Școala online, drama profesorilor

Școala online a devenit o dramă pentru toți profesorii din România.

Situația în România e în continuare incertă. Acum e obligatorie predarea online pentru toate cadrele didactice. Un lucru pentru care nimeni nu a fost pregătit. Nici profesional, nici uman sau social.

Surorile mele predau toate. Toate lucrează în învățământ și habar nu au cum se vor desfășura lucrurile. Școala online e un eșec. Mulți preșcolari sunt plecați la bunici, care fie nu au echipamentul necesar, fie nu știu să-l folosească. O parte din copii vin din medii defavorizate, fără posibilitatea de a accesa un calculator sau un laptop. E extrem de dificil să încerci să transmiți un mesaj și să nu ai cui. Nici acolo unde sunt posibilități, fără discuții, situația nu e prea bună. Chiar dacă reușesc să se adune toți, informația ajunge pe părticele distorsionată.

Elevii care se conectează sunt adesea distrași de ce se petrece in casă. Fie un frate mai mic, care intră în cameră țipând, fie un părinte mai indiscret, care stă și ascultă lângă copil toată lecția și multe astfel de peripeții. Atmosfera în clasă e alta. Nu e presiunea că poate greșești și nu realizezi. Ai materialele la îndemâna mereu. Discuția decurge lejer, fără mari întreruperi. Vizual copilul percepe altfel informația, decât printr-un ecran. Autoritatea dascălului nu e aceeași ca și când ar fi în fața clasei. Sunt numeroase motive pe care aș putea să le însir la nesfârșit. E o muncă teribilă ca toți profesorii să țină materia la zi online. Un fapt fără precedent pentru care nimeni nu a fost pregătit.

Tocmai s-a anunțat că SUA nu mai deschid școlile anul acesta. Încă nu s-a anunțat nimic nici pentru anul viitor. E multă confuzie și acolo și la noi. Peste tot se iau decizii peste noapte, speriați de cum ar putea evolua lucrurile în timp. Nu știu dacă asta poate fi o soluție și ce motive au stat la baza deciziei lor.

Știu doar că peste câteva săptămâni, copiii de câțiva anișori vor purta măști pe față la grădiniță. Copiii din toate școlile vor face asta. Cum va decurge oare activitatea? Cum își va exprima profesorul educator emoția, zâmbetul, expresia care ajută să ajungă mesajul nealterat? Cum vor dormi? Cum se vor juca? Cum vor suporta? Surorile mele sunt recunoscute pentru bunătatea lor. Ele iau copiii in brațe când se lovesc. Îi adorm prin atingeri. Îi săruta mânuța lovită. Perioada dificilă a profesorilor nu se termină la 15 Mai. Ea continuă de atunci în colo cu alte provocări. Nu știu cum ar putea decurge lucrurile. Nici nu vreau să îmi imaginez. Dar știu ca tuturor profesorilor le dor de clasa lor. De copii gălăgioși. De sunetul clopoțelului. Le e dor să-și facă meseria pentru care s-au pregătit ani și ani, cu grade și inspecții peste care au fost nevoiți să treacă. Le e dor de copiii lor, pe care îi au în grijă uneori, poate și mai mult decât părinții lor.

Noi, părinții, vă cunoaștem drama cu care vă confruntați și vă suntem alături cu înțelegere și răbdare. Vă mulțumim pentru tot, dragi profesori!

Preoții slujesc cu lacrimi în ochi de Paști

Preoții slujesc în credință cu lacrimi în ochii.

Niciodată în viață bisericile n-au mai fost așa goale de Înviere. Sărbătoarea mare a creștinătății ne prinde pe toți tăcuți și triști. Paștele ăsta va rămâne în amintirea multora, chiar și mulți ani de acum înainte.

Copiii nu și-au primit hăinuțele noi. Nici măcar Paștile n-au ajuns la ei. Rămâne să ne curățăm sufletele acasă.

Peste tot e atmosferă de înmormântare.

