Cum am început să iubesc altfel sau 10 ani de mămicie

Publicat de de Anna Georgescu

Era frig. O noapte rece de toamnă. Se iveau primele semne că voi naște în curând. Eram pregătită, oarecum.

Anunț acasă. Soțul meu urma să devină tată, eu urmam să văd în sfârșit cum arată copilul din burta mea.

De nouă luni îmi imaginam în toate modurile posibile cum va arăta bebelușul. Era cea mai mare curiozitate a mea. Nu știam nimic despre a fi mamă. Știam doar că voi deveni.

Printr-o încurcătură de situații, soțul nu a mai putut ajunge la timp. M-a ținut de mână cel care urma să-i devină naș nou-născutului. Pentru asta mereu o să-i fiu recunoscătoare. Contează mult să te încurajeze cineva atunci când ești speriat, uimit, temător, toate în același timp.

În fine, micuț, nici măcar 3 kg, mogăldeața din fața mea era fiul meu. Nu avea păr aproape deloc. Tin minte ochii mari și curioși. Nu știam ce înseamnă asta. Nu aveam niciun sentiment. Adică, nu mă judecați, dar nu puteam să zic că mă topesc după el. Chiar mă întrebam de ce nu simt o dragoste mare? Cum zic mamele, cum scrie in cărți…

Seara, la 12 ore după naștere am fost mutată cu el în cameră. Și a fost nevoie să-l îngrijesc, desigur. Mi-era greu, abia mă mișcam și ce am zis? Mai bine îl iau lângă mine în pat. Oricum nu mă pot mișca nici eu nici el, așa că suntem chit, stăm amândoi aici.

Ușor, ușor, am început să ascult tăcerea. Îmi plăcea. Dar era ceva ce se auzea constant în încăpere. Un șuier, o pufăială, un oftat din când în când. Se auzea de la el, el era, bebelușul. Era viu, liniștit și respira lângă mine. Am simțit imediat cum se umple inima de bucurie. Mă năvălea o căldură așa plăcută în corp. Îmi bătea inima mai tare de drag. Am simțit cum mă îndrăgostesc de el. Devenisem mamă. Zâmbeam, voiam să-l pup tare, râdeam de bucurie în sinea mea.

Și de atunci tot așa o țin.

Au trecut 10 ani de la nașterea lui. Aceeași iubire, numai că de 10 ori mai mare, mă leagă de el. Abia mai stă la pupat. Nu mai are așa multă nevoie de mine. Nu mă mai caută prin casă decât rar. Tot rar îmi spune si că mă iubește sau că sunt frumoasă. Eu o să-i spun mereu. Nu mă iau după el. Mi-am luat un angajament si îl duc până la capăt. Sunt alături de el toată viața.

La mulți ani sănătoși prințesu’ principesu’!

Te iubește maică-ta la fel ca în prima zi mai pe seară, așa. 😜

Ce faci când copilul tău e agresorul?

Publicat de de Anna Georgescu

Ali al meu e cel mai sensibil copil din lume. Bine, așa zice mamă-sa și încă câțiva care îl cunosc mai bine. Țin minte când avea câțiva anișori și mă tot întârzia cu ora de culcare. Ba că mai vrea apă a n-șpea oară, ba că mai face pipi, d-astea de frecuș. Și după ce varsă apa pe jos am izbucnit de nervi. I-am spus: “Of, mi-ai mâncat sufletul tu mie!” Și s-a pus pe plâns, și plângea sărăcuțul de plângeam și eu de mila lui. El a crezut că chiar e posibil să mor, dacă începe să-mi mănânce sufletul. Cam așa stă treaba cu el. Dar sensibilitatea lui acum e la alt nivel. A crescut odată cu vârsta.

Și intr-o zi când am fost să-l iau de la școală o fetița de la el din clasa plângea. Ii spunea mamei ei că niște copii au scuipat pe caietul ei. Ferească Dumnezeu, zic. Dacă e p-așa de pe clasa întâi nu e de bine. Când se apropie Ali de mine, ii zice mamei că și el e unul dintre cei care au făcut asta.

Am simțit că leșin. Am rămas fără cuvinte. Nu credeam asta. Ali a început să plângă rușinat. Fetița plângea deja. L-am rugat cu cea mai mare rușine din viața mea să-si ceară scuze și să o îmbrățișeze. Ceea ce a făcut înainte sa apuc sa termin. Apoi au urmat discuțiile depre ce înseamnă umilirea, jignirea, amarul și toată situația prin care a trecut colega lui. A spus că așa făceau niște colegi si a vrut sa facă si el, bănuiesc să fie si el acceptat in grup, probabil. Am înțeles. Ce era să mai fac? Am mers acasă, am luat bani din pușculița lui, desigur, și i-am cumpărat impreuna un caiet nou colegei. I l-a dat a doua zi cu încă un set de scuze. Care nu pot face mare lucru. De fetița aceea frumoasă și blândă, vă spun sincer, mi se rupea sufletul când mă gândeam prin ce a trecut și cum plângea in fata școlii. Dacă era al meu in locul ei? Ce aș fi făcut? Habar n-am, dar nu e in regulă ce se petrece cu copiii încă de la vârste fragede.

