5 motive pentru care acceptam singuratea in doi

Din ce in ce mai multe femei accepta sa fie singure in doi


Am dat startul sezonului nunților, iar eu de fiecare data cand văd o pereche de tineri care au hotărât sa-și unească destinele simt o emoție sora cu plânsul. 

De cele mai multe ori evit sa-i privesc dansând primul lor dans ca mire și mireasa ca sa nu atrag atenția cu lacrimile mele de fericire pentru ei.

Par atât de fericiti și de împliniți in dansul asta al vieții, încât nu se gândesc ca mai târziu e posibil ca tot ce trăiesc acum sa se transforme in obișnuința și singurătate.

E greu de crezut cum o iubire atât de mare se poate transforma in nimic in numai câțiva ani.

Atunci când ne e greu sa renunțam, ne e greu sa acceptam și ne complacem in situația in care nu mai e nimic de reparat, apare singurătatea in doi. 

Singurătatea in doi e cea mai grea forma de supraviețuire lângă o persoana de care nu te mai leagă aproape nimic din motivele care te-au făcut sa o alegi din lumea întreaga. 

Daca nu mai exista respect, sau din contra, respectul e singurul lucru care mai exista intre voi, daca nu petreceți timp singuri aproape niciodată, dacă atunci când din întâmplare se petrece asta și nu mai aveți ce sa va spuneti…  Și totuși cunosc o mulțime de femei care aleg sa meargă prin viața in doi, singuri in doi. 

Motivele pentru care alegem sa rămânem singuri in doi.

1. Resemnare. 

Vârsta de obicei e cea care te da înapoi in cazul acesta. „Ce îmi mai trebuie divorț, la vârsta mea? Asta mi-a fost crucea, o duc pana la capăt”. Soiul asta de victimizare nu o sa te ridice pe nici un piedestal. Din contra, te va frustra și te va face sa te transformi intr-o persoana închisă, plictisita și amărâtă.

2. Statut. 

Lângă el ești cineva, el te-a făcut nevasta și mama și lângă el te bucuri de multe beneficii. Dar cu ce preț? Mângâierea sufletului nu vine niciodată cu banii, prestigiul sau averea dobândite lângă el. Oare liniștea simplitatea și curățenia in minții și a inimii nu poate acoperi golul lăsat de pierderea nenorocitului de statut? 

3. Rușine. 

Faptul ca lumea ar putea afla ca vremea in care râdeai fericita la brațul lui s-a dus, te bântuie. Nu-ți da pace și te înfioară numai gândul ca oamenii te-ar putea face vinovata pe tine de despărțire. 

Oare oamenii au fost aproape sa-ți vadă lacrimile singurătății in nopțile lungi in care sperai din tot sufletul sa se schimbe? In zilele in care aproape implorai atenția lui? Când mureai de nepăsarea și disprețul pe care îl afișa atunci când chiar nu meritai?

4. Frica.

Teama de necunoscut e factorul care a reușit intotdeuna sa întoarcă femeile din drumul libertății și al fericirii. Neîncrederea in tine te-a adus in situația asta și tot ea nu te va lasa nici sa mergi mai departe. Dar amintește-ți cât erai înainte de curajoasa și de nebuna. Tu încă poți sa fii cine vrei tu sa fii, nu fi temătoare, singura poți dărâma munții. El te va descuraja, cum ca nu vei reuși in viața fără ajutorul lui, dar tu încrede-te in forța și in puterea ta și a rugăciunii. 

5. Dragostea.

Iubirea aia frumoasa și sinceră care v-a legat nu mai e. Sau poate n-a fost niciodată. E timpul sa accepți ca nu mai simti ce simțeai, ca atracția a dispărut in momentul in care a apărut respingerea reptata și disprețul. Te-ai gândit la asta? 

Indiferent de motivele pentru care s-a ajuns aici, singuratea  in doi e boala secolului. Ne face sa ne tărâm ca niște zombie in fiecare zi, mimând o fericire imaginara, iluzorie, care ne va duce treptat spre ucidere. Căci da, singuratea in doi ucide mult. 

Ucide sentimente, gingășie, încredere, putere, sănătate fizica și mentală. Nu mai poți gândi limpede, te vei înșela ca e bine in fiecare zi in care vei continua sa plângi. 

Ucide timp prețios pe care nu-l mai putem întoarce niciodată. 

Ucide vieți frumoase, calde și sincere, transformând oamenii in stane de pietra gri, plini de ura, de invidie și de boala. 

