Cartea scrisă pe telefon 

Sunt convinsă ca exista persoane care se întreabă (ca și mine de altfel), atunci când am văzut cartea pentru prima data, de ce  conține doar 90 de pagini. De asemenea cei care o citesc ma roagă nerăbdători sa o scriu pe următoarea, curioși de ce s-a mai întâmplat sau poate indemnati de dorința lor de a descoperi și alte întâmplări sau amintiri in care s-ar putea regăsi. 

Ma simt obligată acum sa le răspund cererii lor din respect pentru ei și mai ales pentru cuvintele lor frumoase cu care m-au felicitat. Din păcate, in viitor nu voi mai putea scrie o carte. Nu pentru ca nu vreau, nu pentru ca nu am inspirație ci doar pentru ca mi-e greu. 

Mânată de la spate de o mulțime de oameni care au crezut in mine, mare parte din ei, cititori ai blogului, am scris cartea „Viața perfecta? Poate pe Facebook” așa cum m-am priceput, fără cunoștințe prea multe despre ceea ce urmează sa fac, mai mult in joaca. Niciodată nu m-am gândit ca lumea o sa o placa atât de mult încât sa fie dorita chiar si de oameni care nu locuiesc in România. Acum, trebuie sa dam cărțile pe fata, sa le spun adevarul. Eu nu am un calculator, nici măcar un laptop, dar asta nu m-a dat înapoi, așa ca am hotărât ca o voi scrie pe telefon. Și așa am și făcut, am luat aplicația word și m-am pus pe treaba. A ieșit ce a ieșit și nu-mi pare rău deloc pentru nebunia acesta. La lansarea de la Târgul Internațional Gaudeamus când am văzut-o prima data m-am rușinat. Când am scris-o pe telefon as fi putut jura ca e foarte groasa, așa mi se părea când dădeam scrol pe ecran de ma durea degetul. Dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, așa ca am acceptat cu greu ca ea arată așa. Mai ales ca după lansarea mea a urmat o lansare a unei cărți de 600 de pagini! Va dați seama ca a mea părea o brosura pe lângă titan. 

Îmi pare rău ca ma opresc aici deocamdată și ca nu pot satisface dorința cititorilor de a mai scrie încă o carte, dar momentan nu văd nici o portița deschisă de a cumpara ceva care sa-mi faciliteze munca, (  tocmai ce s-a stricat aparatul de aerosol al copiilor, deh ) iar pe telefon e groaznic, n-as mai repeta nebunia. 

La un interviu dat unei televiziuni locale am fost întrebata de ce am ales sa scriu pe telefon și am dat un raspuns in care am spus adevarul pe jumătate, ceea ce nu-mi face cinste deloc. Am spus ca a fost mai comod, ca mi-a fost teama sa nu-mi pierd inspirația și ca doar așa m-ar fi permis copiii, ocolind de fapt adevăratul motiv ca nu am avut cum altfel. 

M-a chinuit mult timp gândul ca le ascund oamnilor adevarul, ca ei ma percepeau ca pe o scriitoare in adevăratul sens al cuvântului. Adică o tipa care scrie in liniște pe un laptop alb la biroul ei dint-o camera luminoasa. Nu a fost deloc așa și ma bucur ca am avut curajul sa va dezvălui acest lucru. 

Cartea e scrisă pe telefon pentru ca doar pe el l-am avut. Ea  îmi aparține și nu mi-e rusine sa spun. 

Anunțuri

 Digital Parents Talks înseamnă și reconectare cu soțul 

Pentru mine întrevederile cu mămicile blogerițe sunt cel mai bun prilej de a  petrece timp cu soțul. Știu, pare ciudat, dar, deși sunt nevoită sa merg mai mult de 100 de km pentru a semna prezenta, fac din distanță ocazia perfecta de a vorbi și noi in liniște fără sa ne întrerupă copiii de atâtea ori încât,  uitam ce-am vrut sa spunem. Dar sa revenim. Rutina și serviciul nu ma lasa sa petrec atât cât mi-as dori cu tatăl copiilor mei, iar o plecare de o zi la București e ceea ce aveam nevoie pentru reconectare si pe lângă asta , mai bifam și rezolvarea treburilor pe care le mai avem prin capitala. Ca mai am șansa și revăd atâtea chipuri cunoscute de-acum și sa plec acasă mai invatata de cât am venit, sunt de doua ori mai câștigată. 

