Sâmbătă am fost din nou la școala de bloggeri 

Publicat de de Anna Georgescu


Sa scriu pe blog nu mi se mai pare mare grozăvie. O fac natural, fără sa ma simt constrânsă in vreun fel și doar atunci când simt nevoia cu adevărat. 

O fac de 2 ani fără sa ma gândesc unde o sa ajung pentru ca nu mi-am făcut un țel din asta. Sau poate, pentru ca locuiesc in provincie și sunt conștientă ca nu o sa am cine știe ce deschidere spre campanii sau n-o sa pot câștiga destul cât un salariu. Asta e dezavantajul meu si totuși scriu. De ce? 

  • Pentru ca îmi place sa ma exteriorizez prin scris. Ma simt mai bine sa scriu ceva ce ma roade de mult timp decât sa-l povestesc unui prieten. Mi se pare mai intim sa scriu, deși o sa afle poate toată lumea ce am pe suflet. Și asta nu e Ok câteodată. 
  • Scriu pentru ca nu ma aștept sa fiu descoperită ci pentru ca ma descopăr pe mine cu fiecare articol.
  • Pentru ca nu-mi place niciodată sa abandonez un lucru înainte sa-l termin, iar aici știu sigur ca mai am multe de spus și de învățat. 

Nu o s-o termin cu scrisul prea curând pentru ca am descoperit o lume noua in care ma regăsesc alături de cei care fac acest lucru mult mai bine decât o fac eu. 

Și mai ales, scriu pentru ca am de la cine sa învăț in fiecare zi, in fiecare luna.

Ce înseamnă Digital Parents Talks?

 In fiecare luna, exista o mâna de oameni frumosi, care s-au gândit ca bloggerilor părinți la început de drum le-ar trebui niscaiva îndrumare. Sa știe ce subiecte sa abordeze, maniera in care sa o facă, regulile după care trebuie sa se ghideze dacă vor sa-și screascca numărul de cititori, cum sa-și descopere motivația și mai ales cum sa scrie corect și eficient.

Au creat mai întâi un grup pe Facebook și mai apoi o comunitate. Se țin regulat întâlniri in fiecare luna negreșit și se străduiesc sa primească bloggerii cum nu se poate mai bine. 

Ieri a fost a șaptea ediție de întâlniri. Stiu ca nu am putut lua parte la toate, însă cu siguranța mi-am făcut prieteni noi, am învățat și mai ales am avut de câștigat. 

Urăsc ca nu am timp sa fiu pe blog atât de des pe cât mi-ar plăcea sa o fac dar ma bucur ca atunci când scriu ma gândesc de doua ori înainte. Și asta datorită întâlnirilor lunare de la Digital Parents Talks, unde experți in diverse domenii vin și ne explica in detaliu tot ce avem nevoie sa atragem succesul.

Sâmbătă 27.05.2017, ne-a deslușit puțin tainele Facebook-ului Matei, profesor la Ok Institute. Va spun, nu-i lucru ușor, Facebook-u’ asta, dar nici de speriat dacă știi cum sa-l mânuiești corect. Locația, Conacul Golescu, a fost perfecta, de data asta,  nu numai pentru noi dar și pentru copii (da, au fost și copiii lângă noi),  care s-au distrat copios alături de Liviana și magicianul Bogdan Muntean prin bunăvoința Cartoon Network dar despre asta revin cu o postare specială. 

Mulțumesc încă o data organizatorilor pentru acceptarea tuturor bloggerilor care își doresc sa învețe și pentru efortul pe care îl depun in fiecare luna ca noi sa ne simțit excelent. Voi sunteți inspirația mea. ❤️

Relația tati-copil trebuie sa fie puternica încă de la început 

Publicat de de Anna Georgescu

In urma cu vreo 4 ani și ceva eram cu copilul la doctor pentru un control.

 Mama pentru prima data in viața, pe lângă provocările cu care ma înfruntăm, ma mai luptam și cu refluxul gastroesofagian al bebelușului.  Ma ofticam ca nu punea gura pe nimic, ca nu avea pofta de mâncare niciodată, încât slabisem îngrozitor. Oricum nu am fost niciodată vreo grasa, dar de data asta chiar eram super slaba. 

