Sunt prinsă între plata facturilor și doar o viață am

Sunt prinsă între plata facturilor și doar o viața am. Bătălia pe care o duc lunar între ce mi-aș dori și realitatea care mă lovește fix peste ochi e chinul în care mă zbat de când mă știu.

Mama nu e lângă mine mereu. Distanța și faptul că știe că mă descurc și singură o tine departe de mine. M-am obișnuit așa. Ea e a fost învațată cu greul, nu mă pot plânge la ea din nimicuri. Totuși se îngrijorează când nu sunt bine. E o fire mai detașată și foarte greu face complimente cuiva, dar zilele trecute mi-a spus cu mândrie că nu-și imagina niciodată că rebela familiei se va dovedi așa o mama puternica și devotată. Mi-a plăcut mult complimentul ei. Mă face să fiu și mai atenta la ce voi face mai departe și e atât de greu să nu o dezamăgesc…

Nu e de acord cu faptul că nu strâng bani. Și așa e. Nu-i strâng că nu am suficienți. Când am bani abia astept să-i cheltuiesc. Fac planul înainte să îmi intre în cont. Duc un război cu mine însămi și e tot mai greu cu fiecare lună care trece.

Lupta mea zilnică e între a plăti facturile și a trăi viața la maximum. Știu, cheia e balanța. Să fii moderat în tot și să le combini pe ambele ar fi ideal. Dar cum să fac asta? Mereu alunec mai mult intr-o parte, e imposibil să rămân așa perfect aliniată și cu picioarele pe pământ.

Se mai ivesc și situații neprevăzute care solicita sume pe care nu le iau in considerare în planurile mele. Se îmbolnăvește un copil. Apoi altul. Apoi avem taxe lunare, trimestriale, anuale și tot așa. Se duce de râpa toată moderația mea. Cu toate astea am avut incăpățânarea să nu neglijez nici viața. Am plătit până acum și facturile la timp și mi-am marit și stocul de amintiri.

Crezul meu, ăla de care mă agăț când vreau să-mi fac de cap e că viața e prea scurtă. Văd în fiecare zi asta. Nu pot să uit că timpul meu e limitat aici. Suntem atât de efemeri încât strânsul banilor nu o sa ne ajute prea mult atunci când o să dăm colțul.

E o realitate ce spun eu aici. La fel de real ca și atunci când nu ai bani.

De aia plănuiesc mereu câte o ieșire din cotidian la câteva luni. Să nu uit că cele mai importante averi cu care o să rămân o sa fie amintirile. Oricum, mama poate să stea liniștită, sunt pe drumul cel bun, am reușit să strâng 100 de lei luna asta. 🤦🏼‍♀️ Nu promit nimic luna viitoare, dar nu-mi pierd speranța, mămico. 😂

Reclame

Munca mereu va fi acolo, dar copiii mei nu vor mai fi niciodată atât de mici

Munca mereu va fi acolo, dar copiii mei nu vor mai fi niciodată atât de mici și de neajutorați. Și dacă mama nu e la nevoie lângă ei, înseamnă ca nu e mamă.

Să ai un job e important în vremurile pe care le trăim. In primul rând e important sa faci parte dintr o organizație, sa ai de muncă, sa ai o ocupație, sa faci ceva pentru bunăstarea familie și a ta. E important să ai ce să le oferi alor tăi. Ce să le pui pe masă atunci când le e foame. Și cel mai importat e că ești independenta. Nu ceri nimănui nimic, îți câștigi existența singură. Nu depinzi de buzunarul cuiva și nu te milogești la nimeni.

Ordinea priorităților ar trebui însă, să fie alta. Mai înainte de toate mama trebuie să fie sănătoasă. Ca să le asigure necesarul celor mici și ca să poată avea grija de ei trebuie mai întâi să aibă grija de ea. In condițiile astea nu poți ignora sănătatea. Atunci brusc, jobul nu mai pare așa de important. Toate pălesc ca importanță atunci când fizic nu-ți poți face treaba.

De muncă o să se găsească mereu, numai să vrei, dar copiii tăi nu vor mai fi niciodată atât de mici și de neajutorați. Și dacă mama nu e lângă ei atunci când au nevoie, nimic nu va mai fi cum trebuie.

Sănătatea e cea mai imporantă. Pare un clișeu, dar cei care au copii și care au simțit neputința când au fost bolnavi știu despre ce vorbesc.

