In ultima vreme…

Publicat de de Anna Georgescu

Nu am mai scris pe blog. N-am mai găsit timp și putere. Ca să dai mai departe gânduri și trăiri ai nevoie de disponibilitate, de o nevoie de a împărtăși pe care eu nu am mai găsit-o.

Plus că toți s-au deșteptat dintr-o dată. Nu mai găsești un om normal cu care să discuți. Ce aș mai putea spune eu relevant într-o lume plină de psihologi, experți în dezvoltare personală, coachingul fiind în la mare modă, iar citatele pline de “înțelepciune” de pe TikTok în floare?

Un prost nu mai găsești cu care să vorbești. Numai deștepți, influenceri, oameni plini de inspirație. Mereu am spus că internetul nu e pentru oricine, iar acum bag de seamă că tocmai oricine devine drept model. Nici nu mai contează dacă știi să vorbești corect românește, ideea e să ai frenezie și nebunie în crearea de conținut.

Totuși, ideea e că am fost foarte ocupată. Am făcut și lucruri inedite, lucruri pe care nu le-am mai făcut în viața mea. De exemplu: am fost la poliție să deschidem un dosar penal pentru furt (mi s-a furat aparatul de cafea), am fost invitată de către un partid să candidez la primărie, am ținut inspecții cu duiumul la serviciu, iar televiziunea m-a căutat pentru un miniinterviu. Nu pe toate le-am putut onora. Viața mea și a familiei mele decurge într-un ritm dorit. Tânjesc după liniște și aș muri pentru o vacanță. Am obosit fizic și psihic. Nu îmi mai pot complica viața si mai mult pentru că e deja destul de încărcată.

Asta așa ca să nu aveți impresia că dacă am lipsit din social media cu poze gătită sau cu articole pe blog, am stat degeaba și m-am uitat pe pereți.

Bine, în desfășurare exista un proiect aproape de final, ceva care o să ne schimbe viețile în bine. Dar mai bine tac și aștept fericirea să vină, să nu atrag părerile negative ale oamenilor.

Proiectul cu surprize continuă, greoi, pentru că nu mai am timp și pentru că am multe alte priorități acum. Până după jumătatea lunii iulie nu dai de mine. 😁

Am fost sfătuită să nu dispar. Oamenii încă așteaptă să fie inspirați de mine, chiar dacă eu nu simt că mai pot face asta. Și chiar vreau să vă întreb. Sunteți mai mulți care doriți asta? Să știu ce decizie să iau. 🤗

Cât despre copii, cred că ei sunt cei care mă înțeleg cu adevărat. Atât copiii mei cat și cei de la grădiniță sunt o sursă de inspirație și de energie. Sinceritatea se știe, o găsim doar la bețivi și la copii. 😁 Dacă suntem atenți, învățăm multe de la ei. Cred ca faptul că am devenit educatoare la aproape 40 a fost cea mai bună decizie din viața mea.

Deși oamenii ne pot dezamăgi, speranța trebuie să continue. Mereu avem nevoie de un plan de rezervă. Viața nu e întotdeauna așa cum ne-o plănuim, dar într-un final va fi așa cum o dorim cu adevărat în fiecare zi. Puterea gândului e mare, iar până la acțiune și îndeplinire nu e decât un pas. ☺️

Vă îmbrățișez cu dor pe toți.

Semnat: Annazidezi ❤️

Cum e ca educatoare?

Publicat de de Anna Georgescu

“Cum e ca educatoare?”

O întrebare primită des în ultima vreme. Numai că e o întrebare la care nu e ușor de răspuns. Aproape că îmi vine să răspund clișeic:

“Mă bucur că mi-ai pus această întrebare…bla, bla…” 😁

Dar să începem cu începutul.

Prima zi am plecat în grabă. Mi-am pus rochia de bune, cumpărată special pentru prima zi, cu o albinuță pictată pe ea. Am redenumit grupa și am vrut să avem o identitate cu toții. Chiar și îmbrăcămintea mea să reflecte asta.

