Acum 11 ani…

Acum 11 ani mi-am ales drumul pe care vreau să merg pentru toată viața.

M-am trezit la 5 de dimineața și m-am dus peste părinții mei să-i trezesc. Parcă îi și văd, somnoroși, gata să-mi dea cu ceva în cap când au vazut cât e ceasul. Aveam emoții cât casa. Haida, trezirea că azi mă mărit.

M-am machiat singură, cum mă pricepeam și eu. Ma certasem cu iubitul fix cu o seară în urmă. Îi zisesem că renunț la tot pentru că întârziase. Întârziase să îmi cumpere un cadou de nuntă aflasem mai târziu. Mi se părea un circ gratuit dimineața când mi-am amintit. L-am mai și bălăcărit degeaba. Aș fi vrut să ma revanșez dar am zis că o să zic da la primărie. Asta era revanșa, sau pedeapsa lui. 😂

Era frumos când a venit să mă ia. Înalt și gătit și eu cu emoții de nici nu mai puteam înghiți. A durat puțin cununia civilă. Am mâncat ceva cu invitații la un restaurant și apoi am plecat să mă gătesc acasă. Am murit de cald.

Curând s-a umplut curtea de lume. Venise multe rude și multe babe din vecini. De bucurie m-am pupat cu toate. Le-am servit cu prăjituri, era ziua mea. M-am ascuns înainte să vină mirele. Păcat că m-a pârât o nepoțica și m-a găsit imediat. Aveam gentuța pregătită cu ruj și oglindă să mă refac la noapte. În curte am plâns. Toți oamenii mă priveau și mie mi se rupea inima. Știam că n-o să mai fiu doar fiica părinților mei. Aveam să fiu nevasta cuiva. Lăsam în urmă copilaria și fetele cu care vorbeam până noaptea târziu. Plăngea și mama și nașa și matușa și toate surorile. Mi-era cald, mă bucuram de toți cei prezenți. Îmi pare rău cu nu puteam opri totul atunci în momentul ăla să le spun cât le sunt de recunoscătoare că iau parte la bucuria mea. Poate că trebuia să o fac.

La restaurant au fost mult peste 350 de persoane cât ne așteptam. Au stat și afară pentru că înăuntru nu mai aveau loc. La dans am tremurat ca varga, eram așa mică pentru tot ce mi se întâmpla… Am fost o prințesă pentru o zi. Am avut limuzină, o rochie așa cum am visat-o eu, croită după dorința mea. Am avut parte de iubire cât să-mi ajungă toată viața. Eu m-am măritat din dragoste.

Acum sunt 11 ani de atunci și sunt sigură și azi că alesul meu mă iubește cu adevărat. Mi-a demonstrat asta mai mult în ultimii ani, culmea. Sper ca fiecare dintre voi să găsescă un echilibru în relație astfel încât să nu fie nevoie să renunți la ce îți dorești cu adevărat. Nu e ușor, e greu rău să trecu prin câte am trecut noi, dar tot aici suntem și după atâția ani. Dacă până acum ne clătinam, acum la nunta de oțel, suntem tari la fel ca metalul. ❤️

Reclame

Plaja Cochilia, locul unde Marea Neagră pare Ocean

Plaja Cochilia, locul unde Marea Neagră pare Ocean e aici în România.

Dacă în Iunie mergem cu copiii mai multe zile în concediu, August e despre aniversarea nunții. Mereu am găsit o bunică disponibilă care să îngrijească vreo două zile de năzdrăvani ca să ne destindem și noi fără ei. De obicei a doua vacanță e în țară, pentru că zilele de concediu sunt pe terminate și nici nu ne dorim plecați prea mult de lângă copii.

