Campania “Femei puternice” miroase a bani

Campania femei puternice miroase a bani pentru unii.

Am început campania “Femei puternice” pentru a scoate în față femeile care au într-adevăr o forță specială. Știți cum venim noi acasă de pe undeva și căutăm o pastilă de cap pentru o migrenă apărută din senin? Sau când ne supăra lucruri care pentru alții ar fi o binecuvântare?

Ei bine, sunt femei cu povești de viață înălțătoare. Care s-au ridicat din nimic. Care au pierdut tot, au rămas doar cu speranța și aia a fost suficient. M-am gândit că un exemplu așa ar da de gândit. Că ar fi un gest civic, o chestiune socială făcută de mine. M-am simțit de ajutor.

Le-am căutat pe fiecare în parte. Am fost la ele acasă, am vrut să le simt emoția. Am scris despre ele mândră că pot fi parte din povestea lor, chiar și în scris.

Multe m-au refuzat. Nu au avut putere să dezvăluie povestea lor lumii. Mulți nu o cunosc, iar ele vor să rămână așa. Le-am respectat alegerea. Vor să trăiască liniștit. Nu au nevoie de cuvinte de încurajare ca să își știe valoarea. Le-am apreciat mai mult.

Am tot întrebat în stânga și în dreapta. Și la un moment dat, am întrebat o femeie care părea că a reușit. O apreciam când vedeam că în general apărea cu un zâmbet pe față. Și am îndrăznit să o întreb dacă vrea să spună lumii povestea ei, prin mine. Am început să o asigur de toată bunăvoința mea. Nu aș fi scris nimic din ce nu ar fi dorit. Voiam doar adevărul pe care l-a trăit, ca noi ceilalți să ne apreciem mai mult viețile. Atât. Nimic mai mult.

Brusc, în timp ce vorbeam m-a întrebat ce îmi iese mie. Nimic. Doar o satisfacție personală. E un proiect în care cred. Pornit din dorința de a scrie. N-a mers așa. M-a întrebat ce îi iese ei. Nimic. Tot nimic. E doar o poveste. Eu nu am bani pentru plata oamenilor. Eu nu primesc la rândul meu nimic, în afară de reacțiile celor care citesc. De ce mereu trebuie să fie vorba despre bani? De ce nu încercam să dăruim și fără câștig? M-am simțit mică. Avea nevoie de bani? Vă asigur că nu. Situația ei materială acum nu era de speriat. Are o afacere. Banii ar fi fost doar așa, un câștig ușor. Și asta e mai trist decât orice.

Blogul meu e doar o pasiune. Rar câștig din asta. Și o fac pentru că îmi respect munca. Altfel ați fi fost bombardați cu tot felul de reclame dubioase. Dar aleg conștient atunci când fac reclamă la ceva. Și se vede când fac asta. Advertorialele sunt notate cu litera P în paranteze. Nu vrei, nu citești. E simplu. Dar pentru o cauză socială, când tu vezi ca ai trecut prin atâtea, să mai cauți câștig, mi se pare abject. Și nu mai mai vreau să dezvolt. Dacă știți pe cineva care are o poveste specială și vrea să o dezvăluie gratuit, știți unde mă găsiți. Bani nu am, decât timp și incurajari pentru femeile puternice. 😊

Știre de ultim moment: azi s-au deschis cinematografele

Azi am ieșit de la serviciu pe la 17:30.

G cică: “Copiii sunt la mama, mergem până la Pitești să plătesc ceva.” Ok, mergem, mi-e o foame de lup.

Am plătit, am dat o tură de oraș, apoi zice să mergem la mall. Aveam niște alea de cumpărat, de ce sa zic. Acolo, în loc să facă dreapta spre rastaurante, mergem direct în față. Cinema City, deschis. Ce mă? Când s-a întâmplat asta? Cât am stat la serviciu? Așa multe s-au schimbat de azi de dimineața?

Îl tot bătusem la cap cu filmele. Eram intr-o depresie totală că nu mai am viață socială. Spuneam, când se deschid sălile de cinema, o să fiu prima la coadă la popcorn.

Azi a venit ziua aia. N-am fost prima, n-am fost pe fază. Nu prea sunt la actualitate cu nimic când lucrez. Habar n-aveam.

Când am ajuns acolo, rai nenică. Mirosul de popcorn proaspăt, muzica de film tare care mă surzea, vis. Până când ne-a zis că trebuie să stăm la un scaun distanță. Pff, eu pe cine mai pocnesc când e o scenă mai intensă? El a fost cam bucuros, am vazut din priviri. A fost nevoie și de o altă pungă de popcorn. Prima a rămas la mămica ei. V-am zis că aveam o foame de lup.