Preoții sunt nevoiți să slujească singuri în tot lacașul, asemeni unui învățător care predă unei clase goale. Credința rămâne.

La mine la țară, oamenii sunt nedumeriți. Nu le vine să creadă. Mulți nu sunt educați și nu pricep cu exactitate de ce s-au impus așa măsuri. E o confuzie totală.

Țățica e sora tatălui meu. E destul de în vârstă. A ajutat toată viața ei la lumânări, la nașteri, la înmormântări, iar acum vrea să facă la fel. Vrea să intre în biserică, la scaunul ei. Nu poate anul asta. A venit la mama să o întrebe ce să facă. E greu pentru ea. A plecat liniștită. Și-a luat bucata de cozonac, drobul, în plasa ei învechită de vreme. I-a spus mama că ea e norocoasă. Locuiește pe uliță, peste drum de biserică. O să iasă pe trepte să audă toată slujba. Sunetul din boxe, probabil nu o să ajungă în capul satului. Cei de acolo sunt mai puțin norocoși.

Preotul din sat e soțul surorii mele. A pregătit totul din timp. Caserolele cu Paștile Domnului vor ajunge prin voluntarii instruiți deja la tot satul. Lumina la fel. Va intra în casele lor, indiferent de cât de departe trebuie să stăm. A pregătit din timp instalația de sunet. Numai sufletul nu l-a pregătit pentru Învierea fără credincioși. Și nu e vorba de bani, cum speculează toți. E vorba de Lăcașul Domnului, gol, la așa mare sărbătoare.

Mi-a spus că aseară, când a ieșit din biserică să o înconjoare doar cu cântăreții, a avut lacrimi în ochi. Unde erau credincioșii care aduceau flori pentru Domnul Hristos? Unde era lumea care cânta așa de tare de răsuna bisericuța semiîngropată? Unde erau lumânările aprinse la toate mormintele? Dintr-odată, ca niciodată, s-a simțit neputincios. Cel pus să ducă mesajul Domnului mai departe, nu mai poate face asta. Decât prin niște aparate. Nu prin viu grai, așa cum se obișnuiește de milenii.

E tristă atmosfera în casele oamenilor. Afară nu e chiar așa. Natura a înviat la viață. Pădurile s-au înverzit, miroase a flori și a fum. Oamenii au ars uscăturile. Păsărelele ciripesc nestingherite. Copiii stau în curți. Bătrânii au frică mai mult de poliție decât de pandemie. Așa e la țară la noi. Lumea e resemnată, știe fiecare ce are de făcut. Înțelepciunea de la țară nu are comparație cu nimic din restul lumii. Ei, mai mult ca oricine, știu că toate trec. Și nu fac mare caz din asta. Își duc traiul liniștit la gura sobei și mănâncă ce au prin cămări. Nu s-au bulucit la cumpărături, nu au dat iama în magazine. E mai mult despre Hristos aici. Și mai puțin despre mâncare și restricții.

Mama și-a aprins candela. A terminat mâncarea și așteaptă Învierea. La fel toți ceilalți de aici.

Paște fericit tuturor.

Eram fericiți și nu știam. Ei, nu mai spuneți!

Zicala “Eram fericiți și nu știam” e mega folosită. Eu zic: ei, nu mai spuneți!

Ba, uite, că eu eram fericită și înainte și sunt și acum. Îmi făceam acolo rai din ce aveam și fac și acum la fel. Nu se schimbă nimic la noi decât dacă o facem deliberat.

Pandemia nu mi-a adus nefericire. M-a făcut mai conștientă de familia mea. M-a făcut să apreciez libertatea mai mult. Și m-a făcut să găsesc metode noi de a găsi fericirea acolo unde nu mă așteptam. A, și încă ceva. Mi-au rămas și bani în cont mai mulți. Că, de! Unde să-i folosesc?

Bineînțeles că mi-ar plăcea să mă plimb prin parc cu copiii. Sigur că preferam să fac circuitul prin mai multe țări plănuit cu luni în urmă. Dar nu las perioada asta să mă facă nefericită. Timpul trece și la fel o să treacă și restricțiile. Totul o să revină la normal și iar o să ne plângem de rutina care ne face să fim roboți.