Am tot auzit vara asta de plaja din Tuzla, o comună constănțeană la o aruncătură de băț de Eforie Sud. Am vazut niște poze care m-au convins să merg acolo. Drumul e prăfuit, dar scurt. Zic eu, după ce am mers acolo cu decapotabila și am simțit nevoia unui duș ajunsă la destinație. 🤦🏼‍♀️

Marea Neagră acolo nu mai pare neagră. E o amestecătură de culori pe care n-am mai văzut-o nicăieri. Plaja, odată sălbatică, acum prinde contur de civilizație. Totul e decorat cu elemente naturale. Ce mi-a plăcut cel mai mult e îmbinarea reușita de modern și tradițional. Se intră cu rezervare făcută în prealabil, iar taxa e 30 lei în cursul săptămânii și 40 lei în weekend. Asta doar pentru Cochilia, fâșia asta de plajă, pentru că după ce se termină, poți sta liniștit oriunde.

Mâncarea e în principiu pe bază de pește. Doar la o terasa am vazut pui și porc. Sunt câteva terase cu meniul scris pe o tablă la intrare. Simplu, dar bun. Am mâncat zargan cu mămăligă și cartofi pe plită cu brânza. O asociere inedită pentru mine, dar așa gustoasă… Prețurile nu sunt ieșite din comun cum mă așteptam. E de încercat locul.

E liniște acolo, doar sunetul valurilor, fără semnal la internet, cu o carte bună, pun pariu că v-ar plăcea. Mie tocmai îmi cumpărase soțul una cadou, a picat la țanc. Altă dată dansam, cântam, mă distram gălăgios, acum am petrecut potolită. Nici n-am vorbit. A fost altfel. Am citit, ne-am plimbat puțin, am fost mulțumită altfel. Nu pot să explic, poate plaja retrasă, poate cartea, sau anii m-au făcut așa, dar jur că a fost bine.

Plaja Cochilia e frumoasă. Nu m-a dezamăgit cu nimic. Sunt condiții bune, apa e ireală, plaja e curată, ai unde să faci poze bune. 😜 La anul mă întorc.

Stă cu chirie și pune poze de la mare

Azi a venit la serviciu o persoana juridică care a zis că el nu și-a luat concediu niciodată. El muncește zilnic, d-aia are și bani și e juridic, nu fizic. Susținea ideea că dacă vrei să ai, trebuie să muncești, nu să stai de vacanțe. Apoi a început să-i critice pe cei care nu au o casă a lor, că de, în comunism, cine nu are casă = loser. Zicea că nu-i înțelege pe ăștia săraci, cum de locuiesc cu chirie și postează poze pe Facebook de la mare. De parcă la barieră la Fetești te întreabă unde locuiesti mai înainte și abia apoi poți să treci.

Ideea lui despre vacanță era următoarea: înainte să iasă la pensie, la bătrânețe, ultimii doi ani o să călătorească. O să-și ia soția și o să vadă tot ce n-a văzut toată viața. Ce visuri au și unii, mă gândeam eu, aproape plângând la gândul că mi-am prăpădit aproape toate zilele de concediu.

Eu tăceam, dar era o tăcere d-aia înăbușită de poziția în care mă aflam, care nu-mi permitea să vorbesc așa cum aș fi vrut. În fond, clientul nostru, stăpânul nostru. Nu voiam să-l pun pe fugă. Dar ce crezi, am blog și aici zic ce vreau eu.

Era așa mândru de visul asta dinainte de pensionare, încât ai fi zis că i-a prevazut cineva dinainte anii pe pământ. Tare curioasa sunt cum o să suporte călătoria vieții lui la 60 și ceva de ani. Când inima îți dă palpitații, oasele te dor, mâinile îți sunt obosite. Ore cum o să reușesti să vezi lumea cu vederea slăbită? Și cum o să te bucuri de toate frumusețile lumii când o să ai bani, dar n-o să mai fii tânăr? Și apoi cine îți garantează atâția ani pe pământ? Cum poți fi sigur că ajungi la anii aia pe care îi aștepți toată viața? Când viața e ca un fulg și atârna de un fir de ață? Când toate sunt efemere și trec anii ca un nor?

