Cât costa o petrecere pentru copii?

Oare cât costa o petrecere pentru copii?

Petrecere pentru copil sau cheltuiala inutilă a fost gândul meu când a venit ziua celui mic.

Când am făcut copiii am luat în calcul multe cheltuieli: scutece, educație, îmbrăcăminte, bani de cheltuială… Mai puțin bani de petreceri de ziua lor.

Cât costa o petrecere de ziua lor? Destul de mult pentru o familie din clasa de mijloc. Merită efortul și banii? Depinde.

Mulți părinți nu sunt de acord cu petrecerile pentru copii. Se cheltuie mult, riscăm ca cel mic să nu-și mai amintească, iar deranjul e prea mare pentru numai câțiva anișori de viața. Așa e. Îi înțeleg perfect. Nu știu cine are de câștigat din asta în afară de copii, câteva ore de distracție.

Cel mic a împlinit 5 ani. Am ales party, normal. De ce? Pentru că eu sunt omul petrecerii, în primul rând, iar Dumnezeu m-a legat de un om care nu se dă înapoi de la distracție. Nu ne dau banii afară din casă așa cum ar crede alții, dar bucuria copiilor noștri e mai presus de buget. Așa că dacă noi iubim distracția, la fel și urmașii noștri.

Am închiriat un spațiu de joacă și am trimis invitațiile. Ne-am limitat la veri, prieteni apropiați și colegi de grădi. Ne-am strâns câțiva, cred că mai mulți adulți decât copii, dar a fost super. Costul unei petreceri de genul acesta pentru 12 copii și mai mulți părinți decât ar trebui, s-a ridicat la 1000 lei. Pentru o țara normală din UE nu e mult, dar când în România salariul minim pe economie sare putin peste 1000 de lei, înseamnă ceva. Așadar nu e ieftin dar nici enorm. Am vrut să se bucure copilul și am reușit. A fost numai un zâmbet și o distracție și el și toată gașca lui. A meritat fiecare efort: am sărit peste somnul de prânz, ne-am agitat cu tortul, am făcut totul pe ultima suta de metri.

Însă, locația a fost curată, personalul amabil, iar noi ne-am simțit ca acasă. Au dansat, au jucat jocuri funny, am făcut poze, am mâncat și am cântat cât de tare am putut.

Mulțumesc mult Dumbrava Copiilor Pitești pentru bucuria adusă micuților noștri. Recomand cu drag spațiul de joacă și cu siguranța o să revenim.

Reclame

5 ani de când am întâlnit un înger

Acum 5 ani pe vremea asta afară era soare. La fel ca în sufletul meu atunci când am sărutat obrăjorii bebelușului care vedea pentru prima dată lumina zilei.

Cercul iubirii s-a închis atunci când ochișorii ăia mari și vii mi-au întâlnit privirea. Am crezut că am născut același băiețel din urma cu 2 ani. Semănau ca două picături de apă.

Și nu, nu a fost ca în filme. Cu zâmbete și bucurie din prima. M-au durut iar sânii ca naiba când a început să sugă. M-am chinuit să-l îngrijesc de la 8 ore de la cezariană. A trebuit să-l spăl, să-l schimb, să-l alăptez și in același timp să mă lupt și cu dorul de cel care mă aștepta acasă. La 5 zile după naștere am rămas acasă cu amândoi singuri, 24 de ore până a venit tati acasă. A fost greu, practic mă tăram prin casă încercând să-i iubesc cum pot pe amândoi. Cât putea să înțeleagă frate-sau de numai 2 ani?

Acum ochii negri ai sufletului meu e un șturlubatic. Zice taică-său că îi aruncă jucăriile dacă nu le strânge, el zice că poate să le arunce că nu-i mai trebuie.

Într-un moment de introspecție asupra corpului său și-a dat seama că el e pieliu. Wtf? Ce mai înseamnă și asta întreb și eu curioasă? Adică am piele peste tot, tu nu vezi? Aaa, ok!🤔😂

E de o veselie ieșită din comun. El e bucuria casei mele, înger pe pământ, iubirea mea, țucurel, sufletul meu, si câte alte denumiri. Acum că mă uit în urma, prin câte am trecut împreuna, aproape că nu-mi vine să cred. Nu-mi pare rău de nimic. Nici de cât m-am chinuit, nici de nopțile pierdute pe care nu cred că o să le mai recuperez vreodată, de nimic. Sau nu. E ceva de care mă tem. De timp. Că ăsta e nemilos cu noi oamenii. O să-i fure inocența cu fiecare an în care o să-l serbăm. Că el face să pară copilaria o pală de vânt. Că poate anul viitor n-o să mai salute străinii pe stradă cu bucurie nepăsător. Poate o să se rușineze. Poate n-o să mai spună că îl doare inima când îl cert, poate o să trântească ușa cum face la nervi figurantul de frate-său. Dar eu tot o să-l iubesc.