Eu aleg să mă fac bine. Nu aleg serviciu, nu aleg bunăstarea, nu aleg faima, aleg sănătatea și asta așa va fi mereu. Indiferent de situație, mama trebuie să fie sănătoasă și mai apoi muncitoare.

In gură nu-ți bagi, dar pe FaceTime poți să mă suni

Zilele trecute mi-a fost rău. Mă durea spatele, capul, tot corpul îmi tremura. Voiam să ajung mai repede acasă și să mă întind pe jos să-mi îndrept spatele.

La serviciu fusese super aglomerat, starea mea de boala, cu faptul că am muncit mai mult decât de obicei, mă lăsase fără vlagă.

Când am ajuns în sfârșit acasă, am găsit 3 copii bolnavi. 2 ai mei și unul mai mare. Ăla pe care speram să mă bazez mi-a zis înainte să urc că merge să cumpere ceva și când se întoarce se bagă la o baie fierbinte. Deci trebuia să-i pregătesc cada.

Apucă-te apoi și doftoriceste-i pe ăia mici. Medicamente, ceai și bineînțeles ceva bun de mâncare. Eu nu mai simțeam nimic. Sau nu mai conta. Dacă aș fi avut mai multe mâini… La câte aveam de făcut mă simțeam inutilă. Auzeam numai Mami! Mami! Mami!

Ăla mare voia prosop. Apoi voia să-i pregătesc hainele. Apoi medicament și el, vai de păcatele mele.

După ce am pregătit doua feluri de mâncare și un desert rapid în numai o oră, eram extenuată. Nu ajunsesem nici la baie. Aveam nevoie de când plecasem de la serviciu.

Ce a pus capac e ce mi-a zis ăla micu’ la un moment dat. De boală, de silă, de lene sau de răsfățat zice:

„- Mami, vreau să-mi dai tu să mănânc!”

„- Bravo, mă, să mă suni toată ziua pe FaceTime știi, dar să-ți bagi în gură ți-e lene. Că doar nu sunt închiriată. Eaa, ce vorbesc eu? M-am apucat și i-am dat, am vorbit și eu așa.🤦🏼‍♀️

Azi e ziua lui. El e Sfântul Ioan al casei. Și nu mă pot supăra pe o mogăldeață de patru ani care vrea doar să fie mama lângă el mai mult. La mulți ani, bolnăviorule! Sper să-ți fie viața la fel de veselă precum ne-o faci nouă în fiecare zi.

Te iubesc!

Toată lumea poartă negru?

Toată lumea poartă negru?

Pentru că am observat o adevărată isterie generală cu negru ăsta.

Sunt fan petreceri, nu trebuie să vă mai spun, știți deja. Când merg în oraș, la orice petrecere, mai mult de 80% din persoane poartă culoarea negru. Când intru în încăpere am impresia că e doliu național. Sau că am ajuns la o petrecere tristă, nu dau numele petrecerii, vă prindeți singuri.

Așa lipsă de inspirație n-am mai pomenit. Știu, negru e comod e o culoare clasică, merge cu orice, dar e așa banal…. Oare ce-o fi zicând roșul, galbenul, coraiul? Ele nu mai sunt culori? De ce atâta ponoseala? De ce atâta lipsă de inspirație? De ce atâta dramă? Oare chiar slăbește pe cât se spune negru? Eu zic că in unele cazuri mai mult atrage atenția decât să o diminue.

N-am nimic cu rochiile negre sau cu pantalonii negri. Sunt chiar potrivite în unele situații, dar când intri intr-o încăpere și mai mult de jumătate din femei si chiar bărbați poartă negru îți pui un semn de întrebare. Oare e o petrecere?

Acum, spuneți-mi voi. Mi se pare doar mie sau chiar se face exces de negru?

P.S: asta nu înseamnă că eu nu port negru. Nu am uniformă neagră, dar cred ca am și eu vreo două rochii negre. Era doar o constatare.

Hai, să treacă și Revelionul ăsta

„Hai, să treacă și revelionul ăsta”. Așa și-au zis cei care nu și-au făcut niciun plan pentru ultima seara a lui 2018.

Sunt mulți care n-au făcut nimic special de Revelion. Mulți au lucrat inclusiv în ultima zi din an. Gen, eu. Ultima seară din an i-a găsit obosiți și fără nici un chef de petrecere. Au așteptat să treacă frenezia și să-și reia activitatea. Nimic anormal. Până la urma e doar o zi ca oricare alta.

Alții s-au bucurat de ce au și nu le-a păsat de fandoseli și de petreceri.

