Dintele din felia de pâine

Dintele din felia de pâine va fi una din amintirile pe care o să le-o povestesc cu drag atunci când vor fi mari și vor mai veni pe la noi doar in vizită.

Avea ăsta micu’ al meu un dinte care se mișca. Se mișca așa de tare încât dacă bătea vântul și avea gura deschisă sigur se desprindea. Mi-era teamă că la noapte sigur o să-l înghită în somn. Toate tentativele mele de a-l ajuta să scape de el fuseseră in zadar. Nici măcar ideea de a mă apropia de gura lui nu o accepta.

Într-o seară, după cina, zice să-i pregătesc un desert. Ce desert, când frate-sau era la regim cu enterocolita vieții. Îi spun că nu-i putem face asta copilului, trebuie să inventăm ceva ce n-ar mânca el. Și mi-a venit ideea, bolnăviorul nu suporta miere pe pâine, așa că asta era. Miere pe pâine.

După prima mușcătura, aud un țipăt. Îl durea dintele. Când mă uit în gura lui… ce dinte mami? Nu mai e. În locul lui rămăsese o mare gaură.

Și am plecat la căutat. Mă aplec să-l caut pe jos, ăla micu, sus pe spatele meu:

– Dii, căluțule!🤦🏼‍♀️

Cu călărețul pe mine am cercetat fiecare colțișor, nici în covor nu era. Nu era nicăieri. Ziceai că-l înghițise pământul. Sau… el? Și fac greșeala să-i spun ce cred.

“- Vai, mi-e rău!”

“- Vomit!”

“- Merg la baie!” Plecase pornit pe vomă, băiatul.

Până să ajungă la baie, văd felia cu dintele înfipt în ea. Stai! Stop! Nu mai e nevoie. L-am găsit. Bea niște apă să uiți de vomat.

Am râs toată seara cu ei. Am mai povestit și la somn o tura. După ce ne-am asigurat că zâna măseluță știe tot ce s-a întâmplat și îi va lăsa bani pentru dințișor.

Ehe! Ce credeați? Trăim în 2018, vai de păcatele mele!😜

Reclame

Noi nu suntem cuplul perfect

Eu nu am famila perfectă și nici nu suntem cuplul perfect așa cum părem in poze. Aș putea spune că nici nu prea ne potrivim.

După ce am postat pozele de la aniversarea de 10 ani de la căsătorie, am primit sute de mesaje. În majoritatea, în afară de felicitări, oamenii, chiar și străini, ne spuneau că suntem famila perfecta. Ca sunt o femeie care știe ce vrea, care are tot ce își dorește și că stiu să îmi trăiesc viața.

Revin cu câteva precizări. Eu nu sunt femeia perfecta care are tot ce își dorește. Într-adevăr am o familie care mă împlinește sufletește, dar asta nu înseamnă a nu îmi mai doresc și altceva. Am și alte trebuințe și dorințe neîmplinite legate de cariera, de exemplu.

Noi nu suntem prefecți. Suntem mai mult imperfecți. Avem și noi probleme și avem și neînțelegeri.

Ne-am promis că nu o să ne certăm niciodată in fața copiilor. Oho! De câte ori nu ne-am certat. Nu e bine. Dar suntem oameni și greșim. Și la fel cum ne văd că ne contrazicem și ridicăm tonul, la fel ne văd și când ne împăcăm și ne îmbrățișăm. Pentru că vreau să le arăt o viața reala. Nu una fantastica. In care sunt numai zâmbete și fericire.

Poate mai des sau mai rar decât alții care nu recunosc. E ușor să păstrezi aparențele unui cuplu perfect, dar e greu să accepți când nu e totul bine.

Uneori anii mulți de relație înseamnă oboseala, nu cheia fericirii. Nimeni nu a găsit-o până acum. Nici măcar noi. Noi doar suntem aia cu #rezist. Noi nu am avut casă, nu am avut locuri de muncă, nu am avut aproape nici visuri. Dar împreuna ni le-am construit cu răbdare, cu nervi, cu stres, cu îmbrățișări.

Pe yacht mi s-a făcut rău de mare. Nu am arătat in poze ce față aveam, pentru ca nu s-a gândit nimeni să îmi facă poza in momentul ăla. Chiar voiam să vă arăt. Să știți si voi că nimeni nu e perfect. Pozele exprimă fericirea de moment.

