Sus femeia

Sus femeia e îndemnul meu pentru 2019.

Trăim vremuri în care încă se pune presiune pe femei. Știu, e 2019, o să spuneți că nu mai e cazul, dar realitatea zilelor e că femeile trăiesc într-un mare stres.

Femeia sau feminismul la noi, e tratat ca un moft. Multe femei se ghidează în viața după așteptările pe care le au alții de la ele. Trebuie să ai un serviciu stabil, trebuie să faci copii, trebuie să ai grijă de casă, trebuie să gătești și lista poate continua. Dacă ai 30 de ani și nu te-ai căsătorit e ceva în neregulă cu tine. Dacă nu câștigi destul, înseamnă că nu încerci să faci mai mult. Dacă nu faci curățenie lună, ești leneșă. Dacă te aranjezi prea mult ești superficială.

Femeia e presată de societate să facă din ce în ce mai multe pentru alții și din ce în ce mai puține pentru ea.

Cine are puterea să gândească, păi să gândească. Cine are puterea să schimbe, păi să schimbe. La ce ne folosesc anii irosiți petrecuți după norme, dacă tot ce facem e să supraviețuim? Aici e problema, nu trebuie să supraviețuim. Noi trebuie să trăim. După regulile noastre, nu ale societății primitive. Noi trebuie să trăim fiecare zi puțin mai mult decât cea de ieri. Să ieșim în față și să ne cerem drepturile. Să iertăm mai mult și să muncim mai puțin. Să râdem și să călătorim unde ne-am dorit mai mult. Căci ce folos au banii și munca dacă sufletul e înfometat de libertate. Femeile din 2019 trebuie să spargă barierele cu încrederea în forțele proprii. Ele nu trebuie să aștepte mâine când încă a mai rămas timp din azi.

D-aia îmi place mie să plec așa câteodată. Să-mi supăr părinții care se plâng că nu strângem bani. Să-mi supăr “prietenii” care se plâng de îndrăzneala mea. Să uimesc cu “figuri pe burta goală” oamenii din oraș. Pentru că anii se scurg prea repede ca să mă gândesc prea mult dacă e bine sau rău. Și eu mereu mi-am ascultat instinctul.

Așadar, sus femeia!❤️

Reclame

Mie nu-mi pasă cât de deștept e copilul tău, îmi pasă cât de fericit e al meu

De câte ori mă întâlnesc cu o prietenă care are copil de aceeași vârsta cu al meu, ține să treacă în agendă toate reușitele școlare ale copilului. Cât de mult se pricepe la matematică, cât de mult lucrează acasă, cât de multe laude primește de la doamna învățătoare.

E așa plictisitor. Nu vreau să vorbesc despre asta. Nu îmi pasă reușitele lor, sunt prea mici pentru asta, încă. Ei au doar 7 ani, principala lor distracție e joaca. E bine să-i învățam responsabili și atenți, dar tot în joacă. Și nu vreau să pun presiune pe el. Sa știe din ce in ce multe da, dar in ritmul lui, nu al meu.

Acum e timpul lui, acum e copil trebuie să se joace și învețe tot prin joacă. Și mai presus de asta, vreau să vorbim despre noi, nu despre cine e mai tare dintre copiii noștri. Nu vreau să-l laude doamna, vreau să fiu eu mândra de el când spune buna ziua vecinei. Sau să râdă din tot sufletul cât încă nu știe ce e viața.

E chiar așa greu să ne detașăm de ei? E chiar așa greu să ne gândim și la noi și să nu-i împovărăm cu pretențiile noastre de oameni mari? Evit mămicile care îmi spun cât sunt de grozavi copiii lor. Risc să-i compar pe ai mei cu ai lor și asta e ultimul lucru pe care îl vreau pentru ei. E important pentru mine să-l percep ca individ unic și nu ca un țel în viață. Fiecare are ritmul lui, iar dacă al meu parcurge alt drum diferit de al altui copil nu înseamnă că e mai puțin bun. Sunt convinsă că dacă mă bazez pe fericirea lui n-are să iasă decât lucruri bune din asta. Tot ce face, să fie el fericit. Și atunci o să vină cu bucurie și învățătura și grijile și toate obstacolele pe care le va întâmpina.