Am petrecut de Florii cu ai mei. Surorile mi-au dat narcise și ghiocei culese din grădina lor. Mama a pus pe masă cea mai gustoasă brânză din lume. Soțul meu mi-a făcut cadou o ședință foto și două perne după care tânjeam de ceva timp. Și ce? Mie mi-a plăcut mai mult decât dacă mergeam la restaurant și înțepeneam pe scaun acolo.

Am noroc că mai am casa părintească de la țară la care mai trag când vreau să mă relaxez. Avem noroc că suntem sănătoși toți.

Poate o vorbă sună bine. Dar nu exprimă realitatea mea. Ia uitați-vă în jur? Chiar erați mai fericiți înainte? Ni s-au luat multe și ni s-a dat timp. Acum, depinde numai de noi cum ne facem viața în izolare.

Eu am ales să o îmbunătățesc. N-am făcut sport în viața mea. Și pentru prima dată am început să fac. Acasă, am timp berechet. Acum sunt bine. De ce mă întrebați? Mi-a trecut febra musculară. Încep să se vadă și rezultatele. Sa vedeți ce tonus o să am la sfârșit.

De atâta îmi sunteți? Vă doboară o ordonanță militară? Nu cred. Gândiți-vă ce nu aveați înainte timp să faceți și va doreați mereu și puneți în aplicare. O să vedeți satisfacția la final. Nu o să vă pară rău. Hai, capu’ sus! Toate trec. #osafiebine

Ziua surorilor și a fraților, azi 10 Aprilie

De când mă știu pe mine, le știu și pe ele. Am crescut toate la o masă. O masă cu cea mai bună mâncare din lume. Mama cu tata mâncau întotdeauna ce rămânea de la noi. Nu aveam multe, dar ne aveam pe noi și asta ne era de-ajuns.

Ne dădeam hainele de la una la alta. Jucării aveam din lemn, făcute de noi din resturi de la ce lucra tata în atelier. Munceam toate. Culegeam fructe, zarzăre și prune pentru țuică. O vindeau iarna pentru un ban în plus. Culegeam buruieni pentru rațe și pentru porci. Creșteam animale pentru lapte, carne și blană. Făceam plamumă din lâna oilor. Ne jucam cu mielușeii primăvara când scotea mama mobila afară să dea cu var. Eram fericite împreună.

Distracția maximă era intr-o căruță peste care puneam o pătură. Acolo aveam un salon de frumusețe. Azi l-am numit așa. Atunci nu știam decât că e căsuța noastră. Puneam oglindă, rujul verde al mamei care se făcea roșu pe buze și un pieptăn de păr. Mai aduceam niște farfurii goale și perechi de sandale tot de-ale mamei. Ce frumos era! Stăteam întinse pe spate și ne uitam la pătura prin care treceau razele soarelui. Se făcea căldură înăuntru. O căldurică plăcută. Simțeam că suntem bine. Poate că în căruța aia, am trăit cel mai fericit moment din viața mea. Când trebuia tata să o vândă, intram în depresie toate până construia alta.

Când ne-am făcut mari, mergeam toate la discotecă. Era o zăpăceală frenetică în toată casa. Probam haine, le schimbam între noi, ne machiam una pe alta. Au fost vremuri memorabile. Poate dacă știam atunci cum trece timpul, aș fi fost mai atentă la tot ce trăiam. Oricum, amintirile frumoase rămân în suflet pentru totdeauna.

Chiar dacă ne-am despărțit pe urmă și toate au urmat calea lor, tot le simt aproape. Le sun mereu în fiecare zi. Ne povestim tot. Avem grupul nostru pe care trimitem tot ce ține de noi. Suntem diferite toate. Un singur lucru ne unește. Dragostea de soră.