Eu am început sa scriu mânată de o mâncărime in buricele degetelor și de o pofta de păstra undeva gândurile ce nu ma lăsau sa dorm fărâma aia de noapte care-mi rămânea de la trezirile copiilor. Am făcut-o timp de un an și ceva intr-un mod absolut egoist și dezinteresat. Am aflat asta ieri, prin a doua participare a mea la Digital Parents Talks, când Liviana Tane, prin sfaturile valoroase transmise mai succint decât și-ar fi dorit, l-a menționat in treacăt și pe cel legat de respectul pe care ar trebui sa-l avem pentru cititori.

Am recunoscut ca scriu nepotrivit, ca sa nu zic, chiar urat din punct de vedere gramatical și vizual. Rar se întâmpla sa recitesc ce am scris, fac des greșeli minore, postez întotdeauna de pe telefon, mănânc litere, încep sa scriu din senin cu litera mare din cauza autocorectului tot de pe telefon, ceea ce m-a făcut sa-mi dau seama ca eu de fapt scriu doar pentru mine. Nu m-am gândit si la cititori din perspectiva asta. Livia are dreptate. Cititorii mei m-au încurajat întotdeauna facă ca eu sa sa le întorc favoarea, fără sa ma gândesc ca și ei merita tot ce e mai bun. Nu m-am gândit ca sunt necuviincioasă postând la întâmplare. 

Dar de ieri am aflat ca ei merita respect, la fel cum și eu pretind sa-mi fie respectata pasiunea. Ca trebuie sa fiu responsabila nu numai de ceea ce postez dar și de felul in care o fac. Mai mult decât atât, mi-am luat angajamentul, ca de fiecare data sa recitesc cu voce tare articolul înainte sa-l postez ( mulțumesc Ana ), sa am grija sa apara versiunea îngrijită și corectata a articolului și sa ma gândesc de doua ori înainte sa apăs ok. 

Mi-a părut rău ca si de data asta am ajuns in urma lor si ca nu am putut rămâne pana la final. Sunt sigura ca as mai fi avut câte ceva de furat de la speakeri sau de la bloggeritele din sala pentru ca toate păreau ca știu foarte bine ce fac, mai puțin eu. Și poate ca nu sunt acolo unde majoritatea părinților aflați la întrevedere sunt deja, dar in fiecare zi sunt tot mai aproape. Și asta îmi da curaj. 

P. S. Articolul a fost scris la 1.27 noaptea, nu l-am putut citi cu voce tare. Promit s-o fac mâine. 

Sunt alături de tine, mămica. Știu ca uneori ți-e greu 

Povesteam deunăzi cu o prietena care m-a încurajat la rându-i atunci când am avut nevoie, despre schimbările pe care le simțim in cuplu ca și mame. Devenind mame, ajungem sa ne adoram copiiisi sa ne îndepărtăm de ceea ce eram înainte de a fi părinți. Nu e chiar  așa ușor sa fii lângă copil in fiecare zi a vieții cel puțin un an întreg.  E frustrant sa nu poți dialoga cu nimeni zile la rând, chiar dacă cel mic, uneori ne raspunde cu câte un zâmbet de care ne topim. Simti nevoia sa socializezi, sa mai discuți, sa mai razi de cine știe ce tâmpenie. 

 Devenim dependente de soț, cel puțin in zilele ploioase sau foarte friguroase in care nu putem părăsi bârlogul. El speculează acest lucru in timp și începe sa își oferă ajutorul ca și cum ne-ar face cea mai mare favoare. Am putea sa schimbam rolurile și sa fie el cel care sta cu bebe pana facem noi cumpărăturile, dar noi nu suportam sa plânga copilul după noi. Nu le dam șansa sa se împrietenească, sa se cunoască și sa petreacă timp. Unde mai pui ca N-ai chef nici sa te speli pe fata darămite sa te mai îmbraci și sa ieși. Preferam comoditatea și apoi ne plângem de depărtare. El se obișnuiește sa te știe mereu acolo, fără chef si fără vlagă, cu aceleași probleme casnice care deja nu-i mai fac plăcere. Tu te intrebi ce se întâmpla cu răceala asta dintre voi in timp ce preferi sa dormi decât sa mai petreci o ora împreuna și cu el după ce adorm copiii. 

Poate nu credeți, dar nimic nu-l incita pe bărbat mai tare decât libertatea și sclipirea aceea din ochii unei femei independente. Vrea sa vadă la tine, curaj, pasiune, nebunie poate și un dram de nepăsare. Da, nepasare și independența, îl va surprinde. E obișnuit cu atenție, ia-i-o. Fa-l curios și nu-l lasa sa știe totul despre tine, deși nu mai e nimic de ascuns. Nu-i mai povesti cu lux de amănunte toată ziua petrecuta acasă, lasa l pe el sa vorbească mai mult.

