Într-un apartament cu 3 camere am găsit cel mai frumos loc de pe pământ

În apartamentul nostru cu 3 camere am găsit cel mai frumos loc de pe pământ.

Aici am găsit fericirea prima dată. Prima amintire de aici o am de când am mers să-l vedem. N-o să uit niciodată priveliștea aia.

Pe jos erau arse niște ziare. Chiuveta de la bucătărie era scoasă și zăcea pe jos murdară. Pereții erau cojiți și spoiți cu o chestie nedefinită. Încă se păstrase vopseaua aia comunistă pe bază de ulei. Baia arăta ca după război. Dormitoarele erau fără podea. Mirosul de ars pătrundea în nări cu fiecare pas pe care îl făceam.

Era destul de ieftin și tot nu ne ajungeau banii. Am vândut mașina doar ca să ne apropiem de suma cerută de proprietar. Mai aveam nevoie totuși de vreo 5000 de lei. Plus ce aveam să băgăm în el. Până la urmă ne-au ajutat părinții. Unu a dat bani, altul a cumpărat aragazul și tot așa.

Curând am aflat ca sunt gravidă. Primul test de sarcina l-am făcut acasă. Printre cutii de vopsea, pachete cu parchet, am mers cu prietena mea la mine acasă la etajul patru. Simțeam cum mă cuprinde fericirea cu fiecare treaptă pe care o urcam. Am plâns și ne-am îmbrățișat amândouă printre moloz. Ce frumos era atunci!

Curând a prins contur. Când a venit primul copil pe lume reușisem să facem doar doua camere de locuit. N-aveam masă, n-aveam scaune. Abia peste doi am reușit să-l terminăm. Atunci cel mic a avut camera lui și totul era așa cum trebuie.

Acum când intru acasă miroase a ei. E cald și bine. Număr orele până ajung să-i văd.

E neîncăpător pentru toți. Copiii s-au făcut mari, iar nevoile lor sunt din ce în ce mai multe. Hainele mele nu mai au loc nici în dressing. Nu mai e ce ne trebuie. Dar eu tot iubesc să vin acasă. Cu toate neajunsurile, doar aici mă simt acasă.

O fi alții și mai bogați decât noi. Poate au case mai frumoase, camere mai multe sau blocuri mai frumoase. Dar nu știu cât sunt de fericiți. Noi aici în trei camere ne-am făcut un cămin. Un cămin în care am dat petreceri, am gătit, am râs, am plâns, am făcut liniște sau gălăgie. Ne-am certat și ne-am împăcat dar mereu am fost multumiți de casa noastră. Nu știu ce ne-om face când o trebui să mergem mai departe. Avem atâtea amintiri aici…

Nu avem bani mulți, dar măcar suntem bogați cu mielușeii ăștia care zburdă fericiți prin casă. Lor le place înghesuiți, oricum. Se simt străini, dacă nu ne suntem aproape.

Așa că vă întreb pe voi. Contează mărimea casei atunci când ești fericit? Sau poți fi fericit și într-un apartament? Voi unde locuiti?

P.S: poza e făcută în sufragerie, când întoarcem canapeaua și facem o seara de filme. Ce se mai bucură copiii!😊

Ducem flori profesorilor ca semn de respect pentru educație

Ducem flori profesorilor ca semn de respect pentru educație, nu ca să împrăștiem virusul, nici sa irosim resursele planetei și nici ca să fie cei mici tratați special.

De când mă știu, in prima zi de școală aveam un buchet pentru doamna. Nu era mare lucru. De obicei avea maica în grădinița de la puț niște tufănici. Vara, la sfârșitul anului școlar, luam mereu niște bujori roz.

Mi-a intrat în sistem să fac asta.

Acum, în pandemie, s-a tot vehiculat vestea că nu e ok să mai duci flori. De fapt , recomandarea autorităților a fost de așa natură. Bucuria cârcotașilor. Celor care urăsc să dăruiască educatorilor, învățătorilor sau profesorilor flori.

Cum așa? Care e de fapt scopul buchetului de flori?

