Nu-mi place sa călătoresc in grup 

Mai ales de când suntem părinți, grupul noștru format din noi plus doi copii e tot ce ne trebuie, pur și simplu am fi prea mulți altfel. Prea multe idei, prea multe planuri, prea multe preferințe…
Țin minte câte revelioane frumoase am făcut cu prietenii la munte… Cand plecam după Crăciun și ne întorceam in anul următor și petreceam frumos, cu muzica la maximum, cu grătare noaptea și cu gălăgie de abia ne auzeam om cu om. Era frumos, nu zic nu, dar atât, o data pe an nu mai mult. Acum de când am copiii nici nu o data pe an nu mai vreau. Și nici înainte, când ieșeam din țara sau plecam in locuri nemaivazute pana atunci, preferam sa plecam doar noi, pentru ca altfel, cu alt cuplu sau alți prieteni nu reușeam sa vizitam tot ce ne-am propus, riscam sa avem idei diferite, iar planurile sa nu corespundă. De obicei unii se trezesc cu chef, alții fără, unii au chef de plimbare, alții de masaj, noi întotdeauna fiind aia cu chef de ducă, de explorat cât mai multe in cât mai putine zile. De aceea evitam sa plecam cu cineva, preferam mai mult singuri, autonomi, nomazi, fără stres și încurcături. 
Dar, pentru ca întotdeauna exista un dar, de data aceasta am vrut sa încercam și altceva și anume, am hotărât sa mergem in Franța cu încă un cuplu tânăr, cu care nu ne mai văzusem de foarte mult timp, nici măcar nu mai vorbisem in ultima vreme, deci foarte probabil sa nu ne înțelegem. Aveam și plan secund in cazul in care nu ne puteam sincroniza, așa, ca sa nu ma surprindă nimic, înțelegeți? Nu vreau sa credeți ca ne-am fi putut certa și doar ca mi-as fi urmat planul pana la capăt fără supărare, iar planul era sa văd cât mai multe in Paris, deși acum mi se pare ca n-am văzut nimic din câte as mai fi putut vedea. 

Așadar, cu teama asta ca e posibil ca noi sa ne dorim una, iar prietenii noștri alta, am descoperit ca ma temeam degeaba. Am avut noroc sa descopăr ca ne înțelegem foarte bine, am mers împreuna peste tot și am căzut de acord ca suntem acolo sa vizitam. Am respectat și au fost respectate la rândul lor momentele de intimitate, nu am simțit nici o clipa ca trebuie sa renunț la ceva ce as fi făcut dacă am fi fost singuri. Nu știu acum dacă asta înseamnă ca o sa mai procedam așa, cred ca am avut doar noroc de prieteni de treaba, cred însă ca din când in când e Funny sa călătorești și in grup. Păstram legătura? Cu siguranța! Ne-a plăcut? Daaa! O sa mai mergem?  Păstram legatura, cine știe, poate o sa o facem mai curând decât credem.

Știu ca exista persoane care doar in grup călătoresc, de teama, de plăcere sau pur și simplu le e mai ușor sa facă așa. Eu rămân totuși la ideea ca din când in când e bine sa evadezi si doar cu perechea. Ai ocazia sa mai vorbești, fără sa fii intrerupt de copii, sa faci planuri, sa asculti și părerea lui, sa redescoperi lucruri uitate despre el, sa fii surprins de altele pe care nu le știai și de ce nu, sa te reîndrăgostesti. Poate ca suntem noi prea ocupati și neajutorați sa ne permitem luxul asta in fiecare zi, adică sa avem timp sa vorbim despre noi, sau poate ca simțim nevoia de noi ca și cuplu, fără mami și tati. 

