Îi văd cum cresc și știu că am făcut o treabă bună

“Îi văd cum cresc și știu că am făcut o treabă bună” ar trebui să-și spună orice mamă.

De ce? Pentru că prin mama trec toate. Totul vine de la ea. Numai mama știe câte nopți albe a avut până l-a văzut mare. Doar mama s-a îngrijit de el atunci când a avut nevoie.

Ea l-a ținut de mânuțe la primii pași făcuți și și-a rupt spatele în două până a apucat să rămână pe picioarele lui. Ea a mâncat ce a rămas în farfuria copilului, nu a apucat aproape niciodată porție întreagă. A avut grijă să-l culce la prânz, a mers pe vârfuri și a anulat tot ce avea de făcut pentru somnul lui.

Mâna ei a fost pe fruntea lui să-i verifice temperatura. Brațele ei l-au purtat cu grijă, cu căldură cât a fost nevoie. I-a îngrijit juliturile din genunchi și de la coate.

Ea a vegheat la capul lui îngrijorată când a căzut la boală copilul. Mama s-a lăsat pe ea pentru el. A căutat binele lui și mai puțin al ei. I-a lăsat pe toți pentru el și nu i-a părut rău.

Mamele nu obosesc să fie mame. Se uită la ei cum cresc și nu cer nimic în schimb. Pentru că sacrificiul lor e pură iubire. Rasplata lor e în privirea copilului atunci când zâmbește cu ochii. E în mângâieri și în îmbrățișări venite pe neașteptate.

Mama n-a obosit niciodată să răspundă când a fost strigată. Chiar și atunci când nu folosea cuvinte, ea a știut ce își dorește. Care plâns era de foame, care plâns era de confort și câte și mai câte.

Nimeni nu știe prin câte a trecut, decât mamele însăși care știu ce înseamnă grija și iubirea nemărginită. Și doar ele se înțeleg pe ele însele.

Acum se uită la el și vede cum a crescut.

Că a intrat pe ușa casei cu un omuleț cât un bidon de suc, iar acum s-a transformat în bucuria vieții părinților. Nu spune că ei i se datorează asta. N-a vrut laude, n-a vrut preaslăviri, a vrut doar să-și crească puiul cum a știut ea mai bine.

Dar o spun eu. Ai făcut treabă bună. Uită-te cum a crescut. Mai întâi în tine, iar mai apoi prin tine. Uită-te și vezi în el tot ce e mai bun în viață. Vezi că strădania ta a dat roade din cele mai bune. Bucură-te când are nevoie de tine. Înseamnă că încă ești de folos. O să fie o vreme când va merge pe drumul lui fără tine. Dar amintirile cu tine o să-i rămână mereu. Toate vor fi parte din copilăria lui. Asta înseamnă ca ai făcut o treabă bună.

Mă înclin în fața tuturor mamelor care au reușit. ❤️

Cum e la Club Vila Bran

Am ajuns aici in jur de ora 16. Sfârșitul lui Martie și totuși ningea liniștit, cu fulgi mari si moi, ne-a fermecat peisajul imediat.

Am făcut rezervarea pentru 2 nopți pe Booking. Noi am selectat ceva, aplicația ne-a dat altceva, a fost o încurcătură. Inițial au zis că trebuie să mai plătim ceva extra. Nu era vina noastră, au înțeles, iar la sosire nu a mai fost nevoie să achităm nimic. Mi-a plăcut că au înțeles și nu ne-au cerut totuși plata extra pentru greșeala aplicației.

Complexul e format din mai multe vile. Noi am ocupat doua camere din Vila 1. Condițiile sunt bune. Baie cu cadă neașteptat de mare, pat confortabil și liniște. O liniște d-aia în care zăpada atenuează zgomotele. Seara s-au aprins luminile in tot complexul, a fost special.

Aș avea totuși ceva de spun în legătură cu restaurantul. S-au respectat tot timpul măsurile de distanțare socială. Toată lumea a purtat corect mască, iar dezinfectanți erau la discreție, dacă pot să spun așa. Totuși, comanda s-a luat foarte greu, la fel și când s-a adus. Probabil a trecut o oră jumate. In condițiile în care copiii repetau într-una că le e foame. Dar, pădure fără uscături nu există, nu?