Și cum ma chinuiam eu cu geanta și cu hainele copilului in toate mâinele, încercam ba sa-l dezbrac, ba sa-l calmez(nu era foarte încântat de vizita), aud pe doamna doctor ca începe sa-l certe pe tati ca nu ma ajuta. Când am auzit o mustrându-l nu mi- a convenit, chiar m-am revoltat in sinea mea. Nu trebuia el sa-l împace, era datoria mea, nu trebuia el sa-l îmbrace, o puteam face eu, deci la ce bun sa-l certe?

„Tu nu vezi ca abia se tine pe picioare?” asta a sunat groaznic in capul meu. Probabil avea dreptate, ma consumase foarte mult boala copilului, pierdusem in greutate evident. 

M-am gândit in noaptea aia foarte mult la relația tatălui cu băiatul. Se jucau foarte puțin, eu preluam toate responsabilitățile, doar la cumpărături nu prea mergeam, in rest, totul era lăsat pe mâna mea. M-am gândit ce e de făcut? Copilului nu-i trecea boala așa cu una cu doua, deci trebuia sa ma redreseaz neaparat. El avea nevoie de apropiere, eu aveam nevoie de o pauza, copilul avea nevoie de tata. 

In prima faza, am început sa-i las mai mult timp împreuna, sa iasă pe afara singuri. Am intrat intr-un proiect in televiziune și aveam zile in care eram plecată pana seara, iar el trebuia sa ma înlocuiască intru totul. S-au apropiat foarte frumos. Aveau jocurile lor preferate, îl învața cuvinte, relația se detensionase și in casa. 

Mama relaxata=copil relaxat, tata implicat, familie întregită. 

Joaca lor era atât de importantă pentru copil, încât abia aștepta sa vina de la serviciu, plus ca niciodată nu-mi simțea lipsa, se simțea in largul lui. Pana atunci fusese doar vina mea, ca decisesem sa nu îl implic. Deodată, atât atitudinea copilului fata de el s-a schimbat radical, pe când eu am început sa am încredere mai mult in mine și in ei. 

Dacă nu le permitem taților sa fie tati, nu vor fi. Simplu. Daca nu o facem încă de la început, mai târziu va fi foarte greu sa reînnoiasca o legătura care de fapt n-a existat niciodată. Cel mai important e sa-și dorească, sa facă totul din dragoste, pentru ca altfel va fi un eșec, deoarece copiii au un simt extraordinar in a detecta bunele intenții. 

Așadar, nu-l îndepărta, lasa-l sa vadă greul, frumosul și binecuvântarea din a fi părinte. Joaca e importantă. Fără teama, cu implicare și dorința, dacă intri in lumea jocului vei descoperi spiritul ludic și pofta de viața. Toată chestia e sa-și dorească și tatăl implicarea de care vorbeam. 

Dacă ești tătic și vrei sa afli mai multe despre cum joaca te poate apropia de cel mic, nu ezita și înscrie-te la a doua ediție Modern Dad’s Challenges. Chiar dacă încă nu ești tătic ci doar viitor dar vrei sa fii cât mai implicat, chiar dacă relația ta de joaca cu fiul/fiica sunt destul de strânse, te așteptam  pe 7 Iunie la ora 18.30 sa descoperi psihologia jocului tata-copil de la experti in domeniu dar și de la tătici. 

Înscrierea o puteți face aici.

Atenție! Locuri limitate! 

Vreau ” Școala Altfel” in fiecare zi 

Publicat de de Anna Georgescu

Când vin de la serviciu, de cele mai multe ori copiii sunt deja acasă. Când intru îmi place sa-i strig tare sa le aud tălpile pe parchet cum se grăbesc sa ma întâmpine. E scena mea preferata pentru totdeuna. Ma distrez de răspunsurile lor caraghioase si simpatice, mai ales când îmi povesteste G cum ii face doamna masaj, iar fetelor le mângâie parul. 

Imi place sa știu de la ei cum au petrecut, de aceea ii întreb pe rând cum s-au simțit la gradi, ce le-a plăcut cel mai mult, ce le-a plăcut cel mai puțin, când au fost veseli și când s-au supărat, ce activități au avut și așa mai departe. 

Niciodată, dar niciodata, nu îmi povestesc mai cu entuziasm cum și-au petrecut ziua, decât in săptămâna altfel. De luni de când vin acasă incantați si plini de povestiri care mâine care mai alese. 

Abia fac fata cu atenția, cui sa-i acord mai înainte, pe cine sa ascult primul, care sa spună ce i-a plăcut mai mult. Căci, da, ei se distrează cel mai mult zilele astea. In doar câteva zile mi-arată desene cum nu am mai văzut, fac bărci din hârtie, modelează cu aluat de patiserie sau fac experimente. 