Ce am mai observat? Că aerul condiționat lipsea. Probabil nu e ok pentru siguranța publicului prin particulele care ar circula odată cu el. Mie mi-a fost cald, sau eram obișnuita cu răcoarea din sala de altădată. Din când în când aveam senzația să dau 10 secunde mai departe. Netflixul prezent în ultimele luni și-a cam pus amprenta. Când am ieșit pe colo prin spate, îmi venea să râd de bucurie. Ziceai că am descoperit apa caldă. N-am zis nimic, să nu sperii oamenii. Dar ne-am oprit putin și pac! Poză de final, să imortalizez momentul.

Mi-a fost dor să plec la film. Nici nu știam cât, până n-am ajuns acolo. Eu sunt optimistă, viața o să revină la normal, curând. Tot ce trebuie să facem e să nu vorbim despre 2020.

Acum, liniște, culc copiii. Am ajuns la timp să ne facem ritualul de seară. Mâine e sâmbătă și vă dau un sfat, dacă îmi permiteți: mergeți la film ca și cum n-ar fi pandemie. 😜

Ducem flori profesorilor ca semn de respect pentru educație

Ducem flori profesorilor ca semn de respect pentru educație, nu ca să împrăștiem virusul, nici sa irosim resursele planetei și nici ca să fie cei mici tratați special.

De când mă știu, in prima zi de școală aveam un buchet pentru doamna. Nu era mare lucru. De obicei avea maica în grădinița de la puț niște tufănici. Vara, la sfârșitul anului școlar, luam mereu niște bujori roz.

Mi-a intrat în sistem să fac asta.

Acum, în pandemie, s-a tot vehiculat vestea că nu e ok să mai duci flori. De fapt , recomandarea autorităților a fost de așa natură. Bucuria cârcotașilor. Celor care urăsc să dăruiască educatorilor, învățătorilor sau profesorilor flori.

Cum așa? Care e de fapt scopul buchetului de flori?

Personal, florile sunt o formă de respect. Un om însărcinat cu educația vlăstarelor de oameni merită apreciere. Educația e un factor decisiv, absolut necesar în țara noastră. Florile le dăruim pentru educație. Nu pentru ca să fie copiii tratati diferit. Nici nu mi-aș dori asta, personal. Șansele la educație trebuie să fie egale. E în puterea noastră să îi învățăm pe copiii să pună preț pe educație, iar asta înseamnă un tribut oamenilor care au meseria de a șlefui alți oameni. Și mai ales să-i învățam că gestul de a oferi o floare e măreț și de bun simț.

Profesorii nu așteptă asta. Ei sunt acolo indiferent de mărimea buchetului. Ei își fac meseria oricum. Nu contează dacă primesc flori sau nu. Nu asta e important pentru ei. Satisfacția lor va fi la final. Sau peste ani. Când din niște pui de om, care au intrat pe poarta școlii fără niciun gând, au ieșit mai înțelepți. Când ajung departe și ei își vor aminti cu drag că cel care le-a pus stiloul în mână pentru prima dată, au fost ei, profesorii.

E greu pentru toți să ne adaptăm la noile reguli. Niciodată în istorie, nu s-au mai desfășurat cursurile în așa mod. E un început pentru toți. Copiii în general, se adaptează repede. Profesorii sunt cei care au mai multe de făcut acum. Și ei chiar merită toată aprecierea noastră. Aprecierea și toate florile din lume.

Băieții noștri au intrat pe rând azi. Exact așa cum sunt ei. Unul calm și liniștit, altul vesel, alergând într-un picior până la clasă. Aveam emoții, mai ales pentru cel mic. Dar îi place. Pentru mine a fost mai greu, nicidecum pentru el. Să-l văd băiat mare și atât de încrezător. Cred că o să fie bine. Mami a fost lângă ei azi. Asta e binecuvântarea zilei. ❤️

În străinătate sunt câinii cu covrigi în coadă

În România, ca în majoritatea statelor planetei, masca e obligatorie în spațiile închise.

Fapt adevărat, ceea ce urmează să vă povestesc.

Un domn intră la noi la serviciu fără mască. Colega îi spune că trebuie musai. Se foiește, se codește, până la urmă o pune. O pune la sanchi, așa la buze puțin. În fine, nu mai comentez. Nu rezistă cu ea pusă corect 3 minute cât durează operațiunea, noi 9 ore ce să mai zicem?