Seara am mers la focul de tabără cu muzică folk. Superb. S-a servit ceai și vin viert. A venit la fix cu ninsoarea. Era restaurantul aproape gol, toată lumea la foc afară. Nu înțeleg totuși dacă nu era așa populat de ce a mers așa de greu comanda? În fine, nu mai contează acum. Serile următoare a mers mult mai bine. Toate mesele le-am servit acolo. Mâncarea e bună cu meniuri și pentru copii.

Piscina exterioară încălzită e deschisă. Marea bucurie a copiilor, dar și a noastră. Totuși în jacuzzi apa era mult mai caldă. N-aș mai fi ieșit. Am petrecut aproape două ore la piscină. Copiii au fost absolut incantați.

Activități au fost zilnic pentru cei mici, chiar dacă era frig afară. Nu am mers la toate, dar pentru cine are timp le recomand. Există o fermă cu multe animăluțe. Le-am studiat pe toate și chiar ne-am împrietenit cu ele. Tare jucăușe și obișnuite cu oamenii. În ultima zi am descoperit și pârtia. Uriașă. Dacă știam de la început…

La ultimul etaj al restaurantului terasa îți oferă o priveliște nemaipomenită. Castelul Bran în zare, munții și toată așezarea îți taie respirația. Am făcut multe poze. Nu mă puteam abține să nu rămân cu o amintire plăcută.

Am rămas cu o impresie bună. Prețurile sunt decente pentru câte oferă. Complexul e foarte mare cu numeroase activități atât pentru copii, dar și pentru adulți. Nu ai cum să te plictisești aici. Eu îl recomand cu drag și sper să vă placă și vouă. Asta dacă nu ați ajuns încă.

Copii mai fericiți în 7 pași

Copii mai fericiți în 7 pași pare o utopie la prima vedere. Mai ales pentru cei dificili la care nu funcționează nimic dacă nu vor ei.

Totuși urmează ceva ce sigur ne va pune pe drumul cel bun, pe noi ca și părinți.

1. Arată-i iubire

Chiar și atunci când greșește arată-i că-l iubești și că vrei să-i îmbunătățești comportamentul, nu să-l pedepsești. Necondiționat, iubire și iar iubire. Cu blândețe nu ai cum să greșești. De multe ori mă corectează ei și mă roagă să le vorbesc cu “vorbă bună”. Asta când mai am și eu răbdare cu limite și zile mai nasoale.

2. Respectă-l și oferă-i un mediu stabil

Acasă e universul lor. Crează-i o rutină pe care să o cunoască. Arată-i emoție, armonie în familie și nu lăsa starea proasta ca urmare a evenimentele de peste zi să se răsfrângă asupra lui. El nu are vină în nimic ce ne supără pe noi. Eu de când am copii mă cert cu soțul numai noaptea, după ce-i adorm. 😂 Îl respect și aștept să vorbească. De multe ori mi-am cerut scuze atunci când l-am judecat greșit. Îi place și la fel procedează și el.

3. Stabilește limite rezonabile

Nu-i poți pretinde perfecțiunea. E încă mic și încă învață cum să facă față vieții. Nu poate sta locului mereu. Lasă-l să se exprime, fiind totuși atentă la modul cum o face. De multe ori ei procedează greșit numai să ne observe reacția. Sunt copii totuși, să fim mai rezonabili dar cu fermitate. Când stabilim limitele o facem în concordanță cu vârsta copilului. Nu-i cerem prea mult. E totuși copil.

4. Nu-i încărca programul

Există o modă cu frecventarea unor cursuri opționale. Care de multe ori sunt dorite de părinți, nu de copii. După o zi de școală, trebuie să se grăbească la engleză, germană, chimie distractivă, etc. Foarte mulți copii nu au pauză între activități. Probabil decât aceea în care se îndreaptă de la o activitate la alta. Ei au nevoie de joacă. Au nevoie să se plictisească. În cea mai mare a timpului, copiii trebuie să se joace. Chiar și învățarea e mai eficientă dacă se face prin joc.

5. Lasă-l să-și facă prieteni

Mi se pare foarte drăguț când cel mare își amintește de prietenii de la grădiniță pe care i-a reîntâlnit la școală, dar în alte clase. Îi asociază pe fiecare cu câte o întâmplare pe care o ține minte. Îl face să se simtă integrat. Acum e o plăcere să-i văd cum discută cu prietenii despre jocuri, colegi sau cărți. Copiii au nevoie de socializare și de integrare în socializare. Și cum altfel fără prieteni?