Te iubesc, îngerul meu. Te iubesc așa de mult!

Pentru mama ta

Pentru mama ta și pentru a mea și pentru toate mamele din lume am scris câteva rânduri care sper să ajungă la sufletul lor în aceasta zi de mare sărbătoare pentru ele.

Eu știu că nu ți-a fost ușor mama dragă. Când era iarnă afară și tu spălai de mână pentru patru copii haine și le întindeai pe toate pe sârma înghețată. Cumva găseai putere, calm și răbdare să ne repari pe toți. Ne ascultai durerile la fiecare în parte. Ai știut când sa ne spui că e de ajuns, când trebuie să nu ne dăm bătute, când trebuie să cerem mai mult. De la tine am învățat să nu mă mulțumesc cu puțin și să nu accept decât ce e bine pentru mine.

Ai suferit mult. Ai născut, apoi ne-ai învățat că să fii mamă nu ne face speciale. Să fii părinte e ceva ce face diferența.

Și ți-aș aduce flori multe de ziua ta. Ți-aș săruta mâinile arse de soare și bătătorite de muncă. Ți-aș aduce cafea și bomboane și pâine și ulei. Dar tot n-ar fi de-ajuns să îți mulțumesc pentru că încă îmi porți de grijă. Nimic din ce aș spune sau aș face nu ar acoperi tot ce ai făcut tu pentru mine.

Eu doar în casa ta sunt la adăpost. Eu doar când îți văd privirea blândă mă liniștesc. Pentru că viața mea o datorez ție. Și pentru că mereu m-ai primit la sânul tău când am avut griji și nevoi. Să-mi trăiești sănătoasă mulți ani pe pământ, să ne bucuri cu suflarea ta până n-o să mai fim. Să ai parte de toate bucuriile lumii și toată strălucirea pietrelor scumpe să o văd în licărirea ochilor tăi.

Te iubesc mama!❤️

Să îți ajuți copiii când sunt mari sau să-i lași să se descurce?

Să îți ajuți copiii când sunt mari sau să-i lași să se descurce e întrebarea care mă tot frământă de câteva zile.

Încă de când sunt mici copiii sunt ajutați. Să meargă, îi ținem de mânuțe până reușesc să-și țină echilibrul. Îi ajutăm să ajungă la chiuvetă să se spele. Îi ajutăm să ajungă la grădinița, apoi îi ajutăm la teme. Au nevoie de noi până se pot descurca și singuri.

Apoi se fac mari și tot au nevoie de noi. Și tu ai și ei nu. Și atunci se pune întrebarea: să le dăm sau să-i lăsam să se descurce să vadă cum e să suferi? Eu n-am avut ce să le cer alor mei. N-au avut ce sa-mi dea, deși din puținul lor, tot au avut grijă de noi. Dar dacă aș fi fost strâmtorată, tot la ei m-aș fi oprit. Sunt părinți care văd copiii că nu au și nu se îndură. Acum nu zic să piardă la pariuri și tu să-l întreții. Zic să-l vezi cum se chinuie să se pună pe linia de plutire și tu să ai. Și să nu-i dai orice ar fi. Că trebuie să treacă prin greu ca să se maturizeze.

Eu am suflet de părinte și cred că dacă o să am, n-o să mă rabde inima să-l văd cum se împrumută la străini. Eu să-l ajut. O să fiu lângă ei și o să le dau tot. Că doar n-o să plec cu nimic de aici. O să le dau atunci când au nevoie, nu moștenire când o să mor. O să vreau să-i văd fericiți până când o să închid ochii. Că ei sunt tot ce mi-am dorit când am fost în putere și puterea mea stă în fericirea lor. Nu vreau să aștepte să mor să le rămână ceva, o să le dau sufletul și tot ce am lor. Că nu e altceva mai de folos în lume decât viitorul meu prin ei și fericirea lor.

Bărbații lovesc femeile nu pentru că sunt puternici, ci pentru că sunt mai slabi

Violența domestică în România are următoarea definiție:

Violenta in familie reprezinta orice actiune sau inactiune intentionata, cu exceptia actiunilor de autoaparare ori de aparare, manifestata fizic sau verbal, savarsita de catre un membru de familie impotriva altui membru al aceleiasi familii, care provoaca ori poate cauza un prejudiciu sau suferinte fizice, psihice, sexuale, emotionale ori psihologice, inclusiv amenintarea cu asemenea acte, constrangerea sau privarea arbitrara de libertate.”