Recunosc am mințit. Nu mai am timp…

In seara asta la baie, la fel ca și seara trecută, mi-a cerut copilul o baie cu spuma multă și am mințit. Am spus ca nu mai avem și ca trebuie sa mai cumpărăm mâine, pentru ca știam ca o sa se întindă și mai mult in joaca cu spuma. Era deja târziu, dimineața nu s-ar mai fi trezit la timp pentru grădinița. Cel mare a vrut in parc, i-am limitat timpul, l-am luat in toiul jocului cu cel mai bun prieten al lui pentru ca nu mai puteam ieși după el apoi, aveam mâncare de făcut era deja târziu. 

Au vrut mai târziu sa mai rămânem puțin in sufragerie sa picteze. După ce pictase câteva foi, am fost nevoită sa opresc distracția, tot pe motiv ca e prea târziu. Din păcate, ei încă nu au noțiunea timpului bine stabilită, decât noi ăștia mari și rai. 

Asta se întâmpla aproape in fiecare zi a săptămânii. Poate mai puțin vineri și sâmbătă, deși adormim tot cam la aceeași ora ca sa nu-și strice programul urmat in zilele din timpul săptămânii. 

La culcare mi-au spus amândoi ca ma iubesc și m-am simțit așa de mâhnită. Am adormit împreuna cu declarații de dragoste cum nici îndrăgostiții nu-și mai spun. Cel mic a adormit cu palma in fata mea, a vrut cu o mâna sa ma tina de gât. Mi-a tulburat mintea și inima. 

Acum dorm amândoi. Ii simt, ii aud cum respira.Ii adulmec ca o leoaica cuprinsă de patima maternității. 

 Sunt lângă mine, dar pentru cât timp?

Cât timp o sa mai adoarmă in palma mea? Cât timp o sa le mai fac masaj înainte de somn? Cât timp o sa mi mai spună te iubesc așa tam nesam? Cât o sa ne mai ținem de mâna? 

Oare câta vreme o mai trece pana o sa fie rușinat sa mai facă toate astea? Cred ca prea puțin pentru mine. Cred ca o sa fie ca și cum am adormit intr-o noapte și m-am trezit când erau mult prea mari ca sa le mai pese. Așa cum au trecut anii ăștia in care eu simt ca nu m-am săturat de ei și care au venit in goana și au plecat intr-o clipa. 

Mai simt ca si cum ii înfrânez tot timpul, ca nu ii las sa fie așa cum vor. Ca nu am timp pentru ei atât cât au ei nevoie de mine. Ca economia, consumerismul și societatea de azi ma face sa ii grăbesc și sa nu ma bucur de nimic cu adevărat. 

Eu nu mai pot sa-l aud cum plânge dimineața in brațele educatoarei după mine. Ma doare inima și totuși aleg sa plec. Aleg sa-l las plângând și sa ma îndrept spre mașina cu barba tremurând ca sa le fie bine mai încolo. Nu ca sa fie bine azi. Mai încolo.

Un „mai încolo” pe care nu mi-l garantează nimeni. Nici nu știu dacă exista. 

„De-a v-ati ascunselea”  ăla de ieri m-a dat peste cap


Imi place sa cred ca am doi copii frumosi și deștepți, dar bineînțeles ca nu e așa, sunt doar subiectiva când cred asta. Nu e simplu deloc sa le fiu mama, sunt tot timpul in garda, atenta, gata sa aplanez conflicte, exact ca pe un câmp de bătălie. Oricum, nu cred ca e simplu nici sa fii mama de fete (mama a crescut patru și nu a fost așa încântată), dar ma bucur ca in majoritatea timpului se înțeleg. In cealaltă parte rămasă, se cearta și-și smulg jucăriile unul celuilalt in niște țipete de zici ca arde la noi in casa in fiecare zi. Chiar vreau pe aceasta cale sa le cer scuze încă o data vecinilor mei de treaba, care îndură scandaluri, pocnituri, mașini trase pe parchet și țipete fără număr. 

De exemplu, cel mic se joaca cu o mașinuța pe o rampa, cel mare vine vijelios și confisca rampa cu motivația ca „el are doua jucării și eu niciuna.” Bineînțeles ca „victima” tipa cât îl țin plămânii ca a venit răul și i-a stricat jocul. De multe ori ma abțin sa intervin, ii las sa-și rezolve singuri treburile dar când situație devine sângeroasă nu pot asista fără intervenții. Atunci îl sfătuiesc pe cel mare ca data viitoare sa întrebe dacă poate avea jucăria dorita, iar cel mic sa fie mai îngăduitor. 