E așa bucurie cu ei, îmi vine sa-i mănânc. Și îmi mai vine sa ma duc undeva sus, la oamenii ăștia din minister, sa le spun și lor ce tare se distrează copiii noștri când nu sunt obligați sa urmeze o planificare invechita încărcată cu poezii pe care trebuie sa le memoreze. Și i-as mai ruga sa vina sa le vadă chipurile fericite când povestesc cât de tare le-a plăcut ziua asta. 

Sa vina sa-i audă cum povestesc de concursul de biciclete sau de desenele pe asfalt. Cum s-au jucat cu piperul, cum au bucătărit, cum au fost la olărit și in vizita la pompieri. 

Am lăsat și câteva poze pe aici sa-mi stea mărturie la vorbele mele, sa le întărească convingerea. Pentru mine „Școala Altfel” înseamnă zâmbet, bucurie, licărire in ochișori, joaca, învățare prin joaca, spirit liber, copilărie, amuzament și multă voie buna. Exact cum ar trebui sa fie mereu la grădinița. 

Vin copiii cu drag la grădinița, abia așteaptă sa vadă ce mai urmeaza următoarea zi. Si nu sunt numai copiii mei incantați, e o fericire generală, se bucura cu toții, așa cum ar trebui sa facă in fiecare zi a copilăriei lor. 

Ca sa nu mai zic ca dorm neîntorsi toată noaptea. Și eu pe lângă ei, ca săptămâna asta m-am odihnit cel mai bine din ultimii ani. 

Pentru fericirea copiilor mei strig cât pot de tare: 

– Vreau „Școala Altfel” in fiecare zi! 

Ce frumos a fost la Glamour Beauty Festival 2017! 

Publicat de de Anna Georgescu


Unde?


Sâmbătă și duminica la Hanul Gabroveni a fost sărbătoarea modei și a celor influenți in nisa de fashion, adică, bloggeri, make-up artiști renumiți, hair stiliști cunoscuți și multe, multe vedete. 

Cu invitația primită din partea Sanzianei Negru (mulțumesc încă o data pentru privilegiu), m-am prezentat duminica la locul faptei, bucuroasa sa cunosc și sa învăț. Eram curioasa cum arată bloggeritele de fashion pe care le urmăresc pe insta, voiam sa iau contact direct cu companiile de frumusețe si mai ales sa ascult sesiunile de Q&A la care am ținut mortiș sa iau parte. 

Dar copiii? Ce faci cu copiii? 
Amărâtă, nedormita, îmbrăcată cu ce am avut pe acolo, am lăsat copiii la țara și m-am dus acasă sa ma pregătesc. M-am  mustrat in gând ca as fi putut sa-i duc undeva in timpul asta, nu sa ma distrez fara ei, dar mi-a trecut repede când mi-am amintit ca eu pentru mine fac aproape nimic. Deja simteam eu ca o sa fie bine. 

Am ajuns după ora de începere a workshop-urilor dar asta nu a afectat cu nimic dorința mea de a asista și a asculta sfaturile prețioase oferite de atunci înainte. A fost un program super încărcat, nu ma decideam la care sesiune sa particip, toate sunau atât de incitant încât nu as fi ratat niciuna. 

Nu mai intru in detalii. Spun doar atât: am avut parte de servicii extraordinare absolut gratis din partea celor mai bune companii. Am fost aranjata la par, am bifat si o manichiura impecabila in nuanțe pastel, am fost machiata, am avut chiar și o mini ședința foto de la care am plecat cu multe fotografii. Deh, ma decid greu. 

Acum îmi pare rău ca nu am trecut si pe la masaj, chiar aveam nevoie la cât m-au cocoșat copiii in brațe pe scările pana la 4.

Prețul pe care l-au plătit cei care nu au avut invitație a fost de 200 lei/zi. Un preț extraordinar de mic pentru toate facilitățile pe care le găsești acolo. Ca sa nu mai spun de goodie bag-ul pe care îl primeai la intrare cu brățara de acces, care conținea produse de îngrijire și make-up in valoare de 600 de lei. 

Așadar, pe lângă faptul ca petreci o după amiaza alături de vedete, afli sfaturi, ponturi, secrete de frumusețe, pleci și mai frumoasa decât ai venit și cu o mulțime de produse cât sa-ți ajungă pentru o jumătate de an. 