Oricum, prețurile pentru petrecerile din ultima zi au fost foarte ridicate.

Mulți părinți s-au bucurat de familie. Au preferat să rămână cu copiii acasă și să petreacă în liniște. Deși aveau posibilitatea de a alege și altceva, ei au ales să aibă grijă de copii. Sunt oameni pentru care copiii sunt așa o binecuvântare, încât nu ar pleca de lângă ei pentru nimic în lume. Îi respect pentru devotament și iubirea ce îi leagă de cei mici. Bravo lor.

Nu e și cazul meu. Noi am petrecut până dimineața, fără copii. Am petrecut multe revelioane în liniște. Câțiva ani buni am vrut să fim impreuna și atât. Acum, gata. S-au făcut mari. Putem să-i lăsăm câteva ore și la bunici. Cum spuneam, soluții există.

Prin restaurante petrec cei trecuți de 40 de ani. Tinerii merg în cluburi sau la petreceri private. Noi nu suntem nici tineri nici bătrâni. Ne potrivim peste tot. Am dansat până la epuizare. Am văzut cel mai frumos foc de artificii. Am ciocnit un pahar de șampanie, am vorbit tare, am chiuit de bucurie în hora. Am făcut tot ce nu aș fi putut face acasă.

E bine și așa câteodată. Eu am trecut de faza, nu-mi pot lăsa copilul singur. Îi iubim enorm, dar am reluat gustul petrecerilor fără ei și e al naibii de bine.

Anul ăsta a fost un an greu. Am avut parte de multe încercări și mi-am propus multe lucruri care păreau imposibile. 2018 mi-a arătat că nu există nu pot, există nu vreau. Exact cum îmi spunea învățătoarea când îi ceream ajutorul la o problemă de matematica.

Vă doresc un 2019 cu multă putere, cu multă sănătate. Fericirea să vină de la voi, nu de la alții. Să vă depășiți limitele și să credeți în voi și în puterea voastră.

La mulți ani!❤️

Gel pe unghii sau ojă?

Când am început să scriu am făcut-o ca să am unde să-mi păstrez amintirile. Îmi plăcea să scriu despre copii. O făceam așa, ca o modalitate de a păstra amintirile. Apoi, am observat că cele mai citite articole sunt cele despre mine, despre ce fac, unde merg, cum a fost în călătorii și așa mai departe. Dintr-o dată eu eram aia care conta.

Am ajuns așa de departe încât niciodată nu mi-aș fi închipuit că o să ajung. Oamenii mă recunosc pe strada. Chiar și în alte orașe, nu numai în al meu. Fetele îmi spun pe Instagram că le sunt inspirație și îmi cer in mesaje private nuanțele produselor de machiaj.

Mă susțin, mă încurajează și îmi spun că mă citesc. Asta e o adevărată răsplată pentru mine, când îmi spun oamenii că i-am ajutat cu sinceritatea mea și că de câte ori mă citesc le dau o stare de bine.

Acum am zis să merg și mai departe.

Alina Ceușan a lansat o provocare pentru toți bloggerii de beauty, lifestyle sau fashion. Particip mai mult pentru că vreau să o cunosc. Nu zic că premiul în sine nu e tentant. Eee! Deja îmi fac planuri pentru când o să câștig. Hihi! Am auzit de prea multe ori că nu pot. M-am săturat să-mi spună lumea că n-are rost, sunt prea bătrâna sau să-mi văd de copii și să nu mai sper la cai verzi pe pereți.

E vorba despre o plecare la Viena. Fix unde voiam să ajung într-un viitor city-break. Și dacă ar fi să merg (Doamne ajuta!) ar trebui să aleg un produs pe care să-l iau cu mine din gama Trend It Up din magazinele dm.

La gală Glow by dm vor fi prezente multe persoane, peste 4000 de influenceri, artiști și persoane din companiile din zona de beauty din toată Europa. Eu m-am gândit ce o să aleg. O ojă simplă și de efect. Nu mi-am pus unghii cu gel niciodată. Nu pot să îmi acopăr unghiile pentru o lună sau chiar mai mult cu un gel de care sunt sigură că m-aș plictisi peste 5 zile. Nici nu știu cât e de sănătos. Am impresia că se sufocă săracele. De aceea aleg mereu oja simplă pe care pot oricând să o schimb cu alta altă nuanța și altă textură. Nuanța perfecta e cea pe care am ales-o și pentru Crăciun. O nuanța delicată, în ton nude și cu puține particule strălucitoare. Am purtat o rochie roșie ziua, seara am mers în club și oja s-a potrivit în toate condițiile. E extrem de versatilă. Oja merge cu mine la Viena. Clar. Și până atunci o să îmi cumpăr și un ruj mat tot din gama asta. Am ochit eu unul potrivit. Nu dau nume, îl pun pe insta. 😜

Așadar, țineți-mi pumnii! Am nevoie de câteva zile și pentru mine, mă credeți?

