Teme? Ați zis teme?

Are 8 ani și e școlar. Mor de dragul lui. Nu îl obosesc cu sarcini mai multe decât primește la școală. Sunt suficiente alea. Singura pretenție a mea a fost să exserseze cititul. De acum încolo, ochiul trebuie să se obișnuiască cu literele și să facă rapid conexiunea cu creierul. Chiar și în vacanță când plecam avem o carte cu noi.

Cu toate astea, matematica e viața lui. Are atracție spre numere. Scrie și cam urâțel, de ce să zic. Îi place să inventeze socoteli. Are caiet de matematică acasă doar ca să exerseze. Sunt seri când mă pune și pe mine la teste. Le fac, că n-am incotro.

Ei, pune-l să citească, că e rupere. Zici că i-am zdrobit degetele cu ciocanu’. Durere și plânsete mai mari, n-ai să mai auzi. Țipă, urlă, se prăpădește. Mai să-i dea sângele pe nas de nervi. Și îi explic, și încerc să-l înțeleg, îl țin în brațe, fac o glumă. Mediez problema, citesc eu primul rând până devine interesant. Nimic, la citit e foarte grea pornirea. Și când îmi epuizez ideile, mă supăr. Noroc că încă mai ține faza asta. Mă supăr și îi spun că eu când eram mică nu aveam cărți. Îmi doream să citesc și nu aveam de unde să iau. Și mă întristez tare când îmi amintesc. Așa de tare încât îi atrag atenția. Și citește câteva pagini pe zi. Din ce în ce mai multe. Când termină simte nevoia să mă îmbrățișeze, să-mi mulțumească și să-mi dea pupici.

Acum m-am obișnuit. Lupt cu el puțin până pornește și apoi îmi aștept cuminte răsplata. E așa frumos când știu că la capătul drumului urmează partea cea mai frumoasă, încât abia aștept mâine să citim din nou.

Așa că, temele sunt grele, viața e nasoală la 8 ani. Să-i spun ce-l așteptă mai târziu? Neah, mai bine îl pun să citească de pe laptop. Văd că așa nu mai plânge deloc.

Sunt și bărbații buni la ceva

După o săptămâna singură acasă, mi-am dat seama că poate, până la urmă sunt și bărbații buni la ceva.

A fost plecat la un curs o săptămâna. Știam ce mă așteaptă. Am făcut cumpărături din timp, m-am pregătit psihic și tot nu mi-a ieșit cum speram. Miercuri mă întreabă cum mă descurc. Păi, plec cu geanta deschisă, fularul i-l pun pe scară, gunoiul mi se vărsă pe la etajul 3 și ajung târziu la serviciu în fiecare zi. Răspund, bine, n-am nevoie de tine. 😂 Râde. Aș râde și eu dacă m-ar mai lăsa durerea de spate și dacă n-aș avea o lacrimă în colțul ochiului când mă gândesc că mai am încă două zile.

Bă, câte făcea el acolo, erau bune. Am ținut eu nasu’ pe sus cât l-am ținut, dar e rău fără el. Eu îi îmbrăcam, el îi livra. Eu le făceam baie, el le căuta haine. Eu găteam, el strângea masa. Acum, eu trebuia să le fac pe toate. Nu mai era mâna dreaptă lângă mine. Eram eu peste tot. Și greu mai era. Spre sfârșitul săptămânii am cedat. Am zis să-i culc ca de obicei pe ei și să mai fac ce trebuie prin casă după aceea. Am adormit cu ei la 8 jumate și dusă am fost. Am crezut că m-am trezit sâmbăta, că nu mai știu pe ce lume sunt.

Nu mai zic că m-au dat toți dispărută. Prietenii au crezut că am pățit ceva când au văzut că eu n-am mai fost online de pe la 7 seara. Cred că lumea nu e obișnuita cu mine să mai și dorm.

Oricum, nu le înțeleg pe mamele singure. Cum se descurcă? Cine le ajută? Cum reușesc să rămână pe linia de plutire? Cum își împart la ele însele toate responsabilitățile? Am mare respect pentru ele. Sunt niște super femei pentru mine. Acum când am văzut prin ce trec, le înțeleg mult mai bine.

Am mers la serviciu, am gătit, am spălat, am făcut teme, ne-am jucat, am citit, am râs mult. Mi-a venit și să plâng de vrei câteva ori, dar mi-a trecut repede. Am încercat să nu-și dea nimeni seama că e greu. Seara m-am culcat cu ei în cameră. Înainte să mă culc, a zis ăla micu’ ce îmi stătea mie în gât: “Mami, viața e crudă!” Gând la gând cu bucurie, îngerule. Chiar așa, viața e crudă. Vreau și eu la un curs de o săptămână. 🤦🏼‍♀️

P.S: poza e din seara asta când m-a scos în oraș. De frică să n-o iau razna, pesemne.

Doamna de Cultură Civică

Când ești fericit, că ai făcut pe doamna de cultură civică fericită. Ăsta e cel mai tare sentiment experimentat.

Am făcut pe cineva fericit și nici măcar n-am știut. Asta, până am vorbit cu prietena mea și mi-a spus că e impresionată de gestul meu.

Să intrăm în detalii, mai bine.

O zi oarecare la serviciu. Clientul din fața mea, o femeie in vârsta, pe care am recunoscut-i imediat ce i-am văzut actul de identitate. Și numele îmi spunea ceva, dar am îndrăznit să-i vorbesc abia când am fost sigura cine e. Și credeți-mă, nu prea vorbesc la serviciu cu clienții, decât dacă e vorba de muncă, altfel nu intru în discuții inutile.