6. Încurajeazăl și susținel

Vine acasă și începe să-mi povestească cum a decurs ziua lui. Câteodată zice unele lucruri cu care nu sunt de acord. Nu zic nimic până nu termină. Risc să nu mai dorească să îmi povestească. Îl corectez discret și îl încurajez să-mi spună cum ar proceda el corect. Îl susțin atunci când are o idee sau încerc să o amân cel mult dacă nu e posibil atunci. Dar important e să fie susținut de părinți ca el să fie cât mai natural în exprimare și în comportament. Așa el capătă și încredere în el.

7. Jucați-vă cu copiii

Poate cel mai important lucru pentru un copil fericit e ca părinții să se joace cu el. Pe lângă faptul că își îmbogățește vocabularul, își dezvoltă imaginația, se și conectează cu părinții. După o rundă de joacă vei interacționa mai ușor cu copilul. Veți fi doi prieteni care s-au jucat împreună, iar acum va fi mult mai ușor să accepte ceea ce îi ceri.

Câte puțin din toate cele enumerate mai sus, vor contribui la fericirea copiilor. Toate sunt strâns legate între ele. Toate depind una de cealaltă. Nu e greu ce se cere pentru a avea un copil fericit. Ne trebuie doar dorința de a îmbunătății starea fizică și psihică a celor mici. Avem nevoie de disponibilitate și acordare de timp și spațiu. Ei vor fi cei mai fericiți să ne petrecem timpul împreună.

Sper ca toți copiii voștri să fie fericiți și să nu fie nevoie să schimbați nimic în comportamentul vostru față de ei.

20 Martie Ziua Internațională a Fericirii (mele)

Ziua internațională a fericirii (mele).

Azi e ziua internațională a fericirii o zi importantă pe plan mondial.

Dar și pe local, ca să zic așa. Dimineața pe la 8 și ceva acum 7 ani, a venit pe lume un băiețel cu ochi negri cu fălcuțe moi care ne-a schimbat viețile în bine pentru totdeauna. Aveam frisoane la o oră de la naștere. Mă simțeam rău și bine în același timp. Eram entuziasmată să-l cunosc pe cel pe care nu-l știam, dar deja îl iubeam.

Mi-a rămas în minte o imagine de când a venit frăți să-l vadă și s-a așezat tăcut lângă bebelușul de o zi. I-a sărutat obrazul și l-a mângâiat. Știa deja ce trebuie să facă înainte să-i spună cineva. Atunci am știut că viața mea e completă. Cu ei acolo în salon, cu multă bucurie, cu un necunoscut care nu mă speria.

Azi s-a trezit la 7. Și-a cântat singur la mulți ani în timp ce toți moțăiam adormiți. La câteva minute voia să ne jucăm de-a v-ați ascunselea. E fericit din cale afară în fiecare zi. Câteodată nici nu mă mai miră fericirea lui. Și îmi pare rău, nu vreau să mă obișnuiesc cu fericirea, vreau să o percep altfel în fiecare zi.

Are un fel de a se degaja de ce e rău absolut fantastic. Când îl mai cert și vreau să se comporte civilizat îmi spune că sunt brioșica lui. Că mă iubește, spune zilnic de câteva ori. Scapă basma curată mereu. Îi e greu să se alinieze la sistem de când a început școala fizic. Aduce gunoaie în clasă. Cutii de cartoane, bețe, hârtii, toate le găsești la el sub bancă. 🤦🏼‍♀️

El nu trăiește o viață. Trăiește un vis în care e posibil orice. Și să nu te pună sfântul să-i zici că nu poate. Pentru că scoate din sertarul personalității cuvinte frumoase, gesturi și îmbrățișări care te vor face să te răzgândești.

Înainte să-l avem pe el credeam că eu vorbesc mult. Acum, el și-a adjudecat locul de vorbitor neobosit fără mare efort. Citește numerele de înmatriculare de la mașini, inventează nume noi, povestește întâmplări inventate, minte frumos, știe să te facă să zâmbești când îți vine să plângi.