Prin acest articol, particip la campania de recrutare GLOW by dm drogherie market @AlinaCeușan.

Crăciunul pentru mine înseamnă mama

Toate amintirile din copilărie o au prezenta pe mama. Prima zi de școala, prima serbare, prima mustrare. Avea o blândețe în privire și in vorbă, avea o iubire pentru tot ce atrăgea.

Îmi amintesc când o certau femeile prin sat că mă poarta in brațe.

-Las-o jos că e cât tine, nu vezi?

Probabil se mirau cum mai rezista să mai țină in brațe pe al patrulea copil. Ea parca si mai tare ma stragea in brațe atunci. Ce mândra eram în sinea mea.

Îmi amintesc când eram la școala primară și ea îmi dădea cu lingura mâncare de cartofi. Îmi amintesc gustul fericirii odată cu gustul mâncării.

Cea mai bună mancare de cartofi din lume! Mă îngrijea și mă iubea. Mă simțeam iubită și ocrotită cu adevărat.

Altă dată îmi amintesc când veneam cu trenul de la bucuresti intr-o seară. Era ziua mea. Ăla fusese cadoul ei pentru mine. Nu știu cum s-a întâmplat dar anul acela a nins în Noiembrie. Distanța de la gara până în oraș era de câțiva km. Eram ude amândouă la picioare. Nu eram pregătite de zăpada. Mergem prin frig și ninsoare și îi simțeam neputința. Îi părea rău că sufeream de frig. Un cunoscut din sat a trecut cu mașina pe lângă noi. L-a vazut ca pe o salvare, pentru mine mai mult. I-a făcut semn disperată cu mâna. Nu a oprit. Ne-a văzut și și-a continuat drumul nestingherit. Cât l-a blestemat, cât la ocărât, cât a suferit. Îi venea să plângă de ciudă. Îi spuneam că nu mi-e frig, că nu sunt udă, dar ea mereu a știut adevărul fără dovezi.

Am iubit-o și mai mult. Cu fiecare gest de bunătate eu am iubit-o și mai mult.

Când intru în curte acum, o văd bucuroasa că mă vede. Sunt sigură că peste amintirile de sus s-au așternut anii și ea le-a uitat. Dar pentru mine sunt întâmplări de ieri. Așa repede trece timpul… Sunt mare acum. Nu-mi vine să cred cât de mare m-am făcut. Am copiii mei. Am responsabilități și treburi zilnice care nu suporta amânare. Dar bunătatea e veșnica. Eu o să-mi amintesc toată viața de bunătatea ei. Și acum și copiii mei. Și voi care citiți acum rândurile mele.

Eu de la ea am învățat cum să fiu mamă.

E singura mea avere, mama. Mie atât mi-a mai rămas.

Și cât timp am privilegiul să o aud și să o văd o să fiu cel mai fericit copil din lume. Crăciunul ăsta mi-a adus-o pe mama și nu e nimic altceva ce mi-aș mai putea dori. Poate decât sănătate pentru mine și ai mei.

Am pregătit un cadou pentru toți. Pentru mama am rândurile astea și o candelă. O să i-o dăruiesc să-i țină de urât în nopțile reci de iarna. O să se roage la ea pentru noi. Tot pentru noi. La fel cum a trăit toată viața. Doar pentru noi.

Acasă pentru mine înseamnă mama. Crăciunul pentru mine însemna acasă.

Când îmbătrânești, te mai ramolești

Când îmbătrânești te mai ramolești, zicea maica o vorbă când uita dovleacul în cuptor și se făcea scrum.

O fi de la vârsta sau pur și simplu așa mi-e fierea, am tot început să le fac din ce în ce mai nesărate. Oi semăna cu maica?

Că uit cheile de la mașina când trebuie să plec acasă, m-am obișnuit. Când plec de acasă e imposibil o lumină să nu rămână aprinsă. Oricât de mult iubesc planeta asta, cu lumina nu mă împac deloc. Nu uit ce ține de copii dacă asta mă face mai responsabilă. Încă n-am uitat niciunul acasă. Merg afara toți îmbrăcați, chiar dacă eu uit mereu fularul sau mănușile mele.

