Au trecut anii peste ea, aproape fara mila, fara voia noastra. Chipul ei blând, ascunde inca semnele unei frumuseti boeme, intr-un zâmbet in care mai mult rad ochii. Albastrul lor de alta data parca a mai pălit, deși parul păstrează aceleași onduleuri ca in tinerețe.
E din ce in ce mai slăbită, dar face eforturi uriașe sa nu ne lase sa vedem. Inca tine garda sus.

 Poate se chinuiește asa sa nu-l dezamăgească pe tata, sau poate ca nu stie sa trăiască altfel, decat muncind. Zilnic, face lucruri care ii depășesc cu mult forțele fizice. O încăpățânare ieșită din comun n-o lasa sa se odihneasca.

Ar putea trai liniștita fara sa faca nimic, doar cu câteva animale si grădinița ei, dar ea nu se mulțumește niciodata cu putin. Muncește, ca si cum ar fi nemuritoare. 

Cum sa-i spun ca acum, cat timp e aici, trebuie sa trăiască si pentru ea? Trebuie sa ne petrecem mai mult timp impreuna.

Cum sa-i spun ca merita mai mult decat bucuria slujbei de duminica de la biserica?

Cum sa-i spun ca o prețuiesc din ce in ce mai mult si ca nu mai trebuie sa faca nimic pentru mine?

Cum sa-i spun ca nu mai e nevoie de sacrificiu? Cand ea își stabilește niște limite greu de atins chiar si de noi tinerii?

Mi-as dori sa fi moștenit măcar o părticică din îndârjirea ei. Din curajul si forța de nestăvilit pe care ni le arata împotriva voinței noastre in fiecare zi. 

Eu stiu ca eforturile noastre de a o face sa stea locului n-o sa fie ascultate. Pentru ca ea are curaj si credința si nu renunța niciodata atunci cand își stabilește teluri. Si pentru ca va mai putea s-o faca doar câțiva ani de acum inainte pentru ca timpul nu iartă pe nimeni.

Intre ea si tata, Dumnezeu a ales-o pe ea, știind forța si încrederea  pe care ni le da. A orânduit bine, intru Slava Lui, făcându-ma sa ma gândesc daca sunt demnă de aceasta binecuvântare.

O mai îmbrățișez cand ne întâlnim si iubesc sa o fac sa rada cu pofta pentru ca ma liniștește sa o vad fericita. O mai pup cand ne pregătește ceva bun de mâncare, mai mult pe ascuns sa nu vada ca fac asta cu gândul ca vreau sa profit de faptul ca inca mai e. O fac natural, cu inima strânsă însă, la vremea cand modelul meu de îndârjire va inchide ochii pentru totdeauna. 

Atunci nu voi mai avea nimic in suflet si simțiri. Voi fi mai goală pe dinăuntru, decat toti orfanii din lume, caci am cunoscut dăruirea suprema a mamei mele si ajutorul fara de care n-as fi fost in stare sa povestesc aici, acum, cat de tare o iubesc.