Cred că a fost predestinată nașterea lui de ziua fericirii. Într-adevăr, copil mai fericit decât el nu am mai întâlnit. Pe cât de repede se supără, pe atât de ușor uită. Are o putere enormă de a ierta. Nu există încăpere pe care să n-o lumineze atunci când intră. Când ajunge undeva, acolo ajunge și fericirea.

Băiețelul mamei, îmi doresc să nu te schimbi niciodată. Să împrăștii iubire și fericire toată viața ta. Să rămâi curat în suflet și în privire și toate visurile tale tainice să devină realitate unul câte unul.

Și acum, nu mai pot rămâne aici. Deja mă ceartă că stau să scriu de ziua lui. Am plecat, am de sărbătorit un omuleț de 7 ani. Ziua asta va fi lungă!😊

Pe surori nu le poate despărți nimeni și nimic

Mama are o legătură foarte strânsă cu sororile ei. Am mers la toate evenimentele de familie și păstrăm legătura cu toți verii și verișoarele. Ea a fost prima născuta din toți șase câți erau.

Pe tata încă îl plâng toate surorile lui chiar si la 8 ani de la moartea lui. El a fost cel mai mic din cei 12 frați. Era om bun, iar poarta lui era mereu deschisă pentru ele. Orice ajutor ar fi avut nevoie știau că îl găsesc la el.

Am crescut intr-o familie mare. Aproape un sat întreg au fost toti cu frați, surori, nepoți și stranepoti. Acum noi suntem patru. Patru fete au crescut părinții mei. N-am fost mereu acasă toate. Decât până la 7 ani. Apoi fiecare a plecat unde i-a fost drumul. Una dintre ele a fost cel mai mult plecată de acasă. Dar niciodată nu i-am simțit lipsa cu adevărat. Vacanțele noastre ne prindeau întotdeauna împreună. Și încercam să recuperăm tot timpul pierdut. Ce știa ea și noi nu aflasem încă, era că iubirea frățească nu se rezumă la apropiere fizică.

Întotdeauna vor fi persoane care vor vrea să despartă surorile și frații. Vor fi invidioși pe legătura asta de nestăvilit. Vor inventa minciuni, vor pune reguli care să îi îndepărteze. Va fi și timpul și depărtarea care va lucra împotriva acestei legături. Dar întodeauna surorile se vor regăsi și vor relua de acolo de unde au rămas ca și cum ar fi trecut o zi de când nu s-au văzut.

Când am o bucurie scriu mai înainte pe grupul nostru să îmi anunț surorile. Ele știu sigur că se vor bucura la fel ca mine. Știu sigur că mă vor încuraja și mă vor face atentă la ce eu nu sunt.

Când dau de necaz mai întâi cer ajutor la ele. Și fie cu o vorbă bună, fie cu un ajutor de orice fel al fi, la ele mereu am găsit alinare. Pentru că mereu sora ta îți va vrea binele. E singura persoană care nu te va lăsa să cazi.

Eu le știu pe ele de când mă știu pe mine. Fac parte din viața mea dintotdeauna și pentru totdeauna. Și așa va fi mereu. Nu mai zic că am mâncat toate aceeași pâine. Sau că am purtat haine una de la alta. Că am rupt toți pantofii mamei cu toc și i-am folosit rujul până băgam degetul după el in tub. Astea sunt cele mai frumoase amintiri pentru mine. Sunt foarte norocoasă să le am în viața mea. Fără ele nu ar fi fost nimic la fel.

Acum sunt rare momentele în care ne întâlnim toate. Și totuși mereu sunt memorabile. Pentru că pentru noi legătura asta contează foarte mult și nimeni și nimic nu o ne despartă. ❤️

Când lovești cu mașina un copil, cobori să te asiguri că e bine

Toată lumea știe că în preajma școlilor la prânz e o nebunie totală. Copii, părinți, mașini multe, un du-te vino continuu. Multe dintre ele parcate aiurea.

De aia e și recomandat să mergi încet și cu atenție. Nu știi când îți poate ieși un copil în față.

Azi o mașină era parcată aiurea, desigur. Aproape de poarta școlii. Altă mașină era în mers, iar copilul nu a văzut că trece din cauza celei parcate greșit. A fost lovit. Tatăl s-a grăbit să verifice copilul, s-a creat o vânzoleală, șoferul a încetinit puțin, după care și-a continuat liniștit drumul.

În urma lui au strigat câțiva părinți supărați de comportamentul lui. Atât. Asta a fost tot.