Doamna era fosta mea profesoară de cultura civică din clasa a VII-a. Ea a însemnat mult pentru mine, chiar dacă nu a știut niciodată.

Era primul meu an la școala din oraș. Nu știam aproape pe nimeni, nu prea vorbeam, eram în urmă la multe materii și eram foarte retrasă din cauza asta. Prindeam repede și eram ageră la minte, dar ce folos, când colegii erau înaintea mea cu ani lumină?

Și intr-o zi, doamna de cultură civică lansează o provocare. Tocmai citise cineva un text și zice că cine știe antonimul cuvântului egoist, primește un 10. Nici n-am luat în seama la început. Eram sigură că o să răspundă imediat cineva. “Ăștia sunt deștepți toți”, gândeam eu. Știam răspunsul, dar nu aș fi îndrăznit să răspund, niciodată. Am așteptat degeaba să ridice mâna vreun coleg. Nimeni nu știa. Până la urmă mi-am luat inima în dinti și am ridicat mâna. “Altruistul” mi-a adus un 10. Nu uit toată viața nota aia. Nu era la o materie importantă, dar atâta încredere mi-a dat doamna profesoară în ziua aia… Am plutit de fericire. Am fost fericită o lună în urmă.

Și acum, eram față în față cu cea care a avut grijă de fericirea mea. Și i-am spus că a fost profesoara mea. I-am povestit tot ce a făcut pentru mine. Și i-am mulțumit pentru 10 ăla memorabil pe care nu l-am uitat niciodată. Care m-a făcut atât de încrezătoare în șanse și in mine.

A plâns. Nu se aștepta ca eu, o străină, să-i produc atâta emoție. Am surprins-o cu toată povestea pe care i-o spusesem. Nu a știut până atunci ce urme a lăsat elevilor ei. Era convinsă că nu o mai știe nimeni. Ieșise de mult la pensie. Mi-a zis că se roagă pentru mine să-mi dea Dumnezeu sănătate. Mi-a zis că i-am făcut viața mai frumoasă. Cred ca in același fel cum mi-a făcut-o și ea mie cu ani în urmă. A plecat plângând de fericire. Eu am rămas să dau explicații șefei de ce pleacă clienții plângând de la mine. Dar asta e altă poveste. 😂

Nu trebuie să dovedești nimic nimănui

Nu trebuie să dovedești nimic nimănui, poate doar ție din când în când că încă poți.

Spunea cineva, la un moment dat, pe blog că băieții mei mănâncă pământ. Altă dată am avut reclamații că sunt arogantă și nu am decență. Că tratez oamenii urât sau că am o atitudine fără respect.

Am fost acuzată că am curaj să fiu altfel.

Nu sunt nici arogantă, nici înfumurată și nici lipsită de respect. Sunt doar o mamă care încearcă să fie prezentă peste tot. Gătesc zilnic, chiar dacă nu postez poze cu farfurii cu mâncare. Copiii mei în niciun caz nu mănâncă pământ și nu ma zbat să demonstrez cuiva.

Mi-e greu câteodată, chiar dacă mă relaxează gătitul. Vin acasă seara și pentru mine atunci începe schimbul doi. Copiii nu știu că sunt obosită. Vor să ne jucăm și să-i îngrijesc. Și asta fac. În fiecare zi. Am ales ca de câteva ori pe an să plec fără ei. Pentru că sunt om și am nevoie să ma regăsesc și să-mi adun puterile tot pentru ei. O fac pentru mine și pentru ei.

Sunt diferită, poate pentru că fac mai multe lucruri în același timp. Serviciul meu e foarte solicitant. Necesită multă concentrare și poate d-aia sunt înțeleasă greșit. Dacă greșesc o singura tastă, e posibil să nu mai pot remedia greșeala. Și asta implică banii oamenilor. Nu pot vorbi cu toată lumea. Nici măcar cu cei pe care îi cunosc.

Mi-a zis cineva intr-o zi că trebuie să le dovedesc că eu sunt mai cu minte. De ce? De ce trebuie să dovedesc eu ceva cuiva? De ce trebuie să conving pe cineva de cum sunt eu? Nu e asta risipă de energie?

Încerc pe cât posibil să fac bine ce fac. Rău nu aș putea să fac deliberat. Niciodată, oricât de mult te-aș urî.

Așa că, nu e ușor. Merg la serviciu de dimineața până seara. Ajung des si la întâlnirile între bloggeri. Încerc să învăț continuu de la toate conferințele la care merg. E un drum dificil pe care mi-l asum. Nu obosesc pentru că îmi place să învăț și să fiu ocupată. Și îmi cresc copiii doar eu și tatăl lor.

Oamenii sunt așa cum sunt. Ca să fie acceptați, ei trebuie să demonstreze mereu cum sunt cu adevărat. Eu am eșuat mereu când am vrut să fiu eu însumi cu oamenii. M-au înțeles greșit. Și nu prea mai am tragere de inimă să le arat ceva.

Dar am blogul, iar aici pot să fiu eu însămi. Așadar, nimeni nu trebuie să demonstreze nimic nimănui. Cine e lângă tine, rămâne chiar și când nu meriți. Cine nu te place, nu te place nici după demonstrații calculate. Cine pleacă, plecat să fie. Schimbarea e dacă o vrei tu, nu dacă o cere altcineva de la tine. Și dacă te schimbi pentru cineva, oare mai ești tu cu adevărat? Eu am ajuns la vârsta la care demonstrează faptele pentru mine, nu mai trebuie să fac ceva extra. Nu țin mortiș să impresionez pe nimeni. Poate doar pe mine din când în când. Putere și încredere vă doresc. Restul, de la Dumnezeu.