Alt client, observă supărat ce se discută cu privire la atenționarea de a purta masca corect. Îi vine rândul și începe. El n-a mai întâlnit așa ceva decât în România. Fusese în vacanță în Bulgaria și acolo lumea n-avea treabă de mască. Nu purta nimeni din spusele lui. Nu i-a zis nimeni să o poarte. Numai în România e așa. Țară de c…. Pff! A ajuns la concluzia asta foarte repede. După o săptămână de vacanță, probabil.

Alții care lucrează in afara vin și de denumesc conturile și cardurile în toate limbile pământului, mai puțin în română. Au uitat și să mai vorbească limba pe care o știu de când se știu pe pământ. Toate sunt mai frumoase în alte țări. Și oamenii mai fericiți, bănuiesc. Nu ca ei. Parcă și amenzile din alte țări le plătești mai repede decât cele de la noi. Acolo legea e lege. Păi, ar fi și la noi dacă s-ar respecta.

Intru pe Facebook și îmi vin în feed numai postări răutăcioase. De exemplu, cum se curăță plajele în Bulgaria. La noi nu vezi așa ceva. Ba uite, că eu am văzut numai plaje curate în România anu’ ăsta.

Alta că unu’ a călcat intr-o baltă. Că dacă era trotoarul ca în palmă nu se întâmpla asta. Alții sunt nemulțumiți de iarbă care nu crește cum trebuie, de gunoaie și așa mai departe.

E vorba un curent ascendent de instigare la ură. Unii, în nefericirea lor, atacă. Atacă des, pe oricine, orice le iese în cale. Și se pierd în amănunte. Și își consumă nervii și energia inutil.

Sunt oameni care muncesc de dimineața până seara și găsesc bucurii în cele mai mărunte lucruri. Arată și ei un apus, o plimbare în parc, un câine drăguț. Jur că îi apreciez mai mult. Sunt oameni care muncesc în străinătate de ani buni. Care vin în vacanță aici și le vine să pupe pământul când ajung pe pământ românesc. Dar ei știu să fie fericiți în alt fel. Ei nu uită limba și vorbesc cu drag româna fără să arate prin toți porii că el vine din altă țară. Știu ei mai bine cu ce se mănâncă străinătatea. Acolo nu sunt câinii cu covrigi în coadă. Doar legi mai bune și popoare mai educate. În rest, toți o apă și un pământ.

Și la nivel macro, cât crezi că a contat postarea răutăcioasă a unuia pe Facebook? Cam în van, vă asigur. Dacă vrei să schimbi ceva, o faci. Nu prin postări d-astea care atrag vreo 12 likeuri, prin fapte adevărate. Dar, ce vreți? România e de c…. În afară nu vezi așa ceva niciodată. 🙄

Sunt ca o vedetă de film într-o lume fără artificii

Arat ca o sprânceană nepensată. Ca alea care cică sunt la modă acum.

Acră la chip, fără viață, ciufulită, gata să-i sară muștarul din orice.

Am atâtea gânduri care îmi dau năvală toate capul asta ca o măciucă. Se ciocnesc alea de griji că începe școala și le trebuie multe, cu alea că nu sunt destul pentru ei. Rezultă o durere d-aia apăsătoare, înăbușită, surdă aproape.

De două zile sunt în transă. Fac multe, dar parcă nu fac destul. Mă cert în gând că n-am perspective. Îmi amintesc că nici tânăra așa nu mai sunt. Doar par.

Ajung târziu să iau copiii de la țară. Mereu ajung târziu. Și mereu mă străduiesc să fac cumva să-mi ajungă timpul să reușesc să le fac pe toate.

Toată ziua fac haz de necaz. Mai mult ca să-mi țin curajul. Am început nasol de când m-am trezit. De dimineață o măsea provizorie s-a desprins. Am hotărât că n-are rost să mă agit, oricum vineri trebuie să merg la dentist.

La serviciu, in pauza de prânz mi-am pătat toată rochia cu ulei. Că nu eram destul de amărâtă. Și în loc să mănânc și să mă relaxez, am spălat-o la mâna cu detergent de vase. Noroc c-a fost soare și s-a uscat repede. A fost una din zilele alea pe care vrei să le uiți mai repede.