Anunțuri

Parisul in Februarie e exact așa cum mi-am imaginat

Parisul in Februarie este exact cum mi-am imaginat, e un oraș lipsit de lumina, tern, dar plin de iubire oriunde te-ai îndrepta. Sa știți ca ziua am văzut un Paris gri, care la prima vedere nu transmite nimic, însă cu cât îl descoperi mai mult cu atât îl iubești mai tare. Turnul, pentru mine e mai mult decât o grămada de fiare puse in așa fel încât sa nu se prăbușească. De ieri a devenit iremediabil, cel puțin simbolul dragostei, locul in care te poți redescoperi, in care ai timp și loc sa reflectezi și mai presus de toate in care te poți reîndrăgosti. O sa va spun și de ce îl percep astfel, începând de ieri. 

Am urcat amândoi pana la ultimul etaj ca sa ni se pună la picioare întregul oraș in toată splendoarea sa și după ce am admirat priveliștea încântătoare ne-am apucat de făcut poze. Și dintr-o data îl văd pe amorezul meu ca începe sa se fâstâceasca și-și roagă pe prietenul cu care venisem sa ne facă poze. Scoate o cutiuta din buzunar, o deschide și îmi întinde inelul de logodna pe care incetasem de mult sa-l mai port, dar și cele doua verighete. Uimita pana peste poate, am rămas fără cuvinte. La fel și el. Nu mi-a spus ce vrea sa facă, nu am vorbit prea multe, dar mi l-a pus pe deget, apoi și verigheta și am început sa radem fericiti vreo cinci minute continuu, după care chiar m-a și întrebat dacă vreau sa fiu soția lui. Sa va mai spun ce am răspuns? Sau nu mai e necesar, pentru ca oricum suntem căsătoriți? 

Am ras de fericire împreuna dar și pentru ca mi-am dat seama de ce el tot timpul era oprit la controalele de verificare din aeroport și de la intrări. Saracul, ce emoții o fi avut pana in Franța. Cred ca de aia a și renunțat sa-și ducă planul la îndeplinire, adică sa ma surprindă de Dragobete, pentru ca nu mai suporta sa se ascundă sau sa fie oprit tot timpul de cei de la securitate. 

Cum am văzut eu gestul? Ca o reînnoire a jurămintelor facute in fata lui Dumnezeu in urma cu noua ani, romantic și drăguț, întărind convingerea mea ca el nu și-a pierdut deloc îndemânarea de a surprinde plăcut atunci când își dorește.

Inelul meu e așa de frumos și eu sunt așa de îndrăgostită… Verigheta mea e perfecta, exact așa cum mi-am dorit, n-o s-o mai dau jos niciodată! Promit, iubitule! 

Te iubesc! 

Excursie fără copii 

A trecut aproape un an de la ultima plecare fără copii și mie mi se pare ca a fost ieri. Am lăsat la bunica una bucata copil mucios, cu promisiunea din partea lui ca va plânge ( „Mami, eu o sa plâng” ) și una bucata băiat deja mare care știe ca 3 nopți nu înseamnă mult. M-a impresionat extraordinar curajul lui cu care isi încuraja fratele ca o sa fie bine și ca o sa fie lângă el pana o sa vina mami și tati. 

Am ajuns la hotel obosiți, entuziasmați, un fel de fericire combinata cu foame care ne trăgea mai mult la somn decât la plimbare. Poate din cauza ca Parisul in Februarie e cenușiu, poate ca suntem pe drum de multe ore, poate ca nu am descoperit nimic încă, dar cert e ca e vremea noastră. Mami și tati își cer dreptul la intimitate, vor timpul lor dinainte ca viața lor sa capete sensul pe care îl căutau de mult și pe care nu l-au aflat pana sa întâlnească doi băieți perfecti. E greu sa fii in garda non stop, avem nevoie de noi singuri relaxați. Ne e dor de pălăvrăgeala, de ținut de mâna, de vorba neîntreruptă… Oare cum o fi? Avem la dispoziție câteva zile sa ne detașăm și sa ne reconectam. O sa vedem dacă ne iese, pana acum am sunat acasă doar o data, sper sa o fac din nou mai pe seara. Ma abțin cu greu dar vreau timpul acesta pentru mine, pentru noi. 