E foarte greu sa stai acasă si eu știu asta foarte bine. De aceea sunt alături de tine, mămica obosita. Nu ești singura in asta. Îl ai pe tatăl copilului, iubirea ta care te-a făcut sa renunți la tot pentru el. Lupta pentru voi, lupta pentru el sau lasa l sa lupte el pentru tine atunci când ai obosit. Iubirea e sa dai și sa Primești. Sa nu uiți și sa întreti întregul vostru construit in ani și ani de relație. 

Da-i șansa sa descopere femeia frumoasa și arată-i ca ești puternica, nu vulnerabila. Se așteaptă sa te plângi? , nu o face! Se aștepta sa îl rogi? Fii demnă! Se așteaptă sa-l răsfeți indiferent de situație? Arată-i ca știi sa ierți nu ca te poate duce de nas. Arată-i blândețe și tine capul sus. Fa un lucru care îți face plăcere tie cel puțin o data pe saptamana. Nu te lasa pe tine pentru nimic in lume, nimic nu merita sacrificiul timpului care nu se mai intoarce. 

Învață sa fii puternica singura, evita situatiile in care ai nevoie de el pentru ca asta o sa-l facă mai curios decât smiorcăiala. 

Sursa foto: Qbebe.ro

Motivul pentru care mi-ar mai plăcea un copil in viața mea 

Am primit multe lucruri neașteptate, pe unele chiar nu știu dacă le meritam. Au fost unele pe care mi-ar plăcea sa le uit. Pe unele le păstrez in cutii cu amintiri, pe altele le port cu mine și pe cele mai multe le tipăresc in minte prin amintiri și aduceri aminte de cum m-au făcut sa ma simt. 

Asa a început si povestea mea cu maternitatea. A așternut in mine o puternica avalanșa de calm, răbdare și putere cum nu am mai simțit niciodată pana atunci și nici nu cred ca voi mai simți. M-am gândit mult ce anume ma făcea sa fiu așa îngăduitoare și răbdătoare și calma și fericita… și cred ca mi-am dat seama ce. 

Sunt convinsă ca atașamentul și caldura simțite odată cu alăptarea m-au transformat complet. Acum ca sunt mari, mai tare îmi întăresc ideea. Când erau mici și aveam un conflict sau pur și simplu doream sa ne reconectam, titi era cea mai buna metoda. Zâmbea instantaneu doar când ii propuneam, fără sa fie nevoie de prea multă convingere. Sarea bucuros spre ea și molfăia râzând de plăcere in timp ce pe cealaltă o dezmierda sau chiar o chinuia, adică o butona dureros tare… Îmi pare rău ca nu am poze multe și îmi pare rău ca amintirea a rămas tiparită numai in inima mea. Ce-as mai vrea sa-l văd cum adoarme cu lăpticul curgând din gura-i plină. Cum ragaie de satul și cum dădea cu nasul la bluza când încă nu știa sa ceara. Ce griji îmi făceam pentru el când mânca prea mult! Aveam așa, o teama, cum ca o sa-i crape burta dacă mai i-a o singura înghițitura sau ca o sa vomite de cât a mâncat. Și de unde? El dormea ghiftuit și satisfăcut fără sa știe ca eu ma miram de cât poate sa fie de hulpav. 

Nu uit nici episoadele in care, la drum lung imi transforma sânii in suzeta, și-mi rodeam unghiile de nervi ca nu ma puteam mișcă nici măcar un centimetru, deși acum, privind in urma, le-as vrea înapoi și pe aceastea atât de deranjante. 

Nu pot sa uit primele zile după naștere când nu se instalase încă lactația, iar bebe, născut cu reflexul de a suge cu cea mai mare forța din lume, zic eu, dar și prost poziționat, îmi lăsase răni atât de adânci încât sângerau, ca sa nu mai descriu durerea. Aproape trei săptămâni le-am păstrat pana s-au vindecat. Îmi venea sa plâng când venea timpul sa alăptez si când ma gândeam cât de tare o sa tragă din rana teroristul ăla mic și înfometat. Dar ce a fost greu a trecut repede. La câteva luni de la naștere alăptarea devenise cel mai firesc lucru din lume. Iubeam sa-l văd cum se întinde, cum se răsfață, cum rade cu el in gurița sau cum se relaxează pana îl ia somnul. A trecut ceva timp pana m-am obișnuit cu ideea ca ceva de la mine poate fi așa hrănitor, ca existența suflețelului acela mic depinde exclusiv de mine. Asta cred ca mi-a dat cel mai mult încredere in mine. Fără alăptare sunt sigura ca nu m-as fi adaptat așa de bine la noua situație apărută in viețile noastre. N-as fi înțeles ce înseamnă devotamentul complet și dăruire de sine fără gurița lui lipita perfect de pielea mea. Și poate ca pare deplasat pentru unii, dar simt ca as fi putut alapta la nesfârșit pentru ca atunci când a venit momentul sa închidem acest episod absolut minunat din viețile noastre, cred ca am suferit mai mult eu decât bebelușul. Chiar și scris despre asta, puteți afla de aici.

