bătrân ramolit care vrea sa reînvie vremuri de mult apuse. 

Grija mea cea mai mare era sa mi se ia negreala de nuci de pe degete. Haine n-avem treaba, ca luam ce rămânea mic de la surori. Bani de buzunar nu-mi trebuia, chiar dacă aveam de fiecare data. Erau zile când ii uitam acasă in alți pantaloni si trăiam si fără, bine mersi. Nu muream dacă nu mâncam kebab in fiecare zi. 

Nu mergea nimeni cu mine la deschidere pentru ca toată lumea avea treaba. Nici măcar nu credeam ca asta e ceva greșit. Credeam ca așa e normal. Acum vin parintii cu copiii și la liceu. Mai cunosc un profesor, mai ca pun o vorba buna, mai un buchet de flori. Acum moda este alta. 

Am avut mereu încredere ca va fi bine. Nu mi-a păzit nimeni spatele și asta m-a făcut sa am încredere mai multă in mine și mai puțin in ceilalți. M-a maturizat și m-a făcut mai responsabila lipsa banilor grămada și faptul ca am fost lăsată sa ma descurc singura. 

In autobuz pe la 16 ani eram singura fata care nu încerca sa flirteze sau sa impresioneze fiecare băiat in parte. Unghiile  mele de atunci, ca și cele de acum, erau scurte, îngrijite și cam atât. 

N-am dus lipsa și n-am dus grija. Dacă am avut nevoie de ceva am reușit pana la urma. Scopul vieții nu e imbogatirea. 

Asta vreau sa învețe și băieții. Scopul vieții e sa ne bucuram in fiecare zi de ce avem și sa muncim pentru noi nu pentru mâine. Ce nu avem nici nu ne trebuie. 

Și cred ca suntem pe drumul cel bun, pentru ca azi iar mi-a cerut cel mare sa-i cumpar ceva de 2 lei. 😜