Eu vreau ca toți care stau cu chirie să meargă în vacanță. Atâta timp cât muncesc și își permit să plătească pentru locul lor, din partea mea au liber la concediu. Unde scrie că dacă n-ai bani destui nu trebuie să pleci de acasă? Plecați fraților mereu, mergeți unde vedeți cu ochii, râdeți și mâncați ce vă place. Asta e viața. Și cine are bani mulți, să-i strângă, să facă mai mulți și să stea acasă, să-i păzească.

Povestea mea despre alăptare

Am scris mult despre perioada în care am alăptat. Am înțeles mamele din ambele tabere. Am scris aici. Nu le-am blamat pe cele care nu au făcut-o, deși știu că doar 2% din mamele care nasc nu pot alăpta. Ce n-am spus niciodată e cum am perceput eu alăptarea la ambii copii.

Înainte de a naște, știam că o să alăptez. Nu știam cum, dar îmi doream ce e mai bun pentru ei. Am născut intr-o maternitate care sprijină mamele în alăptare. Copilul a fost lângă mine imediat după naștere. Nu am avut lapte destul când l-am văzut prima dată, cred că la câteva zile după am început cu adevărat alăptarea. Când l-am atașat prima dată, numai bucurie nu simțeam. Durea ca naiba, semn că nu era atașat corect, aflam mai târziu. Nu m-am descurajat, am continuat, cu răni, cu strângeri din dinti, dar cu lapte cât să hrănesc o maternitate. Cine și-ar fi închipuit că o slăbănoagă de 47 de kg poate alăpta cu așa ușurintă. Alaptatul nu are legătura cu fizicul, lapte ai oricum, dacă te hidratezi bine.

Mă minunam de puterea ghemotocului de lângă mine, nu-mi închipuiam niciodată că mogăldeața aia cât lingura are atâta putere.

Apoi am început să văd cât de frumos era. Nu mă făcea o mamă mai bună decât cele care nu alăptau, poate decât mai fericită. Iubeam să se culcușească la pieptul meu și să adoarmă cu lăpticul pe la gură ca un pisoi obosit. Ăla era momentul nostru. Avea un miros dulceag care mă îmbăta de fiecare dată când îl pupam după masă. Niciodată nu m-am simțit mai de folos ca mamă decât atunci când am alăptat. E un sentiment prea tare ca să nu fie încercat de toate mamele. Am încercat să alăptez cât mai mult, știam că dacă o să termin o să pierd cel ceva cu care n-o să mă mai întâlnesc.

După aproape doi ani am plecat la serviciu. 3 săptămâni am urmat un curs și atunci a fost momentul să încheiem alaptatul. Mi-a fost greu. Aici am povestit despre asta. Eram și departe de ei și singură și ruptă de realitate. Dar poate așa a fost mai bine, altfel alăptam până îi lua la școala. 😂

Acum sunt mândră că am putut să fac asta pentru ei. Nu ca să mă dau mare, doar cât să știu că ei s-au hrănit de la mine și când au văzut lumina zilei. Cine a alăptat știe ce zic.

Mi-ar fi plăcut, însă să cer ajutor mai mult. Aveam nevoie. Am crezut că pot și singură și am reușit, nu a fost imposibil, dar tot cred că prea am vrut să le fac singură pe toate.

Acum, voi, cele care urmează să alăptați sau chiar alăptați, aveți șansa să fiți informate. Nu de la oricine, ci de la Dr Jack Newman, cel mai recunoscut expert în alăptare din lume. Consultant UNICEF, autor de cărți, articole, filme despre alăptare distribuite în toată lumea, vine acum la Bucuresti. Conferința “Alăptarea dincolo de instinct”, are loc la hotel Pullman pe data de 31 August. Cine vine din partea mea beneficiază de o reducere de 20% din prețul biletului. E o șansa uriașă pentru mamele care își doresc să știe despre alăptarea prelungită, alăptarea după anestezie, cazurile de reflux, sânii inflamați și alte subiecte la care nu știți răspunsul.