Mi-a plăcut mult atmosfera de sărbătoare cu lumini difuze, bujori și mirosuri fine. Am realizat ca ideea mea despre moda e depașită și ca trebuie sa-mi schimb stilul vestimentar cât mai repede, ceea ce am și început sa fac. 

Ce dacă am doi copii si mi-a trecut vremea.? Chiar dacă ma simt bătrâna si old fashion , sunt mai inspirata și mai hotărâtă ca niciodata. Abia aștept ediția următoare. 

Pana atunci am mai pus poze pe care le puteți răsfoi aici aici, ca sa va convingeți singuri ca tot ce am spus mai sus a fost pe bune. 

De Ziua Internationala a Dorului va spun de ce mi-e dor 

Publicat de de Anna Georgescu


Am scris și anul trecut despre ziua dorului pe care o sărbătorim azi și la fel am scris și in urma cu doi ani. Am crezut ca pot trece peste ziua aceasta și fără sa scriu. Mai ales ca suntem intr-un loc minunat doar eu și copiii. Verde, râsete joaca, îmbrățișări, declaratii, tot ce ma face sa simt ca trăiesc și ca nu-mi mai trebuie nimic. Poate chiar am tot ce-mi trebuie, dar un dor tot am și eu.

Dorul e pentru mine un cuvânt minunat, poate cel mai duios  pe care îl cunosc. Se spune, și pe buna dreptate, ca nicaieri in lume, cuvântul „dor” nu are atâta frumusețe și trăire așa cum îl are in limba romană. Cred ca dacă ma pui sa-l definesc, nu știu ce e. Poate un sentiment, poate un nod in gât, poate o durere in inima, poate o teama, sau poate toate la un loc.

L-am citit in poezii, l-am ascultat in cântece, in doine străvechi, l-am descoperit in romane și mai ales l-am trăit.

Am simțit dor de iubire de credeam ca o sa-mi sfâșie inima in doua când mi-a plecat iubitul in armata. Credeam ca e sfârșitul lumii, atât am plâns…

Am simțit dor de tata când îl priveam pentru ultima data in viața și știam cât de mult o sa ma prăpădesc de dorul lui.

Am simțit dor de mine, aia de mult de tot, când am văzut prin casa de lansată poze in care zâmbeam liberă, fericita, fără griji de om mare.

Am simțit dor de copii, care seaca sufletul atunci când am plecat de lângă ei.

Doruri știute in lume sunt multe, dar mai ales doruri nespuse, pe care le cara mulți după ei, chiar dacă fac orice sa le ascundă. 

Ăla-i dor adevărat, care nu-i știut și doar simțit.

Chiar și acum simt dor. 

Și nu ma simt deloc” ideal de bine” pentru ca mi-e dor…
P.s: poza e datata bine, din 2006, din floarea vârstei. 

„Nu-mi plac pupicii” care ma doare

Publicat de de Anna Georgescu

”

Când am devenit mama pentru prima data am crezut ca forma asta de iubire care se cuibărise in inima mea e maximul a ce as fi putut trai. Îmi iubeam copilul mai presus de cuvinte. El era înger, lumina, sens nou al existentei mele și tot ce ma făcea sa am rost in lume. Purtam înăuntrul meu o iubire prea mare cu care, dacă nu as conștiezat-o la timp, cred ca l-as fi copleșit pe bietul băiețel toată viața. Nu mi-as fi imaginat cum as mai putea iubi alt copil, dacă puiul de om de lângă mine era perfect. 

Nu era maxim ce trăisem pana atunci, nici pe departe. Când a venit fratele a fost maximul. Și cred ca dacă ar mai veni alt frate as crede la fel. 

Acum, cu ei doi, ma simt iar completa. Și nu, nu am împărțit iubirea, nu a fost nevoie sa împart nimic, pentru ca dragostea s-a mărit. Am acum iubire destula pentru amândoi. 

La început, cât a fost bebelus al doilea copil, sunt sigura ca i-am acordat lui mai multă atenție. Neputincios, cu nevoie crescută de îngrijire avea nevoie de mine mai mult decât o făcea cel mare. Așa ca el a fost nevoit sa se descurce singur câteodată, iar asta l-a făcut sa fie independent și matur. 

Acum, lucrurile s-au schimbat, nimeni nu mai are nevoie de mine. S-au făcut mari și m-au abandonat. Își mai amintesc când se lovesc sau vor ceva de sus de unde nu pot ajunge. Dar eu ii vreau înapoi, mai ales pe cel mare care ma cam respinge. M-am gândit ca ar trebui sa început sa petrec mai mult timp cu el. 