Grădinița e intr-o zonă în care nu poți ajunge cu mijloc de transport în comun pentru că nu există. Mulți îi zic zona defavorizată. Chiar am fost avertizată să am grijă, de către multe persoane din învățământ. Eu nu aș numi-o așa. De fel eu nu mă tem așa ușor. E doar un sat retras cu oameni ca peste tot. Să zicem. Că intr-o zi un tip a venit cu o boxă pe scările grădiniței să se distreze, dar asta e altă poveste. 😂

Până la urmă e locul pe care l-am ales eu. Se vede că îmi plac provocările, nu? ✌️Am amenajat-o util, atât cât am putut. Prin donații de la Grădinița Topoloveni, cu câteva cumpărături făcute din buzunarul propriu, a prins contur clasa noastră luminoasă.

Dimineața dinaintea deschiderii noului an școlar a fost pe repede înainte. Am trecut pe la școala centru înainte. Doamna directoare, o doamnă drăguță de altfel, a avut grijă să îmi spună ce trebuie să conțină discursul meu. La asta am asigurat-o că mă descurc fără să notez. Era puțin îngrijorată. Așa ca pentru debutanți. E firesc, o înțeleg.

Am 18 copii minunați. Am creat o legătură din prima zi. Trebuie să o luăm de la lingură și cuțit. Nu au cunoștințe multe. De fapt, cred că sunt indulgentă să formulez așa. Dar după 5 zile, deja simt îmbunătățiri. Adresarea se face corect acum, urmează regulile grupei aproape în totalitate, sunt mai empatici și observ o schimbare reală în comportamentele lor.

Ei sunt atât de frumoși și de inocenți în diversitatea lor, încât mi-e greu să-i descriu ca un tot unitar. Pe scurt pot să vă zic că unul m-a întrebat de unde mi-am cumpărat BMW-ul, ( Mercedes, de fapt), altul m-a visat, altul mi-a spus că sunt frumoasă când zâmbesc, iar altul simte nevoia să ne îmbrățișăm des. ❤️

Pentru mine e un nou început. La care am sperat în ultimii ani și am învățat cât de mult am putut. Pentru ei sunt doar doamna. Și asta e de ajuns pentru mine.

Simt că nu am primit totuși informația corectă. Nu e chiar așa de rău cum se spune. S-a vorbit prea puțin sau poate chiar deloc de satisfacția pe care o simți ca îndrumător prin viața unor suflețele. Mai mult am aflat cât trebuie să muncesc și de ce să mă feresc.

După prima săptămână mă declar mulțumită. Urmează ședința cu părinții, urmează activități interesante, urmează cursuri la care m-am înscris deja. Nu o să mă opresc aici. Continuăm și cu surprizele (la propriu și la figurat), cu activități frumoase pentru albinuțele mele și cu dorința de a schimba ceva oriunde ajung. Cât de mic acolo, tot e ceva. Măcar să știu că am încercat.

P.S: pentru poze acordul părinților a fost acordat. 🙏🏼 Asta a fost prima grijă când am discutat cu ei. 🤭

Muzica noastră e Cristina

Publicat de de Anna Georgescu

Prima întâlnire cu muzica a avut loc în bisericuța semiîngropată de acasă. Acolo am auzit pentru prima dată oameni care se bucură de cântec. Un cântec bisericesc pe care oamenii îl cântau tare și cu un ecou care răsuna tocmai până în sufletul meu. Închid ochii și simt mirosul de tămâie. Îmbietor, dulceag și tare uneori, asta e amintirea mea despre muzică simțită și trăită.

Am fost a patra fiică a părinților mei. Nici mama și nici tata nu a avut vreo legătura cu muzica. Și totuși, la îndemnul unui unchi din partea mamei, căruia i s-a părut că una din noi are ureche muzicală, una din noi a studiat asta. A plecat devreme de acasă. Avea 7 ani și urma să locuiască în București la internat. Liceul “Dinu Lipatti” a inițiat-o în pian. Drumul ei a fost mult diferit fața de al surorilor rămase acasă.