Acum băieții mei sunt marișori, dar tot lângă piept îi culc, iar ei n-au uitat nici acum când trăgeau de bluză înfometați. Ce vremuri…

Ne mor copiii sub ochii celor care ar trebui să-i apere

Am vrut să stau deoparte de subiectul crimelor care au zguduit țara. Am vrut să neg nepăsarea, prostia și lipsa de umanitate a unora. Am răbdat până n-am mai putut. Știu că s-au scris multe despre subiect, iar eu nu sunt genul care să insiste să prelungească tragedia. Dar nu mai pot. Mă doare sufletul, sunt și eu mamă și om înainte de toate. M-am pus în locul părinților fetei și mi s-a făcut rău. Nu am suportat nici gândul că ar fi putut fi copilul meu, dar să trăiesc drama părinților ei?

Alexandra s-a încrezut în țara asta, iar țara a lăsat-o să aștepte. Fiecare om știe că atunci când ești în pericol trebuie să anunți. Trebuie să strigi, să te faci auzit. Pe ea au auzit-o plângând, singură speriată și neajutorată și i-au spus să lase linia liberă. De parcă se anunțau răpiri și violuri la fiecare 5 minute și ea îi ținea din treabă.

Zic așa, singurele modalități de a scăpa din mizeria care ni se desfășoară în fața ochilor sunt educația sau renunțarea, plecarea din țară. Dar Alexandra a știut că atunci când ești în pericol trebuie să anunți autoritățile, a fost educată să urmeze pașii normali pentru ieșirea din pericol. Și la ce i-a folosit că a fost educată? A dat peste niște ignoranți. Cealaltă metodă, de a pleca din țară rămâne în picioare. Dar pământul e plin de români, d-aia de care ai vrut să scapi cand ai decis să părăsești țara. E complicat până la urmă. Nu avem decât să ne încredem tot în educație. Poate nu generația asta, dar măcar cele viitoare să ne scape. Până atunci, rămânem aici privind neputincioși cum ne mor copiii sub ochii celor care ar trebui să-i apere.

Dragi mămici, toate trec

Până să ajung să fac o poza așa cu familia mea am trecut prin multe. Dragi mămici, toate trec.

Chiar dacă acum pare așa dificil să faci față tuturor provocărilor, vreau să știți,

dragi mămici, toate trec.

Poate abia ai venit din spital și ai dureri. E normal, toate am avut, dar trec. In fiecare zi te va durea mai puțin și vei iubi mai mult minunea de lângă tine.

Poate nu știi încă in totalitate treaba cu alăptarea, dar în timp te vei obișnui. Poate acum te furișezi la pătuțul lui să-l vezi dacă mai respiră. Nu ești paranoica, așa făceam și eu. E normal să îți faci griji.

Poate ai momente când crezi că o să înnebunești. Nu o sa o faci. Ai pentru cine să lupți, tu o să fii modelul cuiva de acum înainte. Sunt nopți în care ai face orice să poți dormi câteva ore legate. O să vină și zilele alea. Toate trec. Nimic nu e permanent, nici frica, nici durerea, nici măcar fericirea.

Și cea mai neagră noapte, tot la zi ajunge. Sunt pățită, d-aia zic. Nu-mi mai fac griji că o să se înece, acum îmi fac griji să nu petreacă prea mult timp la ecrane. Nu mai am grija lui să nu cadă, mă îngrijorez mai mult să aibă încredere în el. Lucrurile s-au schimbat și acum îmi vine să râd de mama care eram în trecut.

Într-adevăr, e greu când nu știi ce te așteaptă, dar nu te ține nimeni să nu te bucuri de fiecare zi. Îngerul casei nu trebuie ținut într-un glob de sticlă. El are propriile nevoi, propriile dorințe, nu uita să fii atentă la ele. Sunt doar etape, toate trec, bucură-te de moment.