Eu vreau să vorbim despre ei ca și binecuvântare, nu ca întrecere. Eu vreau să vorbim despre noi când ne întâlnim ca adulții, despre idei, despre oameni, nu despre reușitele lor. Asta e împlinirea lor, nu a mea. Eu trăiesc pentru ei dar și pentru mine. Așa că… ce crezi? Să-mi mai iau din vârfuri? 🤔😂

5 probleme cu care se confruntă mamele care stau acasă

Am adunat laolaltă 5 probleme cu care se confruntă mamele care stau acasă.

Le stiu de când stateam eu acasă pentru că eu am fost casnică. Nu mi-a plăcut.

Eu nu pot să stau acasă. Nu înțeleg femeile care stau acasă și nu au o ocupație. E confortabil să stai acasă când e copilul mic. Te poți ocupa de el, îl ai sub supraveghere, îi gătești, e confortabil. Dar când trebuie să meargă la grădiniță sau la școala, deja nu-ți mai rămâne nimic de făcut. Poate decât menaj și curățenie.

Eu am rămas acasă aproximativ 4 ani, iar problemele cu care mă confruntam erau din ce în ce mai greu de controlat.

Stima de sine

A scăzut considerabil. Mă simțeam inutilă oricâte lucruri aș fi făcut. Toate femeile păreau mai frumoase și mai interesante decât mine. Le priveam pe stradă și mă simțeam mică pe lângă ele.

Munca

Statul acasă nu însemna că stau degeaba. Eram în parc cu copiii, ori găteam pentru ei sau mergeam în vizită. Făceam din ce în ce mai multă treabă și tot nu o terminam. Când stai acasă, de multe ori, muncești mai mult decât o faci la serviciu.

Oboseala

Simțeam constant oboseala. Făcea parte din mine, ca și acum, deși merg la serviciu și sunt și mai ocupată. Copiii mă epuizau. Încercam să fie bine pe toate planurile și părea că eșuam deși încercam din răsputeri să fie bine.

Recunoștința

Nimeni nu mă înțelegea. Urcam cu un copil în brațe și cu celălat agățat de sacoșele pline cu cumpărături zilnic de câteva ori. Așteptam recunoștință nu știu din partea cui, dar nu apărea deloc. Totul depindea de mine și de cum aveam să abordez viața în continuare.

Nimic pentru mine

Făceam totul pentru ei și prea puțin pentru mine. Credeam că așa trebuie să însemne că ești mamă. Să faci sacrificii și să o iei de la capăt cu zâmbetul pe buze. Nimic mai fals. Nu aveam timp de coafor, unghii sau chestii feminine. Totul pentru casă și familie.

Mă gândeam des la toate proiectele pe care le lăsasem baltă din cauza fricii de eșec. În liceu am apărut într-un videoclip. Atunci de ce puteam și acum nu mai era cale să o scot la capăt.

Totul până intr-o zi în care am clacat. Eu puteam să-mi plâng de milă sau puteam să fac ceva să ies din asta. Și am făcut. Am început încet cu proiecte scurte în televiziune. Drumul până la Bucuresti era obositor cu amândoi copiii după mine. Era prea puțin. Trebuia să îmi fac o rutină din asta.

Am plecat la serviciu. O să spuneți că nu e mare lucru, toate femeile la un moment dat au trecut prin asta. Ei bine, eu am avut curaj și am lăsat copilul de 1 an și 9 luni pe mâna unor străini și am plecat de acasă. Nu a fost ușor să mă adaptez, dar nici foarte greu. Doar un imbold mi-a trebuit. Imbold pe care mi l-a dat viața. Când am realizat că eu pot orice, nimic nu a mai contat.