Pentru ca cel mic e in carantina, ca sa ma mai destind, aleg sa ies afara cu cel mare. Vorbim mult, ne plimbam, mergem in locuri in care nu a mai fost, aruncam cu pietre in apa, hranim cățelușii abandonați din parc și ne îmbrățișăm mai des. Încerc și cu pupici câteodată, dar mai mereu ma lovesc de un ” Mie nu-mi plac pupicii” hotărât. Cum ma, sa nu-ți placa pupicii? Ce înseamnă asta? Stai aici la pupat pana ma satur! Încă nu mi-am făcut plinul cu pupici. Când s-a făcut asta așa mare încât are ifosele astea? Ii plăceau mult pupăcelile pana de curând. Am greșit eu undeva? 

Am încercat intotdeuna sa ma comport egal cu ei, sa nu fac diferențe, sa nu se simtă nimeni neglijat și se pare ca mi-a ieșit. Sau nu, pentru ca de dimineața tocmai ce-l întrebam pe cel mare „- Ce face iubitul meu?”, la care raspunde celalalt micuț dintr-un colț al camerei in care privea mirat: ” – Mami, eu nu sunt iubitul tău?”.

Se pare ca mai trebuie sa lucrez la asta. 

Cine spune ca nu-i place Facebook, minte

Publicat de de Anna Georgescu

Facebookmania

Trebuie sa recunoaștem ca traim vremuri in care Facebook a devenit mai mult decât o toana, mai mult decât un trend, el a devenit o necesitate. 

Nici măcar nu mai putem spune ca e la moda sa ai cont pe Facebook pentru ca  acum toată lumea are, deja rar mai întâlnești persoane care nu au, majoritatea motivați fiind de lipsa accesului la tehnologie.

 Aici găsești locul potrivit pentru promovare, chiar și gratuit. Spun asta pentru ca eu îl folosesc cel mai mult pentru a-mi face cunoscuta activitatea de pe site. 

Pe Facebook iti reîntâlnești colegii de liceu, de facultate, rude îndepărtate de care nu mai știai nimic, vedete, știri, anunțuri și  tot ce e necesar ca sa fii la moda.

 Urmărim prietenii dar mai ales pe cei pe care nu-i suportam. Curiozitatea e cea care ne împinge de la spate sa intram de 100 de ori pe zi sa vedem ce s-a mai întâmplat. 

Cine spune ca nu-i place Facebook, minte. La fel și cei care spun ca nu au cont pentru ca nu sunt de acord cu ideea de Facebook. Pai și cu celelelate conturi false de pe care intra și verifica și cer prietenii ălora cărora in mod normal nu ar face-o, cum rămâne? Aaa, sunt lași, am înțeles. 

Mai sunt și cei care au, dar postează foarte rar, pentru ca nu-i interesează, spun ei. Nu cred nici asta, oricum. Nu postează ori pentru ca n-au poze ca lumea, deși mai sunt și d-astia care pun tot felul de rateuri, ori le e teama de critici, ori au o existența anosta și practic n-au nimic de arătat.   Mi-i și imaginez cum intra ei toată ziua și comentează despre toți din lista și ei stau așa, chill, ca aia care-și pun ochelari de soare sa se poata holba nestingheriti la oamenii de pe strada. 

Eu sunt din categoria aia, care când pleacă undeva poți sa te duci liniștit sa-i jefuiești casa, ca ma urmărești după check in-urile pe care le dau. Te poți încadra perfect, poți sa termini treaba la timp, pentru ca dau de știre si pe la ce kilometru sunt pe drumul de întoarcere. 

Da, recunosc, îmi place sa postez. Atunci când ma simt bine undeva și in fata mea e ceva super tare, scot telefonul, pac, poza, urcată pe Facebook sau Insta. Imi doresc ca și alții sa se bucure de ceva frumos așa cum o fac eu, mai ales când plec plec din țara. Ca sa nu mai spun cât ma abțin sa nu urc in fiecare minut una din miile de pozele cu cei mai frumosi copii din lume. Despre asta e vorba la rețelele de socializare, pui poze, împărtășești experiențe, impresii din  călătorii, e un jurnal grozav in care sa-ți strângi amintirile. Ce e rău in asta?