Personal, florile sunt o formă de respect. Un om însărcinat cu educația vlăstarelor de oameni merită apreciere. Educația e un factor decisiv, absolut necesar în țara noastră. Florile le dăruim pentru educație. Nu pentru ca să fie copiii tratati diferit. Nici nu mi-aș dori asta, personal. Șansele la educație trebuie să fie egale. E în puterea noastră să îi învățăm pe copiii să pună preț pe educație, iar asta înseamnă un tribut oamenilor care au meseria de a șlefui alți oameni. Și mai ales să-i învățam că gestul de a oferi o floare e măreț și de bun simț.

Profesorii nu așteptă asta. Ei sunt acolo indiferent de mărimea buchetului. Ei își fac meseria oricum. Nu contează dacă primesc flori sau nu. Nu asta e important pentru ei. Satisfacția lor va fi la final. Sau peste ani. Când din niște pui de om, care au intrat pe poarta școlii fără niciun gând, au ieșit mai înțelepți. Când ajung departe și ei își vor aminti cu drag că cel care le-a pus stiloul în mână pentru prima dată, au fost ei, profesorii.

E greu pentru toți să ne adaptăm la noile reguli. Niciodată în istorie, nu s-au mai desfășurat cursurile în așa mod. E un început pentru toți. Copiii în general, se adaptează repede. Profesorii sunt cei care au mai multe de făcut acum. Și ei chiar merită toată aprecierea noastră. Aprecierea și toate florile din lume.

Băieții noștri au intrat pe rând azi. Exact așa cum sunt ei. Unul calm și liniștit, altul vesel, alergând într-un picior până la clasă. Aveam emoții, mai ales pentru cel mic. Dar îi place. Pentru mine a fost mai greu, nicidecum pentru el. Să-l văd băiat mare și atât de încrezător. Cred că o să fie bine. Mami a fost lângă ei azi. Asta e binecuvântarea zilei. ❤️

Sunt ca o vedetă de film într-o lume fără artificii

Arat ca o sprânceană nepensată. Ca alea care cică sunt la modă acum.

Acră la chip, fără viață, ciufulită, gata să-i sară muștarul din orice.

Am atâtea gânduri care îmi dau năvală toate capul asta ca o măciucă. Se ciocnesc alea de griji că începe școala și le trebuie multe, cu alea că nu sunt destul pentru ei. Rezultă o durere d-aia apăsătoare, înăbușită, surdă aproape.

De două zile sunt în transă. Fac multe, dar parcă nu fac destul. Mă cert în gând că n-am perspective. Îmi amintesc că nici tânăra așa nu mai sunt. Doar par.

Ajung târziu să iau copiii de la țară. Mereu ajung târziu. Și mereu mă străduiesc să fac cumva să-mi ajungă timpul să reușesc să le fac pe toate.

Toată ziua fac haz de necaz. Mai mult ca să-mi țin curajul. Am început nasol de când m-am trezit. De dimineață o măsea provizorie s-a desprins. Am hotărât că n-are rost să mă agit, oricum vineri trebuie să merg la dentist.

La serviciu, in pauza de prânz mi-am pătat toată rochia cu ulei. Că nu eram destul de amărâtă. Și în loc să mănânc și să mă relaxez, am spălat-o la mâna cu detergent de vase. Noroc c-a fost soare și s-a uscat repede. A fost una din zilele alea pe care vrei să le uiți mai repede.

Când am ajuns la ei mă simțeam ca naiba. Gândurile alea care se ciocneau deunăzi, acum erau cu miile. Care incotro dădeau să-mi spargă tâmplele. Ei mi-au sărit în brațe, săracii, de parcă au văzut pe Dumnezeu. Și îmi arătau care mai de care jucăriile. Vorbeau cu mine așa repede și cu drag. Le străluceau ochii pe fețele lor frumoase.

Sunt lumea lor. Nu contează că eu nu mă cred suficient zilele astea. Pentru ei sunt ca o vedetă de film intr-o lume fără artificii. Așa mă și simt când abia reușesc să ies din mașină. Mi-am dat tocurile jos și am mers desculță cu ei de mână. N-am avut nevoie de lumini când le-am dat ciorbă de dovlecel să mănânce. N-am nevoie de artificii când sunt cu ei. Sunt frumoasă în ochii lor chiar și atunci când nu mă simt. Știu că la un moment dat am făcut în viața asta cel puțin două lucruri bune. Pe repeziții ăștia mici care mă sorb din priviri și pentru care aș muta munții din loc.