Când am ajuns la ei mă simțeam ca naiba. Gândurile alea care se ciocneau deunăzi, acum erau cu miile. Care incotro dădeau să-mi spargă tâmplele. Ei mi-au sărit în brațe, săracii, de parcă au văzut pe Dumnezeu. Și îmi arătau care mai de care jucăriile. Vorbeau cu mine așa repede și cu drag. Le străluceau ochii pe fețele lor frumoase.

Sunt lumea lor. Nu contează că eu nu mă cred suficient zilele astea. Pentru ei sunt ca o vedetă de film intr-o lume fără artificii. Așa mă și simt când abia reușesc să ies din mașină. Mi-am dat tocurile jos și am mers desculță cu ei de mână. N-am avut nevoie de lumini când le-am dat ciorbă de dovlecel să mănânce. N-am nevoie de artificii când sunt cu ei. Sunt frumoasă în ochii lor chiar și atunci când nu mă simt. Știu că la un moment dat am făcut în viața asta cel puțin două lucruri bune. Pe repeziții ăștia mici care mă sorb din priviri și pentru care aș muta munții din loc.

Am risispit tot ce era stricat la mine când am ajuns lângă ei. Gândurile erau toate bune de-acum. Și poate că nu fac destule, dar pentru ei e de ajuns. Nu sunt cea mai cea dintre mame, dar când sunt cu ei simt așa, o altfel de iubire. Aproape nepământească. La fel ca toate mamele, cred. Bănuiesc că au ei o putere specială de a schimba oamenii. Au un soi de dragoste care transformă răul în bine și ura în dragoste. D-aia copiii sunt un miracol pe pământ. ❤️

Problemele dentare după naștere. Am avut nevoie de 5 implanturi

Problemele dentare după sarcină. Am avut nevoie de 5 implanturi dentare, care au venit cu disconfort, durere și un cont bancar gol.

Am născut de două ori la distanță relativ mică. Am alăptat și am dat lor de la mine și ce nu aveam. Așa se face că nivelul vitaminei D din corp a ajuns la limită.

Așa că, dacă aveai un început de paradontoză, așa cum am eu, lipsa vitaminei D nu face decât să agraveze și mai mult.

Dantura e o problemă generală la mamele cu multe nașteri și nu numai. După naștere cade nu doar părul, dar mai cad și dinții. Sau se macină, cel puțin. Durează ceva până își revine corpul după naștere.

Așadar, vizitele la dentist au devenit o rutină pentru mine în ultimii ani. Am detectat paradontoza, in faza incipientă. Lucrări permanente nu puteam face încă. Am am urmat un tratament special împotriva ei de mai multe ori. Apoi unul de curățare în profunzime. Medicul paradontolog m-a sfătuit să revin după 6 săptămâni la alt control să vedem cum evoluează gingiile și dacă pot suporta adiție osoasă și implant dentar.

Dar a venit pandemia vieții și am intrerupt din nou avântul pe care abia îl prinsesem.

Bun. S-au redeschis cabinetele, acum era șansa mea.

Dentistul mi-a spus direct că am nevoie de cinci implanturi cu adiție osoasă și alte proceduri complicate pe care nu le mai rețin. Nu prea mă tem eu de intervenții chirurgicale. Doar am născut prin cezariană de două ori. Ce poate fi mai traumatizant de atât?

Am analizat situația și am zis că decât să mă doară de 5 ori, mai bine o dată. Adică m-am prezentat săptămâna asta și le-am pus pe toate. Nu, n-am vândut casa, dar nici mult nu mai aveam. A fost prima dată in viața mea când chiar am strâns bani. Pandemia mi-a făcut bine. City break-ul ăla din Aprilie care n-a mai avut loc, plus situația de urgentă, a rezultat mai mulți bani în cont. Nu suficienți, dar măcar o parte.

Am plecat de acasă cu noaptea-n cap cu gândul la toți oamenii ăia frumoși care râd cu gura până la urechi. Care au încredere și stima de sine level 100. La toți pe care îi admir. Mai ales că imaginea e foarte importantă pentru mine. Ea îmi aduce o parte din venituri, iar dacă nu investesc în asta pe termen lung o să am pierderi.

Am stat pe scaun cam 4 ore. Înlemnisem acolo. Nu m-a durut nimic în timpul intervenției. Doar puțin injecțiile cu anestezic, dar asta a fost la început.