Nu îmi doresc sa agasez pe nimeni, pur și simplu asta simt, asta fac. Așa ca dacă îți umplu câteodată News Feed-ul cu poze de pe unde ma duc și nu-ți place, poți sa dai unfollow, nu sa ma scoți de tot, pentru ca o apoi o sa-ti para rău, știi doar ca postările personale le țin doar pentru prieteni. E atât de simplu. Nu trebuie sa te lași necăjit de mine, nu trebuie sa ma blestemi cu pozele  mele cu tot, trebuie doar sa nu ma mai urmărești și gata. 

La fel puteți proceda și cu ceilalți nesuferiți din lista voastră, care postează pe Facebook des. Doamne, e posibil așa ceva? Facebook e doar așa la sanchi, cum sa postezi intr-una? Pe o rețea de socializare? N-as putea! 😒

Orgoliul este inamicul numărul unu al relațiilor 

Publicat de de Anna Georgescu

Ce era sa ma despartă de el

Pentru cine încă nu a aflat pana acum, am fost la un pas de a ma despărți de soțul meu. Poate v-ați întrebat din vina cui s-a ajuns aici, cine a greșit dintre noi doi. Și fără sa ma eschivez, va răspund eu imediat. Amandoi am greșit. 

Niciodată in rupturile dintre un el și o ea nu exista o vina exclusiva a unuia dintre ei. Tot timpul adevarul e undeva la mijloc, iar vinovați sunt ambii parteneri. Plictiseala, încrederea irațională in cel de lângă mine, abandonul propriei persoana in defavoarea  lui, încărcarea personală inutila cu responsabilități comune au fost câteva dintre greselile pe care le-am aflat. 

Orgoliul separa iubiri adevărate 

Ce am observat la noi și nu numai, este ca orgoliul, acest sentiment de îngâmfare și mândrie nejustificata, duce la despărțire in cele mai multe cazuri. In fiecare relație e o lupta continua de superioritate, gen ” Ii arat eu lui cine sunt” sau „Dacă se lua după mine, nu ajungeam aici”. De câte ori nu ne-am trezit spunand, ca nu l mai iert, nu-i mai permit, fara mine n-ar fi ajuns aici. Sa pretinzi ca deții adevarul suprem și ca cel de lângă tine e praf dacă nu-ți recunoaște meritele de șef e ca și cum te-ai critica pentru alegerea făcută. In momentul in care ne îndrăgostim îl consideram pe cel care ne pică pata, cel mai bun om din lume: frumos, deștept, amuzant, sociabil, sensibil, cu mult peste cei pe care i-ai întâlnit pana atunci. Adică îl ridici pe un piedestal considerând ca sentimentul pe care ti l-a trezit, te face și pe tine o persoana mai buna. 

Orgoliul nu-și face apariția in începuturile de relație, ci mult mai târziu când deja ne-am obișnuit cu fericirea. Apoi calitatile se vor transforma in defecte enervante, chiar vei încerca sa i le anihilezi ca sa poți străluci doar tu. E o lupta inconstienta dar prezenta pentru Supremație și Superioritate. O prostie și un nonsens care are urmări foarte grave. Poate destrama familii, copiiii pot creste fără unul dintre părinți și multe altele. Nu avem nevoie de un cocos in relație, avem nevoie de un prieten bun, de un sprijin și de un colț de liniște pe care sa-l descoperim in brațele sale. Poate ca poți rezista și cu un cocos, dar pana când? Si chiar vei fi fericita cu adevărat? Chiar contează așa mult sa ai dreptate mereu? Sa fii singurul care decide pentru soarta lui? Sa te opui și sa obligi sa ți se respecte decizia?

Am avut neplăcerea sa descopăr orgoliul la mine, la cel de lângă mine și la mulți din jurul meu. El aduce cu sine doar rău, înverșunare, răzbunare, e strictețe, e decizie de nestrămutat, amărăciune si durere. 

Ca sa ma îndrept a fost nevoie sa cresc, iar acum ma tratez cu multă răbdare.

Am descoperit astfel calitatile ascunse ale partenerului și am încercat pe cât posibil sa le evidentiez. De asemenea:

  • Iert mai mult decât o faceam înainte, sunt mai toleranta.
  •  Imi păstrez calmul chiar și in situații critice.
  • Imi place sa-mi văd partenerul strălucind.
  • Ii dau șansa sa se facă vizibil mai des decât o faceam.
  •  Practic ascultarea activa in discuțiile pe care le avem.
  • Nu mai exista eu, ci doar noi.