5 greșeli pe care le-am făcut când am devenit mama 

Greșeli pe care nu le-am repetat la al doilea copil.
Când hotărăști împreuna cu perechea ta ca vreți sa fiti părinți nu știi nimic despre cum trebuie sa procedezi. Copilul nu vine cu manual de instrucțiuni pentru ca e unic in felul lui, iar dacă un lucru a mers la unul nu înseamnă ca va funcționa și la al doilea, chiar dacă exista și câteva principii pe care le putem aplica oricărui copil. Orbiți de bucuria aparitiei primului născut, suntem predispuși la greșeli in educația celui mic care pot avea urmări grave pe viitor. Iată mai jos câteva pe care le-am făcut si de care nu sunt mândra deloc, însă am încercat pe cât se poate sa le evit atunci când a apărut frățiorul.
1. L-am îndopat continuu, chiar i-am băgat in gura pana aproape de 4 ani, fără sa creez o oportunitatea prin care sa-și formeze singur plăcerea de a mânca. Cred ca uneori nici nu apuca sa digere ca eu eram pregătită cu castronelul aproape, gata sa-l îndop. Îmi pare foarte rău, mai ales ca acum a devenit anxios la masa, rar isi dorește sa experimenteze gusturi noi și aproape niciodată nu-i e foame.

2. L-am ferit de rele la orice pas, am fost lângă el in fiecare secunda a existentei, l-am protejat de tot și de toate și am descoperit mai târziu un copil temător, fără putere de decizie, care nu îndrăznește decât foarte rar. 

3. Am făcut eu in locul lui tot ce ar fi trebuit sa-l învăț pe el sa facă: am șters după el, am strâns jucăriile răsturnate, chiar am vorbit in locul lui, cu alte cuvinte am anticipat ce vrea sa facă sau sa zică și am executat eu. Cel mai greu a fost ca el a vorbit destul de târziu, ca sa nu mai zic ca el nici la 5 ani nu intra in spațiile de joaca singur. 

4. Nu l-am învățat sa socializeze. L-am protejat in brațele mele de oameni, nu l-am lăsat in preajma altor persoane decât foarte rar și foarte putin. El nu a vorbit cu alți oameni in afara de cei din familie, pentru ca eu nu i-am dat ocazia. Acum lucram la partea aceasta de relaționare cu eci din jur, încercam sa-i arătam cum e politicos sa te comporți in preajma celor din jur și nu e ușor deloc. Mai ales când ne întâlnim prin oraș cu colegi și el niciodată nu e cel care saluta primul.

5. I-am spus eu ce e bine și ce e rău fără sa-l las pe el sa descopere singur. I-am permis sa facă orice, l-am iubit orbește, aproape fără limite și l-am transformat intr-un monstruleț răsfățat. 

Noroc ca Dumnezeu mi-a deschis ochii și am reușit la timp sa-mi dau seama unde greșesc. M-am redresat tocmai pentru ca îl iubesc foarte mult și simt ca sunt datoare sa dau lumii um om bun, corect și bine crescut. In fiecare zi facem progrese și ma bucur sa descopăr un copil extrem de inteligent. Acum am o noua șansa, sa încerc sa îndrept acolo unde am greșit, dar și sa nu repet comportamentul acesta de mama obsesiv-ocrotitoare și la al doilea copil. Drept dovada sta faptul ca frățiorul este mult mai sociabil, mult mai zâmbăreț și descurcăreț, încearcă prima data singur și apoi cere ajutor, e amabil și extrem de iubitor, deci, se poate. 

De ce nu ma deranjează V-day? 

Plec grăbită de acasă in fiecare dimineața, mănânc ceva in graba dacă apuc și aproape întotdeauna ajung la birou pe muchie de cuțit. Se întâmpla asta din cauza aglomerației din trafic aș zice, sau din cauza ca tot timpul apar chestii neprevăzute cu copiii care ma fac sa ma abat de la programul inițial. 

Prea grăbiți sa facem bani, prea ocupati sa fim prezenți acolo unde nu e nevoie de noi cu adevărat, suntem intr-o continua fuga din care parca nimic nu ne face sa ne oprim. O zi in care oamenii sărbătoresc iubirea e un prilej foarte bun sa ne oprim din tot și sa celebram îmbrățisarea, alintul, sarutul, prima strângere de mâna, sa ne facem un mic dar. 

