Când am simțit cu adevărat ca viața mea avea sa se schimbe pentru totdeauna, am auzit o respiratie ușoară, sacadata și firava in aceelasi timp.

Ma încercau emoții de tot felul: de la îngrijorare și frica, pana la panica, bucurie și extaz. 

Nu știam dacă e real ce mi se întâmpla, dacă o sa se termine curând exaltarea asta surprinzătoare sau dacă mâine când ma trezesc o sa gasesc lângă mine aceeași minune vie.

Eram pe un pat de spital când simteam toate astea, iar durerea își avea și ea locul ei, dar din fericire, era prea puțin băgată in seama cu toată bucuria pe care o trăiam. 

Aveam un curaj și o forța de nedescris. 

La 12 ore de la operație, nu ma taram pe pereți, ținându-mă de ce apucam, așa cu o făceau celelalte din salon, ci călcam incet, in brațe cu cel nu avea nici măcar o zi de când văzuse pentru prima data in viața lumina zilei. 

Primeam vizite de la rude și cunoscuți la fiecare câteva ore și eram mai mult forțată sa răspund instinctiv cu „Bine” la întrebarea ce nu conteneau sa mi-o pună de fiecare data. 

” Cum te simti? ” era pe buzele tuturor. Cum as fi putut sa le spun ca eu ma simt cea mai norocoasa de pe pământ când abia reușisem sa cobor din pat? Când faceam eforturi supraomenești râzand la câte-o gluma de-a lor menită sa ma înveselească? 

Durerea se atenua cu fiecare ora care se scurgea. 

Asta îmi dădea speranța ca o sa fiu bine și o sa rămână doar o amintire ziua asta dureroasa. 

Zburda inima in mine de mândrie ca putusem sa fac chestia asta. Sa o duc la sfârșit și sa ajung in punctul in care suflețelul asta mic și plângăcios sa îmi strânga degetul in pumnul lui mic, încă zdrențuros de la lichidul amniotic.

Habar nu aveam atunci ca eu de fapt, trăiesc ceva care o sa-mi rămână tatuat in minte. 

Sau ca nici măcar o zi din viața mea nu va mai fi la fel. Ca macazul schimbat de curând ma ducea către împlinirea vieții mele. 

Nimic nu avea sa mai fie ca înainte. 

Și de atunci au trecut câțiva ani buni, cu realizări care mai de care mai importante, care m-au ridicat pe trepte pe care nu speram vreodată sa ajung. Și totuși, faptul ca am devenit mama păleste in fata oricărei alte avuții.

Poate suna dramatic, sau banal, sau de neluat in seama, dar pentru mine, sa auzi respirația Omulețului care înainte cu câteva ore se hrănea, respira, trăia prin tine, mi se pare divin.

Experiența vieții mele a fost trăită atât de intens încât m-am hotărât ca mai vreau o data. Acum aud zilnic doua voci subțiri in casa mea care îmi spun in fiecare zi ca ma iubesc. Am câte doua perechi de brațe care se încolăcesc după gâtul meu și mii de motive pentru care sa mulțumesc lui Dumnezeu pentru cat de Bun a fost cu mine. 

Din asta am învățat sa nu îmi fie teama de durere. Dacă o înfrunt și nu ma dau bătută, ea ma duce spre mai bine aproape de fiecare data. 

Am învățat ca schimbarea înseamnă putere, maturizare, responsabilitate și curaj.