“Cum reușești să le faci pe toate?” sau “Mie când mi-e foame mă duc la serviciu”

Am primit de multe ori întrebarea asta. Cum naiba reușesc să merg și la serviciu de dimineața până seara, să merg și la evenimente și să rămân și online activa? Păi, e greu. Mi-ar fi plăcut să fiu o scriitoare care să scrie cărți după cărți, să stau undeva în liniște doar eu familia și laptopul. Dar viața nu e așa cum ne-o dorim mereu. Am o vorbă cu prietena mea cea mai bună, noi mergem la muncă de foame. 😂 Când ne e foame, plecăm de acasă la muncă. Și pentru că am nevoie de bani să trăiesc intr-o societate consumeristă, iar copiii cer, fără să știe greutățile vieții, trebuie să câștig cât mai mult.

Mai ales când am vacanța cu copiii, vacanța fără copii, weekenduri de distracție in familie, patima pentru gătit și machiat, casa de întreținut și câte și mai câte. Toate costa și nimeni nu o să vină să te întrebe cum mai stai cu banii. D-aia merg să lucrez și să câștig destul cât să îmi rămână energie să mai și trăiesc.

Sunt zile în care vreau să renunț. Să câștig mai putin și să am mai mult timp liber. Zile ca astea pe care le trăiesc acum, cu doar câteva zile de concediu rămase și energie la minimum. Nu mă dau ce nu sunt. Zic aici că nu sunt vreo milionară și nici nu vreau să par. Deci cine mă judecă, mă judecă greșit. Nu că mi-ar păsa, dar așa să se știe că sunt un om normal și nu vreau să mă dau cine nu sunt.

Așa că dacă vrei, trebuie să faci ceva, gen să muncești, că altfel nimeni nu e obligat să-ți dea. Și apoi, lipsa de ocupație e nocivă. Te face să gândești prea mult și prea prost. Așa că hai, mie mi-e foame, mă duc la serviciu.

Reclame

Ajutor! Mi-am uitat telefonul la serviciu! 


Absenta mea de pe blog poate fi justificata. Am avut o tona de treaba la serviciu, iar acasă, prefer nu mai spun. Copiii nu mai merg la gradi de ceva timp și merg la țara când suntem amândoi de serviciu. Ii ducem seara, iar ziua următoare, când ies eu, ma opresc direct la ei. Acasă, le fac baie, mâncare, curat, tot cam un fel de serviciu. Va spun, asta cu mămicia nu e floare la ureche. Deloc! 

La serviciu e crima! Abia termin la timp, altfel aș rămâne peste program. Sunt atât de obosita încât e foarte greu sa ma concentrez total.

Joi am avut petrecere. Năucă de la serviciu, grabita sa ajung la timp sa îmbrac și copiii, sa ma schimb și eu, am uitat telefonul la serviciu. Când mi-am dat seama ca nu-l am eram deja prea departe ca sa ma mai pot întoarce după el. Am zis ca asta e. Oricum nu-l folosisem toată ziua. 

Când am ajuns acolo, aveam impresia ca îmi uitasem unul dintre copii. Nu ma împăcăm deloc cu ideea ca n-am ce sa tastez. Ma mâncau buricele degetelor, nu știam cum sa aflu ce se mai întâmpla pe grupuri, nu-mi puteam verifica traficul, e-mailul, nimic. Practic eram cu lume dar rupta de lume. Nu voiam sa cred ca nu ma pot abține sa nu ma gândesc la el. Am încercat sa-l iau pe al soțului. Degeaba, nu ma satisfăcea. Am realizat ca sunt dependentă, altfel nu-mi explic. 

N-am avut încotro decât sa socializez mai mult, sa dansez mai mult, sa ma joc cu copiii mai mult. Și cu ai mei și cu ai altora, chiar. La tort mi-am dat seama ca am putut aplauda ca lumea. Dacă aveam telefonul, as fi putut doar cu o mâna, așa incet, cealaltă fiind ocupată. 

Seara, am adormit instantaneu. Cred ca am dormit vreo 9 ore. Va dați seama? M-am trezit liniștita și odihnita. Singurul lucru care mi-a stricat starea a fost când am ajuns la serviciu și m-a întrebat o colega ce caut la ora asta? 

Mi-am revenit imediat. Venisem mai devreme cu o ora. Au început palmele peste frunte de necaz, de îmi venea sa ma întorc acasă, sa mai stau o ora și sa vin apoi. Dacă n-am avut telefon, nu m-am mai putut orienta. 

Telefonul meu e un rău necesar. Ma tine in priza, chiar și atunci când nu e nevoie. El e ceas, e calculator, e agenda, e pix, e foaie, e copil, e parte din mine. E greu al naibii fără el, dar e așa reconfortant sa-l mai lași uitat… Chiar va rog sa încercați, dacă puteți bineînțeles. Ca și dacă nu puteți eu va înțeleg perfect. 

Săptămâna grea aproape ca s-a terminat. Și chiar dacă n-am mai avut nici resurse și nici timp sa mai ajungem pe undeva la relaxare, am rămas acasă toți patru „like a big happy family”. Noroc cu soțul meu care e hoț de inimi și știe cum sa ma scoată din stare. Ca a intrat peste mine înainte sa intru la dus sa-mi spună ca sunt frumoasa și ca miros frumos chiar și când sunt transpirată. 😂