Viața de student (bătrân) online

Viața de student online e grea.

Ce m-o fi apucat și pe mine la vârsta asta cu facultatea, habar n-am.

Am îmbătrânit în niște școli. Acu’ când eu sunt mai dezorientată decât ăștia mici cu școala online. Nu știu alții cum sunt, dar ei nu pot fi atenți toate orele. Își pierd concentrarea, se fâțâie, se întind, vor la toaletă, le cade pixu’ din mână, nu notează temele… și aș putea da exemple la nesfârșit. Ca să nu mai zic că ăla mic a învățat să scrie și să citească (mai peltic așa) prin ecran. Dar asta e. Eu sunt mulțumită că tot au învățat ceva. Nu pot să le cer să fie ca restul. Deși, aici cam mor de necaz. Alții cum pot și voi nu puteți? Dar, fiecare cu felul lui. Ai mei n-au stare. Îi iubeste mami și așa agitați.

Așa, să trecem la oile noastre. Azi de dimineață, vorbesc cu ei. Mămica are examen, am nevoie să mă ajutați, să faceți liniște o oră și să nu mă strigați sub nicio formă. Am zis că e totul înțeles. Am băieți mari, înțeleg ei ce vreau de la ei.

Și încep frumos examenul. Camera și microfonul pornit. Examen oral. Emoții n-aveam. Ăștia de vârsta a doua nu mai au. Le-au folosit pe toate la celelalte facultăți.

Așa, revin. Pe la mijlocul examenului intră peste mine ăla micu’ foc și pară și începe să țipe:

⁃ Mami, George mi-a luat-o pe Ela și mi-a aruncat-o pe șifonier! (n.r. Ela, elefănțica de pluș)

Cred că am închis microfonul la secundă. Am crezut că intru în pământ de rușine. Mă uitam la el și la laptop și nu știam dacă a auzit cineva. Atunci am început să îmi amintesc ce sunt alea emoții. Am transpirat instant, am rămas mută.

Am început să-i fac niște semne cu ochii, mai mult, cu o mână pe sub scaun, ceva surdo-mut gen. Ce să mai, a țipat puțin apoi a plecat. Profa nu și-a dat seama ca am închis microfonul, eu am scăpat basma curată.

Până seara au rupt clanța, s-au încuiat din greșeală în cameră, au plâns de 7 ori și mă opresc aici. Să nu dau tot din casă.

Cine zicea că e ușor să stai acasă cu copiii? Sau cine zicea că examenele online sunt floare la ureche? Eu nu, vă zic cu mâna pe inimă.

Acum mă bag la somn, mă pregătesc pentru mâine dimineață. Cred că nu le mai explic de data asta, o să-i țin lângă mine… legați. 😂

Karma is a b…

Karma is a b… și continuați voi. Mai mare adevăr ca ăsta n-am mai auzit.

Mereu am fost o tipă pozitivă. Și mereu mi s-au întâmplat chestii nasoale. Bănuiesc că multora li se întâmplă, nu sunt vreo specială. Am pus pe seama destinului de cele mai multe ori. Credința aia populară: așa a fost să fie.

Totuși am crezut mereu în Dumnezeu. Toate sunt parte din planurile Lui. Și bune și rele, toate duc undeva fără sa știm de la început unde.

Sunt multe femei care se despart de parteneri, de soții lor, aproape demoralizate. Li s-a spus atât de des că nu se vor descurca fără ei, încât au început și ele să creadă.

Li se spune că nu o să mai găsească niciodată pe nimeni. Că vor îmbătrâni singure. Că ei sunt singurii proști care au putut să stea cu ele. Că vor rămâne pe drumuri, că niciodată n-o să le mai fie așa bine cum le era cu ei.

Ce credeți? Ele își găsesc cu adevărat pe cineva bun, iar ei sfârșesc singuri, exact cum au prevazut pentru ele.

Nimic nu e permanent. Asta nu înțelege lumea. Azi poți să fii cel mai amărât om de pe pământ, iar mâine să îți surâdă norocul. Azi poți să ai totul, mâine nimic.

E și o vorbă: fie roata și pătrată, tot se întoarce ea odată.