Dragile mele, oriunde ne-am afla în lumea asta, fără voi nu aș fi fost nimic din ce sunt azi. Poate dacă sis aia mare nu mă ducea la școala din oraș nu aș fi fost așa independentă azi. Dacă sis a doua nu ar fi fost așa bună la gătit și la treburi de femeie, nu aș fi știut cum să am grijă azi de familia mea. Dacă sis a treia nu ar fi studiat toată viața ei pianul, arta pentru mine ar fi rămas ceva abstract. Toate au contribuit intr-o măsură la personalitatea mea. Și mai presus de toate, de la voi am învățat să fiu om.

Vă mulțumesc pentru că lângă voi am învățat să împart și să dăruiesc. Vă mulțumesc pentru toată grija pe care mi-ați purtat-o. Pentru toate nopțile în care râdeam de mă dureau fălcile. Pentru copiii mei vă mulțumesc. Dacă nu erați voi, aș fi făcut un singur copil.

Vă iubesc până la cer.

Fără surori și fără frați am fi trecut singuri prin viață. Pentru că azi se sărbătorește ziua fraților și a surorilor, merită un tribut toți cei alături de care am trăit o parte din viață. Buni sau răi, cautați-i, sunați-i, vorbiți-le azi mai mult ca oricând. Și mulțumiți-le că îi aveți. Și totuși, o zi e prea puțin ca să ne amintim de ei așa cum trebuie.

Izolarea, test pentru cupluri

Izolarea e adevaratul test pentru cupluri. După asta ori divorțăm, ori nu ne mai despărțim pe veci.

Soțul meu e pompier. Cum el e mereu plecat, eu rămân cu copiii. La început a fost frumos. Aveam timp la dispoziție. Am suferit mereu că nu pot petrece mai mult timp cu ei. Izolarea a venit la fix. Poate cu prea mult timp pentru noi, acum.

E foarte important pentru el să fiu acolo când are nevoie de mine. Când vine acasă vrea să găsească liniște. Nu găsește. Găsește în schimb o tonă de mâncare și o nevastă posacă. M-am plictisit în casă și îmi pică pe el, normal. Nici nu mă gandesc să le zic copiilor ceva. Doar lui. Și el vine ud și mirosind a fum, ceea ce pe mine mă face să scot cea mai grețoasă grimasă din bagajul cu răutăți.

Vine obosit și sleit de puteri.

Nici nu se primenește bine că îl trimit după ale gurii. Ce? E timp de stat? Îi dau o listă lungă de cred că dă scroll de 3 ori pe telefon, până la final. Când se întoarce, se pune pe canapea și îmi arată nu stiu ce glumă pe net. Care nu mi se pre deloc funny. Și îi zic. Nu zice nimic, săracu. S-a obișnuit. Păi dacă era invers și nu râdea, aoleu, luam foc. Când am devenit așa nasoală cu el?

E un test pentru noi perioada de izolare. Pentru noi și pentru toate cuplurile. După asta ori divorțăm, ori nu ne mai despărțim niciodată. Și chiar vreau să fac altfel. Vine ud și mirosind a fum, pentru că a muncit. Și s-a expus la virus tot pentru noi. Și pentru țară, că asta îi e meseria. Niciodată nu mi-a zis că e greu. Mereu a povestit cu insufletire de meseria lui.

Eu trebuie să-i fiu alinare. Nu pacoste. Uneori râdem impreuna de ce pot scoate pe gură la nervi. Apoi mă gândesc că poate fără el eram moartă. Și așa aprigă cum sunt, el vine de la Lidl cu lista toată și cu un buchet de trandafiri. Ca să mor de necaz, pe urmă și să îmi pară rău de toate răutățile.

Trebuie să încercăm să ne folosim timpul cu cap. Nimeni nu e vinovat de situația asta. Toți facem ce putem.

Sunt sigură că nu sunt singura care nu suporta când mănâncă cu zgomot, sau când uită că chiuveta nu e coșul de gunoi, sau pur și simplu că respiră. Parcă șosetele alea ajung singure la mașina de spălat. Nu, le pune cineva în urma lui. Știți ce zic?