Când am ajuns acasă eram deja umflată puțin. Nu mi-a plăcut faptul că medicul nu prea mi-a dat recomandări de după. Nu stă prea bine la comunicare. Noroc că am net bun. 🙄

La scurt timp a început și durerea. Din 5 implanturi, doar unul mă durea. Dar mă durea, nene. Gheață, lichide multe, antibiotic, calmante, toate pe mine. Și știi când n-ai voie să faci un lucru, că atunci îți vine mai mult? Eh, așa și eu. Mi-era foame. Prin toată durerea, aș fi mâncat de toate ce nu puteam. Lactate nu, alimente tari nu, nici măcar să-mi clătesc gura nu e indicat în prima zi. Sunt unele cheaguri de sânge care nu trebuie îndepărtate, pentru că pot provoca hemoragii.

Acum e a treia zi deja, de când le-am făcut. Tot umflată? Tot umflată. Tot cu durere? Tot cu durere. Dorm cu pastilele la cap. Arăt într-un mare fel, dar nu vă arăt. Acum mă duc să mai iau o pungă cu gheață din congelator. Mă scuzați. Ne mai auzim, dacă scap.

A, un sfat mic dacă se poate. Mergeți la dentist din timp, oricât de mică ar fi problema voastră. Decât să te coste o avere la sfârșit, când nu se mai poate face nimic, mai bine le rezolvi din timp.

Nu suport să văd copii obosiți și adormiți prin restaurante

Mă aștept și la hate inutil când declar asta: nu suport sa văd copii obosiți și adormiți prin restaurante.

Eram la restaurant. Lângă masa noastră, o familie cu 2 copii. Vârstele lor aproximativ 2 și probabil 4 ani. Destul de târziu pentru ei, ora la care eram. Cel mic a plâns mai mult de o jumătate de oră. Avea suzetă, îi mai cădea, o mai spălau, o puneau înapoi în gurița celui mic, vizibil obosit. Celălalt, mai mare atent la telefon, nu-l mișca nimic. Nu vedea, nu auzea. Părinții destul de relaxați.

Dacă mă intrebi pe mine, poate prea relaxați. Cât timp a plâns, a plâns și inima în mine. N-am putut să mănânc. Mi-era greu să mă concentrez la altceva. Simțeam oboseala copilului. Poți să o iei pe Ana de lângă copii, dar nu poți sa scoți mama din ea niciodată. Simt și gândesc ca o mamă oriunde m-aș duce. Sentimentul ăsta de nevoie de protecție pentru cei mici a fost extrem de puternic toată seara.

Nu înțeleg cum puteau fi așa liniștiți părinții. Copilul a plâns mai mult de 30 de minute, până a adormit pe scaun singur. Cu lacrimile încă pe față, tatăl se uita pe telefon, mama fuma, copilul a adormit suspinând.

Puteți să mă contraziceți cu orice pretexte. Că n-au cu cine să-i lase. Că trebuie să mănânce și ei. Că trebuie să trăiască și ei. Sunt total de acord. Dar dacă rămâi piatră la lacrimile unui copil, care e obosit și cere somn prin toată ființa lui de 2 ani, atunci nu știu ce să cred.

Am fost amărâtă. Nu e posibil să ții copilul chinuit în așa condiții. E prea mic pentru asta. Respectă-i nevoile. Chiar nu putem să avem răbdare până mai cresc puțin?

Orice mi-ați spune, cu ce au făcut nu sunt de acord. Cina se ia mai devreme când ai copii. Pentru cei mici calitatea somnului e vitală. În creșterea, dar și in dezvoltarea lor. Altfel te înțelegi cu un copil relaxat, care a dormit suficient, într-un mediu prielnic. Altfel te înțelegi cu un copil care a adormit plângând, pe două scaune unite într-un restaurant cu o gaură în tavan, unde toți fumau, iar muzica live suna destul de tare. Copilul ăla a strigat cu toată puterea lui după brațele mamei. A țipat destul de tare încât să atragă atenția tuturor celor din restaurant. A strigat după un mediu în care s-ar fi simțit în siguranță, până a obosit și a adormit cu suspine și cu lacrimi șiroind pe obrajii lui mici. M-am simțit atât de rău. Nu am putut face nimic. Era la decizia alor lui. Care se prefăceau că totul e în ordine.

Când am făcut copii am luat în calcul și sacrificiile. Nu-l faci dacă nu ți le asumi. Nu-l faci dacă vrei să trăiești in continuare ca și cum nu l-ai avea.

Cred că mai mult de patru ani nu am mers la nicio nuntă, la nicio petrecere. Am știut că nu am pe nimeni să rămână cu ei, am rămas eu. Decât să-i culc pe scaun în restaurant, mai bine stau acasă cât e necesar. Și gata, că deja m-am amărât suficient.