Acum e mai greu, recunosc, dar psihicul meu e în cotele normale, cel puțin. Vă spun pentru că am făcut teste care să ateste asta. Și nu numai asta. Simt eu că acum contez mai mult. Am mai multă încredere în mine. Zâmbesc mai mult și culmea, am mai multă energie. Îmi cresc copiii la fel, mă ocup de ei nici mai mult nici mai putin decât o fac toate mamele care au un job. Le gătesc, îi spăl, o fac și eu mai des decât atunci când eram doar acasă și toată lumea e fericită. Așadar chiar nu înțeleg mamele care se plâng și stau acasă. Eu vă înțeleg dragile mele, e greu, dar totul depinde de voi.

Când părinții se ceartă copiii plâng

Sâmbăta asta am petrecut-o la summitul Ageless despre conștientizare vârstei și ce putem face să încetinim procesul.

Discuțiile au fost mai mult decât interesante. Foarte multe lucruri despre care nu bănuiam, ne îmbătrânesc mai repede decât ar trebui. Aici ar trebui să amintesc despre “dușmanii” secolului:

1. Zahărul

2. Fumatul

3. Stresul

4. Tristețea

5. Statul pe scaun

6. Soarele

7. Ecranele

8. Izolarea socială

9. Lipsa somnului

10. Fibrele sintetice

Stresul, anxietatea și depresia în care trăim in fiecare zi duc la un moment dat la fenomenul de “Burnout”. E ca atunci când mașina nu mai are benzină și amâni momentul în care vei alimenta. Urmarea acestui fenomen e dezechilibru duce la afectarea sistemului imunologic și mai apoi la moarte.

De aceea trebuie să ne gândim mai des la alimentare: zâmbete, îmbrățișări, socializare, optimism.

E dovedit științific faptul că oamenii care sunt angajați în relații lungi trăiesc mai mult decât cei fără. Totuși în zilele noastre e foarte greu să păstrezi o relație. E nevoie de efort, înțelegere și maturitate de ambele părți. Cel mai des cuplurile se confruntă cu neînțelegeri, certuri și despărțiri. Când sunt și copii la mijloc situația e și mai agravantă. Copilul, deși poate nu vorbește prea multe, înțelege. Suferă chiar dacă nu se vede pentru că el își iubește ambii părinți. Se transmite prin gene, iar din comportamentul părinților preia obiceiuri nesănătoase. Știați că experiența stresantă a tatălui modifică expresia genelor din spermă și maturarea lor?

Copiii cu traume prezente în viața lor au 174 de gene modificate. Cine a trăit experiențe traumatice în copilărie are șanse foarte mari să dezvolte afecțiuni psihiatrice în viața adultă. Așadar părinții se ceartă fără să știe trauma copilului. Sau fără să își dea seama că mai târziu certurile îl vor afecta. Părinții se ceartă, iar sufletul copiilor plânge.

Ce e de făcut? Ideal ar fi să evităm certurile. Cel puțin atunci când sunt copiii în preajmă. Există câteva ritualuri pe care ni le putem însuși ca treaba să funcționeze în cuplu. În principiu ar trebui să petrecem împreună 8 ore pe zi.

– La plecare ar trebui să petrecem cu jumătatea noastră 2 minute pe zi de 5 ori pe săptămâna.

– După muncă ar trebui să discutăm despre cum ne-a fost ziua 20 de minute în fiecare zi/5 zile pe săptămâna.

– Apreciere prin cuvinte și gesturi 5 minute pe zi in fiecare zi.

– Atingeri, săruturi și strângeri în brațe 5 minute pe zi în fiecare zi.

– Ar trebui să programăm o întâlnire romantică de 2 ore o dată pe săptămâna.

– O întâlnire de o oră pe săptămâna pentru a discuta despre relația voastră.

