E în fața mea, la o distanța de cinci centimetri. Ii văd expresiile fetei perfect. Îmi povestește înflăcărat, cu ochii lui mari și negri, o întâmplare închipuită. Mă mai întreabă din când in când dacă am înțeles. Aproape ca nu aud nimic. M-am pierdut in negrul ochilor lui și in bucuria cu care inventează povești. Suntem doar noi doi acasa și doar vocea lui strica liniștea casei. Vorbește foarte mult. Chiar mai mult decât mine. Și e spontan și unic in vorbă și in faptă.

La frizerie ultima dată, când a vrut sa-l tundă pe lângă ureche, a strigat cât l-au ținut plămânii: “Tati, asta vrea sa-mi taie urechea.” L-am dojenit o săptămâna in urmă. Unde o fi auzit el, “asta”? Noi mereu am spus, doamna, fetița… E brutal de sincer. Nu suporta sa ridicam tonul. Copilul asta e calmantul meu. El e năzbâtiosul care iese pe hol când se supara, care ii da educatoarei o ciocolată, cadou și apoi i-o cere înapoi.

Tocmai s-a trezit din somnul de la prânz. Fericit și cu chef de viața.

Îmi vin in minte nopțile nedormite. Când nu putea respira. Când îl alăptam și îl adoram cum adoarme liniștit lângă inima mea. Cât de repede au trecut.

Mucii au dispărut, medicamentele din raft sunt din ce in ce mai puține. Am uitat când îmi venea să mă arunc de la patru de oboseală. Băiatul s-a făcut mare și e din ce in ce mai bine.

Nu-mi mai cere ajutorul decât foarte rar. Se urca singur pe tobogan. Mănâncă singur și chiar se și îmbracă singur. Mama l-a învățat toate astea, fără să știe ca intr-o zi îi vir lipsi.

Dacă aș fi știut atunci că intr-o zi toate astea vor fi doar amintiri!

Au trecut toate câte au fost. Chiar și mirosul de la gât de bebeluș începe să dispară. Nu mai rămân cu nimic in curând.

Chiar și imaginea asta in care el stă apropiat de mine și mă preferă, se va duce. Mă uit la piciorul lui cum se leagănă și cum rotește mâna din încheietura ca sa-mi arate o închipuire de-a lui. Și încerc sa rețin in detaliu tot. Sa nu mai uit nimic și să ma țină memoria măcar pana ajung la telefon. Sa scriu in notițe și sa scriu la laptop pe blog mai târziu tot ce ma uimește azi.

Mâine va fi altceva. Dar nu la fel ca azi. Ma vor uimi altele și altele, dar niciodată aceleași.

D-aia le strâng in jurnalul meu. Sa le citesc și eu și ei. Să-mi amintesc inocenta din ochi și din privire și sa nu uit niciodată cât de mic a fost puiul meu.