Noi mereu ne-am făcut fericirea noastră.

Nu strângem bani. Ne place să nu trăim cu grija că se vor termina. Și când se termină, ne potolim o vreme până când avem destui încât sa petrecem iar.

Ăsta e singurul lucru la care ne potrivim. În rest suntem diferiți in toate. Nu ne potrivim la nimic.

Totul e temporar in viața. Că în ultimul timp, visurile mele prind contur e pentru că nu am renunțat să sper. Și nimeni nu ar trebui să renunțe la ceva ce își dorește în fiecare zi. Mai devreme sau mai târziu, vei atrage binele și îți vei îndeplini fiecare dorința, fie ea cât de mare.

La mulți ani și Alexandrului meu

Eram pe wc cu ăsta micu’ al meu. Îl așteptam să termine să pot să-l șterg, când l-a apucat bălmăjeala. Am uitat să vă spun că s-a născut omul care vorbește mai mult decât mine. El e.

Și zice:

„- Mami, eu sunt adorabil!

– Vai de mine. Chiar ești, îngerule. Dar cine ți-a mai spus ție așa?

– Nimeni.

– Atunci unde ai auzit cuvântul?

– Într-un taxi când eram in Franța.”

Ce? Am rămas mută. Când a fost ăsta in Franța și eu nu știam?!

L-am șters și l-am ținut în brațe vreo 10 minute. L-aș mai fi ținut, dar s-a foit să scape, că n-are stare, năzdrăvanul.

Cât timp a stat în brațele mele a vorbit non stop. Și mi-a spus câte în luna și in stele. Pe unde umblă el cu imaginația lui bogată. Ce adâncuri și ce tărâmuri a străbătut.

Copilul meu e o enciclopedie de vorbărie. Dacă există așa ceva.

Îmi mai spune când îl las la mama ca el acum nu plânge, dar când o sa vina noaptea o sa plângă de mine. Și eu deja lăcrimez pe drumul spre casă. Îmi mai spune că mă iubește din toată inima. Și ca sunt iubita lui.

Eu îi spun că mă topesc de ochii lui ăia negri. Că îl iubesc prea mult și că o să fim mereu prieteni și văd cum îi strălucesc ochii de mulțumire.

Azi de dimineața eram în duș, iar el, bucuria vieții mele a venit să mă verifice. Râdea și dansa când m-a văzut. Am ieșit repede și i-am spus că azi e ziua lui. I-am pupat obrajii pufoși și l-am învârtit cum îi place lui. Acum l-am lăsat și mai vesel decât era.

La mulți ani, îngerul meu! Te iubesc din toată inima. La mulți ani tuturor Alexandrilor din viața voastră.

Nunta de tinichea sau cum să trăiești 10 ani cu un om

Voi, cititorii mei dragi, care m-ați încurajat mereu și care ați fost lângă mine când nu am fost bine, meritați adevărul. Adevăr pe care l-am expus mereu aici. Am fost criticată online și apreciată în față de mulți dintre voi. Sunt încurajată pe stradă, iar oamenii mă recunosc chiar și in alte orașe decât cel al meu. Dacă nu aveam curajul sa spun adevărul, să scriu ca să mă vindec, poate că nu aș fi ajuns aici.

Am ales mereu să spun adevărul chiar dacă a fost dureros. Subiectul cel mai sensibil e legat de relații.

Despre ce nuntă se sărbătorește in fiecare an, am mai scris aici.

Relațiile conjugale sunt greu de întreținut. Să rezisti lângă un om 10 ani poate fi foarte greu. Oamenii se schimbă de-a lungul anilor. Fetița de douăzeci și ceva de ani care își aștepta prințul cu limuzina nerăbdătoare in curtea părinților, nu mai păstrează de atunci decât iubirea din priviri. E o femeie in toată firea acum. Cu alte nevoi și alte trebuințe. Sunt sigură că și prințul nu mai e ca în trecut. E mai plinuț

și mai încrezător acum. Parcă mai nervos și mai aprig. Dar iubirea tot o are. Și curajul și nebunia de a mă alege pe mine, cea pe care nu o plac prea mulți.

Acum avem alte gusturi, nu ne mai potrivim, ne vedem defectele, ne spunem in față și fără ocolișuri ce ne deranjează.

Problemele noastre le-ați știut atunci când a fost cazul. Ideea divorțului nu ne-a fost străină. Nu am vrut sa rămân cu cineva doar de dragul de a fi căsătorită.