În total sunt 8 ore pe săptămâna. Nu e mult dacă stăm să ne gândim cât petrecem la serviciu. Sunt sigură că dacă am respecta ritualurile de mai sus, tensiunile între soți ar scădea considerabil. Dar cine are atâta timp? Când mai trebuie și teme cu cel mic și joacă, mâncare, curățenie. Totuși copiii noștri ar trebui să fie pe primul loc și măcar de dragul lor ar trebui să ne însușim cel putin câteva din aceste obiceiuri.

Lăsați mamele să doarmă cât mai mult

Lăsați mamele să doarmă cât mai mult ca să vă poată crește copii echilibrați și sănătoși.

Cea mai mare provocare cu care a trebuit să lupt de când am devenit mamă e somnul. Mamele cu mai mulți copii pierd ani de somn pe care nu-i mai recuperează niciodată. Se vede pe ten, în ridurile care crestează fața la fiecare femeie în parte. Lipsa somnului cauzează stres și decizii proaste. Neliniștea se transformă în limitarea răbdării în ceea ce privește copiii și asta nu e bine.

De aceea, eu sfătuiesc mamele să doarmă cât mai mult. La prânz, câteva zeci de minute, poate nu e mult dar e suficient cât să mai capeți puțină putere și limpezime în gânduri.

Bag de seamă că eu sunt defectă. Oricât de devreme m-aș culca, tot obosită sunt. S-au acumulat prea multe nopți pierdute, somnul de noapte nu decurge așa cum trebuie. De exemplu, dacă ma trezesc copii o data, de două ori pe noapte, deja nu mă mai simt bine. Ieri noapte m-am trezit la ei de 3 ori. Ba vreau apă, ba fac pipi, ba mai stai lângă mine. Practic am apucat să dorm mai bine de la ora 3 până la 6 când trebuie să mă trezesc. Abia mă odihneam mai bine când a venit vremea să mă ridic din pat. Aș mânca un somn pe pâine dacă ma înțelegeți.

Poate că mai sunt mame să înțeleagă ce spun eu aici. Că tații care dorm neîntorși nu prea înțeleg de ce mama e obosită mereu. 😜

E greu pentru noi să rezistăm. Așadar lăsați mamele să doarmă cât mai mult. Ele au nevoie de multă odihnă ca să crească prunci echilibrați și sănătoși.

Cât costa o petrecere pentru copii?

Oare cât costa o petrecere pentru copii?

Petrecere pentru copil sau cheltuiala inutilă a fost gândul meu când a venit ziua celui mic.

Când am făcut copiii am luat în calcul multe cheltuieli: scutece, educație, îmbrăcăminte, bani de cheltuială… Mai puțin bani de petreceri de ziua lor.

Cât costa o petrecere de ziua lor? Destul de mult pentru o familie din clasa de mijloc. Merită efortul și banii? Depinde.

Mulți părinți nu sunt de acord cu petrecerile pentru copii. Se cheltuie mult, riscăm ca cel mic să nu-și mai amintească, iar deranjul e prea mare pentru numai câțiva anișori de viața. Așa e. Îi înțeleg perfect. Nu știu cine are de câștigat din asta în afară de copii, câteva ore de distracție.

Cel mic a împlinit 5 ani. Am ales party, normal. De ce? Pentru că eu sunt omul petrecerii, în primul rând, iar Dumnezeu m-a legat de un om care nu se dă înapoi de la distracție. Nu ne dau banii afară din casă așa cum ar crede alții, dar bucuria copiilor noștri e mai presus de buget. Așa că dacă noi iubim distracția, la fel și urmașii noștri.

Am închiriat un spațiu de joacă și am trimis invitațiile. Ne-am limitat la veri, prieteni apropiați și colegi de grădi. Ne-am strâns câțiva, cred că mai mulți adulți decât copii, dar a fost super. Costul unei petreceri de genul acesta pentru 12 copii și mai mulți părinți decât ar trebui, s-a ridicat la 1000 lei. Pentru o țara normală din UE nu e mult, dar când în România salariul minim pe economie sare putin peste 1000 de lei, înseamnă ceva. Așadar nu e ieftin dar nici enorm. Am vrut să se bucure copilul și am reușit. A fost numai un zâmbet și o distracție și el și toată gașca lui. A meritat fiecare efort: am sărit peste somnul de prânz, ne-am agitat cu tortul, am făcut totul pe ultima suta de metri.