Ușor geloase de câte posibilități i se deschideau locuind acolo, am admirat-o mereu pentru libertatea de care se bucura. Eram mici. Atât de neștiutoare. Nici nu vreau să mă gândesc la suferința unui copil care a trebuit să plece de acasă, să doarmă într-un pat străin și să cunoască alt mediu decât cel în care trăise. Faptul că părinții strângeau constant bani, doar pentru ea, ne orbea prostește.

După liceu a urmat Conservatorul. Și-a luat și un doctorat în dirijat, pe urmă. Anii ne-au readus-o acasă pe Cristina. Același chip micuț pe care îl știam de mici. Numai sufletul i-a crescut. Bunătatea cu care tratează oamenii și mai ales familia, ne-a făcut să ne rușinăm de anii în care o invidiam. Am pierdut o parte importantă din copilăria ei. Nu a fost alegerea ei niciodată. Adulții i-au decis parcursul vieții. Părinții noștri au făcut cum au știut mai bine. Roadele strădaniei lor se văd abia acum. Nici noi nu am fost neglijate, tot mai târziu ne-am dat seama că mama și tata a avut pentru fiecare câte ceva. Și suntem convinse că așa a fost să fie. Să creștem intr-o casă în care în sufragerie era un pian negru. O casă din care răsuna muzică clasică în toate vacanțele de vară. Sunt atât de mândră de ea! Suntem atât de fericite când ne întâlnim toate patru. Acum avem fiecare câte doi copii. Rude multe și familii unite la fiecare sărbătoare. Și totuși, niciuna din noi nu și-ar înstrăina copilul într-un oraș la peste 100 km doar ca să-i decidă destinul. Suntem fricoase, nu ne-am moștenit părinții.

Muzica noastră a fost la Cristina. Muzica noastră este Cristina.

Născut de Ziua Internațională a Fericirii

Publicat de de Anna Georgescu

În urmă cu 9 ani eu nășteam de Ziua Internațională a Fericirii. Era soare și bucurie pe afară, dar și prin inimile familiei noastre. Se născuse un copil curcubeu.

Se pune lângă mine în pat. Zâmbește fericit înainte de somn, bucuros că mami nu-l lasă singur încă. Poate anul viitor. Așa am zis mereu. De la anul, vei adormi singur. Dar nu mă lasă sufletul. E temător, își înfrânge greu fricile.

Mă atinge pe obraz, pune capul pe umărul meu și vorbește. Cât vorbește, Doamne! Că de asta și intrăm mai devreme la somn, să-i lăsăm timp să ne povestească nimicurile lui atât de importante pentru el la 9 ani. Apoi cere iar apă, iar îl învelesc și iar îi spun noapte bună. Se lasă somnul cel greu când pun piciorul în prag și nu-i mai permit vorbăraia. Miroase frumos și e și mai dulce când tace. Poate e de la balsamul de rufe, sau poate e miros de copilărie.

A fost grea adaptarea la școală. Nu degeaba s-a născut de ziua fericirii. Vrea sa le fie oamenilor pe plac, iar copiii de azi s-au făcut mari înainte de vreme. El e altfel, diferit. Le-a trăit pe toate. Și agresiuni și vorbe rele, dar a rămas tot inocent. Tot fericit și plin de bucurie atunci când vine vorba de oameni.

El e din carnea mea. E din sângele meu făcut. Așa cum sunt toții copiii, numai că fiecare e unic. Și îl protejez cât pot, atât cât îmi permite inima. Ea lucrează cu mintea care îmi spune să-i dau drumul.

O să-i dau. După ce adoarme. De la anul.

Îl iubesc cu toată puterea și îi doresc ca viața să îi păstreze mereu blândețea sufletului. La mulți ani sănătoși, Ali meu iubit! ❤️

Internetul înnebunește poporul

Publicat de de Anna Georgescu

Internetul înnebunește poporul acum. Înainte era televizorul, azi moda e alta.