Niciodată nu mi-aș fi închipuit că băiatul meu o să poată să producă atâta suferință cuiva. Mai ales că el luminează pe unde trece. E de o bunătate ieșită din comun. Și repet, încerc să fiu cât de obiectiva pot când spun asta. Acum ca am scris mă simt mai bine. Parca sunt mai ușoară. Că nu vreau sa scriu numai despre lucruri bune de la noi de acasă, ci despre cele reale, care mă frământa cu adevărat.

Dar da, se mai întâmplă. Vreau să vă întreb, voi cum ați fi procedat?

Discursul unei studente. Ziua Mondială a Educației

Publicat de de Anna Georgescu

Discursul unei studente pregătit pentru deschiderea anului universitar. Ziua Mondială a Educației azi.

Ieri, la facultate noastră a fost deschiderea noului an universitar. S-a discutat despre valori, principii, conștientizare și corectitudine. S-a evitat subiectul vaccin. S-a evitat din bun simț, sunt convinsă. Mai ales că s-a punctat foarte bine faptul că informație există și pentru și împotriva, așa că cine are minte, să înțeleagă, să extragă ceea ce e important pentru viețile tuturor.

Subiectul vaccin a devenit tabu. Ca religia sau politica. Mai ales că sunt unii susținători ai unor idei care chiar luptă să propage o idee greșită. Sunt mulți, ca o sectă așa. Se vorbește despre exterminare in masă, oculta mondială, magneți și alte inepții.

În fine, pe mine mă afectează situația asta. Faptul că suntem aproape pe ultimul loc la vaccinare în Europa, spune multe despre noi ca și nație. Faptul că mulți români refuză să ne imunizăm și să ne protejam în fața bolii pe noi și pe cei vulnerabili de lângă noi e inacceptabil. Atâta timp cât asta afectează educația copiilor mei, mă afectează și pe mine. Numărul mare de îmbolnăviri cauzate de numărul mic de vaccinați, înseamnă măsuri de restricționare, închidere școli și așa mai departe. Ceea ce afectează educația pe toate planurile. Și poate eu nu am avut șansa asta să fiu informată și să am acces la atâta informație. Dar vreau să aibă copiii mei. Asta mă afectează personal, faptul că oamenii refuză să înțeleagă importanța bolii și a vaccinării.

Acum, revenind la ceea ce am scris în titlu. Las aici discursul pregătit pentru deschiderea anului universitar. Fac asta să nu uit de unde am plecat atunci când o să ajung acolo unde mi-am dorit.

“Stimați profesori, dragi colegi,

Pentru prima dată de când ne numim studenți, iată că ne putem întâlni și fizic. Am sperat mult la acest moment în care să ne putem vedea gesturile, chipurile…bine, ochii cel puțin. ☺️

Primul an de studiu știm cu toții că a fost atipic pentru normalitatea la care ne așteptam. Noi am parcurs absolut toate cursurile online, așa că astăzi să ne întâlnim in situația asta a ajuns să fie atipic.

Asta înseamnă că răul de ieri a devenit realitatea zilelor în care trăim, din păcate.

Noi, anul 2 PIPP am reușit să ne grupăm într-un colectiv frumos chiar și în condițiile acestea vitrege. Și cred eu că asta e mare lucru. Să depășim barierele ecranului și să formăm prietenii frumoase reprezintă pentru mine cea mai mare mândrie.

Chiar dacă majoritatea colegilor au votat pentru desfășurarea cursurilor online, ne bucurăm de astăzi. Un “astăzi” fericit care îmi doresc să se sfârșească intr-o poză de grup. Că cine știe când vom mai avea ocazia asta inedită.

Deși am votat pentru desfășurarea cursurilor online, personal nu cred că e cea mai potrivită alegere pentru învățământul românesc. Am făcut-o din considerente absolut personale. Unii dintre noi au ales asta din cauza distanței, a serviciului, poate chiar a protecției în fața virusului. Dar cu toții cunoaștem faptul că astfel se pierd multe. Scade calitatea actului didactic de predare, lipsește interacțiunea socială dintre noi, apar probleme cu managementul timpului, dar și lipsa interesului acordat cursurilor.

Da, e o perioadă diferită de tot ce am trăit până acum, iar singura șansa de scăpare rămâne educația. Doar ea poate transforma oglinzile în ferestre largi ca toți să putem privi spre porta libertății. Cu toții ar trebui să preluăm de la putin de la fiecare profesor aflat astăzi aici, mesajele vii pe care aceștia ni le oferă cu atâta dăruire. Să le luam și sa le predăm copiilor din generațiile pe care le vom instrui. Mesajele acestea vii vor clădi oameni ale unor timpuri pe care noi nu le vom mai apuca. Lucrul acesta ar trebui să ne facă mai conștienți de ceea ce avem de făcut.

Vă doresc tuturor un an academic plin de reușite, focusare spre a găsi noi metode de progres în educație și desigur multă sănătate.

Succes! Vă mulțumesc!”