Toată lumea discută la un moment dat despre alții. Poți să pretinzi cât vrei că tu nu bârfești, o faci fără să vrei până la urmă. Și eu fac asta. Dar niciodată nu pot să doresc deliberat răul cuiva. Asta e răutatea autentică. Când urăști pe cineva peste normele obișnuite. Și ticluiești planuri, scoți o vorbă, îl jignești direct, îți dă răutatea pe afară.

Asta înseamnă și să scrii un comentariu jignitor prin care să împrăștii ură. Sau poate când vrei să pățească cineva ceva și te ocupi personal de asta.

Cine face așa are o problemă. Și credeți-mă, sunt mulți oameni așa. Mi s-a întâmplat. Până la urmă li s-a întors dublu. Pentru că Dumnezeu nu doarme niciodată. Sau pentru cine nu crede în El, karma is a bitch. 😂

Sora mea, de exemplu, ajută mulți oameni. De fapt, cred ca toate fac asta. Dar una în mod special. Ai nevoie de un raport azi, ți-l face ea. Îți doreai mult o bluză, ți-o cumpără ea. Aude că un om nu are haine? Îi duce ea. Vă zic, mereu i s-a întors binele făcut. Primește bani neașteptat, uneori îi găsește întâmplator unde nu se așteaptă. Binele făcut a venit înapoi la ea înzecit. Mereu când mă sună să îmi spună ce lucru minunat i s-a întâmplat, îi amintesc de binele făcut la nevoie.

De aia nu trebuie să ne îngrijoram prea mult. De fapt, toți ar trebui sa mergem pe drumul nostru fără resentimente. Apoi o să auziți că le e bine și lor. Binele ăla pe care vi l-au dorit vouă, e la ei acum. ❤️

Eu mă retrag, cânt Hora Unirii cu ai mei. Sărbătorim românește azi. Să vă fie bine tuturor!

Dacă nu-l las la jocuri mă urăște. Vi s-a întâmplat?

Dacă nu-l las la calculator mă urăște sincer. Sau poate spune de fapt, altceva?

Aud des asta cu “te urăsc, mami!”. În special când îi limitez timpul la calculator. O să credeți că eu sunt o mamă foarte grijulie care nu-și lasă copiii să beneficieze de tehnologie sau de vremurile pe care le trăim. Ei, de unde, poate că îi las uneori prea mult.

Are 9 ani, iar jocurile pe calculator sunt foarte importante. Înțeleg și de ce. Pandemia ne-a băgat în case. Locurile de joacă sunt închise. Petrecerile pentru copii sunt interzise. Copiii învață de acasă. Socializarea directă lipsește cu desăvârșire. Le rămâne să se audă și să se vadă în jocuri.

La vârsta asta prietenii sunt foarte importanți pentru el. Ei îl acceptă, îl înțeleg, îl cunosc altfel. Vorbesc cel mai adesea despre ce fel de gadgeturi noi vor să-și cumpere, fac planuri de viitor, amintesc și de restricțiile părinților sau de conflictele cu colegii. Alege să fie cu prietenii lui în detrimentul familiei. Noi ce facem? Facem des greșeala de a-l critica pe el. Când ar trebui intervenit la comportamentul lui, nu la el ca individ.

Îl văd câteodată că închide ușa de la camera lor. Are nevoie de spațiu personal din ce în ce mai mult. Are nevoie de intimitate. Vrea să înțeleagă repede sensul vieții și să se facă mare imediat.

Băiatul ăsta chiar se face mare, cu fiecare zi ce trece. El însuși încearcă să ne spună asta. Prin toate faptele lui.

Ce vrea de fapt să spună atunci când îmi spune că mă urăște? Că are nevoie de mine. Și că dacă nu sunt lângă el acum, mâine s-ar putea să fie prea târziu.

Mergem la pârtie de câteva zile. Suntem la munte și multe ore le petrecem afară. Am făcut îngerași în zăpadă. Am băut ciocolată caldă cu bezele. Am râs de ne-am prăpădit. Ne-am făcut poze, ne-a făcut poze. Abia așteaptă ziua de mâine să repetăm distracția. Când își petrece ziua acasă și când stă pe jocuri nu îmi spune niciodată că ziua asta a fost perfectă. Pe când, atunci când suntem împreună mereu spune cât de bine s-a simțit.