Femeile din România adesea cred că violența în familie înseamnă să te bată partenerul. Nu știu că de fapt atunci când nu te lasă să te angajezi e violent. Când te obligă să îmbraci provocator e violență. Când își dorește sex și tu ești bolnavă înseamnă violență. Când te critică, te jignește și te umilește înseamnă ca e violent.

Bărbații se cred puternici. Și sunt în comparație cu sexul slab.

Deși ei vor să-și arate bărbăția unor ființe mai slabe fizic, sfarsesc prin a-și arăta de fapt slăbiciunea.

Dacă femeile ar lovi de câte ori li pune pata, ar însemna să stea numai cu pumnii vineți. Dar femeia are acel autocontrol, acea putere interioară de a o lua de la capăt, din nou și din nou. Are speranța și încredere și nu se lasă condusă de furie sau de frustrări.

Un om puternic e acela care știe ce are de făcut atunci când furia pune stăpânire pe el. El gândește înainte să acționeze. Dacă femeia nu-ți mai e pe plac, du-te, las-o. N-o să te iubească mai mult. N-o să stea prea mult de frică sau de rușine. Ai pierdut -o din prima clipa in care ea a simțit durerea. A durut-o corpul de greutatea palmei și inima de greutatea urii care se năștea în sufletul ei. Dacă ai făcut asta s-o îndrepți află că mai rău ai făcut.

Și femeia trebuie sa știe ca întotdeauna dacă va fi o palmă vor urma și altele.

Când un bărbat lovește, nu se va opri. Femeia nu-l va mai putea opri cu nimic. Decât cu dispariția. Altfel, crezând în el și în schimbare se va minți până când timpul îi va arăta că a mai sperat degeaba.

E trist și nu obișnuiesc să scriu așa, dar e o realitate a zilelor noastre. Sper să ajungă la cât mai multe femei abuzate.

Eu sunt George, am 7 ani și nu am băut niciodată Coca Cola

George e al meu și ma bucur că încă nu l-a „agitat” Coca Cola. 😜

Să crești un copil așa, ca la carte e practic imposibil in vremurile pe care le trăim. Sunt prea multe tentații de care ar trebui să-l ferești. Și apoi, știți voi, glob de sticlă pentru crescutul copiilor încă nu s-a inventat.

Îi feresc să audă cuvinte urâte, mai ales în casă, afară o să tot audă. Îi feresc de frig la fel cum o fac de oamenii negativiști. Îi feresc de mâncare nesănătoasă, fără să îi privez complet de gustul ei. I-am ferit de minciuni și sunt mândra ca ei sunt avizi de adevăr.

Cel mai mult ma bucur însă de faptul ca ei nu au băut niciodată Coca cola. Și nici vreo băutura carbogazoasă. Nu pentru că s-a opus maică-sa vehement și pentru că nu le-a plăcut gustul care pișcă ușor la limbă. Eu, sinceră să fiu, m-am bucurat, recunosc. I-am lăsat mereu să aleagă și nu am insistat cu ce nu le-a plăcut. Au încercat apa minerală și au considerat că e prea tare pentru ei. Aia e. Le-am dat plată. De sucuri carbogazoase nu s-au atins niciodată. Și sunt bine mersi. Nu suntem niște sectanți care consumă doar sucuri naturale, să ne înțelegem. Eu beau Cola 0 și la noi în casă nu există petrecere fără Coca Cola. Și cu toate astea, băieții nu sunt curioși.

Ei sunt energici și gălăgioși și fără. Vă dați seama cum ar fi fost cu un pahar de cola? Doamne ferește! Cred că aș fi ajuns la 45 de kg.

Sunt conștientă că vor bea și ei ca toți oamenii la un moment dat, că doar nu trăim separat de societatea asta. O să aibă la dispoziție o viața întreaga să guste din toate plăcerile interzise. Mama n-o le fie alături mereu. Dar dacă intârzi fenomenul cu câțiva ani nu cred că o să le fac rău. Măcar când sunt aici aproape să le insuflu un gram de bine/rău.

Le-am arătat mereu care e mâncarea sănătoasă și acum e mult mai simplu. Mănâncă mai conștient și fac alegeri sănătoase. Sper să-i țină cât mai mult.

Doamne ajută! La fel vă doresc și vouă.

Când ai un copil ești părinte, când ai doi ești arbitru

Arbitru. Asta mă simt acasă în fiecare zi.