Am risispit tot ce era stricat la mine când am ajuns lângă ei. Gândurile erau toate bune de-acum. Și poate că nu fac destule, dar pentru ei e de ajuns. Nu sunt cea mai cea dintre mame, dar când sunt cu ei simt așa, o altfel de iubire. Aproape nepământească. La fel ca toate mamele, cred. Bănuiesc că au ei o putere specială de a schimba oamenii. Au un soi de dragoste care transformă răul în bine și ura în dragoste. D-aia copiii sunt un miracol pe pământ. ❤️

Alertă! Părinți fugiți de acasă la aniversarea căsătoriei

Alertă! Părinți fugiți de-acasă la aniversarea căsătoriei în Argeș. 😊

Mie cel mai mult pe lume îmi place să stau cu copiii mei. Tot timpul mă vait că nu am timp suficient pentru ei. Și totuși i-am părăsit pentru câteva zile. Așa cum obișnuim de mulți ani, în August ne luam lumea în cap și mergem ca oamenii mari și fără griji să petrecem până noaptea târziu.

S-au împlinit deja 12 ani de la căsătorie. N-am vrut să fac mare haz din asta, dar tot am făcut. Nu știu cum se face că fără să vreau mereu petrecem cu fast.

Am redus cheltuielile la minim. Sau cel puțin așa mi-am propus. Rochie nouă n-am avut, doar de plajă una făcută de soacra mea. Care nu se pricepe la croit, dar n-a mai scăpat de mine, săraca. O prietenă mi-a dat o rochie albă în urmă cu câteva săptămâni, p-aia am purtat-o în ziua cea mare.

Ne-am trezit cu noaptea în cap și-am plecat la drum. Copiii bine mersi la țară la mama, nu ne-am făcut griji pentru ei. I-am sunat video în fiecare seară. Era bucuria zilei pentru toți. Ne-am propus să lăsăm deoparte grijile de părinți și am sfârșit prin a vorbi despre ei aproape tot timpul. 😊

Ne-am cazat într-un hotel foarte tare. Am avut gazda perfectă. Decor splendid, piscină curată, mâncare bună. Nu l-aș fi descoperit dacă nu avea soțul interdicție să părăsească țara. Așa am fost nevoiți să descoperim locuri frumoase în România. Și sunt destule, vă asigur. Trebuie doar să le căutăm.

Am mâncat și în stațiune. La restaurantul Hanul cu pește și la restaurantul lui chef Cătălin Scărlătescu. Chiar lângă Alezzi situat, soțul a pus la cale cu ospătarii o surpriză plăcută. Lumânări și artificii la o prăjitură. A fost așa frumos să-ți ureze toți numai de bine. Mâncare bună am mâncat la ambele restaurante.

În ziua cea mare, la micul dejun, de nicăieri a apărut soțul cu buchetul miresei. Mereu apelează la florăria TheMaflower din Constanța. Ne-au făcut și un cadou surpriză, dar și o felicitare scrisă de mâna. Ziua a început bine de dimineață.

S-a gătit mireasa, apoi am mers împreună la biserică. Am mers cu daruri și acolo. Trebuia să mulțumim pentru tot ce avem. Doar divinitatea ne ține uniți și sănătoși. A urmat plaja și cina. Am avut parte de multe ședințe foto. Soțul meu e cel mai talentat. Avem niște cadre superbe.

Intr-o zi am mers din nou la cochilia în comuna Tuzla. Am găsit-o mai frumoasă decât anul trecut. Marea era pur și simplu fantastică.

Am băut vin și am stat la taclale. Am râs mult. Nu avem nevoie de prea multe ca să fim fericiți, iar ăsta mi se pare cel mai tare lucru.

Când am venit la mare, pe drum era să ne strângem de gât. Nu ne trebuie multe nici ca să ne certăm. Ca orice cuplu normal. Că doar n-om fi noi ideali intre cupluri. Dar ne-am împăcat repede, am dat muzica tare și am uitat repede. Ca întodeauna.

Așa bine ne fac plecările în doi. Suntem secătuiți de dorul copiilor, dar încărcați cu energie pozitivă, numai bună de transmis și lor.

Acum stau la piscină, mă mai bucur puțin de vacanță. Urmează o săptămână plină. Am nevoie.