Am observat ca situațiile scandaloase se întâmpla cel mai adesea când sunt plictisiți, când n-au nici chef de desenat, nici de modelat, nici de pictat. 

Și atunci, bring! O bag pe aia care știu ca nu da greș niciodată: de-a v-ați ascunselea. Cu ocazia asta a învățat și sa numere pana la 100 din 10 in zece, sa fie atent la detalii, sa aibă răbdare și sa respecte reguli. Și uite așa ma ascund eu după usa cu cel mic, așteptând sa fim găsiți. Dar ce crezi? Băiatul plecase cu furculița plină cu mâncare din farfuria de pe masa și începu sa înfulece, morfolind cu gura deschisă. Și pleosc, pleosc, m-a bufnit rasul de ciolfaneala gurmandului și așa am fost și descoperiți. Eu ma scuz ca m-a găsit așa repede ca am început sa chicotesc, din cauza lu’ frate-sau, dar mi-a tăiat-o cel mare repede: „Mami, pe tine te gasesc mereu pentru ca ai fundul mare și rămâne pe afara când încerci sa te ascunzi”. 

Concluzie: încă n-am ținut niciuna pana acum, dar de mâine, gata, intram la dieta! 

Sursa foto: arhiva personală. 

Tratament pentru vărsatul de vânt din casa mea

Varicela sau vărsatul de vânt, cum i se mai spune in popor, se prezintă sub forma unor ” boabe de roua”, postule cu lichid in interior, pe care trebuie sa le tratam cu maxima delicatețe, deoarece ruperea acestora lasa o cicatrice permanenta.

Mai întâi a apărut vărsat in grădinița, apoi vărsat in grupa lor și acum și in casa mea, fir-ar sa fie!

 Ochișorilor ăstora frumosi și blânzi le e umbrita limpezimea de boala asta a copilăriei pe care o cred de-a dreptul nesuferită.

Primele semne

Primele semne au apărut acum o săptămâna si jumătate când a avut febra din senin, stare de rău, scaune moi si dureri de cap. Cel mic fiind mai rău cu alte probleme nu prea le-am luat in seama pe cele ușoare ale viitoarei boli. 

Ca ma tot așteptam sa vina, era doar o chestiune de moment, acum ca a venit nu știu cum s-o mai scot la cap. In momentul in care au apărut primele semne, norii s-au strâns deasupra noastră, de îndată s-a răcit vremea, chiar a început sa ningă la jumatea lu’ Aprilie, semn ca natura a simțit nenorocirea ce s a abătut asupra casei mele. Ma ajuta mult asta, măcar nu ne dorim sa ieșim la soare, ca nu e. 

Acum e bine, începe sa-mi placa. Zapada afara, boala in casa, copii contaminați, dar suplinim cu multă voie buna. Bietii vecini nu mai sunt terorizați doar seara ci și in timpul zilei, pentru ca respectam regulile, ne-am izolat și nu părăsim domiciliul pana nu trece pericolul.

Cum ne tratam de varicela?

Practic, dacă nu apar complicații, nu trebuie sa administram decât preventiv la febra, ibuprofen sau paracetamol, iar la culcare,  noi am administrat la sfatul medicului 5 ml de Aerius. 

Cum ne mai protejam, in rest?

1. Ne hidratăm bine, bine, cu ceai, apa, suc.

2. Mâncam alimente moi pentru ca așa cum exista bubitele in exerior, la fel e și in interior și nu ne dorim sa le iritam și sa facem complicații. 

3. Le tamponam cu alcool mentolat asezonat cu țipete și smuciri la fiecare atingere a dischetei demachiante de piele. 

4. Igiena este foarte importantă, așa ca facem dus zilnic, masand ușor pielea cu mâna, fără burete de baie.

5. Evitam tot ce conține aciditate sa nu le facem rău celor din interior.

6. Le ingrijim și pe cele din gurița (da, au apărut și acolo, și in cap…) cu niște tantum verde, iar in nasuc apa de mare și așteptam sa treacă.

De fapt, aștept sa treacă și ma aștept sa revină, la celălalt copil de data asta. Ca asta mi-e norocul. Oricum, nu mai contează ca am pierdut niște întâlniri importante pe care abia le așteptam in weekend. Ei sa fie sănătoși, ma consolez eu. 

Asa ca, ce sa mai lungim vorba, voi distrați-vă, ca pe noi, in ritmul asta, ne mai vedeti pe afara, la vara. 