Am vrut și eu o dată singură acasă

Am suferit mereu de nevoia de singurătate. Casa mea e mereu plină de voci, de râsete, de plânsete, de multe ori.

M-am plâns de lipsa somnului, de o baie în liniște. Am vrut dintotdeauna să am timp să scriu, ce îmi place mie cel mai mult. Am visat la o noapte în care să fiu complet singură și fără griji.

Și na, noaptea aia a venit. Printr-o întâmplare, copiii au fost plecați, tatal la serviciu, iar eu am rămas singură în toată casa. Am intrat pe ușă pe la 8. Am simțit de la intrare miros de singurătate. Nu m-a așteptat nimeni bucuros să mă vadă. Am dat la o parte încălțările copiilor lăsate alandala cu gândul la baia aia fierbinte. Deja casa părea tristă. Mi-am pus vin și am încercat să mă destind. Totuși nu-mi găseam locul. Casa fără copii e pustie. Ce haz au toate astea dacă n-ai glăscioare de pisoi mici?

Am făcut baia și am vrut să scriu. Eram relaxată, încercând să mă detașez de dorul care îmi dădea târcoale. M-a ajutat și bormașina vecinului, de ce să zic? Curând am început să nu-mi mai aud nici gândurile, darămite liniștea. Era greu să scriu, să mă relaxez sau să mă detașez.

Cred că asta înseamnă să fii părinte. Să n-ai liniște decât în gălăgia copiilor. Că nu știu altfel de ce mă nemulțumește situația. În fond, e ceea ce am dorit mereu. Să rămân și eu odată singură acasă. Dar fără ei nu sunt întreagă. Și așa vreau să fiu. Cu ei și cu gălăgie. Nu liniștită și cu dor.

După ce ai devenit mamă e greu să mai redevii ce ai fost înainte. Și parcă ce am fost înainte nici nu mai știu. Amintirile mele au început când au apărut ei.

Tot cu ei vreau să se și termine. Nu îmi imaginez viața fără ei. Nu chiar acum, cel puțin. Simt că nu m-am săturat de ei. Îi vreau cât mai mult lângă mine, iar timpul petrecut împreuna să fie o celebrare a vieții. Să nu-mi pară rău de nimic. Știu că o să plece și o să aibă viețile lor. Dar nu acum.

Așa că, aveți grijă ce vă doriți că s-ar putea să vi se întâmple și să nu vă convină tot vouă. Eu nu mai vreau singură acasă, îmi vreau copiii înapoi.

La ce vârstă lăsăm copiii în prima tabără?

La ce vârsta o fi bine să ne lăsăm prima dată copiii în tabără? Al meu are 7 ani. O fi de-ajuns?

Am ascultat mai multe păreri înainte să ne decidem. „Nu-l lăsa, se pot întâmpla atâtea. Dacă face vreo enterocolită și se deshidratează? Dacă cei care trebuie să-l supravegheze își dau seama prea târziu? Dacă pătește ceva și nu spune de rușine. Știe el singur să-și care bagajul? Să mănânce corect și să facă alegeri sănătoase?”

Dar dacă nu pătește nimic din toate astea și se distrează, am răspuns eu încrezătoare?

La ce vârsta o fi bine să-i dau drumul în lume? La 7 ani e prea devreme? Oare e prea mic? Totuși am avut încredere că experiența asta o să-i fie de folos. El nu e genul să socializeze ușor. Greu îi intri în voie. E introvertit și tot timpul pare trist. Chair și când e fericit. Cine nu-l cunoaște l-ar cataloga puțin depresiv, deși cu noi e cât se poate de normal.

Poate nu știe tot ce e nevoie să plece la drum singur. Dar sunt convinsă că acolo o să învețe. Nu mustrat de mine sau de tati, ci de nevoie. O să-și stabiliească singur limitele, o să învețe să fie mai organizat, o să facă singur tot ce îl rugam eu acasă.

Nu întotdeauna e așa cum speram. În primele zile am vorbit la telefon. M-a sunat și m-a ținut la curent. S-a împrietenit rapid cu colegii de cameră.