Copiii nu-și vor urî niciodată părinții. Oricâte critici le-am aduce. Ei se vor considera pe ei înșiși insuficienți de buni. Pretindem adesea de la ei respect. Pe care nu-l câștigăm de cele mai multe ori. Doar îl cerem, mereu, la fiecare faptă greșită. Îi criticăm mai mult decât îi încurajăm. Poate la furie le spunem lucruri urate câteodată. Poate țipăm și nu-i lăsam sa ne explice. Ei duc mai departe asta. Suntem responsabili de fiecare cuvânt urat adresat. Comportamentele pozitive sunt foarte ușor date uitării. Insistăm pe greșeli,fără să căutam cauza lor. Ei ne spun asta ori de câte ori credem că face ceva intenționat.

Băiatul meu nu mă urăște, doar are nevoie de mine. El încearcă să-mi atragă atenția, nu să mă enerveze. O să-mi tot repet asta. O să-i arăt respect și o să-l tratez ca pe prietenul meu. Un prieten pe care vreau să-l am toată viața.

Studentă din nou

Studentă din nou, șoc și groază!

“Mulți au avut aptitudini extraordinare, însă, fiindcă n-au avut curaj, ei au trăit ca niște morți…” spunea Nicolae Iorga. Nu e despre mine, citatul, doar îmi place cum gândea o personalitate a vremii în urmă cu mulți ani.

Nu zic că oi avea eu niște aptitudini nemaipomenite, dar nici nu vreau să trăiesc ca morții. D-aia eu, la vârsta asta, după studii postuniversitare, mai fac unele, universitare. O iau de la capăt cum s-ar zice. N-am știut cum am terminat prima facultate. Eram poate prea tânăra să înțeleg. Nici de master n-am înțeles mare lucru. Dar să vezi acum ce mă pregătesc. Parcă să zic că am și emoții. Tratez totul cu mare seriozitate. Sper să mă țină până în ultimul an. 😊

E greu, nu zic ba. Știu în ce mă bag. Oare? Oricum, copiii sunt cei mai fericiți de situația asta. Zilele astea am auzit câteva fraze tare dulci, exact ca ei. “Ce face micuța mea?” Sau “Ești cea mai frumușică mamă din lume”. Asta pe lângă tonele de “te iubesc” care curg ca lacrimile mele interioare de bucurie la auzul lor. Urmează o perioadă grea. Sesiunea. Am încercat să fiu la zi cu tot ce am ratat până acum. Asta a însemnat zeci de pagini scrise, exerciții de rezolvat, teme interminabile, referate și portofolii. Și n-am făcut decât jumătate din ce trebuia. 🤦🏼‍♀️

E un drum anevoios. Mă bucur de sprijinul oamenilor dragi din viața mea, iar asta îmi dă curaj. Sunt persoane cărora nu aș fi îndrăznit să le cer ajutorul, dar mi l-au oferit fără să fie nevoie să-l sugerez măcar. Nu știu mulți că sunt din nou studentă, dar cei care știu, toți m-au încurajat. Le mulțumesc din suflet. Am pornit cu strângere de inimă la drum, dar trebuie să reușesc.

Înainte mi-era frică și acum am învins-o. Așteptam mereu ceva, dar acum am ales să alerg înaintea ceva-ului.

Vă întrebați probabil dacă mă fac asistentă medicală. Ca asta e la moda acum. Ei bine, nu. Sunt destui în școli postliceale și în facultăți care fac asta. E chiar o abundență de așa ceva. Și mă bucur pentru cei care vor să intre în sistemul sanitar. Sunt curajoși.

Și eu pe lângă ei. Pentru că în timp ce unii și-au găsit meseria spre care pleacă dimineața zâmbind, eu încep de la capăt. Dar o reconversie profesională n-a omorât pe nimeni, nu?

Eu urmez altă cale. Sunt optimistă pentru că stă El la cârma vieții mele. Doamne ajută!❤️

Închei anul cu o demisie

Știu, e șocant pentru mulți care știau unde să ma găsească de luni până vineri. De dimineața până seara, aproape doi ani i-am petrecut acolo. Recunosc cu părere de rău că o sa-mi lipsească micile bucurii de acolo. Dar e un capitol încheiat. O experiența frumoasă, până la urmă.