Oricum, dacă nu vrei sa ai grija biberoanelor, a tetinelor, grija sa ai tot timpul o sursa de încălzire pentru apa, sa cari după tine o grămada de accesorii, atunci alege sa ai tot timpul pregătit la tine lapte la temperatura optima, mai bun și mai hrănitor decât orice lapte praf de pe piața, de fapt, de necomparat cu orice marca de lapte praf, absolut sigur, perfect sterilizat, un medicament pentru sănătatea celui mic și pentru sufletul tău. Cine poate și își dorește cu adevărat sa o facă, nu e nimic mai potrivit pe lume decât alăptarea. Eu am avut atât de multă încredere ca ceea ce fac e firesc și natural încât am reușit sa trec peste barierele impuse de societate cu privire la alăptatulu in public si am făcut-o oriunde și-a dorit copilul: in parc, la cumpărături, la mare, la munte, și tare bine i-a prins. 

Alăptarea e o experiența binecuvântata pe care trebuie sa o trăiești cel puțin puțin o data in viața. Eu am trecut de doua ori prin asta și chiar dacă am încheiat cu nașterile, alăptarea e singurul lucru din lume pentru care ar merita sa mai incerc. 

Revelion de ținut minte 

Ca de fiecare data de când am devenit părinți, revelioanele noastre sunt lipsite de strălucire pentru ca din momentul in care a apărut minunea in viața ta, nimic nu mai este doar despre tine oricât ne-am strădui. S-au dus vremurile când petreceam pana dimineața, cu prieteni gălăgie, petreceri și muzica. S-au dus pentru ca am ales sa-i creștem frumos in liniște, nu sa-i tărâm după noi in orice condiții doar ca sa ne distram noi. Câteodată chiar mi-as dori sa am curajul acelor părinți care vor sa-și trăiască viața in continuare fără nici o opreliște și merg cu ei la toate petrecerile fără sa conteze ca ei nu au voie sa piardă nopți ca adultii.  Copiii noștri nu apuca niciodată miezul nopții pentru ca își urmează programul obișnuit de somn și cer singuri sa se culce oricât ne-am strădui noi sa-i ținem aproape la trecerea dintre ani. Anul acesta i-a prins și bolnavi și mai obosiți ca oricând. Ii gătisem așa de frumos pe amândoi, ii aranjasem cu freza cu tot tacâmul, chiar m-au întrebat la un moment dat unde mergem. Le-am îndeplinit toate dorințele lor fără noima doar, doar, om putea petrece toți patru. De unde? Cu tot zaharul din tortul cumpărat special pentru ei și servit seara ca sa-i stimuleze, cu toate artificiile aprinse și jocurile inventate, la 9 dormeau amândoi. Peste vreo ora si ceva ma luptam cu febra si treziri repetate, venite parca special sa ne strice orice urma de distracție. Aproape de trecerea in noul an ne-am apropiat de geam și am stat asemenea celor câțiva pensionari din blocul din fata noastră sa privim la artificii și cu baby monitorul la ureche pândind scâncete de copii, am ciocnit un pahar și ne-am făcut câteva promisiuni așa ca de anul nou. Apoi am mai stat de vorba și am ras la câteva glume făcute pe seama noastră, evident. Sper sa fie doar o faza asta, sa nu însemne asta ca am îmbătrânit deja, ca e grav. 

Am mers după aceea in camera lor și le-am urat și lor la mulți ani in timp ce încercam sa scădem febra cu medicamente și împachetări. Le-am sărutat fruntea fierbinte si chiar m-am rugat pentru ei dar și pentru noi, pentru răbdare și întărire și ca sa putem apuca și noi macar câteva ore de somn. Sunt sigura ca dacă s-ar fi putut, mi-ar fi plăcut sa fim undeva sa petrecem și noi ca oamenii prin vreun restaurant alături de prieteni, dar la fel de sigura sunt și ca gândul mi-ar fi stat numai la ei și la starea in care ii lăsasem și n-as fi putut face mare lucru sa ma distrez. Viața de părinte te schimba radical, nu trebuie sa o mai spun pentru ca eu sunt dovada vie ca trebuie sa renunți la multe pana sa realizezi ca ai câștigat și mai multe. Așa ca, ce mai contează încă un revelion? Noi sa fim sănătoși. Și voi.

 La mulți ani 2017!