Am insistat să cred că omul care îmi sta alături rămâne exclusiv pentru mine. Nu pentru copii, nu pentru confort, ci doar pentru femeia care sunt. Tot timpul eu am fost cea care a insistat să ne iubim, nu să învățam să ne suportam.

Schimbările prin care am trecut ne-au transformat în alți oameni. Câteodată nici eu nu mă mai recunosc, darămite cel de lângă mine. E cu adevărat o provocare să rămâi conectat cu cineva atâția ani. Am încercat multe ca să nu pierim. Mai puțin terapie de cuplu, în rest am bifat tot ce se putea ca să nu ne pierdem.

Din tot ce am fost înainte, azi, ne leagă un singur lucru: dragostea unuia față de celălalt. Noi așa am rezistat. Am iertat, am acceptat și am iubit. Am iubit așa mult încât alții sunt sigură că ar fi ales să renunțe. Eu îl iubesc pe omul ăsta și sunt sigură chiar și după atâția ani că și el mă iubește.

Chiar dacă noi ne-am culcat și certați, chiar dacă nu ne punem de acord mereu, noi încă ne dorim sa fim împreuna.

Azi, în urmă cu zece ani spuneam da și deveneam doamna lui. Azi spun din nou da, ca mulțumire față de anii care mi-au adus bucuriile casei mele. Și amintirile și toate momentele in care am zâmbit la brațul lui. Am ales bine. Și dacă timpul sau noi vom decide că nu ne mai potrivim, că nu ne mai iubim, o să mă uit în spate.

O să văd tot ce e în urmă și o să fiu convinsă că am făcut cea mai bună decizie când am ales să-mi petrec un deceniu alături de el. Aș face-o din nou fără să stau pe gânduri.

Te iubesc, G!

Vacanța de vară e cea mai importantă parte din copilărie

Cea mai importantă perioada din an pentru copii e vacanța de vară, nu grădinița cu program prelungit de vară.

Cele mai tari amintiri, cele mai puternice prietenii și cele mai calde seri cu toții le-am trăit în vacanța de vară. Eu îmi amintesc juliturile de când am învățat să merg cu bicicleta pe ulița de la țara. Știu fiecare emoție a serilor calde de vară, știu cireșele, jocurile cu ai mei și fluierătura aia specială care ne scotea din casă pe toți pentru că o recunoșteam doar noi.

Și mor de necaz că nu mai sunt vremurile alea să le trăiască și ai mei. Ei nu cunosc nimic din Copilăria liberă și fără griji.

E vara la jumate și copiii mei merg la Grădi. O clădire super dotată și utilată, dar fără suflet. Foarte rar îi scoate afară. Toată ziua și-o petrec acolo. S-au plictisit, nu stau locului, deranjează, se împotrivesc. Nu mai vor fișe de colorat, nu mai vor mașinuțe, nici măcar povești sau desene. Vor să iasă afară să-și facă propriile povești, propriile amintiri.

Nu mângâie pisici și nu se hârjonesc cu cățelușii pe afară. Stau într-un spațiu impersonal de dimineața până seara. Și toate astea ca noi să mergem la serviciu. La un serviciu care nici măcar nu-mi mai aduce satisfacții. Doar bani o data pe lună. Atât.

Mi se îndoaie inima in fiecare dimineața in care eu nu rămân cu ei acasă. Eu am de ales. Și aleg singură să le schingiuiesc copilăria îngerilor mei. Pentru că sunt superficială și mă gândesc mai mult la ce să le pun pe masă decât la sufletul lor.

Mai e nevoie să vă spun cum îmi explică ei ca niște oameni mari că nu mai vor acolo? Mai e nevoie să va spun cum scriu eu acum rândurile astea în întuneric? Vă spun. Cu gura închisă, încercând să nu-i trezesc și cu lacrima șiroind din ochiul drept. Pentru că mâine o să-i las chiar eu acolo. Și o să simt iar cum se răsucește cuțitul in rană.

Dar, hei, am fost la mare împreuna o săptămâna, o să vină August și o să-i duc la țara câteva zile. O să fie bine. 😔

3 lucruri pe care le poți învăța de la copii

Ce poți învața de la copii îți poate folosi în fiecare zi. Copiii au un dar aparte de a uita și a zâmbi, de a se ridica și de a ierta așa de natural…

Sa stai în preajma copiilor poate fi uneori vindecător. Râsetele și chicotelile care se aud din camera lor, mereu mă fac să zâmbesc din bucătarie.