Ce vreau să mai zic? Că sunt binecuvântată să primesc sute de mesaje pe rețelele de socializare. Că îmi amintesc cu drag și de sutele de oameni de la nunta noastră de acum 12 ani. Au venit într-un număr neașteptat de mare. Că bunătatea pe care de acum avut parte atunci și acum sper să vi se întoarcă în viață în mod neașteptat. Vreau să le mulțumesc din suflet celor care m-au felicitat și prin mesaje private. M-au motivat să nu mă opresc din ce fac, că fac bine. Vă iubesc pe toți și declar că nu știu dacă există fericire, dar momente fericite, există. E ăsta pe care îl trăiesc acum.

Îndrăzniți și plecați doar voi doi o zi, câteva ore, o oră. Cât puteți, faceți asta. Face bine la psihic, la inimă și la cuplu.

Mini-interviu cu soțul meu despre alăptare

Am alăptat 4 ani la rând. Am încheiat alăptarea cu multe regrete. A fost poate, cea mai frumoasă perioadă din viața de mămică.

Am plecat la cursuri la București 3 săptămâni când am pus capăt la tot ce a fost frumos cu țiți. Țin minte și acum durerile de sâni. Dar mai ales pe cele interioare. Niciodată nu mi-am imaginat că o să fie așa de greu. Mai greu pentru mine decât pentru băiețelul de 2 ani rămas acasă.

Mi-au rămas cu multe amintiri din perioada respectivă. Mirosul de lapte cald pe obrajii lor. Dragostea cu care căutau sânul. Liniștea din cameră din timpul alăptării. Magia neștiută cu care reușeam să-i adorm în câteva minute. A fost prea frumos.

Părerea lui despre alăptat

Am fost curioasă să știu și părerea tatălui despre alăptat. Așa că am decis să-i pun câteva întrebări despre cum a perceput el toată treaba asta.

A: – Ce ai putea spune tu despre alăptare? Știu că e un subiect mai feminin, dar vreau să știu părerea ta.

G: – Pentru mine e un subiect sensibil. A fost o trecere rapidă de a înțelege sânul ca hrană. Brusc, au devenit ai lor. A fost gingaș să-i văd câta nevoie avea de ei. Am înțeles repede că e mai comod pentru toți să alăptezi. Eu puteam să dorm liniștit noaptea, ne deplasam fără prea multe grijii, știind că laptele e cu noi în permanență. Nu e de neglijat nici partea materială. Când laptele praf poate costa o avere. Și câte nu sunt necesare atunci? De ce să mai dai banii pe ceva artificial, când poți oferi formula ideală oricând, oricât?

A: – Cum te-ai descurcat cu bebelușul prima dată când ai rămas singur?

G: Pff! Nu știam de unde să-l apuc. Îl hrăneam cu seringa sau cu lingurița. Am și acum filmulețe cu începutul ăla. Mi-amintesc că știam încă din spital cum să-i fac băiță. A fost ceva natural. Am citit mult despre ce trebuie să facă tatăl. Știam deja ce mă așteaptă. La al doilea copil fost mult mai ușor.

A: – Pompa de sân este un aparat, o invenție, care și-a făcut loc în viața fiecărei familii cu copiii. E de un real ajutor în perioada alăptării proaspetelor mămici. Cum percepi această invenție? Îți mai amintești cum ai ales-o pe cea potrivită?

G: – Doar mă știi cum sunt cu gadgeturile. Iau tot ce e mai bun și mai inovativ. Nu plec la cumpărături neinformat niciodată. Când aveau pusee de creștere, ori mânca prea mult, ori deloc. Pompa te-a ajutat pe tine mai mult. Să te ușurezi de surplus și să lași în frigider papa pentru când o să pleci. Nu cred că mă descurcam fără laptele preferat al puiului. Cred că trebuie luată in calcul încă de când e mama gravidă. Măcar sa le ai pe toate acolo și să nu-ți fie de folos. Dar nu cred. O să ai nevoie oricum, de o pompă de sân.

Implicarea tatălui în hrănirea bebelușului creează o relație aparte de atașament între cei doi.

Inițial n-am crezut că o să accepte să raspundă. Apoi mi-a spus să răspund eu pentru el. Ce, mă? Cum sa fac asta?

Apoi, intr-o seară, după ce am culcat copiii, l-am tras deoparte în sufragerie și asta a fost. A fost sincer și deschis așa cum obișnuiește el să fie în discuții.

