Dacă nu-l las la jocuri mă urăște. Vi s-a întâmplat?

Dacă nu-l las la calculator mă urăște sincer. Sau poate spune de fapt, altceva?

Aud des asta cu “te urăsc, mami!”. În special când îi limitez timpul la calculator. O să credeți că eu sunt o mamă foarte grijulie care nu-și lasă copiii să beneficieze de tehnologie sau de vremurile pe care le trăim. Ei, de unde, poate că îi las uneori prea mult.

Are 9 ani, iar jocurile pe calculator sunt foarte importante. Înțeleg și de ce. Pandemia ne-a băgat în case. Locurile de joacă sunt închise. Petrecerile pentru copii sunt interzise. Copiii învață de acasă. Socializarea directă lipsește cu desăvârșire. Le rămâne să se audă și să se vadă în jocuri.

La vârsta asta prietenii sunt foarte importanți pentru el. Ei îl acceptă, îl înțeleg, îl cunosc altfel. Vorbesc cel mai adesea despre ce fel de gadgeturi noi vor să-și cumpere, fac planuri de viitor, amintesc și de restricțiile părinților sau de conflictele cu colegii. Alege să fie cu prietenii lui în detrimentul familiei. Noi ce facem? Facem des greșeala de a-l critica pe el. Când ar trebui intervenit la comportamentul lui, nu la el ca individ.

Îl văd câteodată că închide ușa de la camera lor. Are nevoie de spațiu personal din ce în ce mai mult. Are nevoie de intimitate. Vrea să înțeleagă repede sensul vieții și să se facă mare imediat.

Băiatul ăsta chiar se face mare, cu fiecare zi ce trece. El însuși încearcă să ne spună asta. Prin toate faptele lui.

Ce vrea de fapt să spună atunci când îmi spune că mă urăște? Că are nevoie de mine. Și că dacă nu sunt lângă el acum, mâine s-ar putea să fie prea târziu.

Mergem la pârtie de câteva zile. Suntem la munte și multe ore le petrecem afară. Am făcut îngerași în zăpadă. Am băut ciocolată caldă cu bezele. Am râs de ne-am prăpădit. Ne-am făcut poze, ne-a făcut poze. Abia așteaptă ziua de mâine să repetăm distracția. Când își petrece ziua acasă și când stă pe jocuri nu îmi spune niciodată că ziua asta a fost perfectă. Pe când, atunci când suntem împreună mereu spune cât de bine s-a simțit.

Copiii nu-și vor urî niciodată părinții. Oricâte critici le-am aduce. Ei se vor considera pe ei înșiși insuficienți de buni. Pretindem adesea de la ei respect. Pe care nu-l câștigăm de cele mai multe ori. Doar îl cerem, mereu, la fiecare faptă greșită. Îi criticăm mai mult decât îi încurajăm. Poate la furie le spunem lucruri urate câteodată. Poate țipăm și nu-i lăsam sa ne explice. Ei duc mai departe asta. Suntem responsabili de fiecare cuvânt urat adresat. Comportamentele pozitive sunt foarte ușor date uitării. Insistăm pe greșeli,fără să căutam cauza lor. Ei ne spun asta ori de câte ori credem că face ceva intenționat.

Băiatul meu nu mă urăște, doar are nevoie de mine. El încearcă să-mi atragă atenția, nu să mă enerveze. O să-mi tot repet asta. O să-i arăt respect și o să-l tratez ca pe prietenul meu. Un prieten pe care vreau să-l am toată viața.

Studentă din nou

Studentă din nou, șoc și groază!

“Mulți au avut aptitudini extraordinare, însă, fiindcă n-au avut curaj, ei au trăit ca niște morți…” spunea Nicolae Iorga. Nu e despre mine, citatul, doar îmi place cum gândea o personalitate a vremii în urmă cu mulți ani.

Nu zic că oi avea eu niște aptitudini nemaipomenite, dar nici nu vreau să trăiesc ca morții. D-aia eu, la vârsta asta, după studii postuniversitare, mai fac unele, universitare. O iau de la capăt cum s-ar zice. N-am știut cum am terminat prima facultate. Eram poate prea tânăra să înțeleg. Nici de master n-am înțeles mare lucru. Dar să vezi acum ce mă pregătesc. Parcă să zic că am și emoții. Tratez totul cu mare seriozitate. Sper să mă țină până în ultimul an. 😊

E greu, nu zic ba. Știu în ce mă bag. Oare? Oricum, copiii sunt cei mai fericiți de situația asta. Zilele astea am auzit câteva fraze tare dulci, exact ca ei. “Ce face micuța mea?” Sau “Ești cea mai frumușică mamă din lume”. Asta pe lângă tonele de “te iubesc” care curg ca lacrimile mele interioare de bucurie la auzul lor. Urmează o perioadă grea. Sesiunea. Am încercat să fiu la zi cu tot ce am ratat până acum. Asta a însemnat zeci de pagini scrise, exerciții de rezolvat, teme interminabile, referate și portofolii. Și n-am făcut decât jumătate din ce trebuia. 🤦🏼‍♀️

E un drum anevoios. Mă bucur de sprijinul oamenilor dragi din viața mea, iar asta îmi dă curaj. Sunt persoane cărora nu aș fi îndrăznit să le cer ajutorul, dar mi l-au oferit fără să fie nevoie să-l sugerez măcar. Nu știu mulți că sunt din nou studentă, dar cei care știu, toți m-au încurajat. Le mulțumesc din suflet. Am pornit cu strângere de inimă la drum, dar trebuie să reușesc.

Înainte mi-era frică și acum am învins-o. Așteptam mereu ceva, dar acum am ales să alerg înaintea ceva-ului.

Vă întrebați probabil dacă mă fac asistentă medicală. Ca asta e la moda acum. Ei bine, nu. Sunt destui în școli postliceale și în facultăți care fac asta. E chiar o abundență de așa ceva. Și mă bucur pentru cei care vor să intre în sistemul sanitar. Sunt curajoși.

Și eu pe lângă ei. Pentru că în timp ce unii și-au găsit meseria spre care pleacă dimineața zâmbind, eu încep de la capăt. Dar o reconversie profesională n-a omorât pe nimeni, nu?

Eu urmez altă cale. Sunt optimistă pentru că stă El la cârma vieții mele. Doamne ajută!❤️