Ce bucurie să-i am, ma gândesc. Bine, nu m-ar deranja să vin de la serviciu și să ma trântesc pe canapea să-mi fac o baie prelungită și sa ies în oraș să mănânc. Dar eu am ales să-i am pe ei. Și de la ei am învățat multe. Față de cum eram înainte, aproape că nu mă recunosc. Sunt mai responsabila, mai atentă, (deși sunt regină în a uita lucruri peste tot), mai răbdătoare și mai ales mai sinceră. Dacă se putea mai sinceră. 😂

Răbdarea

Dacă îi vezi cât le ia să potrivească o piese minusculă de lego fără de care mașinuța nu ar fi completă… mai că îți vine să i-o potrivești tu, numai să reușească mai repede. Mereu ma abțin să nu o fac. Mie îmi sare muștaru’ intr-o secundă, deși in preajma lor sunt de nerecunoscut. Ma abțin și bine fac. Așa răbdători, n-am mai văzut. Ei încă nu știu că viața e o vâltoare de evenimente pentru care mai mereu ne grăbim. Eu îi grăbesc dimineața să nu întârzi și serviciu, iar ei se întorc după nu stiu ce mașinuța. Scrâșnesc din dinți și mă prefac că e ok, doar să-i mai las să se bucure de timpul ăsta în care nu cunosc anii.

Sinceritatea

De când s-a terminat grădinița pentru cei care au intrat în vacanța, ai mei fac numai prostii. Mereu îmi spune doamna, ba că unul nu vrea să doarmă, ba că altul a făcut o criză de plâns la masă, ba că au deranjat alți copii la somn. M-am și saturat să aud numai de rău. Ei se simt dezorientati pentru că nu mai sunt cu doamnele lor și se manifestă in cel mai brutal mod posibil. Azi când i-am luat acasă, i-am întrebat dacă au fost mai cuminți decât ieri. Au răspuns in cor:”Nuuuu!” A, bravo, zic, nu mai vedeți desene. La care cel mare: „Cred că ar trebui sa apreciezi caam spus adevarul, mami!”

Ceea ce am și făcut, i-am lăsat la un episod. 😊 Câți dintre noi avem puterea să spunem adevărul in gura mare. Eu nu intru în ecuație pentru că am o gură mare și puțini prieteni. Sunt cunoscuta pentru asta. Dar oamenii in general, mereu cosmetizează adevărul, pentru că de cele mai multe ori deranjează.

Curajul

N-au teama de nimic. Intra așa ca găina in grămada, știi ce zic? Se dau in leagăn până la bară, trec milimetric pe lângă mașinile parcate, calculează curbele din sufragerie din mers. Eu sunt într-un stres continuu și ei habar nu au ce pericole îi pândesc. D-aia ei au abilitatea asta de a fi fericiti din orice. Pentru că nu se tem de eșec, de înălțimi, de putere. Câți din noi avem îndrăzneala asta? Prea puțini.

Are cineva libertatea să spună adevărul chiar dacă doare? Are cineva curajul să lase in spate ceva sigur, pentru ceva necunoscut din fața?

Mai avem noi răbdare să ascultăm cu adevărat pe cineva? Să așteptam și să trăim in azi și nu în mâine sau în ieri? Mai avem răbdare și încredere in noi?

Copiii au toate aceste daruri și trăiesc fericiti. Și la fel de fericiți vor fi și cei care vor învața de la ei.

Mai am la dispoziție aproximativ 12 veri

Mai am la dispoziție doar 12 veri până să devină ei singuri responsabili de amintirile lor.

Verile din copilăria mea au fost memorabile. Nu țin minte sa fi mers la mare. Era totuși patru surori, efortul financiar cred ca depășea cu mult dorința noastră de a vedea marea. De fapt nici nu aveam dorințe d-astea așa mari. Dar părinții erau lângă noi. Nu am simțit niciodată că ne lipsește ceva atâta timp cât mama ne oferea tot timpul ei.