Am plecat cu puțin până în ora 23. Ei au rămas acolo. Nu se grăbeau. Nici nu mai aveau de ce. Copilul încă trăgea din suzetă când începea trupa să cânte.

Alertă! Părinți fugiți de acasă la aniversarea căsătoriei

Alertă! Părinți fugiți de-acasă la aniversarea căsătoriei în Argeș. 😊

Mie cel mai mult pe lume îmi place să stau cu copiii mei. Tot timpul mă vait că nu am timp suficient pentru ei. Și totuși i-am părăsit pentru câteva zile. Așa cum obișnuim de mulți ani, în August ne luam lumea în cap și mergem ca oamenii mari și fără griji să petrecem până noaptea târziu.

S-au împlinit deja 12 ani de la căsătorie. N-am vrut să fac mare haz din asta, dar tot am făcut. Nu știu cum se face că fără să vreau mereu petrecem cu fast.

Am redus cheltuielile la minim. Sau cel puțin așa mi-am propus. Rochie nouă n-am avut, doar de plajă una făcută de soacra mea. Care nu se pricepe la croit, dar n-a mai scăpat de mine, săraca. O prietenă mi-a dat o rochie albă în urmă cu câteva săptămâni, p-aia am purtat-o în ziua cea mare.

Ne-am trezit cu noaptea în cap și-am plecat la drum. Copiii bine mersi la țară la mama, nu ne-am făcut griji pentru ei. I-am sunat video în fiecare seară. Era bucuria zilei pentru toți. Ne-am propus să lăsăm deoparte grijile de părinți și am sfârșit prin a vorbi despre ei aproape tot timpul. 😊

Ne-am cazat într-un hotel foarte tare. Am avut gazda perfectă. Decor splendid, piscină curată, mâncare bună. Nu l-aș fi descoperit dacă nu avea soțul interdicție să părăsească țara. Așa am fost nevoiți să descoperim locuri frumoase în România. Și sunt destule, vă asigur. Trebuie doar să le căutăm.

Am mâncat și în stațiune. La restaurantul Hanul cu pește și la restaurantul lui chef Cătălin Scărlătescu. Chiar lângă Alezzi situat, soțul a pus la cale cu ospătarii o surpriză plăcută. Lumânări și artificii la o prăjitură. A fost așa frumos să-ți ureze toți numai de bine. Mâncare bună am mâncat la ambele restaurante.

În ziua cea mare, la micul dejun, de nicăieri a apărut soțul cu buchetul miresei. Mereu apelează la florăria TheMaflower din Constanța. Ne-au făcut și un cadou surpriză, dar și o felicitare scrisă de mâna. Ziua a început bine de dimineață.

S-a gătit mireasa, apoi am mers împreună la biserică. Am mers cu daruri și acolo. Trebuia să mulțumim pentru tot ce avem. Doar divinitatea ne ține uniți și sănătoși. A urmat plaja și cina. Am avut parte de multe ședințe foto. Soțul meu e cel mai talentat. Avem niște cadre superbe.

Intr-o zi am mers din nou la cochilia în comuna Tuzla. Am găsit-o mai frumoasă decât anul trecut. Marea era pur și simplu fantastică.

Am băut vin și am stat la taclale. Am râs mult. Nu avem nevoie de prea multe ca să fim fericiți, iar ăsta mi se pare cel mai tare lucru.

Când am venit la mare, pe drum era să ne strângem de gât. Nu ne trebuie multe nici ca să ne certăm. Ca orice cuplu normal. Că doar n-om fi noi ideali intre cupluri. Dar ne-am împăcat repede, am dat muzica tare și am uitat repede. Ca întodeauna.

Așa bine ne fac plecările în doi. Suntem secătuiți de dorul copiilor, dar încărcați cu energie pozitivă, numai bună de transmis și lor.

Acum stau la piscină, mă mai bucur puțin de vacanță. Urmează o săptămână plină. Am nevoie.

Ce vreau să mai zic? Că sunt binecuvântată să primesc sute de mesaje pe rețelele de socializare. Că îmi amintesc cu drag și de sutele de oameni de la nunta noastră de acum 12 ani. Au venit într-un număr neașteptat de mare. Că bunătatea pe care de acum avut parte atunci și acum sper să vi se întoarcă în viață în mod neașteptat. Vreau să le mulțumesc din suflet celor care m-au felicitat și prin mesaje private. M-au motivat să nu mă opresc din ce fac, că fac bine. Vă iubesc pe toți și declar că nu știu dacă există fericire, dar momente fericite, există. E ăsta pe care îl trăiesc acum.