Cu pandemia asta, parcă am revenit la origini, să zic. Știți vremurile când femeile găteau și făceau pâine? Asa suntem acum. Toate rețele de socializare sunt pline de poze cu mâncare.

Bărbații au devenit responsabili de cei de lângă ei. La fel ca atunci când eram eu mică, iar bărbatul se știa ca trebuie sa asigure tot necesarul familiei. Toți facem eforturi. Chiar și eu o să mă străduiesc mai mult. Promit! 😊

PS: poza e recentă, din izolare. Suntem bine, nu ne-am omorât. Încă.

5 idei de activități pentru copiii care stau în casă

Pentru părinții care nu au cu cine să lase copiii acasă, așa ca mine, am încropit 5 idei de activități pentru copiii care stau în casă.

Cu copiii în casă e greu să te plictisești. E greu, dar nu imposibil. Mai ales când trag toți de tine să te joci cu ei. Și te joci. Dar cât, frate că mi s-a cam luat. Așa că am conceput niște idei de joacă în care să implicați mai mult ei și mai puțin eu. Eu rămân acasă cu ei singură cel puțin 24 de ore de câteva ori pe săptămână așa că trebuia să iau măsuri. Deja simt că televizorul și tabletele le “prăjesc” creierul.

1. Căutătorii de comori.

Avem din excursii monede mari de la tonomate din diverse orașe ale Europei. Le-am ascuns prin toate camerele și i-am pus să le caute. Cel puțin 20 de minute au căutat frenetic, bucuroși cele 10 monede mari și strălucitoare. Așa bucurie mare era când le găseau și le numărau!

2. De-a magazinul.

Au amenajat într-un colț al camerei rafturi cu marfă gata de vânzare. Le-au pus prețuri, aveau și POS pentru că e periculos să plătești cu bani cash. Eu trebuia doar să vin, să vorbesc puțin cu vânzătorul, să plătesc cu cardul cu un bipăit scurt și să mulțumesc respectuos.

3. Adevăr sau provocare.

Simplu, dar de efect, am râs de m-am prăpădit cu ei. Mai ales ei de mine, când m-au pus să fac flotări. 😂 Așa bine era întinsă pe parchet. Oho! Pe cel mare l-am provocat să strige pe geam: “Mâine mă-nsor!” 5 minute au râs cu tăvăleli. Pentru că ei tot alegeau provocări le-am dat de alergat, țopăit, sărit într-un picior și a fost gata și mișcarea de dimineață.

4. Concertul plușurilor

. Inventat de ei intr-o dimineață, e o idee bună de petrecut cel puțin o oră. Ei au pregătit tot. Holul din care cumpăram apă sunt și de-ale gurii. Au aranjat sala de spectacol cu două perne pentru părinți, noi doi eram spectatorii. Au pus muzică la orga de jucărie, s-au stins luminile și a început nebunia. Ursul mare era dirijor, ceilalți aranjați în fața noastră făceau fiecare pe limba lor. DJ era în patul de sus, iar managerul era cel mare care stabilea tot ce trebuia făcut.

5. Seara filmelor.

Asta a fost tot ideea lor. Cel mare ne-a povestit că a văzut el pe net o familie care și-a făcut o tradiție din a călători la plajă în prima zi a anului. Și el vrea să facem ceva funny în seara asta ca să rămână tradiție în familia noastră. Trebuie mutată canapeaua, ne trebuie popcorn, la oră fixă să fim toți în sufragerie. Asta nu a fost așa greu, doar eram toți acasă. Am petrecut frumos, am râs, și-au întins picioarele pe noi, am mâncat popcorn și am băut suc de mere.

Acum eu stau în bucătarie și scriu, iar ei sunt pe canapea își fac culcuș din perne și pilote. Doamne ajută că m-au lăsat să scriu. Hai, să trecem sănătoși și peste asta. Părinților le doresc inspirație să-și țină copiii antrenați în activități sănătoase și multă, multă răbdare.

Sursa foto: arhiva personală.