Întâmplator era copilul meu. Acum e bine. Tatăl n-a apucat să vadă numărul mașinii. E revoltat și el. Nu ca mama, dar e. Stă băiețelul lângă mine cu o pungă cu gheață pe picior. Spune că-l doare puțin. Mie mi se îndoaie inima. Putea să fie mai rău. Bine că nu e nimic grav.

În locul lui putea să fie oricare alt copil. M-aș fi simțit la fel. Tot cu inima îndoită și cu gândul la el aș fi rămas întreaga zi. În locul copilului meu putea să fie chiar copilul șoferului. Nu se face așa ceva.

Domnule șofer, asta ține de educație și de compasiune pentru cel de lângă tine. Cobori și dacă lovești un câine, darămite un copil. E doar un copil. Chiar nu mai există umanitate? În ce lume trăim? Am ales să trăiesc într-o comunitate mică în speranța unei siguranțe pe care nu o aveam în orașe mai mari. Dar se pare că am avut așteptări prea mari. Străzile nu sunt sigure. Cel puțin azi pentru băiatul meu nu a fost.

Probabil ar trebui mai multe atenționări sau însemne în zonele în care circulă copii. Poate ar trebui să facă cineva ceva. Până nu e prea târziu.

Rolul fratelui mai mare

Rolul fratelui mai mare încep să-l descopăr abia acum când băieții mei s-au făcut mari.

De fiecare dată când mergem undeva în vizită toată atenția o atrage copilul cel mic. Toți oamenii vorbesc cu el. E drept, e și mai sociabil, se face plăcut de cum își face apariția. O fi de vină freza, fățuca aia de omuleț drăgălaș sau poznele pe care le face, cert e că el e mereu în centrul atenției.

Mereu am încercat să nu fac diferențe intre ei. Și totuși de multe ori mă trezesc că zic: “Lasă-l mami, că el e mai mic”. De parcă asta îl face intangibil. Ce rau îmi pare ca am mai zis asta câteodată. Pentru ca ei sunt importanți pentru mine amândoi. Nu doar cel mic. Uite așa i s-a urcat la cap lu’ ăla mic, iar cel mare trebuie să lase mereu de la el. Pleacă uneori trist și îl aud cum vorbește cu ursulețul lui de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Total greșit. Inima lui e intr-o luptă continuă pentru a ne câștiga atenția. Chiar dacă nu arată asta.

Acum, situația cu mezinul e dramatică. Faptul că drăgălășenia lui l-a scăpat din multe necazuri, acum nu o mai poate face. La școală e alt om. Face dezordine, refuză să scrie, face pe favoritul, deși nu prea mai e. La școală toți copiii sunt egali. Învățământul e obligatoriu. Nu după cum ne tună nouă să scriem sau nu.

Ieri am plâns. Am fost atât de supărată pe el că nu ia nimic în serios niciodată, încât am izbucnit în plâns. Mă străduiesc atât de mult pentru ei. Le acord tot timpul meu, sunt alături de ei la orice pas. Nu duc lipsă de nimic. Eu nu aveam cărți când eram mică. Nu exista bibliotecă la mine în sat. Nu aveam penar. Nu aveam nimic. Muream de ciudă că nu am și eu cărți despre care vorbea învățătoarea. Și ei? Au totul. Au acces la orice își doresc.

În fine. Plângeam amândoi. Și eu și ăsta micu’. Amărâți care mai de care. Eu că simțeam că nu fac suficient, el pe altă parte că mă dezamagise. Vine băiatul mare al casei. Mai întâi se așează intre noi și începe să-l mângâie pe frate-său. Tăcea. Nu întreba nimic, știa ce se petrece și doar stătea lângă noi. Apoi îi spune că o să treacă. Vine și la mine și îmi face o față haioasă ca să uit de supărare. Am zâmbit așa plină de lacrimi. A zâmbit și plângăciosul de lângă mine. Cu mucii târâș am început să râdem.

Și de unde a venit bucuria? De la băiatul care trece nebăgat în seamă mereu. De la cel care a fost uneori obligat să facă liniște pentru fratele mai mic. Care a fost îndemnat să-l lase că el e mai mare și trebuie să înțeleagă de acum. El și-a luat rolul în serios. Ne protejează pe toți. Are o vorbă bună pentru fiecare în parte. Deși pare răutăcios câteodată, inima lui e bună. A amândurora e bună. Sper să nu uit asta. ❤️

Soțului meu

Eu de când te cunosc pe tine am început să mă țin minte pe mine. Parcă nici n-aș fi existat până atunci. Așa întunecat mi se mare totul până la tine.