Acum vremurile s-au schimbat. Eu nu am timpul necesar cât să îi fac pe băieți să nu simtă ca le lipsește ceva. Am foarte puține zile de concediu. Și pe astea pe care le am vreau sa le fac memorabile. Cel mare are o memorie fantastica. Știe exact ce s-a întâmplat in urma cu două veri. Cu detalii pe care eu nici măcar nu mi le mai amintesc. Știe fiecare strângere de mâna, fiecare răsărit la mare. Fiecare stațiune și plaja pe care am poposit.

Mai am la dispoziție fix 12 veri in care să ii fac cele mai tari amintiri. În care să simtă ca eu sunt acolo pentru el. Să ne ținem de mâna, să râdem, să ne stropim cu apă, să construim castele și să ne petrecem timp de calitate. Vreau să îi urmăresc, să îi îndrept când greșesc, să îi învăț și să le explic. Vreau să am timp să îi observ, să îi privesc cum dorm, să-i simt și să-i miros.

Pentru mine vor fi zile obișnuite, poate. Însă pentru el vor fi zilele in care a devenit om. Zilele în care s-a construit încet, încet întreaga-i pesonalitate. În care a crescut fericit că mami și tati au fost lângă el să-l iubească și să-l înțeleagă. De aceea concediul e pentru ei. Pentru că am hotărât cândva să las urme pe pământ și vreau să duc misiunea asta la bun sfârșit. Mi-am asumat fiecare parte din rolul de mama, promițându-le lor și mie ca o să fac tot ce îmi stă in putința. Nu vreau sa le cumpar nimic scump, vreau doar să le construiesc amintiri și să las in urma oameni cinstiți și empatici, nu bogați.

Ziua copilului la noi acasă

Ziua copiilor se sărbătorește și la noi și nu mai vreau sa scriu despre ce activități se desfășoară in județ cu prilejul acesta. Am scris mereu despre asta. Acum vreau să va spun altceva.

Astăzi sărbătorim bucuriile din casele noastre. Sunt liberă sa îmi petrec cu ei o zi întreaga exact cum își doresc ei. Nu am un plan, nu vreau să-i încarc cu activități și ateliere obositoare, vreau doar să ne jucăm împreuna toată ziua. Prin parc, prin casă, prin oraș, sa ne plimbăm cu bicicletele și să-i fac să se simtă iubiți. Îmi petrec foarte puțin timp cu ei, iar dorința lor cea mai mare e sa fie cu mami mai mult timp.

Ca viața mea n-ar avea nici un rost dacă nu-i aveam pe ei, știți deja. Asta știe și fiecare mămica din lume care a trăit miracolul nașterii.

Mai știu și că timpul cu ei e limitat. Nu mai am multe zile în care ei să-mi spună ca sunt cea mai frumoasă din lume. Și nici multe nopți în care să ma strige. Curând o să dorm toată noaptea de la cap la coadă. Sau și mai rău, n-o să mai am somn. De dorul sau de grija lor.

Săptămâna trecută cel mic a adormit in mașina. S-a trezit peste puțin timp și l-am mai ținut puțin in brațe. S-a liniștit și a adormit la loc. Are patru ani. Cred că e pentru ultimele dați in care mai stă culcușit lângă inima mea. De drag am stat nemișcată o oră. A fost cea mai frumoasă oră petrecută cu el. I-am simțit fiecare respirație, fiecare tresărire. Era atât de frumos. Cu gene lungi și dese și mânuțe grasune cu care ma atingea, mi-a dat fericire cât pentru o lună.

Mi-a paralizat mâna o oră. Frate, când s-a făcut așa greu? O semăna si cu mine? O fi fericit? Numai așa ma gândeam.

Acum când scriu ma joc cu ei. Îi gâdil și îi alerg. E opt fără un sfert și îmi pare rău pentru vecinii care și-au plănuit să doarmă mai mult, dar azi o să ne distrăm. Cu țipete de bucurie și cu boncaneli, astăzi le e permis la joacă indiferent de ce ar însemna asta pentru ei.

Sper să alegeți și voi să va petreceți timp cu ai voștri. Sper să îi faceți să se bucure de copilărie. Sa se simtă iubiți și doriți. Și sper să ne facem toți, astăzi cele mai frumoase amintiri de mâine.

