Despre copiii care nu mănâncă carne. Decât zilele părinților

Publicat de de Anna Georgescu

Doamne, greu e cu copiii care nu mănâncă carne. Ce să le mai facem? Ce să le mai dăm să aibă și ei parte de proteine? Cel mare mai gustă, de ce sa zic? Dar mezinul, feri-te-ar sfântul! Nu pune gura. Mi-a mâncat zilele și de carne nu s-a atins.

Am încercat toate metodele. Am fiert-o mai mult. Am încercat toate felurile de carne. Am condimentat-o. Am încercat simplă, fără nimic, apoi cu puțină sare.

“O gură, mami, că nu mori!” Nu vrea și pace. Asta e. Nu mai insist, începe să nu mă mai suporte și nici pe mine. Mă asociază cu carnea, după aceea. 😂

Și cum se face că venim acasă intr-o seară, iar vecinul de pe scară făcea grătar în fața blocului. Discutăm puțin politețuri de vecini, și el, cumsecade, omul, zice să le dea și copiilor ceva de pe grătar, să nu poftească. Eu zic, să nu se deranjeze, am crescut un soi de ovo-lacto-vegetarieni. E în regulă. Dar ăsta micu’ care mănâncă mai mult în silă, sau de dragul meu, câteva bucățele de carne, zice că vrea el.

Am zis că n-aud bine.

I-a băgat vecinu’ un mic într-un colț de pâine și aia a fost. A plecat băiatul liniștit spre casă. Eu am făcut și o poză, să am și dovezi, nu așa…

“Vreau un mic”, cică. Ce mă? Mic? Tu? Doamne, Ești Viu! Copilu’ vrea carne, de la sine putere. A zis că știe cum e micu’. A mai mâncat de ziua lu’ frăți. Adică, anul trecut în Octombrie.😂 Nu-mi amintesc, dar, mă rog…

Păi, la toate grătarele din pandemie, când am făcut și zilnic, câteodată. S-a atins cineva de mici? Sau de pește, măcar. Nu, domne. Ciuperci, atât. Și alea așa, să nu plece de la masă nemâncați. Și când mai aud și părinți care spun că ai lor mănâncă ce le dai. Pfff! Am greșit eu undeva, oare?

Din micul vecinului a mâncat aproape jumătate. Singur, nu i-a băgat nimeni în gură. Ce minune!

Singura soluție este să am răbdare. Așa cum am avut până acum. Știu că nu e în regulă să îi forțăm. Trebuie să așteptam până vor fi pregătiți. Sunt curioasă dacă sunt mai mulți copii așa. Sau, doar eu am dat naștere la pretențioși?

Viața falsă a Instagramului

Publicat de de Anna Georgescu

Viața falsă din spatele Instagramului există, deși mulți se străduiesc să o ascundă.

Instagram e despre poze și mai puțin despre descrieri. Pozele sunt toate grozave. Dacă dai o tură vezi numai vacanțe, peisaje de vis, farfurii decorate deosebit și femei perfecte. Oare?

Ce nu știe lumea, sau nu vrea să se vadă e ce se întâmplă în spatele unei poze atent gândite. Sau ce stă în spatele unei filmări de 14 secunde.

Toți se cred influenceri. Toți, mai puțin ăia care sunt de mult. Influenceri adevărați au sute de mii de urmăritori și trăiesc din asta. Restul doar mimează.

Sunt convinsă că sunt femei care poate înainte cu o oră sa pună o poză, au plâns. Dar în feed, se vede toată un zâmbet. Lumea nu știe. Altele zic că au primit flori și sunt ale prietenei. Totul ține de amărâtele de aparențe. Și sunt atâtea eforturi inutile ca să pari altfel… 😔

Am auzit că sunt fete care au notițele pline cu statusuri care abia așteaptă să fie lansate. Nu e nimic despre realitate. E despre părerile celor din jur. Hashtaguri puse intr-o engleză stricată sau închipuite de ele cu înșiruiri de cuvinte care ar forma un text, nu o frază. De unde deducem că de fapt, lumea nu știe ce înseamnă hashtag. Dar îl folosește. Uneori pun pauză intre # și cuvânt și nu se mai vede gen “hiper link” 😒

Toată lumea parcă cere validare. Vor să li se recunoască niște merite. Sunt fetițe de 10-12 ani care pun poze pline de durere, chiar de răzbunare, uneori. Pozează provocator, ceea ce mi se pare foarte periculos.