Internetul e plin de sfaturi. Cum să slăbești mai repede. Cum să gătești trei feluri de mâncare din nimic. Ce calități trebuie să cauți la un bărbat/femeie. Cum să faci să ai bani mai mulți făcând mai nimic. Ce să porți, ce să nu porți. Așa se face că pretențiile au crescut din ce în ce mai mult. Bărbații plinuți, care nu fac nimic pentru a avea un corp sănătos, caută femei model cu talie de viespe. Femei care fac multe pentru a avea o imagine ca din revistă. Femeile pe de altă parte, ascultă tot felul de oameni care se cred psihologi și găsesc că cel de lângă ele nu mai corespunde unui tipar pe placul lor. La fel și bărbații. Vor femei îngrijite și gătite toată ziua. Să facă mâncare, să aducă bani, să fie disponibile și să aibă și grijă de copii. Nimeni nu mai vede viața așa cum e. Nu se mai acceptă greșeli, nimic. Toți caută un ideal absolut. Care de multe ori nici nu există. Decât în prelegerile internauților. Sau în mintea celor care îi ascultă.

Internetul e plin de bătrâni. Le-a luat mințile TikTokul . Au găsit un spațiu în care să se exprime, în care nu mai sunt singuri. Vezi femei de peste 60 de ani care apar aproape goale, gata oricând să își arate silueta și să se mandrească cu niște iluzii cum că anii nu au trecut peste ele. Femei cu nepoți și strănepoți care nu au stimă de sine. Sunt bătrâni care fac un așa zis “sport” în casă în timp ce se filmează. Sau mănâncă sau beau nu știu ce fel de licori dubioase. Totul pentru atenție. Totul din singurătate.

Internetul e plin de oameni bolnavi. Oameni care aproape strigă după ajutor prin ceea ce spun sau fac. Mulți îi încurajează pentru propria distracție. Le deschid căi de a se face de râs. De a-i coborî și mai jos în societate. Boala nu mai e tratată. E expusă spre amuzamentul tuturor. Cât de trist!

Internetul destramă familii. Mesajele nu mai sunt nevinovate. Mirajul unei posibile povești cu prinți și prințese prinde tot mai mult. Realitatea e alta, iar când își dau seama, e deja prea târziu. Nimeni nu mai vrea să salveze ceva ce era frumos. E mai ușor să pleci și să crezi că ești mai bun decât cel lângă care ai clădit multe. Greșelile au devenit o normă a ceea ce trăim azi. Toți au o încredere oarbă în ceea ce se aude pe internet. Pui un citat, o melodie tristă cu un filtru cu ploaie și aia e. Te-ai regăsit. E o stare. Cel care a făcut asta a devenit un mentor peste noapte.

Internetul e o afacere. Dacă știi cum funcționează câștigi din asta cât nici nu te aștepți. Dacă ai cunoștințe despre algoritmi și te interesezi puțin, nu ai cum să cazi în plasa celor care deja cunosc asta.

Internetul e plin de copii. Fetițe de zece anișori, multe și mai mici care înjură sau dansează provocator. Totul sub privirile mândre ale părinților. Băieți de gimnaziu care fumează și se laudă cu bijuteriile rudelor mai înstărite. Totul pentru faimă și expunere.

Trebuie să ne trezim. Să filtrăm puțin informația înainte de a urma sfaturile oamenilor care devin cunoscuți peste noapte. E trist să asistăm la “masacrarea online” a bătrânilor. La neputința celor care nu își dau seama cât se râde de bolile lor. Să avem grijă de copiii noștri care au încă mintea crudă. Să avem grijă de bunicii noștri să le umplem golul singurătății cu prezența noastră. Să le mai lăsăm naibii de sfaturi și să facem cum ne spune intuiția. Lumea nu e așa cum pare, nimic nu e așa cum ne arată Internetul.

“Spare”, cartea unui prinț

Publicat de de Anna Georgescu

“Spare” cartea momentului, așa cum am înțeles-o eu.