Însă, locația a fost curată, personalul amabil, iar noi ne-am simțit ca acasă. Au dansat, au jucat jocuri funny, am făcut poze, am mâncat și am cântat cât de tare am putut.

Mulțumesc mult Dumbrava Copiilor Pitești pentru bucuria adusă micuților noștri. Recomand cu drag spațiul de joacă și cu siguranța o să revenim.

Lawrence Cohen a fost în România și ne-a învățat despre terapia prin joc

Doctor in psihologie din America Lawrence Cohen, a venit la București să ne povestească despre cum putem implementa terapia prin joc in rândul părinților.

Prin joc putem rezolva multe din problemele care apar odată cu apariția copilului: conectare, bucurie, zâmbet, împăcare, aliniere cu nevoile lui,etc.

Conectarea de exemplu, vine din lucruri simple, jocul de-a cucu-bau, pupic de plecare, un salut, o îmbrățișare la plecare.

E un mit in comunicare cum ca dacă o vede pe mama e conectat la ea. Nimic mai fals. Nu suntem gâște sa ne urmam rața, nici pui care sa meargă după cloșca. Suntem oameni și avem nevoie de mai mult de atât. E nevoie de cuvinte și de zâmbete ca să ajungem la inima lor. Și mai greu e să rămânem mereu acolo.

Copiii mereu au dorința mai mare de a se reconecta cu noi decât noi. Există două căi importante de a ne conecta sau reconecta cu cel mic: prin empatizare cu sentimentele copilului și prin joc.

Știu, e dificil după ce vii de la serviciu, obosită, visând la pat și baie caldă să te joci cu copilul. Nu e anormal să simți așa. Trebuie să știe și copilul când parintele are nevoie de o pauză. Fii sincer cu el și soune-i ce simți. Nu in sensul “m-am săturat de joaca”, ci “mami trebuie sa se odihneasca putin”.

Arta ascultării a fost un alt subiect abordat. Când copilul vorbește din inimă, sau când plânge din inimă, nu trebuie întrerupt. Nici dacă ești de acord cu ce spune, trebuie să-l lași să se descarce. Mie mi se pare foarte greu. Nu suport să-l aud cum plânge de durere de inimă sau când sunt de acord cu el. E un exercițiu la care trebuie să mai lucrez și la care trebuie să reflectez mai mult.

A mai spus frumos Dr. Cohen despre limite.

Când ai visat sa fii părinte te gândeai ca o sa fii cel mai bun părinte. Bucuria și mândria de a avea copii era prezenta in noi. Nu ne gândeam niciodată ca va trebui sa impunem limite sau cât de greu va fi sa ne organizăm in așa fel încât totul să fie corect. Limitele se impun foarte ușor atunci când suntem conectați. Deși ne place să controlăm copilul, conectarea e mai importanta și da rezultate mai bune decât controlul.

S-a vorbit mult la această conferința. S-a râs și mai mult. Am revăzut persoane din online pe care le știu de mult timp și am petrecut o jumătate de zi perfectă. Mi-ar fi plăcut să rămân până la sfârșit. Chiar când ascultam metode de joacă și destindere a atmosferei mă simteam vinovată într-un fel. Iată, mă aflam intr-o încăpere cu peste 200 de părinți și bloggeri încercând să-mi îmbunătățesc comportamentul față de copiii mei, când aș fi putut petrece timpul cu ei. Am împărțit ziua pe din doua și am împăcat și nevoia de a afla mai multe despre parenting și dorința de a fi alături mai mult de ei. Am fost perfect. Psihologul acesta m-a distrat mult și m-a învățat multe. Mulțumesc Parenting Academy și Parenting Ads, a fost grozav.