Nu ma deranjează nimic ce are de-a face cu dragostea, pentru ca intr-o lume superficiala si rece avem nevoie de cât mai multe astfel de zile. Chiar dacă Sfântul Valentin nu e sfânt ortodox, chiar dacă nu am nevoie de o zi pentru a-mi aminti pe cine iubesc, nu ma deranjează sa declar iubirea intr-o marți in care catolicii celebrează dragostea.

Ma bucur și ma veselesc alături de toți cei care au ales sa sărbătorească o zi a iubirii. Care aleg sa dăruiască o felicitare, o floare, o prăjitura sau pur și simplu o urare. Orice lucru făcut in numele iubirii ma impresionează de fiecare data și ii iubesc pe cei care aleg sa împărtășească cu ceilalți bucuria acestei zile prin postări pe rețelele sociale. Pur și simplu ma face sa zâmbesc, ma înduioșează. 

Traiasca iubirea! 

Ei sunt cei care ajuta bloggerii 

Dacă nu ati aflat pana acum, din blog se câștiga binisor, chiar foarte bine, daca ești pasionat, deții câteva ponturi, înveți de la cei buni mereu și nu te opresti din asta niciodată, dacă deții un laptop, iar in cap ai inspirație cât cuprinde. Eu am aflat asta târziu, după ce am început sa scriu pe o platforma gratuită și mai apoi pe domeniu propriu. Nu m-a interesat in prima faza sa câștig bani, ci mai mult sa am un loc in care sa-mi pot exprima gândurile. Și chiar dacă nu am avut nimic atunci când am hotărât ca vreau sa fac asta, in afara de idei multe, tot am reușit sa câștig câte ceva, câteodată și fără sa vreau. Și mi-a prins bine, am început sa vreau sa câștig din ce in ce mai mult, devenind competitiva cu mine însămi in primul rând. Cred ca m-a ajutat foarte mult și faptul ca i-am descoperit pe cei de la Bogalinitiative. O adunătura de oameni frumosi care au intins o mâna de ajutor bloggerilor din România prin organizarea de concursuri și campanii pentru ei. Îmi pare rău ca nu-mi mai amintesc exact cum am aflat despre ei, dar va pot spune ca participarea la concursurile acestora m-a făcut extrem de bogata in inspirație și mai puțin bogata material. Nu cred ca am câștigat ceva important niciodată, poate câteva premii garantate și bineînțeles punctele mult râvnite, dar in schimb mi-am dezvoltat imaginația, am stimulat inspirația prin fel de fel de teme despre care am scris, am pus in practica ideile creative care stăteau sa dea navala și nu găseau momentul propice și mai ales am învățat sa fiu mai buna in ceea ce fac cu fiecare articol inscris. 

Îmi place de altfel și ca îmi pot înscrie articolele de pe telefon ( încă nu mi-am cumpărat laptopul mult dorit),  nu foarte ușor dar se poate, așa ca pentru mine e perfect. Blogalinitiative e locul ideal in care ma pot dezvolta, in care pot comunica și in care ma pot reinventa de fiecare data. M-am bucurat sa-i cunosc și pe cei care au făcut posibil acest lucru pe la conferințele social media și nu mică mi-a fost mirarea sa aflu ca sunt niște tineri frumoși și destepti. 

Sunt mândra ca fac parte din comunitatea acesta. Dacă si tu ai un blog, ești binevenit. O sa găsești aici îndrumare și răspuns prompt la orice nelămurire. O sa vezi, nu-i greu deloc.

Copiii fericiti sunt copiii cu părinți care se iubesc 

Am simțit asta acasă la mine unde nu tot timpul suntem pe roze. Sunt zile și zile. Ba ne călcăm pe nervi, ba ne luam in brațe fara motiv, depinde in mare parte de cât de obosiți sau de stresați suntem. 