Jocul preferat al băiețelului meu


Ajungem acasă intr-o seara și chiar înainte sa urcam scările, băieții se iau la cearta. Binoclul celui mic i s-a părut dintr-o data interesant și celui mare așa ca, cel mic i l-a smuls din mâna. Cel mare, agresat și lovit la ochi a început sa plângă. L-am împăcat puțin și apoi l-am mustrat pe frate-sau egoistul. Și in timp ce ii spunem ca nu e frumos ce a făcut, ca jucăriile se împart, ca l-a lovit și ca-l doare, cel mare a intervenit și a zis ca ar fi bine sa nu ne mai certam ca lui deja i-a trecut durerea. Mi s-a părut așa dulce cum i-a luat apărarea, deși el era victima…Apoi seara, înainte de culcare am jucat jocul preferat al lui. L-am inventat împreuna și se numește: ” Eu ii mulțumesc lui Dumnezeu pentru ca…” și fiecare din familie completează mai departe. 

Nu pot sa va spun ce completări face un copil de numai 5 ani. Ori ca e al meu și îl iubesc de numai pot, ori ca e el o fire mai sensibilă, nu știu ce sa zic dar ma da pe spate de fiecare data. Eu cu tati avem completări obișnuite: …pentru casa, pentru familie, pentru mâncare, pentru copii sănătoși, pe când el are răspunsuri mult mai elaborate. Zice ca e recunoscător pentru ca are un frate cu care se poate juca atunci când nu e la gradi cu Sebi, prietenul lui, ca mulțumește pentru puterea muncitorilor care ne-au construit blocul și multe altele. Unul dintre răspunsuri, care m-a uimit foarte a fost acela ca poate fi bun chiar și atunci când cineva îl supăra. Pentru asta ii mulțumește el Domnului. Și mai precis a zis ca el e recunoscător Lui când l-a iertat pe Ali ca l-a lovit la ochi. 

Bucuroasa tare de înțelepciunea lui i-am luat mânuța, i-am sărutat-o și i-am spus, atingându-i pieptul cu ea, ca Ii poate multumi lui Dumnezeu ca nu uita nici atunci când e supărat sa-i pună bunătate in inimioara-i mică. A zâmbit și s-a bucurat cu ochii lui mari și curioși și de atunci sunt convinsă ca a înțeles ce înseamnă Dumnezeu.

Acum trei ani fix s-a închis cercul iubirii 

In urma cu trei ani la ora asta, eram in sala post operatorie dardaind de frig cu 4 așternuturi pe mine. Punga de gheata și săculețul cu nisip apăsau burta proaspăt tăiată făcând misiunea și mai dificila. Țin minte ca treptat am început sa ma încălzesc in momentul in care soțul a început sa-mi arate poze cu omulețul abia născut. Ma uitam la poze cu așa mulțumire sufleteasca de parca atunci îl vedeam pentru prima data. Aveam impresia ca l-am mai născut încă o data pe cel mare, de aceea am și ales poza aceasta cu voi doi la naștere.  Semănarea era izbitoare, mi-era greu sa cred ca nu e același copil. Reușisem și de data asta. Nu mai știu exact dacă atunci sau când l-am atins prima data, sau atunci când i-am auzit pentru prima data vocea, mi-am dat seama ca puiul meu frumos avea sa vina in viețile noastre nu ca o îngreunare ci ca o binecuvântare, de aceea îmi place sa spun spun ca el e un copil curcubeu. M-am rugat dinainte sa l-am, sa fie mâncăcios și acum rămân perplexă când manaca câte 9 perișoare și când adoarme cu castronelul de gustări lângă pat. 

Am vrut sa fie dolofan și acum ma dor mâinile când e in brațele mele din dormitor pana in sufragerie. 

Am vrut sa fie vesel și iubitor și de dimineața m-a trezit cu un pupic și cu 2 întrebări? ” Eu sunt bebelus? „, „Tu ma iubesti? ” 

Nu știu cum de au trecut așa repede 3 ani?Am scris aici despre prima lui aniversare.  Nu știu cum am scos-o la capăt dar bănuiesc ca zâmbetul permanent tatuat pe fata lui si in inima mea m-a ajutat destul de mult. La fel si îmbrățișările lui călduroase sau cuvintele pocite. 

Îți mulțumesc minunea noastră pentru toată veselia pe care o emani. Poate ca ești așa de fericit tot timpul pentru ca te-ai născut de ziua fericirii despre care am mai scris anul trecut  aici. Esti binecuvântarea noastră, iar fără tine nu aș fi aflat niciodată ca sa am încă un copil a înseamnat sa multiplic iubirea, ci nu sa o împart. 