1 Iunie fericit! ❤️

“Tati, asta vrea să-mi taie urechea”

E în fața mea, la o distanța de cinci centimetri. Ii văd expresiile fetei perfect. Îmi povestește înflăcărat, cu ochii lui mari și negri, o întâmplare închipuită. Mă mai întreabă din când in când dacă am înțeles. Aproape ca nu aud nimic. M-am pierdut in negrul ochilor lui și in bucuria cu care inventează povești. Suntem doar noi doi acasa și doar vocea lui strica liniștea casei. Vorbește foarte mult. Chiar mai mult decât mine. Și e spontan și unic in vorbă și in faptă.

La frizerie ultima dată, când a vrut sa-l tundă pe lângă ureche, a strigat cât l-au ținut plămânii: “Tati, asta vrea sa-mi taie urechea.” L-am dojenit o săptămâna in urmă. Unde o fi auzit el, “asta”? Noi mereu am spus, doamna, fetița… E brutal de sincer. Nu suporta sa ridicam tonul. Copilul asta e calmantul meu. El e năzbâtiosul care iese pe hol când se supara, care ii da educatoarei o ciocolată, cadou și apoi i-o cere înapoi.

Tocmai s-a trezit din somnul de la prânz. Fericit și cu chef de viața.

Îmi vin in minte nopțile nedormite. Când nu putea respira. Când îl alăptam și îl adoram cum adoarme liniștit lângă inima mea. Cât de repede au trecut.

Mucii au dispărut, medicamentele din raft sunt din ce in ce mai puține. Am uitat când îmi venea să mă arunc de la patru de oboseală. Băiatul s-a făcut mare și e din ce in ce mai bine.

Nu-mi mai cere ajutorul decât foarte rar. Se urca singur pe tobogan. Mănâncă singur și chiar se și îmbracă singur. Mama l-a învățat toate astea, fără să știe ca intr-o zi îi vir lipsi.

Dacă aș fi știut atunci că intr-o zi toate astea vor fi doar amintiri!

Au trecut toate câte au fost. Chiar și mirosul de la gât de bebeluș începe să dispară. Nu mai rămân cu nimic in curând.

Chiar și imaginea asta in care el stă apropiat de mine și mă preferă, se va duce. Mă uit la piciorul lui cum se leagănă și cum rotește mâna din încheietura ca sa-mi arate o închipuire de-a lui. Și încerc sa rețin in detaliu tot. Sa nu mai uit nimic și să ma țină memoria măcar pana ajung la telefon. Sa scriu in notițe și sa scriu la laptop pe blog mai târziu tot ce ma uimește azi.

Mâine va fi altceva. Dar nu la fel ca azi. Ma vor uimi altele și altele, dar niciodată aceleași.

D-aia le strâng in jurnalul meu. Sa le citesc și eu și ei. Să-mi amintesc inocenta din ochi și din privire și sa nu uit niciodată cât de mic a fost puiul meu.

Doi frați, unul mai puternic

Când am aflat ca sunt însărcinată am trăit un amalgam de sentimente. Nu eram pregătită și nici o carte pe care am citit o ulterior nu m-a pregătit pentru ce aveam sa trăiesc. Bucuria noastră a fost dublată. Aveam sa aflu ca in pântecele meu erau de fapt două bucurii. Eram speriată, fericită, emoționantă, toate la un loc.

Nu știam ce înseamnă, dar bănuiam ca nu va fi ușor. Așa a fost. Au fost probleme medicale. Probleme grave care au făcut ca doar una din cele doua inimi sa mai bată până la sfârșit.

Zilele treceau greu, tratamentul era dur. 11 pastile zilnic până in luna a șaptea. As fi făcut totul pentru a-l știi bine. Băiatul meu puternic a dus lupta până la capăt. I-am mulțumim Domnului cu lacrimi in ochi, ca puiul meu s-a născut sănătos. Nici o bucurie nu e prea mare, dacă nu are și un strop de suferința.

Azi numele Sfântului Gheorghe îl ocrotește atunci când mama nu e in preajma. Același sfânt care mi-a ascultat durerea de fiecare dată când am avut nevoie de ajutor. E înalt și priceput la toate. Ii seamănă tatălui , iar azi ii serbăm pe amândoi. Sunt cei mai buni prieteni, se înțeleg perfect, iar dragostea lor a depășit de mult barierele celei dintre tată și fiu.

Mi l-a adus mie binecuvântare in casă și in suflet. E bun și blând și viața lui vreau sa-i fie luminoasă la fel ca și fața pe care o are când intru in casă seara de la serviciu. Bucuria mea, te iubesc mult!

La mulți ani!