Îndrăzniți și plecați doar voi doi o zi, câteva ore, o oră. Cât puteți, faceți asta. Face bine la psihic, la inimă și la cuplu.

12 ani de când i-a pus Dumnezeu mâna în cap

Azi se împlinesc 12 ani de când i-a pus Dumnezeu mâna în cap soțului meu. Ce noroc a dat în ziua aia peste el! 😊

Glumesc, pe 16 August 2008 am câștigat amândoi. Poate mai mult, eu.

Nu vreau să fac texte siropoase, deși ar merita. Tipu’ ăsta cu care îmi împart viața la bune și la rele, a fost mereu lângă mine.

Nu e lucru pe pământ să nu mi-l doresc, ca el să nu se zbată să mi-l aducă. Poate decât luna de pe cer, dar și pe aia mi-ar trage o mai aproape când e plină și strălucește tare.

Titlul n-are legătură cu realitatea. Eu sunt aia norocoasă în relație. Tată de excepție, iubit de milioane, prieten de nădejde, el nu zice nu, la nicio tâmpenie de-a mea. Și sunt multe, credeți-mă. Am vrut lecții de canto, am avut. Am vrut excursii și timp pentru mine, mi le-a dat. Am vrut poze, am cu miile, toate făcute de el. Am vrut cursuri peste cursuri și sute de conferințe, m-a dus el însuși. E genul de bărbat care nu se rușinează atunci când trebuie să stea în genunchi ca să prindă un cadru bun.

Când rămânem acasă singuri, îmi pune bigudiuri și dimineața își face griji dacă îmi sta părul bine. Gătește pentru noi, așa cum o fac și eu pentru ei. El e jumătatea mea bună. Și nu o să am niciodată destule cuvinte ca să-i mulțumesc că m-a ales.

Îmi spune cu drag cât însemn pentru el. Se mândrește cu noi, familia lui e totul pentru el. Încă își face griji să nu mă piardă. Chiar și după atâția ani. Și asta înseamnă mult pentru mine. Nu renunță la noi, orice s-ar întâmpla. Așa cum n-a renunțat nici în urmă cu 12 ani.

Așa e el. Bun, prietenos, curajos, empatic, darnic, blând. Cine îl cunoaște știe că nu exagerez cu nimic. N-am auzit vreun om care să spună ceva urât despre el. N-ai cum. Ajută cu drag pe oricine, străinii, oamenii de pe stradă… Dar cel mai mult la el admir curajul. Nu există situație prea periculoasă pentru el. Intră în foc, literalmente, pentru oricine e la necaz.

Că mai sunt momente în care vrem să ne omorâm? Eh, cine nu recunoaște, minte. Toți avem probleme. Toți ne certăm, ne supărăm, spunem vorbe pe care am fi vrut să nu le spunem. Ideea e că am învățat să iertăm unul altuia cu mai multă ușurintă. Suntem oameni, până la urmă. Suntem supuși destinului, nimeni nu știe ce va fi. Așa că dacă iubești , nu renunța. Dragostea sinceră e atât de rară!

S-au opus mulți nebuniei noastre atunci când am decis să ne căsătorim. Poate eram prea imaturi, poate eram prea orbi, o fi zis. Dar eu cred că dacă dragostea e reală, nu se termină niciodată. Ea se transformă, crește, capătă alte forme, dar rămâne. Și știu că din asta au ieșit multe lucruri bune. Cel puțin două, copiii noștri frumoși.

Acum 12 ani mă lua de acasă cu o limuzină și cu alai mare. A spus mereu că sunt prințesa lui. M-a făcut să mă simt așa aproape în toate zilele de când suntem împreună. Azi o să dăm grijile la o parte, o să dăm muzica tare și o să conducem fără o destinație anume. Exact ca atunci când ne-am căsătorit. Nu știu unde o să mă ducă viața, dar dacă e el lângă mine, știu că o să fiu fericită.

Am avut o viață cu de toate lângă el. Și nu regret nimic. Poate decât că trece prea repede.

Mini-interviu cu soțul meu despre alăptare

Am alăptat 4 ani la rând. Am încheiat alăptarea cu multe regrete. A fost poate, cea mai frumoasă perioadă din viața de mămică.

