Arat ca o sprânceană nepensată. Ca alea care cică sunt la modă acum.

Acră la chip, fără viață, ciufulită, gata să-i sară muștarul din orice.

Am atâtea gânduri care îmi dau năvală toate capul asta ca o măciucă. Se ciocnesc alea de griji că începe școala și le trebuie multe, cu alea că nu sunt destul pentru ei. Rezultă o durere d-aia apăsătoare, înăbușită, surdă aproape.

De două zile sunt în transă. Fac multe, dar parcă nu fac destul. Mă cert în gând că n-am perspective. Îmi amintesc că nici tânăra așa nu mai sunt. Doar par.

Ajung târziu să iau copiii de la țară. Mereu ajung târziu. Și mereu mă străduiesc să fac cumva să-mi ajungă timpul să reușesc să le fac pe toate.

Toată ziua fac haz de necaz. Mai mult ca să-mi țin curajul. Am început nasol de când m-am trezit. De dimineață o măsea provizorie s-a desprins. Am hotărât că n-are rost să mă agit, oricum vineri trebuie să merg la dentist.

La serviciu, in pauza de prânz mi-am pătat toată rochia cu ulei. Că nu eram destul de amărâtă. Și în loc să mănânc și să mă relaxez, am spălat-o la mâna cu detergent de vase. Noroc c-a fost soare și s-a uscat repede. A fost una din zilele alea pe care vrei să le uiți mai repede.

Când am ajuns la ei mă simțeam ca naiba. Gândurile alea care se ciocneau deunăzi, acum erau cu miile. Care incotro dădeau să-mi spargă tâmplele. Ei mi-au sărit în brațe, săracii, de parcă au văzut pe Dumnezeu. Și îmi arătau care mai de care jucăriile. Vorbeau cu mine așa repede și cu drag. Le străluceau ochii pe fețele lor frumoase.

Sunt lumea lor. Nu contează că eu nu mă cred suficient zilele astea. Pentru ei sunt ca o vedetă de film intr-o lume fără artificii. Așa mă și simt când abia reușesc să ies din mașină. Mi-am dat tocurile jos și am mers desculță cu ei de mână. N-am avut nevoie de lumini când le-am dat ciorbă de dovlecel să mănânce. N-am nevoie de artificii când sunt cu ei. Sunt frumoasă în ochii lor chiar și atunci când nu mă simt. Știu că la un moment dat am făcut în viața asta cel puțin două lucruri bune. Pe repeziții ăștia mici care mă sorb din priviri și pentru care aș muta munții din loc.

Am risispit tot ce era stricat la mine când am ajuns lângă ei. Gândurile erau toate bune de-acum. Și poate că nu fac destule, dar pentru ei e de ajuns. Nu sunt cea mai cea dintre mame, dar când sunt cu ei simt așa, o altfel de iubire. Aproape nepământească. La fel ca toate mamele, cred. Bănuiesc că au ei o putere specială de a schimba oamenii. Au un soi de dragoste care transformă răul în bine și ura în dragoste. D-aia copiii sunt un miracol pe pământ. ❤️