Relația de atașament tată-fiu s-a întărit în timpul în care el a rămas singur acasă cu bebelușul. Porția mică de hrană cu care era obișnuit nou-născutul a fost primită cu bucurie. El s-a simțit cu adevărat de folos că poate ajuta la asta. Practic ăla era momentul lor de care se bucurau împreuna. Ulterior, ne-am dat seama că asta chiar a contat pentru ca el să-și dezvolte latura de părinte și de ocrotitor al familiei.

Săptămâna Mondială a Alăptării aduce prin brandul Nuk o pompă de sân cadou cititorilor mei. Nuk a susținut întodeauna alăptarea, iar stocarea laptelui matern cu ajutorul pompei de sân oferă prilejul tatălui de a hrăni și de a se ocupa de masa copilului. E timpul să aducem în vizor rolul pe care îl are tatăl în dezvoltarea bebelușului, dar și să transmitem mesajul că și tatăl trebuie să fie informat: mama alăptează, tata se informează.

Lasă aici pe blog, pe Facebook sau Instagram un comentariu despre alăptare, iar dacă ai cunoștințe cărora le-ar fi de folos, dă vestea mai departe. 😊 Eu o să ofer cu drag o pompa de sân Nature Sense de la Nuk.

Iubirea unei mame e fără sfârșit. Ea crește, repară, vindecă, alină

Rolul meu de mamă o să-l joc până la sfârșit

Simt nevoia să le las aici pe blog copiilor mei câteva cuvinte. Ca atunci când vor fi mari și neînțeleși să mă lase să le fiu aproape.

Frumoșii mei, eu sunt aici pe pământ mai întâi pentru voi și mai apoi pentru mine. Menirea mea mi-a fost dată atunci când mi-ați respirat la piept sănătoși pentru prima dată. De atunci încolo a început rolul meu. Nu e ușor, dar mi l-am asumat cu încredere. Am învățat în timp. M-am adaptat pe rând la nevoile voastre și vreau să trăiți așa, unici, diferiți și apropiați.

Eu nu trebuie să fac nimic mai mult decât să aduc bucurie în viețile voastre. Așa cum ați adus și voi în inimile părinților voștri. Voi ați fost cei care au dat sens existenței noastre. Fără voi am fi avut un gol pe care nu l-ar fi putut umple nimic.

Frumoșii mei, pentru voi orice aș face nu ar fi prea mult. Voi m-ați făcut să iubesc rutina, ceva de care am fugit toată viața. Voi m-ați făcut să fiu conștientă și responsabilă. Mi-ați dat curaj, mă ajutați să mă transform în fiecare zi într-un om mai bun. Lupta mea o să fie nesfârșită pentru voi.

Cum să mă revanșez eu vreodată pentru cele mai frumoase miresme. Gâtul vostru de bebeluș, gurița după ce vă saturați de lapte, toate miroseau a rai. Am plâns lângă voi de multe ori. Mi-au dat lacrimile de fericire instantaneu. Exact ca la un film romantic. Poate nu am multe în viață, dar dacă vă am pe voi am destul.

Știu, sunt siropoasă. Vreau să fiu așa. Vreau să știți cât de mult ați fost iubiți, dacă n-o să vă amintiți. Vreau să știți că nu o să se sfârșească niciodată grija mea pentru voi. Chiar dacă o să las altă impresie. O sa fie doar pentru voi, să vă desprindeți mai ușor. Și o să plâng mult atunci, dar n-o să spun. Pentru ca viața mea cu voi a fost prea tare.

Vreau să cuceriți lumea. Să o cuceriți, mamă, prin bunătatea voastră. Să aduceți un zâmbet pe chipurile oamenilor și să fiți băieți buni. De restul o să ne ocupăm noi.

O să-mi amintesc mereu când mă căutați la piept cu gurițele înfometate. Sau atunci când aveți nevoie de iubire și vă cuibăriți cuminți la mine în brațe. Când obosiți și vă țin în brațe indiferent de tocurile pe care le port. Când vă trebuie ceva și nu știți unde e. La fel să mă căutați și când o să fiți mari și lumea n-o să vă înțeleagă. Și dacă oi uita și nu v-oi ține partea, să-mi arătați ce am scris aici.