Apoi mai ia-l de unde nu e. Era plecat toată ziua, seara n-avea baterie. Nu mai era interesat să-mi povestească ca acasă toate nimicurile. I-am spus să aibă grijă să nu amestece hainele murdare cu cele curate. Ba chiar i-am dat și o sacoșa separată să le pună acolo. Eaa, a uitat complet de ea, a pierdut-o din prima seară. M-a consolat că știe el care sunt murdare și o să le evite.

În pozele de pe wapp am observat că a uitat să-și schimbe pantalonii vreo două zile. Avea niște tricouri închise la culoare. Ma și gândeam, de unde are frate, ăsta tricourile alea sinistre. Parcă îi pusesem numai culori de vară. Lui nu i-a păsat ca eu mă dau de ceasul morții acasă. Și-a vazut de treaba lui. Bine a făcut, că poate dacă mă asculta întru totul pierdea toată distracția.

Spre sfârșit a ajuns să poarte nu numai haine colorate, dar și un zâmbet cât toate zilele. A venit acasă frânt de oboseală. Dar cu atâtea amintiri… nu știa ce să-mi povestească mai-nainte. Era repezit și fericit și avea o însuflețire pe care nu o mai văzusem înainte.

Mi-a spus că nu a participat la un concurs în ultima seară pentru că el s-a gândit că nu are niciun talent. Mi-a părut rău la început. Am crezut că a rămas în urma cu distracția. Apoi m-am liniștit când i-am spus că talentul lui e să fie isteț și mi-a zâmbit sugubăț. N-a fost pregătit. Data viitoare.

Eu mă bucur că am avut încredere în el. L-am lăsat în prima tabără la 7 ani? Am făcut bine? Ce credeți?

Cuplul trebuie să existe și după copii

Cuplul după copii suferă modificări fie că ne dorim asta, fie că nu. Cine spune că nu a întâmpinat greutăți în cuplu după ce au apărut copiii, minte. Ba nu te ajută suficient, ba se bagă el în toate alea, ce face bărbatul nimic nu e bine. E frustrant și pentru el și pentru tine. Ca să nu mai zic că cei mici simt toate animozitățile dintre părinți. Chiar dacă încă nu vorbește copilul, el tensiunea o simte și o preia de la cei mari din casă.

La noi, copiii au apărut după 3 ani de la căsătorie și mulți ani de relație înainte. Asta pentru că eu am vrut mai întâi să ne acordăm nouă un timp al nostru. Să ne adaptăm mai întâi la viața de după căsătorie și apoi să ne umplem viețile cu grijă permanentă pentru alții. Copiii au venit ca un firesc al vieții. Au fost o completare a noastră, a vieții de cuplu. Totuși nu e ușor să reziști ca și cuplu atunci când nu mai e pe primul loc relația voastră, ci micuțul care a apărut dorit în viețile noastre.

Problemele în cuplu apar la scurt timp. Mama are nopți nedormite pe care nu le mai recuperează niciodată. Stresul e mai mare, mai ales la primul copil când nu prea știi ce să faci. Cui îi mai pasă de relația de cuplu în condițiile astea? Oricum iubirea e acolo, nu mai ai grijă de ea.

Totuși de femeie depinde în principal ca cei doi să rămână un cuplu și după copii.

Datoria noastră, a femeilor e să luăm decizii, iar bărbații să le respecte. 😂 D-aia e bine să plănuiești tu o scăpare chiar și de câteva ore în doi, fără copii.

Pentru binele nostru și pentru binele familiei, cuplul trebuie să existe și după copii. Trebuie să existe o portiță și pentru părinți. Că lași copilul cu alți părinți, cu bunicii sau cu o rudă, dacă lipsești din peisaj câteva ore nu te dă nimeni în judecată că ai vrut să te regăsești cu bărbatul tău. Posibilități există, nu cred că dacă îți dorești cu adevărat nu poți ieși la o cafea cu soțul.