De la prima atingere am știut că sufletele noastre vor merge în aceeași direcție. Vibrația noastră e unică. La fel ca noi doi. Două fărâme omenești care doar împreună sunt un întreg ireal de complet.

Timpul a mai șters din amintiri, dar sunt momente care mă stăpânesc pentru totdeauna.

Știi banana și cornul din pauza mare de la liceu? Eu nu o să le uit niciodată. Știi când am căzut pe gheață și am plecat acasă? Am în barbă cicatricea din ziua aia care îmi amintește că tu m-ai dus la spital și m-ai ținut de mână tot timpul. Știi când am zile grele și tu mă aștepți acasă cu cada plină cu spumă și mă lași acolo in liniște să mă curăț de tot ce a fost rău?

Știi când mi-ai dăruit un telefon și eu te-am întrebat ce culori mai avea la el? Ok, asta nu cred că se potrivea aici. 😂

Mai știu când i-ai dat pe toți la o parte și ai mers pe un drum necunoscut cu mine. Țin minte toate emoțiile dinaintea unei călătorii. La fel și ajutorul pe care l-ai oferit fără să fie nevoie să ți-l cer.

Ai deschis un nou tipar pentru toți tații implicați. Tiparul tatălui care nu se rușinează să facă teme cu copiii lui. Care merge cu drag să-i ducă la școală. Care se implică activ în toată educația și creșterea copiilor lui. Care le arată lumea și încearcă să le-o facă mai frumoasă decât am avut-o noi. Care îi aduce cu picioarele pe pământ atunci când visează prea mult.

Ce spun eu aici nu e un ideal al căsniciei. Nici pe departe. Au fost zile grele pentru noi, care ne-au încercat poate prea mult.

Sunt sigură că mă descurcam și fără tine. Dar niciodată nu aș mai fi fost completă. Nu vreau să trăiesc fără tine. Vreau să mă trezesc în fiecare dimineață mâna-n mână cu tine. Pentru că nimeni nu m-a susținut așa cum o faci tu. Să crezi în mine mereu e darul cel mai de preț de care mă bucur în fiecare zi.

Eu lângă tine mă simt cea mai frumoasă femeie de pe pământ. Și cea mai bogată. Și vreau să mă bucur de bogăția asta câte zile oi mai fi pe pământ. Doar lângă tine, Iu al meu. Să am doi îngeri cu cel pe care l-am iubit mereu e tot ce mi-am dorit vreodată. E visul din liceu pe care fiecare femeie ar trebui să-l trăiască.

Te iubesc pentru omul care ai devenit. Te iubesc pentru emoția ta. Te iubesc pentru că ești bun cu toată lumea. Te iubesc și atât.

Dacă nu-l las la jocuri mă urăște. Vi s-a întâmplat?

Dacă nu-l las la calculator mă urăște sincer. Sau poate spune de fapt, altceva?

Aud des asta cu “te urăsc, mami!”. În special când îi limitez timpul la calculator. O să credeți că eu sunt o mamă foarte grijulie care nu-și lasă copiii să beneficieze de tehnologie sau de vremurile pe care le trăim. Ei, de unde, poate că îi las uneori prea mult.

Are 9 ani, iar jocurile pe calculator sunt foarte importante. Înțeleg și de ce. Pandemia ne-a băgat în case. Locurile de joacă sunt închise. Petrecerile pentru copii sunt interzise. Copiii învață de acasă. Socializarea directă lipsește cu desăvârșire. Le rămâne să se audă și să se vadă în jocuri.

La vârsta asta prietenii sunt foarte importanți pentru el. Ei îl acceptă, îl înțeleg, îl cunosc altfel. Vorbesc cel mai adesea despre ce fel de gadgeturi noi vor să-și cumpere, fac planuri de viitor, amintesc și de restricțiile părinților sau de conflictele cu colegii. Alege să fie cu prietenii lui în detrimentul familiei. Noi ce facem? Facem des greșeala de a-l critica pe el. Când ar trebui intervenit la comportamentul lui, nu la el ca individ.