Vă iubesc până la cer, păpuși vii ce-mi sunteți. Până la cer, acolo de unde veniți voi, dintre îngeri. Să nu uitați.

Eu când eram de vârsta ta…

Eu când eram de vârsta ta… bla, bla.

Știu toate poveștile tatei. Mi le spunea mereu și mie și surorilor mele. Mergea prin zăpadă să adune lemne de foc încălțat în opinci doar cu niște ciorapi de lână făcuți de maica. Mâncau ce apucau, mai mult prune fierte și multă mămăligă. Ne făcea să ne simțim norocoase cu ce avem. Probabil ajunsese mai departe decât și-ar fi închipuit în copilărie că va ajunge. Nu înțelegeam prea multe, ascultam plictisită de multe ori, poveștile lui parcă fără sfârșit.

Am înțeles acum că el era un familist. Că ar fi făcut orice ca să ne fie nouă bine. Și-ar fi luat de la gură sa ne crească altfel decât a crescut el. Așa a și făcut, cu prețul vieții.

Aveam cam 20 de ani când mi-am pus piercing în buric. Am mâncat o mamă de bătaie atunci. Ehe… Nu înțelegeam incăpățânarea asta a lui de a nu renunța la ceva așa banal pentru anii ăia. Era de neconceput pentru el. La fel și lui i se părea incăpățânarea mea de a nu renunța. Mi l-a smuls pur și simplu din piele. Ce-am făcut eu? L-am pus la loc și n-am mai trecut pe acasă până nu s-a vindecat. Am renunțat la el mult mai târziu, după a doua sarcină. N-a rezolvat nimic. Nu regret nimic. Așa a fost să fie.

Acum îl aud pe tatăl copiilor mei zicând aceleași vorbe: “Eu când eram de vârsta ta”… Copiii deja știu ce urmează. Cum mânca el la țară ouăle prăjite direct din tigaie, cum mergea desculț pentru că bunica nu-i dădea încălțările de frica să nu le rupă. Că el se distra cu bicicleta prin sat și se scăldau nu știu pe unde.. Bla-bla pentru ăștia mici ai mei. Parcă asist la un deja-vu când aud întâmplările lui.

Nu-i învățăm nimic pe copii din întâmplările noastre. Nu, până nu învață ei singuri din ale lor. Poate mai devreme sau mai târziu. Dar vor afla singuri. Și abia atunci vor aprecia cu adevărat ce au. Vremurile de schimbă. Generațiile la fel. Nu se mai pupă ce era acum 30 de ani în România, cu ce se petrece acum.

Ca să te asculte copilul trebuie să cobori la nivelul lui. La propriu și la figurat. Cobori în genunchi și îl asculți. Chiar dacă nu pare logic, pentru el are sens. Ei trăiesc în lumea asta, nu în cea în care am trăit noi. Trebuie să îi raportăm la prezent, nu la trecut. Nimic nu îi face să te asculte mai mult decât faptul că te pui în pielea lor.

Poate ce credem noi acum că le face rău, pe ei îi face la modă. Încerc să înțeleg mai mult. Am fost și eu o neînțeleasă. Nu uit. Și nu o să fac niciodată pe Lupul moralist cu ai mei. Pentru că nu vreau dușmani din copiii mei. Așa să-mi ajute Dumnezeu!

P.S. și eu dau ochii peste cap cu ei când povestește tati despre copilaria lui. 😂

De la țară vin și domnii

“De la țară vin și domnii” face parte dintr-o melodie populară la mare ascultare. O mormăi și eu pe la toate petrecerile când o aud tare în boxe.

Pentru un weekend, am luat toată familia și am venit la țară. Dorm iar în camera mea. De data asta cu un puiuț de 6 ani care mă caută speriat la orice lătrat de câine.

Le-am pus o minipiscină pe iarbă. S-a încălzit apa de la soare, așa cald a fost. Au mâncat ce au găsit. Pretențioși din fire, am refuzat să le mai gătesc preparate ca acasă la noi. La țară am gustat castraveții și roșiile din grădină și am alergat pe afară toată ziua. Am atins pietricelele din gârlă, nu pot numi pârâul gârla, pardon my french. 😜

Mi-a cules soțul un buchet mare și frumos de flori. Habar n-am numele lor, dar păreau ireal de frumoase. Le-am cărat după mine toată ziua. Am dezlegat și cațeaua care lătra tare la noi, semn că i-am lipsit. Apoi ne-am mai răcorit cu un pepene după ce mâncasem niște salată de vinete cu ceapă. Ce dor mi-a fost să stau aici!❤️

Mă gândesc mereu la cum le vorbesc copiilor. Mai ales la cum mă comport în preajma lor. Am fost conștientă mereu că o să răspund de ei în fața societății. De aceea îi învăț mereu ceva ce școala nu reușește. Azi le-am predat fericirea. Așa cum o văd eu, în lucruri simple. Și unde poți găsi simplitate, fericire și învățăminte, mai bine decât la țară?