5 ani de când am întâlnit un înger

Acum 5 ani pe vremea asta afară era soare. La fel ca în sufletul meu atunci când am sărutat obrăjorii bebelușului care vedea pentru prima dată lumina zilei.

Cercul iubirii s-a închis atunci când ochișorii ăia mari și vii mi-au întâlnit privirea. Am crezut că am născut același băiețel din urma cu 2 ani. Semănau ca două picături de apă.

Și nu, nu a fost ca în filme. Cu zâmbete și bucurie din prima. M-au durut iar sânii ca naiba când a început să sugă. M-am chinuit să-l îngrijesc de la 8 ore de la cezariană. A trebuit să-l spăl, să-l schimb, să-l alăptez și in același timp să mă lupt și cu dorul de cel care mă aștepta acasă. La 5 zile după naștere am rămas acasă cu amândoi singuri, 24 de ore până a venit tati acasă. A fost greu, practic mă tăram prin casă încercând să-i iubesc cum pot pe amândoi. Cât putea să înțeleagă frate-sau de numai 2 ani?

Acum ochii negri ai sufletului meu e un șturlubatic. Zice taică-său că îi aruncă jucăriile dacă nu le strânge, el zice că poate să le arunce că nu-i mai trebuie.

Într-un moment de introspecție asupra corpului său și-a dat seama că el e pieliu. Wtf? Ce mai înseamnă și asta întreb și eu curioasă? Adică am piele peste tot, tu nu vezi? Aaa, ok!🤔😂

E de o veselie ieșită din comun. El e bucuria casei mele, înger pe pământ, iubirea mea, țucurel, sufletul meu, si câte alte denumiri. Acum că mă uit în urma, prin câte am trecut împreuna, aproape că nu-mi vine să cred. Nu-mi pare rău de nimic. Nici de cât m-am chinuit, nici de nopțile pierdute pe care nu cred că o să le mai recuperez vreodată, de nimic. Sau nu. E ceva de care mă tem. De timp. Că ăsta e nemilos cu noi oamenii. O să-i fure inocența cu fiecare an în care o să-l serbăm. Că el face să pară copilaria o pală de vânt. Că poate anul viitor n-o să mai salute străinii pe stradă cu bucurie nepăsător. Poate o să se rușineze. Poate n-o să mai spună că îl doare inima când îl cert, poate o să trântească ușa cum face la nervi figurantul de frate-său. Dar eu tot o să-l iubesc.

Te iubesc, îngerul meu. Te iubesc așa de mult!

Tu numai de aranjat stai toată ziua?

Aud din ce în ce mai des întrebarea “tu numai de aranjat stai toată ziua?” Păi nu, nu stau numai de asta, vă dați seama. Am doi copii, ei sunt pe primul loc. Am serviciu, am responsabilități și un milion de treburi.

Diminețile mele nu se desfășoară în fața unei oglinzi bine luminate cu zeci de pensule pentru machiat. Ritualul de curățire de dimineața nu durează mai mult de 7 minute. Aproape zilnic ziua mea începe la 6.30. Noroc că mă culc odată cu găinile că altfel nu mă descurcam. Am grija să ne culcăm devreme, să ne putem trezi toți binedispuși.

Am grija mai întâi de băieți. Îi spăl, cu împotrivirile de rigoare, vă dați seama, îi îmbrac și fac pachețel pentru la școala. După ce ies ei pe ușa, mai am la dispoziție 15-20 min să fiu gata. De multe ori 5 minute le pierd degeaba în fața șifonierului. Realizez de fiecare dată că eu nu am haine. 🤦🏼‍♀️

Mă machiez pe marginea patului lângă fereastră cât de repede pot. Îmi dau seama că termin din ce in ce mai repede pregătitul de dimineața. Sunt contracronometru zilnic. Ma simt ca la o cursă cu obstacole. Pe ultima sută de metri aplic sprayul de fixare a machiajului și iau gunoiul de la ușa să-l las în drum spre parcare.