Am primit-o chiar în ziua lansării. Am fost uimită, m-am bucurat. Voiam să știu exact suflul poveștii așa cum sună ea de fapt.

Am ascultat multe interviuri. Am urmărit documentarul Netflix și sunt o devoratoare a poveștii, dar și a tot ce ține de familia regală a Marii Britanii.

Harry a fost cel care a rupt o barieră. A avut nevoie de mult curaj să facă asta. Curaj pe care l-a găsit la independenta Meg. Sau poate intr-o stare de instabilitate mentală cauzată de stresul postraumatic ca urmare a războiului în care a luptat.

Să fie acceptată soția acriță , divorțată, de altă cultură și cu alte principii, mi s-a părut ceva matur din partea reginei. Ceva puternic, o șansă de a arăta lumii că nu sunt așa “lupi răi” cum se spune. Corul gospel de la nuntă, blândețea și suportul lui Charles, la fel. De fiecare dată când a greșit, tatăl i-a luat partea. Știa cum arată tinerețea și cât de mult poate greși un copil până devine adult. Spune că banii nu erau suficienți. În același timp, avea tot ce își dorea, poate chiar mai mult dacă își permitea și cocaină, drogul bogaților.

Modul în care o descrie pe cea care l-a făcut să-și piardă virginitatea e scandalos. Sexist și nemilos la adresa femeii, recunosc, nu mi-a plăcut.

Copilul lăsat singur prea mult, cel care nu a fost vindecat de moartea mamei, care nu a vrut să fie educat corect, deși a beneficiat de cele mai bune resurse din lume, acela a scris cartea. Nu omul matur care spune că vrea să-și apere familia.

Când spui câți oameni ai omorât în război, practic le pui o țintă tuturor din familie. Nu așa îi aperi. Când rulezi giointuri după ce adorm copiii, nu mi se pare că îi protejezi.

Are dreptate pe alocuri. Chiar cred că i-a fost greu. Dar s-a grăbit spre libertate fără să se gândească prea mult. Și cred că într-un fel regretă. Nu sunt convinsă că și-a găsit liniștea. Nu așa arată liniștea, cum o descrie el. Înțeleg și de ce a scris. Pe de o parte pentru că are nevoie de bani și vrea să își spună partea de adevăr, iar pe de altă parte pentru că știe că n-o să-l contrazică nimeni. Motto: “Nu te plânge, nu explica” al familiei regale, i-a dat încredere.

Plecăciunea descrisă de Meg în documentar și cea descrisă de Harry în carte, nu au nicio legătură una cu alta. Tind să-l cred pe el, ea e totuși o actriță care a exagerat și a vrut să se dea în spectacol. El a spus că a fost naturală și discretă, nicidecum așa cum a arătat ea.

Scena din spital, înainte de nașterea primului copil a fost cel puțin neobișnuită. Camera era înconjurată de lumânări electrice (cele folosite la cererea in căsătorie), iar pe o măsuță portretul mamei decedate. Spune el, decizia lui Meg. Mi-am imaginat tabloul, nu mi-a plăcut. Ce sens avea toată drama asta?

Să fugi de presa care nu-ți respectă viața privată și să mergi în altă țară să te înconjori tot de presă… nu știu ce să zic. O să ajungă să nu mai aibă ce povesti la un moment dat.

Oricum, cartea e frumoasă. Are un aer tineresc. E ceva inedit. Până acum nicio față regală nu a mai făcut așa dezvăluiri intime. M-am pus în locul lui și nu cred că aș fi putut merge atât de departe. Repercusiuni vor fi, dar nu pare să-i pese. Susțin în continuare că îi lipsesc mult rudele de sânge și locurile în care a crescut mai mult de 30 de ani. Caută atenția pe care n-a primit-o când trebuia.