Îl văd câteodată că închide ușa de la camera lor. Are nevoie de spațiu personal din ce în ce mai mult. Are nevoie de intimitate. Vrea să înțeleagă repede sensul vieții și să se facă mare imediat.

Băiatul ăsta chiar se face mare, cu fiecare zi ce trece. El însuși încearcă să ne spună asta. Prin toate faptele lui.

Ce vrea de fapt să spună atunci când îmi spune că mă urăște? Că are nevoie de mine. Și că dacă nu sunt lângă el acum, mâine s-ar putea să fie prea târziu.

Mergem la pârtie de câteva zile. Suntem la munte și multe ore le petrecem afară. Am făcut îngerași în zăpadă. Am băut ciocolată caldă cu bezele. Am râs de ne-am prăpădit. Ne-am făcut poze, ne-a făcut poze. Abia așteaptă ziua de mâine să repetăm distracția. Când își petrece ziua acasă și când stă pe jocuri nu îmi spune niciodată că ziua asta a fost perfectă. Pe când, atunci când suntem împreună mereu spune cât de bine s-a simțit.

Copiii nu-și vor urî niciodată părinții. Oricâte critici le-am aduce. Ei se vor considera pe ei înșiși insuficienți de buni. Pretindem adesea de la ei respect. Pe care nu-l câștigăm de cele mai multe ori. Doar îl cerem, mereu, la fiecare faptă greșită. Îi criticăm mai mult decât îi încurajăm. Poate la furie le spunem lucruri urate câteodată. Poate țipăm și nu-i lăsam sa ne explice. Ei duc mai departe asta. Suntem responsabili de fiecare cuvânt urat adresat. Comportamentele pozitive sunt foarte ușor date uitării. Insistăm pe greșeli,fără să căutam cauza lor. Ei ne spun asta ori de câte ori credem că face ceva intenționat.

Băiatul meu nu mă urăște, doar are nevoie de mine. El încearcă să-mi atragă atenția, nu să mă enerveze. O să-mi tot repet asta. O să-i arăt respect și o să-l tratez ca pe prietenul meu. Un prieten pe care vreau să-l am toată viața.

Să nu uităm să le spunem copiilor despre Iisus. Crăciunul nu e doar despre Moș Crăciun

În freamătul sărbătorii care stă să vină, toți copiii se gândesc la cadouri. Asociază Crăciunul cu Moș Crăciun. Pentru mulți copii doar asta înseamnă. Să vină moșul și să le lase sub brăduț cadourile.

Noi avem băiat mare. Acum trebuie să se îngrijească și de cele sfinte. Nu mai e mic să nu înțeleagă. N-am uitat niciodată sa le spun despre ce înseamnă sărbătoarea Crăciunului pentru noi creștinii. Știu amândoi cine e Iisus și cum s-a născut în iesle. Aș putea să le povestesc ore în șir despre ce s-a întâmplat cu mai mult de doua mii de ani în urmă și ei tot ar asculta cuminți.

Am ținut de tradiții și de credință de când mă știu. Cea mai semnificativă excursie a mea a fost în Israel. Ei știu asta. Și vrea ca încrederea în Dumnezeu să fie cea care îi ghidează în viață. De aia am insistat ca George să meargă la spovedit. E mare de acum, nu mai poate fi împărtășit fără spovedanie. N-am fost cu ei la biserică, dar mi-au povestit incantați cum lumânările lor au fost puse aproape de altar. Le-a păstrat preotul acolo, iar ei au fost tare mândri.

Pentru un moment au uitat de Moș Crăciun. Au vorbit despre Iisus. Ceea ce sărbătorim noi zilele astea. Nașterea Lui, nu pe Moș Crăciun. Și da, moșul le-a pregătit ceva. Dar nu pentru că au fost cuminți, ci pentru că el le aduce tuturor câte un cadou.

De celelelalte daruri pe care nu le văd, dar le trăiesc, se ocupă altcineva. Pentru sănătate, înțelepciune, bucurii și protecție avem pe Dumnezeu și pe Fiul Lui care se va naște mâine. Cadourile astea sunt mai de preț decât orice altceva. Și mi-aș dori ca toți părinții să le spună asta copiilor lor.

Crăciun fericit! Liniște și pace cu voi și cu cei ai voștri. Familia e cea mai importantă până la urmă.