Moștenirea lui n-o mai vrea nimeni 

Am ajuns la poarta lor, după un drum de aproape o ora, care șerpuia printre dealuri aducând un miros de proaspăt și curat in mașina. 

Aveam in gând sa nu deranjez prea mult, ma interesa mai mult povestea din spatele proiectului care tocmai se încheiase după 5 ani de munca. Ma mustram in gând ca nu apucasem sa cumpăr ceva in semn de mulțumire pentru ca m-au primit. M-au întâmpinat zambitori și amabili și au întins o masa afara lângă leagănul din lemn, parca intenționat, sa ma facă sa ma simt mai prost ca venisem cu mâna goală. 

      „Proiectul care avea sa le ușureze munca și sa le insufle o noua putere de munca putea deveni realitate.”

Știau deja ce ma interesa, așa ca i-am lăsat sa-mi povestească, fără sa fie nevoie sa întreb.

Auzise prima data despre posibilitatea de a accesa Fonduri Europene, la oraș, când a fost la cumpărături. Era o idee buna, chiar folositoare pentru ca oricum aveau foarte mult pământ pe care îl îngrijeau in fiecare an. Un ajutor din partea comunitatii europene ar fi fost mai mult decât bine venit.

N-au știut, însă, ca urma o perioada dificila  la care nu se așteptau . Perioada strângerii documentației, l-a obligat pe inițiatorul proiectului, sa facă peste 60 de drumuri, la aproape 50 de km distanță pana la Pitești, orașul reședinței de județ. Intrase in hora, trebuia sa joace. 

In fond, era un efort pe care îl făcea pentru ei, pentru usurarea muncii lor. Avea nevoie de utilaje noi, performante. Avea nevoie de bani pentru forța de munca, pentru ultimele inovații in agricultura și  trebuia sa reușească. Pentru el munca era cea care îl ținea in viața, îl făcea sa se simtă  viu și folositor pământului pe care-l călca.

Piedici nu erau numai de ordin administrativ ci și de ordin birocratic. Era trimis la foarte multe ghișee, actele păreau ca nu sunt in regula, nici atunci când chiar erau. Regulile jocului se schimbau foarte des, uneori il descurajau, dar trebuia sa o scoată la capăt, nu voia sa renunțe. 

A fost greu, dar nu imposibil. Livezile cu meri, aveau nevoie de banii aceștia ca sa renască. 

Povestește repede, tornada de informații ma cuprinde, abia reușesc sa notez câte ceva. Câteodată uit, ma las vrăjită de șirul întâmplărilor, de avalanșa de termeni pe care și i-a însușit odată cu noua funcție. 

A fost încântat cand a fost trimis sa urmeze cursuri de specializare. A devenit devenit Tehnician agronom si mai apoi Manager la propria firma. Totul a fost făcut ca la carte.

A fost o oportunitate fantastica sa poata beneficia de suport și informare. Mai ales gratis. Asta l-a uimit și l-a bucurat cel mai mult pentru ca deja investise prea mult.

Cunoaște foste multe persoane care au încercat sa spargă tiparele și sa înșele statul, dar credinta lui de om simplu și muncitor nu l-ar lasa niciodată sa recurgă la tertipuri. 

A reușit in final sa obțină finanțare in valoare de 10.000 de € din partea Uniunii Europene pentru proiectul „Micul Fermier Autohton”. I-a drămuit cum a știut  mai  bine. A cumpărat plug nou, a cumpărat un tractor și instalație necesară la stropitul pomilor. Avea acum 7 hectare de pământ cu pomi fructiferi pe care trebuia sa-i facă mai roditori ca oricând. 

Și i-a făcut, dar fără prea mult folos, spune el. 

Comercianții preferau sa cumpere mere „ceruite” din străinătate, pentru ca se stricau abia după câteva luni. Pe nimeni nu mai interesa gustul mărului de alta data. A fost nevoit sa le vândă pe un preț de nimic, numai sa se elibereze stocul. Muncise cu soția, cot la cot, așa cum o făcuse de o viața. Ma gândesc acum, ca poate asta i-a ținut împreuna, lupta asta pentru un scop comun. 

Mergem puțin in deal, deasupra casei, ca sa imortalizez imaginea unei frumoase livezi. E foarte amabil, asemeni unui bunic care îți arată o comoara pe care o vrea lăsată moștenire. Simt brusc in povestirea lui, gustul amar al înfrângerii.

         „Insufletirea cu care a pornit la drum atunci când a început proiectul, a dispărut ușor sub povara bătrâneții și a neputinței.”

Durata proiectului s-a încheiat deși s-a întârziat cu un an ultima plata. Acum are posibilitatea sa-și extindă mica afacere, pentru ca poate beneficia de un ajutor in valoare de 40.000 €. L-am întrebat ce are de gând sa facă. 

Se gândește o clipa și imi spune resemnat: „Sa renunț!”

 Are mult peste 60 de ani. A ajuns la vârsta la care nu-l mai țin puterile, deși sufletul e încă tânăr. Nu mai poate continua pentru ca asta ar însemna sa ia in arenda mai mult pământ, mai multă munca. Ajutor nu-i de nicăieri. Copiii nu sunt aproape sa-l susțină, au toți treburile lor, familiile lor și nu sunt interesați de agricultura. Chiar au stat de vorba cu toții, sa știe dacă ar fi de acord sa-i dea o mâna de ajutor. L-au refuzat pe rând, nimănui nu-i place munca fizica. 

El nu mai poate lupta de unul singur. Probabil o sa vândă utilajele, o sa vândă si pământul, dacă l-o vrea cineva. 

Îmi dau seama repede cât de rău ii pare. Moștenirea și truda lui de o viața, n-are cui s-o lase; n-o vrea nimeni. 

Esența se pare ca nu mai contează de mult timp. Astazi conteaza doar aspectul. 

Am vrut sa scriu aceasta poveste adevarata in speranța ca cineva, oricine, care are putere și voința de munca se poate implica. Ajutor din partea statului exista, posibilități sunt enorme, trebuie doar sa îți dorești cu adevărat, sa fii pasionat și sa îți placa sa vezi roadele muncii tale.

Mai multe detalii despre proiecte pentru agricultura accesibile oricui, puteți găsi aici.
Sursa foto: arhiva proprie.

Reclame