“Mami, George mi-a luat mașinuța!”

“Mami, spune-i lu’ Ali să-mi dea mingea că eu am găsit-o primul!” “M-a împins!”, “Nu vrea să ne jucăm împreuna”

2 băieți la casa omului e mult. Sau puțin. Poate dacă mai aveau un frate/soră altfel stătea treaba. Dar nu pot face copii într-una ca să învețe ei să împartă.

Îi cred când nu vor să împartă. Nici eu nu simt nevoia să-i împart. Îi iubesc prea mult. Încerc cât pot să nu intervin, să-i las să-și rezolve conflictele singuri. Intervin când mi se aude numele sau când cineva plânge. Dacă nu m-aș abține aș sta numai între ei.

Și mă gândesc mereu cum era când era doar unul singur. Toată atenția lui, tot timpul pentru el, totul lui. Nu tu scandal, nu tu țipete, nu tu deranj in toată casaz Dar n-am vrut să nu știe cum e să ai un frate. Nu am vrut să-l copleșesc cu toată atenția și iubirea noastră. Am vrut să fie crescut responsabil și să știe că trebuie să împarți uneori. Dacă știam ce haos o să iasă poate… Tot asta făceam.

Pentru că iubesc să le aud vocile, chiar și când se ceartă. Pentru că știu ce tristă aș fi fost dacă n-aș fi cunoscut zâmbetul mezinului niciodată și pentru că am început să iubesc haosul și certurile lor. Reușesc mereu să-i împac, chiar dacă doar pentru câteva momente. Sunt mândra când au momente de tandrețe, când se ajută între ei. Sau când își iau parte unul altuia și mă ceartă amândoi pe mine. 🤦🏼‍♀️ Îi iubesc pe omuleții ăștia doi. În greșeala lor o văd pe a mea. Nu le pot pretinde lor să fie perfecti, greșesc și eu, suntem oameni.

Știu ca e greu dar aș face același lucru dacă ar fi să o iau de la capăt.

E bine să fii și arbitru. Stai pe margine și verifici comportamente. Vorba celui mic: “Mami ne împăca și tati ne face toate poftele.”

Dintele din felia de pâine

Dintele din felia de pâine va fi una din amintirile pe care o să le-o povestesc cu drag atunci când vor fi mari și vor mai veni pe la noi doar in vizită.

Avea ăsta micu’ al meu un dinte care se mișca. Se mișca așa de tare încât dacă bătea vântul și avea gura deschisă sigur se desprindea. Mi-era teamă că la noapte sigur o să-l înghită în somn. Toate tentativele mele de a-l ajuta să scape de el fuseseră in zadar. Nici măcar ideea de a mă apropia de gura lui nu o accepta.

Într-o seară, după cina, zice să-i pregătesc un desert. Ce desert, când frate-sau era la regim cu enterocolita vieții. Îi spun că nu-i putem face asta copilului, trebuie să inventăm ceva ce n-ar mânca el. Și mi-a venit ideea, bolnăviorul nu suporta miere pe pâine, așa că asta era. Miere pe pâine.

După prima mușcătura, aud un țipăt. Îl durea dintele. Când mă uit în gura lui… ce dinte mami? Nu mai e. În locul lui rămăsese o mare gaură.

Și am plecat la căutat. Mă aplec să-l caut pe jos, ăla micu, sus pe spatele meu:

– Dii, căluțule!🤦🏼‍♀️

Cu călărețul pe mine am cercetat fiecare colțișor, nici în covor nu era. Nu era nicăieri. Ziceai că-l înghițise pământul. Sau… el? Și fac greșeala să-i spun ce cred.

“- Vai, mi-e rău!”

“- Vomit!”

“- Merg la baie!” Plecase pornit pe vomă, băiatul.

Până să ajungă la baie, văd felia cu dintele înfipt în ea. Stai! Stop! Nu mai e nevoie. L-am găsit. Bea niște apă să uiți de vomat.

Am râs toată seara cu ei. Am mai povestit și la somn o tura. După ce ne-am asigurat că zâna măseluță știe tot ce s-a întâmplat și îi va lăsa bani pentru dințișor.

Ehe! Ce credeați? Trăim în 2018, vai de păcatele mele!😜

Noi nu suntem cuplul perfect

Eu nu am famila perfectă și nici nu suntem cuplul perfect așa cum părem in poze. Aș putea spune că nici nu prea ne potrivim.