Am plecat la cursuri la București 3 săptămâni când am pus capăt la tot ce a fost frumos cu țiți. Țin minte și acum durerile de sâni. Dar mai ales pe cele interioare. Niciodată nu mi-am imaginat că o să fie așa de greu. Mai greu pentru mine decât pentru băiețelul de 2 ani rămas acasă.

Mi-au rămas cu multe amintiri din perioada respectivă. Mirosul de lapte cald pe obrajii lor. Dragostea cu care căutau sânul. Liniștea din cameră din timpul alăptării. Magia neștiută cu care reușeam să-i adorm în câteva minute. A fost prea frumos.

Părerea lui despre alăptat

Am fost curioasă să știu și părerea tatălui despre alăptat. Așa că am decis să-i pun câteva întrebări despre cum a perceput el toată treaba asta.

A: – Ce ai putea spune tu despre alăptare? Știu că e un subiect mai feminin, dar vreau să știu părerea ta.

G: – Pentru mine e un subiect sensibil. A fost o trecere rapidă de a înțelege sânul ca hrană. Brusc, au devenit ai lor. A fost gingaș să-i văd câta nevoie avea de ei. Am înțeles repede că e mai comod pentru toți să alăptezi. Eu puteam să dorm liniștit noaptea, ne deplasam fără prea multe grijii, știind că laptele e cu noi în permanență. Nu e de neglijat nici partea materială. Când laptele praf poate costa o avere. Și câte nu sunt necesare atunci? De ce să mai dai banii pe ceva artificial, când poți oferi formula ideală oricând, oricât?

A: – Cum te-ai descurcat cu bebelușul prima dată când ai rămas singur?

G: Pff! Nu știam de unde să-l apuc. Îl hrăneam cu seringa sau cu lingurița. Am și acum filmulețe cu începutul ăla. Mi-amintesc că știam încă din spital cum să-i fac băiță. A fost ceva natural. Am citit mult despre ce trebuie să facă tatăl. Știam deja ce mă așteaptă. La al doilea copil fost mult mai ușor.

A: – Pompa de sân este un aparat, o invenție, care și-a făcut loc în viața fiecărei familii cu copiii. E de un real ajutor în perioada alăptării proaspetelor mămici. Cum percepi această invenție? Îți mai amintești cum ai ales-o pe cea potrivită?

G: – Doar mă știi cum sunt cu gadgeturile. Iau tot ce e mai bun și mai inovativ. Nu plec la cumpărături neinformat niciodată. Când aveau pusee de creștere, ori mânca prea mult, ori deloc. Pompa te-a ajutat pe tine mai mult. Să te ușurezi de surplus și să lași în frigider papa pentru când o să pleci. Nu cred că mă descurcam fără laptele preferat al puiului. Cred că trebuie luată in calcul încă de când e mama gravidă. Măcar sa le ai pe toate acolo și să nu-ți fie de folos. Dar nu cred. O să ai nevoie oricum, de o pompă de sân.

Implicarea tatălui în hrănirea bebelușului creează o relație aparte de atașament între cei doi.

Inițial n-am crezut că o să accepte să raspundă. Apoi mi-a spus să răspund eu pentru el. Ce, mă? Cum sa fac asta?

Apoi, intr-o seară, după ce am culcat copiii, l-am tras deoparte în sufragerie și asta a fost. A fost sincer și deschis așa cum obișnuiește el să fie în discuții.

Relația de atașament tată-fiu s-a întărit în timpul în care el a rămas singur acasă cu bebelușul. Porția mică de hrană cu care era obișnuit nou-născutul a fost primită cu bucurie. El s-a simțit cu adevărat de folos că poate ajuta la asta. Practic ăla era momentul lor de care se bucurau împreuna. Ulterior, ne-am dat seama că asta chiar a contat pentru ca el să-și dezvolte latura de părinte și de ocrotitor al familiei.

Săptămâna Mondială a Alăptării aduce prin brandul Nuk o pompă de sân cadou cititorilor mei. Nuk a susținut întodeauna alăptarea, iar stocarea laptelui matern cu ajutorul pompei de sân oferă prilejul tatălui de a hrăni și de a se ocupa de masa copilului. E timpul să aducem în vizor rolul pe care îl are tatăl în dezvoltarea bebelușului, dar și să transmitem mesajul că și tatăl trebuie să fie informat: mama alăptează, tata se informează.

Lasă aici pe blog, pe Facebook sau Instagram un comentariu despre alăptare, iar dacă ai cunoștințe cărora le-ar fi de folos, dă vestea mai departe. 😊 Eu o să ofer cu drag o pompa de sân Nature Sense de la Nuk.