Au fost momente grele când efectiv nu știam încotro să o apuc și cum să mă împart în mai multe locuri.

Cel mai mult o să-mi lipsească oamenii. Socializarea mă făcea să uit de ce mă deranja cel mai mult. O să mă întrebați de ce? Din cauza salariului în principiu. Dacă vă așteptați la o suma decentă a unui angajat salariat intr-o instituție financiar-bancară, întrebați-mă pe mine. Muncă multă, bani puțini. Mulți angajați la bănci din România nu pot beneficia de produsele pe care le vând. Cu orice alt job ai putea, mai puțin dacă ești angajat. Și asta e revoltător.

Strictețea regulilor e absurdă uneori. Înțeleg rigoarea și decența ce o impun astfel de joburi, dar nu pricep metodele de a o impune. Am știut de mult că nu o să rămân acolo pentru totdeauna. Cred că în ziua în care am fost amenințată, cel mai mult. Sintagme de genul: “Mai bine îl servești decât să mănânci bătaie, n-ai văzut ce a pățit tipa de la Pro Tv?” în cazul unui client agresiv, nu țin prea mult cu mine. Prin metoda de abordare se încuraja agresiunea. Cu care nu sunt de acord sub nicio formă ar veni spre mine.

Agresorul învață că doar cu pumnul își face dreptate. Și merge în alte instituții și face la fel. Sau poate într-un magazin în care faci cumpărături cu copilul tău pe care l-ai învățat despre bunătate intre semeni.

E deranjant atunci când oamenii buni, care ar putea face performanță, renunță. Aici nu e cazul meu. Sunt oameni mult mai buni decât am fost eu în domeniu care renunță. Nu se profită de abilitățile lor. Câștigă supunerea oarbă, frica și lipsa de reacție.

Poate a fost un eșec încercarea mea de a fi de folos acolo. Eu chiar am crezut ca pot aduce un nou suflu, ceva, numai ca nu mai am timp de jocuri și de așteptat. Câteodată nu e de ajuns să ai încredere în tine, trebuie ca și ceilalți să creadă că poți.

Renunț pentru că merit mai mult. Dețin abilitați pe care alți angajatori le-ar găsi mai mult decât potrivite pentru alte joburi. Am avut multe de învățat, chiar dacă a fost dificil să înțeleg pe deplin unele comportamente. Nu vreau să înțeleagă nimeni acum că nu respect pe cei de la care am învățat. Sau că arunc cu noroi. Nicidecum. A fost o experiență până la urmă. Am cunoscut mulți oameni și le sunt recunoscătoare pentru tot. Ceea ce am zis aici e altceva. E doar o părere și un of scris pe un site personal. Și vreau să fie tratat ca atare.

Dar am învățat să-mi gestionez efectele eșecului, iar calitățile dobândite în urma lui nu sunt de neglijat. Știu unde trebuie să mai lucrez ca să devin un om mai bun.

Deocamdată am alte planuri. Toată familia mă susține. Nu există ceva mai bun în viața mea decât suportul lor necondiționat. Sunt convinsă că o să fie bine. Nu știu de ce, am eu așa un feeling. Încă pot să o iau de la capăt. De 1000 de ori dacă e nevoie.

Azi a fost ultima zi de serviciu. Parcă nu mi se mai pare așa rea varianta cu “o să mor de foame fără salariu”. 😜 Despre planuri viitoare și în ce proiect am intrat în urmă cu câteva luni o să scriu data viitoare. Sau poate că nu.

Acum mă gândesc cu amar doar la toți cei care mă invidiau că lucrez acolo. Stați chill, nici nu era așa funny. Doar făceam eu să fie.

Sărbători cu liniște vă doresc din tot sufletul. ❤️

Te vaccinezi sau nu, asta ține de educație

Te vaccinezi sau nu, asta ține de educația fiecăruia.

Îmi povestea sora mea acum câteva zile de o prietenă comună care a venit în vizită la ea. A, să nu uit să menționez, cumnatul meu e doctor. Și inevitabil, vine vorba de vaccinul anticovid. Acum, părerea surorii mele, vis-a-vis de covid și vaccin, nu cred că trebuie să o mai discut. Ideea e că părerea ei cu a prietenei nu se pupau. Înțelegeți? Adică una vorbea de conspirațiile mondiale de care îi spusese soțul ei, iar cealaltă care trăiește cu frică în fiecare zi pentru că soțul ei lucrează într-un spital.