Sper să-și găsească liniștea și să rămână treaz. Are doi copii frumoși și totul depinde de el. Sper de asemenea, să aibă o căsnicie lungă și să ajungă la relații mai bune cu fratele lui. 😊

Mama nu mi-a spus te iubesc niciodată

Publicat de de Anna Georgescu

Mama nu mi-a spus te iubesc niciodată, dar mi-a arătat asta toată viața. Și e în regulă.

Mi-a spus în multe alte feluri că mă iubește. Că așa a știut ea să mă crească. Cu cât a știut a crescut 4 copii cât de bine s-a priceput. A făcut pentru mine și pentru noi mai multe decât au făcut părinții ei pentru ea. Cum noi am evoluat de la ce am primit, așa și ea a încercat să ne ofere mai mult. Atât cât a putut.

N-a spus te iubesc, asta e adevărat. Pentru că nu a știut că trebuie. Sau cum trebuie. I-a venit incomod, prea moale pentru vremurile în care a trăit ea. Nu i-a spus nimeni nici ei. A făcut ce e mai bine cu ce a avut la dispoziție. A făcut bine.

N-a făcut facultate, dar ne-a îndemnat pe noi să absolvim. Nu a fost respectată așa cum ar fi trebuit, dar ne-a învățat pe noi cât înseamnă destul. Limitele noastre impuse oamenilor au fost îndemnurile primite din greșelile tinereții ei.

Nu ne-a lăsat nefericite. Nu a suportat niciodată nefericirea și traiul în doi de dragul de a fi căsătorit. A știut mereu că putem mai mult. Chiar și atunci când noi eram gata să cedăm, să renunțăm la puterea interioară. Era acolo, să îți dea putere și o bucățică de brânză.

Nu m-a ajutat când voiam eu. M-a ajutat când a simțit ea că e necesar. Asta a făcut diferența. Ceaiul ăla cald când mă durea burta lunar. Nu avea medicamente să-mi dea, dar avea șosete cu oțet. Nu avea bani să îmi permit ce aș fi visat, dar mă susținea să îmi urmez visurile să-i pot câștiga din ce iubesc.

Nu a fost fără de greșeală, nu e o femeie cum nu s-a mai pomenit. E mamă din rândul mamelor bune. Și dacă ar putea și-ar da oricând sufletul pentru fiecare dintre fiicele ei. Asta o face deosebită. Ajută, alină, blesteamă când vrea să ne facă să râdem și n-are altă putere, dar fără să uite să se roage să le întoarcă Dumnezeu pe toate.

Dacă le mai aveți lângă voi, mergeți și spuneți-le voi te iubesc. Sigur se vor simți rușinate și nu vor răspunde, probabil. Dar vor simți și o vor și auzi. Ceva ce noi nu am trăit. ❤️

Bine ai venit, dragă 37!

Publicat de de Anna Georgescu

Bine ai venit, dragă 37! Să ai grijă să fii bun și tu, la fel cum a fost 36.

Copiii dorm. E liniște în casă. Nu la fel e și în mintea mea. Gândurile se zbat. Vor să iasă prin mine, în cuvinte, în zâmbete.

Nu sunt bătrână, dar nici tânără mult timp. Și tot mai am timp. Să devin cine vreau, să o iau de la capăt, să merg fără să obosesc. Multă lume mă întreabă unde găsesc energia necesară să fac atâtea? Păi, de unde să știu? Le fac din inerție. Din dragoste de oameni și de frumos. Că de urât e lumea plină.

Zâmbesc când mă gândesc că mi-a pus pe umeri haina pe care mi-o doream de ziua mea. Să fi mers așa cu ea pe umerii și cu ochii în telefon vreo 20 de pași. Că nu mai găsim timp să fim atenți la iubirea cu care suntem înconjurați. Apoi prietena mea și-a găsit de treabă prin țara fix de ziua mea. Tot o formă de apartenență. Că ne știm de la începuturile noastre ca ființe vii.

Am cântat, am dansat, am dat muzica tare, ca în fiecare zi. Mi-am văzut prietenii adevărați și am primit aproape o mie de mesaje. Atâția oameni să-mi spună mie o urare? Mi se pare și ireal ce trăiesc.