Rar sunt cei care scriu despre realitate. Am intrat cu toții într-un joc al perfecțiunii din care nu vrem să ne trezim.

Degeaba îți editezi fața, dacă în realitate nu ești frumoasă. Lumea te vede așa cum ești pe stradă, nu cu filtre. Nu ți-e rușine pe urmă să te arăți altfel decât ești? Dacă nu ești slabă, nu te subțiezi. Îți asumi. Aia e. Trebuie să te accepți mai întâi și apoi să ieși în față.

Totul e fake. Pentru o poză cu o farfurie perfectă, bucătaria e varză pe lângă. Contează doar bucata pozată. Și e ok, înseamnă că s-a muncit pentru poza aia. Dar realitatea de pe lângă, e alta.

Când te gătești cu tot ce ai mai nou, se vede. Nu mai ai timp să le asortezi. Lumea face eforturi inutile. E la modă o cafea, păi toți și-o cumpără. Le place, nu le place, se pozează cu ea. E adevărat, se fac eforturi pentru o poză bună. Dar care să inspire, să transmită ceva, nu doar pentru 20 de likeuri. Că te străduiești degeaba.

Instagram e o rețea de socializare distractivă. Nu o competiție, așa cum pare. Bloggerii și vloggerii adevărați au principii. Nu postează ce nu le place. Nu mănâncă salam, nu-l promovează. Scurt. Nu vor să-și asocieze numele cu ceva ce nu-i reprezintă. Pe când omul obișnuit tocmai asta face. Preia niște tipare și și le însușește ca și cum asta ar vrea el să facă.

Nu, nu mai ieșiți în față cu imagini care nu expun adevărul. Care nu vă reprezintă și nu vă arată așa cum sunteți cu adevărat. Se vede nasol, mai ales la cei care știu adevarul. Știu, toți trișam pe undeva, dar hai s-o facem subtil, nu dramatic sau că așa e la modă.

Și? Cum stau părinții cu școala online?

Publicat de de Anna Georgescu

Și? Mă întrebam cum stau părinții ceilalți cu școala online?

De când cu pandemia vieții, ăsta micu’ mai mare al meu, are impresia că a început vacanța mai devreme. Săptămâna asta am rămas cu ei acasă și a fost cam… haos.

De dimineață mă trezesc după deșteptător. Ăsta e cel mic, are ora setată din naștere, cred. La 7 fix e în picioare și tot așa trebuie să fiu și eu. Pare nevorbit de la prima oră. Vă zic, îi turuie gura mai ceva ca moara stricată. Dacă nu aș știi cu cine semănă probabil că m-ar deranja. Dar îi iubesc așa de mult trăncăneala de la 7 încât simt că e bolnav dacă nu aud 5 cuvinte pe secundă de la el. Ma pregătesc de intrarea pe platformă între timp. Doar eu, cine trebuie să intre peste o oră, încă doarme.

Mergem amândoi la bucătărie și pregătim micul dejun. Pe repede înainte că avem multe de făcut. Mă asigur că masa e pusă și mă uit la ceas. Puțin mai e să înceapă. Am așteptat destul. Mă duc să-l trezesc, fără metode blânde de data asta. Doar ferme. Se trezește, săracu. Se spală rapid și îl îndemn să mănânce.

⁃ Hai, mami, papă. Bagă repede că intri.

⁃ Nu mi-e foame!

Pai, te cred. Arată de zici că l-a călcat trenu’. Încerc să-i reglez un ciuf care îi stă drept în vârful capului, fără folos. Nu stă la locul lui, după ce a dormit o noapte întreaga pe el sucit. Renunț și îi urez succes.

Doarme pe el mai mult. Dacă mergea la școală, se trezea cu totul până ajungea acolo. L-am lăsat în pijamale în jos, sus i-am dat bluza de bune. Să dea bine, înțelegi?

Îl mai îndemn să răspundă, să fie atent. Îmi face pe plac, dar știu că nu e prea interesat. Se pare că îl interesează mai mult mouse-ul. Îl tot plimbă de colo, colo. Pare ca ăia care mor pe dinăuntru.😂

Acum înțeleg de ce spunea doamna învățătoare că el e tăcut la școală. Deși știe și e destul de isteț, nu e ca ceilalți. Toți sunt entuziaști, răspund cu interes, pe când el e plictisit. Și nu, lecțiile sunt interesante, el nu e interesat.