Sora mea e foarte insistentă în idei în general. Gen, dacă mergi în vizită la ea, mănânci obligatoriu. O gură, două, acolo, dar nu scapi până nu te servește cu ceva. La fel și acum. A început să-i explice cât de așteptat a fost vaccinul ăsta de toată omenirea. Cât de mult trebuie să ne reluăm viețile. Cât de important e să ne apropiem din nou fără frică. Câți cercetători au lucrat la el. Câți oameni au murit în spitale. Cât de important e să călătorim și așa mai departe. N-a avut chip să iasă cu izbândă la finalul discuției. Prietena a plecat tot convinsă că e o conspirație mondială cu cipuri, tratamente de eradicare a populației și câte și mai câte.

Acum, mi-a povestit întâmplarea și mie. Mi-a părut rău în prima fază că nu a reușit cu exemple clare să convingă de utilitatea vaccinului. Apoi m-am gândit că e ok. Fiecare decide pentru el și pentru ai lui. Nu poți schimba părerile oamenilor adulți. Asta ține de ei. Adevărul e lângă noi. Dacă din ignoranță sau mai știu eu ce motiv refuzăm sa-l vedem, asta e. Mergem mai departe.

Zilele următoare am avut și eu o discuție cu cineva tot pe tema asta. De data asta era vorba că nu se cunosc efectele secundare ale vaccinului anticovid. Adică, în mintea lui era că poți să mori, eventual, în urma lui. Haida! O luăm de la capăt.

Efectele secundare sunt cele obișnuite ca la orice vaccin. Posibil durere locală in locul vaccinării, febră ușoară, oboseală. Trec în maxim 3 zile.

Și într-adevăr, nu se cunosc deocamdată efectele pe termen lung. Dar asta pentru că încă nu a fost nimeni vaccinat de suficient timp (maxim 4 luni – cei din trialul 3). Și este foarte puțin probabil să fie efecte secundare serioase pe termen lung.

Așadar, dacă te vaccinezi sau nu ține strict de educația fiecăruia. Nu putem demonta mituri adânc înrădăcinate de teoriile conspiraționiste. Vin pe diverse canale media și se răspândesc ca gândacii. De ce? Pentru că există anumite persoane care pun răul înainte. Și dacă nu există rău în nimic, atunci îl inventează. Punct. Asta dacă voiați o altă părere a unui blogger. 🙄

Să nu uităm să le spunem copiilor despre Iisus. Crăciunul nu e doar despre Moș Crăciun

În freamătul sărbătorii care stă să vină, toți copiii se gândesc la cadouri. Asociază Crăciunul cu Moș Crăciun. Pentru mulți copii doar asta înseamnă. Să vină moșul și să le lase sub brăduț cadourile.

Noi avem băiat mare. Acum trebuie să se îngrijească și de cele sfinte. Nu mai e mic să nu înțeleagă. N-am uitat niciodată sa le spun despre ce înseamnă sărbătoarea Crăciunului pentru noi creștinii. Știu amândoi cine e Iisus și cum s-a născut în iesle. Aș putea să le povestesc ore în șir despre ce s-a întâmplat cu mai mult de doua mii de ani în urmă și ei tot ar asculta cuminți.

Am ținut de tradiții și de credință de când mă știu. Cea mai semnificativă excursie a mea a fost în Israel. Ei știu asta. Și vrea ca încrederea în Dumnezeu să fie cea care îi ghidează în viață. De aia am insistat ca George să meargă la spovedit. E mare de acum, nu mai poate fi împărtășit fără spovedanie. N-am fost cu ei la biserică, dar mi-au povestit incantați cum lumânările lor au fost puse aproape de altar. Le-a păstrat preotul acolo, iar ei au fost tare mândri.

Pentru un moment au uitat de Moș Crăciun. Au vorbit despre Iisus. Ceea ce sărbătorim noi zilele astea. Nașterea Lui, nu pe Moș Crăciun. Și da, moșul le-a pregătit ceva. Dar nu pentru că au fost cuminți, ci pentru că el le aduce tuturor câte un cadou.