Mă cert mereu în gând că nu scriu mai des aici. Nevoia mea de scris e satisfacută prin mesajele de la SURPRIZE. Am găsit un sprijin prin care să bucur zeci de mii de persoane. Poate chiar milioane, la câte vizualizări avem. Și tare mă mândresc când vine vorba de surprize. Că am pornit de jos și prin respect pentru oameni, am ajuns sus.

Sunt recunoscătoare pentru ce trăiesc. Nu e prea târziu. E exact atunci când am avut nevoie. Și din fiecare eșec am învățat unde trebuie să nu mai greșesc. Nu știu nici azi ce vreau să mă fac când o să mă fac mare, dar știu că oricând pot să o iau de la capăt. Nu știi ce se poate întâmpla. Poate o să ajungi să fii mulțumit. Așa cum sunt eu azi.

Vă mulțumesc și mă înclin în fața voastră! Să vă fie viața așa cum mi-a fost mie ziua!❤️

Românii care pleacă din țară sunt lași

Publicat de de Anna Georgescu

Așa am văzut pe TikTok pe cineva zicând: “românii care pleacă din țara sunt lași”. Ceva de genul, că nu sunt suficient de inteligenți încât să își facă aici un rost. Oare?

Nu văd problema așa. De când cu proiectul Surprize VIP am avut ocazia să vorbesc cu foarte mulți români stabiliți în afară. De la SUA, la Africa, inclusiv aproape toată Europa, cei care au decis să muncească acolo, au făcut mari sacrificii.

Nicidecum nu sunt lași. Ei sunt deștepți, mult mai deștepți decât cei care rămân acasă și se plâng sau trăiesc la limita sărăciei.

Sunt puternici și inteligenți pentru că au avut capacitatea de a se adapta la un mediu străin. Au ales fără să țină cont de suflet. Care de multe ori a rămas acasă. Au avut puterea să lase în urmă familii, copii mici, părinți îndurerați. Și nu e ușor. E al naibii de greu să lupți în fiecare zi pentru viitorul lor. Să te lași pe tine de multe ori ca să le fie bine celor rămași acasă. Numai cine a trăit, știe cât de greu e să pleci și să încerci să rămâi întreg la minte, să muncești, să înveți o limbă nouă, să ai obiceiuri noi și să trăiești constant cu un dor.

Dorul nu te rănește fizic. Nu îți curge sânge de dor. Nu-l simți mereu, începi să trăiești cu el și să faci existența suportabilă. Dar te macină zilnic. Și îți inundă ființa când te aștepți mai puțin. Poate să fie o melodie, poate să fie un gust, un clip video, o amintire ascunsă demult în tine. Poate să fie o bucată de brânză așa cum făcea doar mama sau bunica. Un lac în care te scăldai în copilărie. Un prieten peste care ai dat pe Facebook întâmplator. Se pornește așa instant, fără să vrei. Plângi cât plângi și te amărăști și apoi mergi la muncă și zâmbești. Le e ușor? Nu cred.

Oricât am încerca să-i hulim pe cei din diaspora, ei sunt cei cu adevărat puternici. Nimeni nu le știe suferința. Nimeni din cei care îi vorbesc de rău nu a trăit ce au trăit ei. Și în ochii mei sunt oameni puternici. Care își trimit bruma de bani, agonisită cu greu la cei dragi acasă. Poate se vor mai întoarce vreodată. Poate nu vor mai reveni acasă niciodată. Dar dorul și strădania cu care supraviețuiesc zilnic printre străini, îi face să fie eroii neștiuți ai României. Eu care am trăit dorul vostru atunci când le duc părinților voștri daruri, știu ce simțiți. Eu care duc mesaje sincere și pline de dor și dragoste către copii care nu și-au mai văzut părinții de mult, știu ce înseamnă sacrificiul. Eu care plâng de multe ori alături de voi, vă înțeleg. Și vă felicit că aveți puterea asta extraordinară de a lupta cu inima și cu dorul de acasă. E greu, trăiesc durerea voastră și vă doresc din suflet să vă uniți cu cei dragi cât mai curând. Faceți ce credeți de cuviință că e mai bine. Nimeni nu trăiește în locul vostru. ❤️

Hotel Terra Neptun. Da sau ba?