Acum îmi pare rău ca nu te-am ascultat, ca ar fi trebuit sa-ți fac tortul cu un fier de călcat pe el, așa cum ai cerut. Mi-a fost rusine sa comand așa ceva la cofetărie, recunosc. O sa încerc ca de azi înainte sa conteze mai mult dorințele tale. 

Acum 3 ani fix s-a închis cercul iubirii, când am aflat ca tot ce am mai de preț in viața mea e lângă mine de acum. Cu tine lângă noi suntem întregi, tu ai completat familia și m-ai întregit ca femeie. 

Te iubesc mult mami, mereu o sa o fac, sa nu ma mai intrebi așa des ca nu ma răzgândesc. 

Ne-a crescut sa fim mai mult decât a fost ea

Oamenii cu cât își numără ani mai mulți cu atât își numără și regretele mai mult. Ajung la un moment dat al vieții sa suspine după lipsa curajului de a îndrăzni mai mult, după timpul pierdut la serviciu, după cat ar fi putut realiza cât erau tineri și in putere, de cât de schimbată pare înfățișarea fata de simțire… și m-am gândit ca ar fi bine sa-mi întreb mama, ea ce simte cu privire la timpul trecut? Ce regrete are? Ce i-ar fi plăcut sa facă in viața și nu a reușit? Cum a trecut viața ei? Ce părere are de ce vede in oglinda? Eram sigura ca are multe sa spună, mai ales ca viața ei s-a scurs între copii și responsabilitățile de soție. Ea n-a avut vreme pentru ea, iar eu eram curioasa ce visuri a avut pe care nu le-a putut îndeplini pentru ca dorința mea arzătoare ar fi fost sa i le duc la îndeplinire. Eram sigura ca o sa suspine după verile in care n-a ajuns la mare, după hainele frumoase cu care si-ar fi dorit sa fie îmbrăcată, poate chiar după bijuterii. Ca o sa-i para rău ca nu a ras mai mult, sau ca timpul a trecut prea repede. 

Răspunsul ei a fost pe cât de simplu și neașteptat pe atât de surprinzător și mișcător încât mi-a dat mult de gândit. Mama mi-a spus ca cea mai mare dorința a ei a fost ca sa-și poată permite sa ne trimită pe toate la liceu. Asta era regretul ei, ca nu avusese posibilitate sa termine decât o școala profesională, iar in noi a văzut posibilitatea ca ea sa-și vadă visul împlinit. Apoi a zis : ” Dar Dumnezeu a fost atât de bun încât mi-a dat mai mult decât am cerut. Niciodată nu as fi îndrăznit sa sper atât, ca voi o sa ajungeți mult mai mult decât am vrut eu pentru voi.”

Am încercat degeaba sa-i spun ca eu vreau sa știu ce ar fi vrut pentru ea, nu pentru noi, ca ma interesează cum și-ar fi petrecut timpul dacă ar fi avut de ales dar răspunsul a fost același de fiecare data. 

Mama a înțeles ce am întrebat-o. Ea trăiește pentru noi, de aceea răspunsul a venit același mereu. In clipa in care am venit noi, a renunțat la ea și toate eforturile le-a îndreptat către noi. Mi-e greu sa accept și acum, dar asta-i adevarul: femeia și-a dorit cel mai mult in lumea asta ca fetele ei sa facă liceul, sa fie mai mult decât a fost ea. Nu sa avem mai mult decât a avut ea, ci sa fim mai mult decât a fost ea.

Ce alta dovada de iubire mai mare e in lume, decât asta? 

Părinții noștri au fost săraci, trăiau in doua camere, greutățile i-a înrăit, viața i-a făcut sa fie supărați pe ei, pe condiția lor, totuși au izbutit. Au mai construit încă 10 camere, au cumpărat mobila și tot ne era necesar s-au străduit sa ne ofere, au plătit facultăți cu animalele pe care le vindeau ca sa ni le putem permite. Și poate ca nu s-au iubit ca in filme, însă un lucru nobil i-a unit și i-a făcut sa ajungă aici: iubirea pentru copiii lor. 

Mulțumesc încă o data mamei pentru lecția aceasta, pe care am învățat-o abia acasă când am început sa scriu. Știu ca nu te bucura aurul, banii sau posesiile, de aceea de 8 Martie o sa-ți aduc ulei, cafea, făina și zahăr și o sa te asigur ca o sa fii cea mai mândra mama din lume. 

La mulți ani! 

Previous Older Entries