Scrisoare pentru dușmanul meu

Am început sa realizez de câțiva ani încoace prezenta unui dușman in viața mea. E tăcut și înșelător și de mult timp ma tot țin sa-i scriu câteva cuvinte.

Draga “Dușmanule”,

Pe mine de astăzi nu ma mai păcălești. Știu ca ești rău și vrei sa ma duci de nas. Îmi iei ochii cu niște visuri din viitor pe care chiar mi le doresc și uit ca dacă ajung sa le dobândesc, tot eu pierd. Pierd anii ăștia frumosi și uit sa ma bucur de ce am acum.

Pierd puterea tinereții și momentele frumoase care m-au făcut sa fiu ceea ce sunt.

Tu mi-ai luat bucurii și tot tu mi-ai adus dureri care au lăsat cicatrici atât de adânci pe care nu le pot acoperi cu nici un zâmbet.

Tu m-ai ajutat întrecerea ta facand sa uit tot ce ma durea și pentru asta îți mulțumesc. Acum dacă ma gândesc mai bine m-ai și ajutat. Tacut, m-ai ajutat sa descopăr unde am greșit și sa ma opresc pe marginea prăpastiei pe care ma aflam.

Timpule, eu nu mai am putere sa lupt cu tine. Tu mergi grăbit in goana ta și nu ma auzi când strig la tine sa te opresti. Măcar o zi, măcar un ceas. Sa opresti in loc tot ce se mișca și sa ma lași sa ma bucur mai mult decât pot.

Tu nu știi cât de mult sufăr ca îmi dau seama in fiecare zi mai mult ca nu am ce sa-ți fac.

Dar sa nu uiti niciodată ca ce am mai scump in viața se ascunde in inima, iar acolo nu ai cum sa umbli. Tu treci doar peste chipul meu, nu și peste suflet. Acolo imi păstrez comori la care nimeni nu poate ajunge.

Cateodata ma mai gândesc cum ar fi dacă mi-ai îndeplini o dorința. Mi-as dori sa ma ierți. Sa fiu eu singurul om pe care îl ierți și îl uiți. Îl uiți aici pe Pământ sa se bucure de tot ce are el acum. Exact ca in melodia lu’ Chirila mi-ar plăcea sa se întâmple.

Dar nu te pot opri, nu te pot nici măcar încetini. Ca atunci când mi-a apărut o mașina in fata. Am vrut sa înghețe tot pentru câteva secunde. Sa nu o lovesc, sa aibă timp sa treacă. Dar nu am putut. M-am simțit complet neputincioasa. Ca un bătrân in fata morții. Când nu vrei sa se întâmple dar nu mai ai timp.

Ești puternic. Ma declar învinsă de forta și nebunia in care m-ai băgat. Totuși nu pot fi amica ta. Tu rămâi mult timp in urma mea și mulți o sa vrea sa facă ce mi-am dorit și eu. La fel cum și-au dorit milioane și milioane de oameni înaintea mea.

Tu îți arați măreția și puterea și pentru asta te respect.

Mulțumesc ca m-ai dat o părticică din tine și mulțumesc ca am putut avea atâtea doar având răbdare și încredere ca tu le vei rezolva pe toate.

Vouă, tuturor celor care intrați aici și ma citiți va doresc timp cât mai mult și tinerețe. Pentru ca dacă le ai pe astea doua acum, aici, ești mai bogat decât ai crede.

Mâine nu știi ce va fi.

Anunțuri

Recunosc am mințit. Nu mai am timp…

In seara asta la baie, la fel ca și seara trecută, mi-a cerut copilul o baie cu spuma multă și am mințit. Am spus ca nu mai avem și ca trebuie sa mai cumpărăm mâine, pentru ca știam ca o sa se întindă și mai mult in joaca cu spuma. Era deja târziu, dimineața nu s-ar mai fi trezit la timp pentru grădinița. Cel mare a vrut in parc, i-am limitat timpul, l-am luat in toiul jocului cu cel mai bun prieten al lui pentru ca nu mai puteam ieși după el apoi, aveam mâncare de făcut era deja târziu. 

Au vrut mai târziu sa mai rămânem puțin in sufragerie sa picteze. După ce pictase câteva foi, am fost nevoită sa opresc distracția, tot pe motiv ca e prea târziu. Din păcate, ei încă nu au noțiunea timpului bine stabilită, decât noi ăștia mari și rai. 

Asta se întâmpla aproape in fiecare zi a săptămânii. Poate mai puțin vineri și sâmbătă, deși adormim tot cam la aceeași ora ca sa nu-și strice programul urmat in zilele din timpul săptămânii. 

La culcare mi-au spus amândoi ca ma iubesc și m-am simțit așa de mâhnită. Am adormit împreuna cu declarații de dragoste cum nici îndrăgostiții nu-și mai spun. Cel mic a adormit cu palma in fata mea, a vrut cu o mâna sa ma tina de gât. Mi-a tulburat mintea și inima. 

Acum dorm amândoi. Ii simt, ii aud cum respira.Ii adulmec ca o leoaica cuprinsă de patima maternității. 

 Sunt lângă mine, dar pentru cât timp?

Cât timp o sa mai adoarmă in palma mea? Cât timp o sa le mai fac masaj înainte de somn? Cât timp o sa mi mai spună te iubesc așa tam nesam? Cât o sa ne mai ținem de mâna? 

Oare câta vreme o mai trece pana o sa fie rușinat sa mai facă toate astea? Cred ca prea puțin pentru mine. Cred ca o sa fie ca și cum am adormit intr-o noapte și m-am trezit când erau mult prea mari ca sa le mai pese. Așa cum au trecut anii ăștia in care eu simt ca nu m-am săturat de ei și care au venit in goana și au plecat intr-o clipa. 

Mai simt ca si cum ii înfrânez tot timpul, ca nu ii las sa fie așa cum vor. Ca nu am timp pentru ei atât cât au ei nevoie de mine. Ca economia, consumerismul și societatea de azi ma face sa ii grăbesc și sa nu ma bucur de nimic cu adevărat. 

Eu nu mai pot sa-l aud cum plânge dimineața in brațele educatoarei după mine. Ma doare inima și totuși aleg sa plec. Aleg sa-l las plângând și sa ma îndrept spre mașina cu barba tremurând ca sa le fie bine mai încolo. Nu ca sa fie bine azi. Mai încolo.

Un „mai încolo” pe care nu mi-l garantează nimeni. Nici nu știu dacă exista.