De celelelalte daruri pe care nu le văd, dar le trăiesc, se ocupă altcineva. Pentru sănătate, înțelepciune, bucurii și protecție avem pe Dumnezeu și pe Fiul Lui care se va naște mâine. Cadourile astea sunt mai de preț decât orice altceva. Și mi-aș dori ca toți părinții să le spună asta copiilor lor.

Crăciun fericit! Liniște și pace cu voi și cu cei ai voștri. Familia e cea mai importantă până la urmă.

Voluntariat pe pandemie? Da, se poate

Voluntariat pe pandemie? Da, se poate indiferent de vremurile în care trăim.

Mereu am vrut să ma implic în proiecte de voluntariat. Chiar am fost parte în unele. Am donat munți de jucării, hăinuțe, cărți în tot satul meu natal și la alte comune din apropiere.

Anul trecut defilam pe podium în creații românești pentru copii mai puțin norocoși. Un proiect la care am fost tare mândră să pot contribui. Toată blogosfera a fost prezentă acolo. Am simțit că fac ceva bun și mi-a dat o mare satisfacție personală.

Anul acesta am ales să fac pe cont propriu. Alături de asociația The Social Incubator , am fost mentor de fapte bune.

Anual, aproximativ 3500 de tineri părăsesc sistemul de protecție a copilului, nepregătiți pentru viața pe cont propriu. Doar 1 din 40 de tineri care părăsesc sistemul de protecție a copilului se angajează legal. De altfel, România e țara numărul 1 în Europa în ceea ce privește numărul de persoane traficate.

Scopul meu, în calitate de mentor a fost acela de a îndruma tinerii către un parcurs profesional care să le asigure independența pe termen lung.

Am lucrat cu o fată frumoasă, veselă și foarte inteligentă. Eu am fost aleasă de ea și ne-am potrivit mănușă.

Am avut discuții video, am împărtășit experiențe, ne-am povestit câte în lună și în stele și am rămas prietene. Poate nu e un lucru mare pentru alții, dar pentru mine a însemnat mult. Am fost un ghid in viața ei de bună voie. Am încercat să îndrum așa cum poate mi-ar fi plăcut și mie să o facă cineva atunci când eram de vârsta ei.

Ea e studentă în anul 1 și lucrează în același timp. Știe ce înseamnă greul și nu se renunță ușor atunci când își dorește ceva. E o luptătoare pentru mine. Am avut de învățat mai mult eu de la ea. Așa am văzut relația noastră.

O susțin din suflet pe Florentina în tot ce și-a propus și o să ne întâlnim cât de curând. Promit!

Timp nu avem niciodată, e greu să ne împărțim în o mie de părți. Dar toți putem ajuta într-un fel pentru o lume mai bună.

Au fost seri când nu aveam timp nici să mănânc, dar am făcut o prioritate din voluntariat fără să-mi pară rău. Le-am povestit și copiilor despre cauza asta. Le-a plăcut mult și m-au ascultat incantați. Îmi doresc ca și ei să urmeze drumul voluntariatului cândva. E o ocazie de conștientizare a faptului că noi suntem chiar norocoși. E oportunitate de a face bine fără să aștepți nimic în schimb. Am fost #mentordefaptebune. Cea mai mare împlinire pentru sfârșitul de an. Am făcut ceva care a contat și pentru alții, nu numai pentru mine. Satisfacțiile personale din fapte bune sunt de neprețuit.

Cel mai frumos cadou pentru copiii de toate vârstele + un cod de reducere

Cel mai frumos cadou de Crăciun pentru copii e o carte cu numele lui.

Drama părinților de sărbători: cadourile pentru copii. Toți părinții se confruntă cu indecizia atunci când trebuie să dăruiască ceva copilului. Ne dorim să fie util, educativ, interactiv, de actualitate și interesant.

Eu anul ăsta am găsit ceva care le întrunește pe toate. Când am ajuns acasă cu darurile erau care mai de care să desfacă pachetul. Știam ce ascund acolo, dar am tăcut mâlc. Când au realizat ce e, aproape nu le-a venit să creadă. Râdeau și se împingeau și nu mai podideau cu veștile.