Mereu am spus cu mândrie de unde vin. Fără rușine, chiar și la școala spuneam asta. Când colegele mă certau că mă fac de râs dacă zic asta.

Ce rost are să te rușinezi de unde vii? Numele satului meu merge înaintea mea pe oriunde aș ajunge. Pentru că de la țară vin și domnii. Nu-i așa?

Acum vă las. Mama dă târcoale prin curte și mi-e să nu-și dea seama că sunt încă trează. O încurc dacă mă află.

Oricum, mâine trebuie să duc copiii la împărtășit, destul cu sporovăiala.

Ce simbolizează fiecare an de căsătorie

Mereu căutam articole despre ce nunta sărbătoresc la fiecare an de căsătorie. Acum am scris eu unul, așa, ca să găsesc mai ușor.

Am sărbătorit fiecare an de la căsătorie, negreșit. Ne-am făcut cadouri mereu, dar preferata mea, rămâne cea de la aniversarea a 10 ani de la căsătorie.

Haideți mai bine să vedem ce nuntă sărbătorim în fiecare an.

1 an de la căsătorie.

Nunta de hârtie. În primul an, căsătoria e fragilă, asemeni unei hârtii și se poate rupe cel mai ușor.

2 ani de căsătorie.

Nunta de bumbac. Bumbacul e ceva mai rezistent și simbolizează întărirea legăturii dintre cei soți.

3 ani de căsătorie.

Nunta de piele. Simbol al întăririi căsătoriei, anii încep deja să tăbacească relația.

4 ani de căsătorie.

Nunta de flori. Ce a fost mai greu a trecut, acum căsătoria e asemeni unui buchet de flori, dulce și parfumat.

5 ani de căsătorie.

Nunta de lemn. Cuplul, deja matur e tare ca lemnul. Acum e ocazia potrivită ca cei doi să planteze un copac.

6 ani de căsătorie.

Nunta de fier. Căsătoria e tare fierul… iute ca oțelul 😂

7 ani de căsătorie.

Nunta de cupru. Simbol al echilibrului, cei doi se susțin reciproc.

8 ani de căsătorie.

Nunta de bronz. Relația e de neclintit. Cuplul e caracterizat de stabilitate și forța.

9 ani de căsătorie.

Nunta de salcie. Încearcă numai să rupi o creangă subțire se salcie și vei afla de ce se numește așa.

10 ani de căsătorie.

Nunta de aluminiu. Simbolizând norocul, aluminiul e elastic, ușor, dar tare. Exact ca cei doi care împlinesc un deceniu de conviețuire.

11 ani de căsătorie.

Nunta de oțel. Oțelul înseamnă trăinicia, forța și rezistența unei casnicii.

12 ani de căsătorie.

Nunta de mătase. O sărbătoresc peste o lună. 🥳 Simbolizează gingășia și ne amintește că nu trebuie să uităm de ce ne-am căsătorit.

13 ani de căsătorie.

Nunta de dantelă. Dantela are găuri, dar nu se rupe ușor. Se recunosc defectele și se întăresc legăturile. Poate întâmpina greutăți, dar asta nu înseamnă ruperea relației.

14 ani de căsătorie.

Nunta de fildeș. Simbolizează cât de prețioasă poate fi o căsnicie.

15 ani de căsătorie.

Nunta de cristal. Cristalul e protecție și energie. Cuplul realizează împreuna că au suficientă energie să meargă mai departe.

20 ani de căsătorie.

Nunta de porțelan. Porțelanul, ca și cuplul e pur, rezistent, elengant și emană energie.

25 ani de căsătorie.

Nunta de argint. E momentul să reînnoim jurămintele. Sărbătorim înțelepciunea și trăinicia.