Publicat de de Anna Georgescu

Hotel Terra Neptun. Da sau ba? O recenzie sinceră, neplătită, scrisă de drag. 😊

Pentru că în primăvară am fost în Malta cu băieții, am zis că în vară avem liber în România. Cu toată nebunia de pe aeroporturi, cu zboruri anulate sau întârziate, nu ne-am mai încumetat. Și am zis să ne alegem ceva pe litoralul românesc.

Am ales eu, desigur. Toată familia merge pe mâna mea. Mamaia nu mai era o opțiune, pentru că am fost de multe ori, e aglomerat și nici plaja la mare depărtare de terase nu ne atrage. Așa că am optat pentru Neptun, o stațiune în care nu am mai mers în ultimii 15 ani. Hotelul Terra a fost prima opțiune și cea câștigătoare.

Pentru 4 nopți, 5 zile, am plătit puțin până în 3000 lei doi adulți și doi copii. În preț intra cazare și demipensiune, mic dejun cu prânz. Nu mi s-a părut exagerat prețul, din contră, destul de bun pentru perioada aleasă având în vedere că vorbim despre un hotel de 4 stele în vârf de sezon.

Începem cu ce nu mi-a plăcut. 😊 Hotelul e recent renovat, arată foarte bine, dar mărimea camerei nu a fost pe placul nostru. Nu că acasă am sta în camere de 20m, dar pentru patru persoane, am simțit așa că nu prea avem aer. Dar am trecut repede peste, pentru că nu ne-am petrecut mult timp în ea. Fața de plajă, hotelul nu e așa aproape, dar o plimbare după masă e binevenită. Asta dacă nu alegi să rămâi la piscină unde sunt șezlonguri din lemn, mari și confortabile.

Trecem la ce mi-a plăcut. Au o trupă de evenimente care se ocupă de copii de două ori pe zi: dimineața și seara. Dansează, cântă, fac gimnastică, măcar si câteva minute dacă îi țin angrenați, e perfect pentru părinți. Curățenia m-a uimit. În fiecare dimineață se curăță camera, iar azi copiii si-au găsit plușurile frumos aranjate pe perniță. 😊 Personalul e tânăr și foarte amabil. Cel care îi instruiește, are 5 stele de la mine. 😜

Micul dejun e bogat, nu am auzit pe nimeni să se plângă, sunt multe posibilități, de la fructe diverse, până la ouă, brânzeturi, iaurturi, cereale, mezeluri etc. Prânzul a fost delicios. Nu știam ce să alegem mai întâi. Ciorbe gustoase, pește, pui, porc, delicioase toate. Am mâncat și desert, un mini tiramisu delicios. 😍 Și acum am avut fructe, am început prânzul cu pepene roșu dulce, dulce.

Dacă vă mai zic și că seara e muzică live și o atmosferă caldă și luminoasă în tot restaurantul, cred că v-ați convins.

Îmi place mult aici. E posibil să revenim. Totul a fost primitor. Mărimea camerelor e ceea ce a rămas de când exista hotelul nerenovat. Nu e vina nimănui, așa era atunci, așa s-a păstrat acum. Nu pot acuza pe cineva anume, deși mi-ar fi plăcut un pat în plus. Dar unde să-l punem? Ne descurcam cu cele pe care le avem, e bine.

Nu suntem pretențioși. Nu cerem pe un preț destul de decent, mai mult decât ce oferă acest hotel de 4 stele. Le merită. E suficient și poate și poate chiar mai mult. Acum am terminat recenzia de pe balcon. Văd parcarea mare și gazonul verde întreținut, e bine, mă simt ca acasă aici. Recomand. Se poate și la noi. Bravo! 👏🏼