După ce am postat pozele de la aniversarea de 10 ani de la căsătorie, am primit sute de mesaje. În majoritatea, în afară de felicitări, oamenii, chiar și străini, ne spuneau că suntem famila perfecta. Ca sunt o femeie care știe ce vrea, care are tot ce își dorește și că stiu să îmi trăiesc viața.

Revin cu câteva precizări. Eu nu sunt femeia perfecta care are tot ce își dorește. Într-adevăr am o familie care mă împlinește sufletește, dar asta nu înseamnă a nu îmi mai doresc și altceva. Am și alte trebuințe și dorințe neîmplinite legate de cariera, de exemplu.

Noi nu suntem prefecți. Suntem mai mult imperfecți. Avem și noi probleme și avem și neînțelegeri.

Ne-am promis că nu o să ne certăm niciodată in fața copiilor. Oho! De câte ori nu ne-am certat. Nu e bine. Dar suntem oameni și greșim. Și la fel cum ne văd că ne contrazicem și ridicăm tonul, la fel ne văd și când ne împăcăm și ne îmbrățișăm. Pentru că vreau să le arăt o viața reala. Nu una fantastica. In care sunt numai zâmbete și fericire.

Poate mai des sau mai rar decât alții care nu recunosc. E ușor să păstrezi aparențele unui cuplu perfect, dar e greu să accepți când nu e totul bine.

Uneori anii mulți de relație înseamnă oboseala, nu cheia fericirii. Nimeni nu a găsit-o până acum. Nici măcar noi. Noi doar suntem aia cu #rezist. Noi nu am avut casă, nu am avut locuri de muncă, nu am avut aproape nici visuri. Dar împreuna ni le-am construit cu răbdare, cu nervi, cu stres, cu îmbrățișări.

Pe yacht mi s-a făcut rău de mare. Nu am arătat in poze ce față aveam, pentru ca nu s-a gândit nimeni să îmi facă poza in momentul ăla. Chiar voiam să vă arăt. Să știți si voi că nimeni nu e perfect. Pozele exprimă fericirea de moment.

Noi mereu ne-am făcut fericirea noastră.

Nu strângem bani. Ne place să nu trăim cu grija că se vor termina. Și când se termină, ne potolim o vreme până când avem destui încât sa petrecem iar.

Ăsta e singurul lucru la care ne potrivim. În rest suntem diferiți in toate. Nu ne potrivim la nimic.

Totul e temporar in viața. Că în ultimul timp, visurile mele prind contur e pentru că nu am renunțat să sper. Și nimeni nu ar trebui să renunțe la ceva ce își dorește în fiecare zi. Mai devreme sau mai târziu, vei atrage binele și îți vei îndeplini fiecare dorința, fie ea cât de mare.

La mulți ani și Alexandrului meu

Eram pe wc cu ăsta micu’ al meu. Îl așteptam să termine să pot să-l șterg, când l-a apucat bălmăjeala. Am uitat să vă spun că s-a născut omul care vorbește mai mult decât mine. El e.

Și zice:

„- Mami, eu sunt adorabil!

– Vai de mine. Chiar ești, îngerule. Dar cine ți-a mai spus ție așa?

– Nimeni.

– Atunci unde ai auzit cuvântul?

– Într-un taxi când eram in Franța.”

Ce? Am rămas mută. Când a fost ăsta in Franța și eu nu știam?!

L-am șters și l-am ținut în brațe vreo 10 minute. L-aș mai fi ținut, dar s-a foit să scape, că n-are stare, năzdrăvanul.

Cât timp a stat în brațele mele a vorbit non stop. Și mi-a spus câte în luna și in stele. Pe unde umblă el cu imaginația lui bogată. Ce adâncuri și ce tărâmuri a străbătut.

Copilul meu e o enciclopedie de vorbărie. Dacă există așa ceva.

Îmi mai spune când îl las la mama ca el acum nu plânge, dar când o sa vina noaptea o sa plângă de mine. Și eu deja lăcrimez pe drumul spre casă. Îmi mai spune că mă iubește din toată inima. Și ca sunt iubita lui.

Eu îi spun că mă topesc de ochii lui ăia negri. Că îl iubesc prea mult și că o să fim mereu prieteni și văd cum îi strălucesc ochii de mulțumire.

Azi de dimineața eram în duș, iar el, bucuria vieții mele a venit să mă verifice. Râdea și dansa când m-a văzut. Am ieșit repede și i-am spus că azi e ziua lui. I-am pupat obrajii pufoși și l-am învârtit cum îi place lui. Acum l-am lăsat și mai vesel decât era.

La mulți ani, îngerul meu! Te iubesc din toată inima. La mulți ani tuturor Alexandrilor din viața voastră.