30 ani de căsătorie.

Nunta de perlă. Așa cum e necesară multă răbdare să aduni fir cu fir de nisip pentru inima scoicii, așa trebuie să fie și însurățeii. Răbdători și rezistenți.

35 ani de căsătorie.

Nunta de Jad. Piatra semiprețioasă verde, semnifică răbdarea și înțelepciunea.

40 de ani de căsătorie.

Nunta de rubin. O bijuterie talisman al dragostei, pasiunii, prosperității, sugerează și o flacără de nestins.

45 ani de căsătorie.

Nunta de safir. Piatra aceasta fereste cuplul de invidii și de rău. E piatra regalității.

50 ani de căsătorie.

Nunta de aur. O petrecere cu mult fast, care trebuie să marcheze longevitatea precum și o viață îndelungată.

55 ani de căsătorie.

Nunta se smarald. Cuplul fără adevăr zi de zi nu ar fi rezistat atât. Smaraldul promovează discernământul.

Vă doresc tuturor să atingeți măcar nunta de aur. Eu așa am de gând.😎

Voi ce nuntă urmează să sărbătoriți?

Pentru copii, cel mai frumos cadou e un frate sau o soră

Pentru copii, cel mai frumos cadou din lume e un frate sau o soră.

Ce frumos e cu un copil. E liniște în casă, toată atenția e a lui, trăiești prin el, parcă. Sunt foarte multe familii care au un singur copil și fac treabă foarte bună cu el.

Sunt atenți cu el, cu ce mănâncă, cu ce se îmbracă. Îl învață multe lucruri și au timp de el pe îndelete. Au și bani mai mulți, dacă mă intrebi pe mine. Eu, vai de păcatele mele,?cumpăr mereu la dublu, și mâncare și haine și tot ce le mai trece prin cap. Dar gândiți-vă cum e să cumperi triplu sau mai știu eu de câteva ori.

Dar, dacă îl întrebi pe copilul singur la părinți ce își dorește cel mai mult, răspunde din prima, fără să stea pe gânduri. Își dorește un partener de joacă, cel mai mult pe lumea asta. Nu e nimic ce l-ar face mai fericit decât un frate sau o soră. Ai mei au înțeles acum și nu prea mai cer așa. Dar erau zile când numai despre asta vorbeau. Un frațior grăsan, căruia îi schimbăm scutece și ne plimbam cu el cu căruțul. Și apoi începea distracția: imitau mers de bebelus, vorbeau stâlcit, cer biberon, etc.

Diferența intre ei e mică, însă, legătura dintre ei tot mai puternică. Nu știu dacă diferența de ani contează. Contează mai mult că ei cresc împreuna. Oriunde îl găsesc pe unul, știu că de celălat nu trebuie să-mi fac griji. E lângă el. Se preferă pe ei în locul altor copii. Iubesc să inventeze jocuri împreuna. Sunt pur și simplu dependenți unul de celălat.

Niciodată nu e prea târziu pentru un cadou așa frumos. Dăruiește-i copilului tău o jucărie vie. O să învețe să împartă cu bucurie. Va știi să dăruiască și să iubească și pe altcineva în afară de părinți. Arată-i cum se înmulțește iubirea, fără să se rupă legătura dintre voi.

Băieții mei sunt la vârsta la care își ia partea unul altuia. Mare bucurie e pentru părinți să-i vadă ca un întreg. Nu neg că sunt și situații deficile, dar alea când se iubesc pe nepusă masă, sunt neprețuite. Nu sunt numai frați, sunt cei mai buni prieteni. Simt nevoia să se destăinuie imediat ce află ceva grozav. Se ajută la îmbrăcat și la spălat și știu cum sa se împace atunci când greșesc. Aproape ca nu trebuie să mai intervin eu.

Știu ca niciunul dintre noi nu am fi fost la fel dacă nu ar mai fi fost încă un copil în casă. Îmi pare rău că nu suntem mai mulți, chiar. Dar e bine așa. Cercul iubirii e închis odată cu cel de al doilea copil al nostru. Dragostea circulă liberă printre noi toți, în cerc. Și mă aplaud în gând mereu pentru darul făcut fiului meu. A fost cea mai inspirată alegere a mea. I-am dăruit ceva pentru totdeauna.

P.S: se strigă între ei “Frăți”. ❤️