Avem și reguli: am greșit, ne cerem scuze, am țipat, încercam sa temperam tonul chiar dacă devine foarte greu la un moment dat. De exemplu când sunt intr-o discuție cu soțul, mai aprinsa, sa zicem, intervine cel mare și ne pune sa ne cerem scuze sau sa nu mai ridicam tonul ca nu e frumos, ceea ce mi se pare extrem de înduioșător. Băiatul meu mare e atât de bun și de inteligent… 

Când eram însărcinată ne-am promis ca nu o sa ne certam niciodată in fata copiilor dar e pur și simplu imposibil, nu avem unde sa ne ascundem, suntem împreuna non stop. Asta e viața, copiii au înțeles ca toate conflictele au o rezolvare, ca iertarea este buna, iar îmbrățisarea vindecătoare. De asemenea, copiii știu ca ne iubim, poate mai bine decât noi, mai ales ca cel mic 2,10 luni îmi spune din senin ca tati ma iubește.

Am observat ca atunci când suntem supărați nici cei mici nu cooperează, sunt triști și ei, se cearta sau se împotrivesc fără motiv. Pe când, in momentele in care suntem ok e o binedispozitie in casa de ma mira și pe mine. Așa ca încercam pe cât posibil sa ne comportam frumos in fiecare zi pentru ca ne dorim copii fericiti. Pentru ei am încetat cearta de foarte multe ori, poate de mai multe ori decât am început-o tot din cauza lor.

Și pentru ca a fost ziua prieteniei, vreau sa va spun cine e cel mai bun prieten al meu. E cel care a stat in baie lângă mine atunci când am plâns de supărare ca nu mai pot face fata și m-a încurajat cu multă siguranța de sine ca totul va fi bine. Care ma încurajează in fiecare nebunie de-a mea fără sa cranteasca. Care ma respecta si de atenția căruia ma bucur in fiecare zi. E cel care nu s-a temut nici o clipa de copiii lui nici măcar atunci când aveau 3 zile. Când a decis fără teama ca va rămâne el cu nou născutul cât timp o sa ma odihnesc eu. Care ii învață ca cea mai frumoasa fata din lume e mami și ii trimite la mine sa ma împace, știind ca lor nu le pot rezista, atunci când suntem supărați. Care ma ajuta in fiecare zi și in grija căruia nu mi-e teama sa-i las niciodată. Cu el rad, cu el plâng, cu el ma cert și cu el ma împac. Cu el trec mai ușor peste tot, el e ajutorul meu de nădejde fără de care nu as fi putut reuși. 

E cel mai bun prieten al meu de când aveam 15 ani si i-am incaltat pantofii. Si așa vreau sa rămâna indiferent de situația in care o sa ne aflam, căci el nu încetează sa-mi arate cât de mult însemn pentru el nici atunci când poate nu merit. Pentru ca sunt o tipa dificila și greu de suportat, iar el rezista lângă mine indiferent de situație. 

E soțul meu de aproape 10 ani și tatăl copiilor mei. Un tata ideal, care nu uita de datoria lui și care prefera sa fie cu familia chiar dacă nu e la moda printre bărbați sa facă asta.Nu știu câți tati și-au schimbat copiii de scutece de voie buna, câți au plănuit ieșiri cu copiii din proprie inițiativa, câți gătesc pentru ca vor sa le facă o bucurie copiilor, câți șterg cu răbdare pereții scriși stângaci de mânuța copiilor lor, câți merg singuri la spital cu ei și ii îngrijesc așa cum o face o mama. Iubesc răbdarea lui, puterea cu care a luptat pentru mine, dovezile de atașament și încrâncenarea cu care le explica băieților ca e bine sa fii un om bun.

Sper sa reușesc sa îți întorc intr-o zi tot ajutorul și susținerea pe care mi-ai arătat-o sa sa te fac sa te simti mândru de mine. Sa îți întorc toate buchetele de flori, toate surprizele, toate cadourile, toată răbdarea și toată înțelegerea pe care ni le arați tu in fiecare zi. 

Îți mulțumesc pentru tot ce faci. Esti cel mai bun prieten din lume.