Mă rog, s-a obișnuit acum. Știe că trebuie și s-a adaptat. I-am arătat că se pun temele pe grup. Toți fac asta. I-a mai dat curaj puțin. Am zis că să ne luam și noi dupa ei, punem după ce se termină. Îi plăcea să facem poze chiar s-a străduit să scrie mai frumos. Apoi a zis doamna că nu e neaparat nevoie să postăm temele pe grup. Poate pe platforma școlară, nu pe grupul de clasă. Eu credeam că nu fac eu bine, când sunt așa rezervată. 🤦🏼‍♀️

Hai, că e bine până la urmă. Ne-am adaptat treptat. Mai dificil e că în clasa asta toți sunt deștepți. Atât de deștepți încât fac și lecțiile dinainte. Ca să nu mai zic de teme, pe care le cer singuri mai multe, suplimentar, după ce le stabilește învățătoarea deja. 🤦🏼‍♀️ Ok, aici simt eu că mor pe dinăuntru, dar o fac natural. Nu știe nimeni. E crimă când zic să înceapă să le facă. Trebuie să iau legătura cu cei de la after school, neaparat. Sa-mi dea tipsuri cum reușeau să-i facă pe toți să-și facă temele.

În rest, suntem bine. De ce mă întrebați?

Cum l-am anunțat că va fi tată

Publicat de de Anna Georgescu

(Fragment din cartea “Viața perfectă? Poate pe Facebook”)

Momentul cel mai emoționat din viața unei femei e ăla când simte o viață în ea. Emoția trăită e covârșitoare. Nu pot uita niciodată ce bucurie știam că voi provoca cu așa veste. Eu eram speriată și fericită în același timp. Am luat testul de la farmacie cu cea mai bună prietenă a mea și am mers în casa care urma să fie căminul nostru ca familie. Printre materiale de construcție și vopsele am aflat cu bucurie că o să fiu mamă. Am râs și ne-am îmbrățișat și am decis ca vestea să vină la viitorul tată printr-o scrisoare pe care i-am trimis-o acasă.

Scrisoarea face parte din cartea pe care am avut inspirația să o scriu în concediul postnatal. Se numește “Viață perfectă? Poate pe Facebook”. În ea am înglobat toate momentele fericite pe care le-aș fi uitat dacă nu aveam curajul să le păstrez tipărite într-un volum micuț.

Scrisoarea suna cam așa:

“Stimate domn,

Îmi permit să vă scriu, deoarece consider că-mi veți fi de un real ajutor peste câteva luni.

Tocmai m-am mutat într-un mic apartament, delicat și foarte confortabil. Sunt bine găzduit, bine hrănit și nu mi se cere nimic niciodată. Simpatic, nu-i așa?

Ma confrunt, însă cu o situație. Proprietara mea, o doamnă foarte drăguța, de altfel, m-a avertizat deja că mă va da afară peste numai câteva luni. Mi-a reproșat deja că nu va mai avea loc pentru mine, că voi fi deranjant de energic. E adevărat, cam deranjez, dar cred ca dumneaei e cam dură. Când am dorit negocierea contractului, mi-a zis că decizia sa este fără apel și că îi provoc greață.

Neștiind unde să merg în acel moment, deoarece nu sunt prea independent, vă rog mult să dați dovadă de ospitalitate și să mă primiți în căminul dumneavoastră.

Sper că nu abuzez de ospitalitatea dumneavoastră, dar dacă ați putea pregăti un mic colțișor, câteva lucrușoare, un pat, ceva de mâncare și mai ales multă dragoste, căci am mare nevoie, v-aș fi veșnic recunoscător.

Ah, o ultimă chestiune: nu vă pot promite liniște sau nopți liniștite, nici faptul că nu voi monopoliza toată atenția asupra mea, dar vă promit în schimb toată dragostea din lume. Dacă sunteți de acord, vă voi numi tati.

E adevărat, nu sunt un locatar de vis: nu pot plăti chiria și cam fac deranj.

P.S: trebuie să vă mai spun că sunt foarte grăbit să vă întâlnesc, actuala proprietară vorbindu-mi așa de mult de dumneavoastră, că deja simt că vă iubesc!”

Reacția lui a fost pe măsura strădaniei mele de a-l anunța cât mai original. Tremura, nu-i venea să creadă. A vrut să fac testul din nou, să vadă el cu ochii lui. A sărbătorit cu tatăl meu. Vorbea numai despre fetița lui care o să-i semene lui mami. Din păcate, a fost băiețel și la fel și următorul copil. Amândoi semănă cu el. 😂 Încă mai vorbește depre fetița pe care și-a dorit-o la început, dar își iubește băieții mai mult decât aș fi crezut.