N-am timp de mine. Mă tund de câteva ori pe an, mă vopsesc de două ori pe an și timp eu cu mine, n-am niciodată. Câteodată simt nevoia să mă închid intr-o camera și să rămân acolo cu gândurile vreo 2 ore. Dar ce zic eu e vis. Nu se întâmpla niciodată. Dacă nu sunt acasă cu copii și alergătura, sunt la evenimente, la serviciu sau la conferințe. E un ritm alert, poate prea alert uneori. Călătoresc, onorez invitații, cresc copiii, petrec timp doar cu soțul, am grijă să le fac pe toate. Dacă vrei, reușești. Nu am bonă, nu am ajutor la curățenie, suntem doar noi. Și nu e ușor, deși așa poate părea. Eu nu stau numai de aranjat, am milioane de responsabilități, dar să vorbești de pe margine e ușor.

City break la Amsterdam (poze)

Pentru că mi s-au cerut mai multe detalii legate de city breakul la Amsterdam, în care părinții au petrecut ca adulții, am revenit cu idei de a petrece timpul acolo.

Nu am stat mult, doar un Weekend care deși foarte obositor a fost si foarte revigorant în același timp.

Oboseala de călătorie e cea care îmi place cel mai mult. Dorm în avion, în aeroport, pe scaune, chiar și în picioare dacă sunt nevoită. Mamele stiu despre ce vorbesc. Am ani nedormiți, ce mai contează câteva zile. Am plecat atât de devreme încât m-am machiat în aeroport. 🤦🏼‍♀️

Am ales să aterizăm pe aeroportul din Bruxelles din mai multe motive. În primul rând aveam șansa să vizitam și Belgia, ceea ce nu e de colo. Apoi, prietenii nostru din Luxemburg treceau prin Bruxelles in drumul spre Amsterdam și pentru că distanța între Bruxelles și Amsterdam e de doar două ore cu mașina. Așadar, zborul era mai ieftin decât dacă am fi mers direct în Amsterdam, vizitam și alt oraș și ne vedeam și cu prietenii la jumătatea drumului oarecum. Am găsit acolo niște varietăți culinare pe care abia așteptam să le încerc. Vestitele gofre se găsesc atât ca desert cât și ca fel de principal. Am luat cu fructe, se găsesc la orice colț de stradă, au fost grozave. Îmi vine apă in gură numai când îmi amintesc.

Bruxelles e rece și frumos. Am vizitat până la prânz muzeul berii, muzeul ciocolatei, vestita fântâna cu bebe care face pipi 😂 și am ajuns în Amsterdam fix când ne puteam caza la hotel. Am ales un hotel basic de 4 stele Hotel Mercure la marginea orașului căruia nu i-am acordat prea multă atenție. Urma să ne petrecem doar noaptea acolo, așa că nu avea rost să ne batem capul cu stele, condiții și alte pretenții.

Am vizitat muzee, am străbătut Cartierul Roșu de mai multe ori și am mâncat cartofi cu cașcaval și sos.

Dacă vreți să încerci totuși și ceva mai „tare” dacă mă înțelegeți, treceti pe la Green House, o cafenea în care toată lumea fumează. Nu e nevoie să intri și să consumi, e suficient să intri. La ce fum e acolo, ieși vesel după doar câteva minute. 😂

Sâmbăta seara am petrecut-o la înălțime. La etajul 17 al unui hotel fancy într-un restaurant chic cu o priveliște uimitoare.

A fost o experiența. Nu cea mai tare din viața mea, pentru că Egiptul rămâne în top, dar pentru o escapadă fără copii, Amsterdam e cel mai potrivit. Am gustat plăceri interzise, am dormit mai puțin și am dat activitatea ceasului peste cap.

Am obosit și ne-am odihnit în același timp.