Deși eu ies des fără copii, îi plasez la mama de obicei, nu e chiar tot timpul despre noi. Sfârșim prin a vorbi tot despre ei. Facem planuri pentru ei, ne amintim pățaniile cu ei sau râdem de ce năzbâtii mai fac. Așa ca timpul în doi tot cu ei în gând și în vorbă îl petrecem. Dar măcar e ceva ce ne dorim amândoi, avem subiecte comune de discuții și asta nu mă deranjează.

Au fost ani în care nu am mers la nicio petrecere. Au fost ani de zile în care refuzam participarea. La nunți nu i-am cărat după mine, să le stric somnul, să-i culc pe scaune. Dacă n-am avut cu cine să-i las, am preferat să rămân acasă cu ei. Nu vreau să le fac lor rău ca să mă distrez eu. Ieșeam la un film câteva ore câteodată și îmi era de-ajuns. Nu e ușor pentru cuplu când apar copiii. Trebuie doar să încerci să te regăsești și să încerci să te pui pe tine și pe tata pe primul loc din când în când. Stresul se reduce, copiii au părinți mai relaxați, apropierea dintre mama și tata e mai firească și multe alte beneficii.

Așadar depinde de noi dacă aruncăm relația la gunoi sau încercăm să o ținem pe o linie de plutire. Nimeni nu o să vină să te roage să stea cu copiii tăi ca să ieși tu în oraș. Trebuie să găsești singură portița de supraviețuire a cuplului după copil. Și aia cu „nu trebuie să-l mai cucerești după ce a apărut copilul” e o prostie. Nimic nu e permanent, nici măcar relația ta. Nu te culca pe o ureche și fă în așa fel încât toată familia să fie fericită și unită.

Nu suport răutatea gratuită

Ce te costă să fii om? Ce te costă să îți vezi de treaba ta?

Tupeul unora mă face să-mi fie milă de ei. Cât de patetic să te simți ca să fii rău? Să stai să jignești oamenii pe grupuri, să le spui cât sunt de urâți și de săraci. Sau să le atragi atenția că sunt proști și tu deștept. Cât de singur și de trist trebuie că ești ca să îți irosești energia pe comentarii la paginile de Facebook ale emisiunilor de la tv.

Cât de repede trece viața și cum aleg unii să și-o petreacă. Eu sunt șocată. Și nu mă dau sfântă. Toți bârfim la un moment dat. Poate cu un prieten bun, sau fără să îți dai seama. Dar nu să am nerușinarea să mă adresez direct cu tot veninul din cuvinte.

Să împroști răutate gratuit mi se pare cel mai josnic lucru din lume. Să n-ai compasiune de copii sau de bătrâni. Să jignești direct fără perdea, să fii malițios și arogant cu cei mai puțin înzestrați intelectual mi se pare o mârlănie. Și un tupeu fantastic.

Nu poți să jignești oamenii așa. Poate că nu e vina lor că sunt așa. Dar tu n-ai altceva de făcut decât să stai să dai sfaturi?

Eu nu stiu forma mai mare de necivilizației decât atunci când ești rău cu voința. Civilizat înseamnă bunătate, tact, inteligenta emoțională, putere, știință, nu înseamnă numai că știi că trebuie să arunci hârtia la gunoi. Cine strigă în gura mare de defectele altora, ar trebui să-și pună un semn de întrebare. De ce simt mereu nevoia să înfrunt pe cineva? De ce simt mereu că trebuie să fac un rău? Poate veți spune că viața e de vină. Ca ea i-a făcut așa. Nici vorbă, viața e doar un pretext ca ei să-și justifice nevoia de rău.

E normal să fii rău intr-o lume ca cea în care trăim, dar e admirabil să fii bun. Îmi doresc ca toți să încercam să scoatem în față binele din oameni sau din jur. De rău sunt sătulă. Și apoi, să ridice primul piatra cel care n-a greșit niciodată.