Și-au descoperit numele intr-o carte. Apoi orașul în care locuim. Apoi nu se mai opreau din sporovăit. După un moment s-a așternut liniștea. Cel mare a citit-o pe nerăsuflate. Mare mi-a fost bucuria. Aproape mai mare la cel mic care s-a chinuit o pagină întreagă să citească toate literele. El încă nu le leagă, dar ii place să le citească așa. Nu vă spun de chiotele care se auzeau când își găseau numele din nou. Apoi tati s-a oferit să i-o citească până la ultima pagină. Năzdrăvanul familiei care nu stă locului o clipă, nimic n-a mai zis.

George m-a întrebat seara dacă am scris-o eu. Ce idee a avut! Nu, n-am scris-o eu, deși mi-ar fi plăcut ca bucuria asta mare să fi venit de la mine. E vorba despre cărticele personalizate de către o doamnă minunată. Le găsiți pentru cumpărat aici și cu un cod de reducere de 20%.

Folosiți la plasarea comenzii codul ANNA20 pentru a beneficia de reducere până la data de 20.12.2020.

Numai un story am pus și deja s-au strâns multe mămici care vor să o cumpere pentru copiii lor. Ceea ce nu poate decât să mă bucure. Există din ce in ce mai mult interes pentru educația copiilor de la vârste foarte fragede.

Vă spun sincer, o carte pentru un copil nu poate fi mare lucru. Mai ales intr-o eră dominată de tehnologie. Dar o carte despre aventurile copilului tău, cu numele lui și cu localitatea în care trăiește îl face să trăiască o poveste nemaintâlnită. Stârnește curiozitatea, îl face să urmărească până la final firul poveștii cu mare curiozitate și îl va face să se simtă important și apreciat.

Am spus mereu că numai prin educație o să ne diferențiem unii de alții. Susțin educația în toate formele ei. O să reușim să scuturăm de tot ce-i rău doar cu pași mici spre o lume mai bună. Începeți și voi de azi și dăruiți o carte copilului vostru.

România pentru mine este…

Familia mea

România pentru mine este… și continuați voi.

Pentru unii, România e țara de care au fugit unii unde au văzut cu ochii.

Țara în care tertipurile, banii și gândirea comunistă încă mai fac legea.

Țara în care dacă strigi în gura mare nedreptatea riști să mănânci bătaie.

Țara în care oamenii devin bogați numai încălcând legea la un moment dat.

Țara în care mori la propriu din cauza mândriei celor care nu vor să recunoască lipsurile pe care le avem.

Țara în care bătrânii ies la vot, iar tinerii se plâng.

Țara în care sărăcia te face să urăști propria neputință.

România e o țară abandonată în care nimeni nu mai crede. Toți o părăsesc. Mulți o urăsc sincer. Îi înțeleg.

Pentru mine, România înseamnă familie.

E vorba de amintiri, de bunici, străbunici, de proverbe, de pilde. Amintiri d-alea cu miros de haine înghețate iarna pe sârmă afară. Cu bunici care știau să prevadă viitorul. Cu proverbe care te învață mai mult decât o face televizorul azi.

Înseamnă țara care are de toate și nimeni nu le vrea. Știu și ce îi lipsește: educația. Te mulțumești cu ceva si speri la mai bine. E greu să ceri un salariu decent raportat la studii sau la cunoștințele acumulate. E greu să pretinzi șefului de orice fel să fie lider, nu patron. E dificil să taci și să înghiți sperând că generația următoare va proceda altfel. E greu să rămâi în România când vezi că în alte părți se poate și altfel.

Dar pentru România s-a vărsat sânge. Mult sânge. Al celor care au avut tăria să lupte. Și nu vreau să le pătez memoria urând țara pentru care ei au murit.

România are munte, mare, dealuri, vulcani, câmpii. Are oameni corecți, are femei puternice și bărbați muncitori. Are potențial neprelucrat. Și inevitabil gândul mă duce din nou la educație.

România are 102 ani. Speranța ei stă în educația pe care le-o dăm copiilor noștri acum. Viitorul ei depinde de cum le permitem sau nu le permitem anumite lucruri. Îmi pun toată speranța în ei. Știu sigur că vor alege adevărul în locul minciunii. Că vor înlătura tot răul rămas în ea. Și că ei vor reprezenta generația care va sărbătorii România așa cum se cuvine.

La mulți ani, România!