Să vă mai spun? Pai, să continuăm.

Odată am intrat peste o familie în apartament. Am încurcat scările blocului în care locuiește una din surorile mele. Vă dați seama uimirea cu care se uitau oamenii și copiii ăia la noi când am intrat direct cu strigăte în casa lor. 🤦🏼‍♀️ Rușine mai mare n-am pățit în viața mea.

Altă dată am uitat că am ieșit în oraș cu mașina și am venit acasă pe jos. Mașina rămăsese abandonată în fața magazinului de unde făcusem cumpărăturile.

Nu sunt foarte bătrâna, dar când spun ce pățesc mai mereu, ai crede că sunt senilă. Copiii au mereu răbdare cu mine. Se amuza chiar când îl întreb ce cel mare cum a fost la grădinița. “Mami, sunt la școala!”😂

Am pierdut cartela de intrare la serviciu. Am pierdut cheia de la casă, am pierdut geanta cu totul în Budapesta. Cu telefon și tot ce aveam în ea. Capul e la locul lui, dacă asta vă întrebați. Încă.

Acum, stau și mă gândesc. Asta cu vârsta, că te mai zăpăcești din cauza ei tind să cred că e reală. Sau așa oi fi fost mereu? 🤔

After party sau când s-a obișnuit copilul cu scena

After party sau când s-a obișnuit copilul cu scena pentru că după ani la rând in care la serbare îi urmăream doar pe ceilalți copii, în sfârșit am reușit să-l conving să participe și el.

Au început petrecerile de Crăciun, în sfârșit. Abia așteptam să mai găsim un prilej de ieșeala fără copii. M-am pregătit ca la carte, gene false, tocuri, aranjat la păr. Mi-a plăcut și mie. Am petrecut până spre dimineața. Când a sunat telefonul. Peste o oră cel mic trebuia să fie pe scenă la un spectacol concurs. Uitasem complet. Doamne! Era la țara copilul. Trebuia adus și schimbat și pregătit în numai o oră. Eu arătam ca o sperietoare și mă simțeam ca și călcată de tren. Vai de păcatele mele, nu știam cum o să reușesc să mă adun intr-o oră. Era timpul să fiu părinte, să mă adun.

Am reușit într-un final, după multe peripeții să fim prezenți la timp. M-am înarmat cu răbdare și o dulciurica în buzunar. Lui nu-i place pe scenă deloc. Aveam acum dubla provocare: să par fresh și să conving copilul măcar să rămână pe lângă ceilalți copii.

Doamna educatoare, sora mea din fericire, m-a rugat să încerc să-l conving să rămână pe scenă măcar, dacă de dansat nici nu se punea vorba. Merge la gradinita de la un an și nouă luni, iar serbările mereu au fost un eșec garantat. Nu ia nimic în serios, nu stă locului o clipă, nu stă în rând cu ceilalți și face numai ce îi trece prin cap.

Am avut timp se data asta să stau cu el câteva minute înainte de spectacol. Grupa mică a lui se baza pe cei mari ca el. I-am prezentat partenera de dans și i-am spus că trebuie să o țină de mâna să nu se piardă. L-am îmbrățișat și l-am purtat numai în brațe până acolo. I-am spus că o să fie perfect. Aveam încredere în el, nu stiu de ce, poate de somn. Băiatul nu mi-a înșelat așteptările. A dansat și a zâmbit tot timpul. Toată lumea era mirată de ce bine se distrează năzdrăvanul. Eu eram extaziată și visam la somnul lor de prânz. Că am venit nearanjata, iar oamenii nu mă mai recunoșteau, nu mai conta.

Pentru prima dată în viața, s-a distrat. I-a plăcut și nu a considerat o corvoadă spectacolul. M-am bucurat mult pentru el. Sper ca serbările să aducă mai multă bucurie în viața lui.

La sfârșit i-am dat stimulentul dulce. Nu mai zic ce bucurie a fost pentru el. Am fost felicitați și rugată insistent să vin și la repetițiile pentru serbare pentru același succes. 😂

“Dacă ești rău, nu-ți mai aduce Moșul nimic”

„Dacă ești rău, nu-ți mai aduce Moșul nimic” e cea mai utilizată frază de părinți in perioada asta.

Toată vara am auzit amenințări prin parc: “Dacă nu ești cuminte, te duc acasă!” De parcă faptul că ai ieșit să petreci timp cu copilul tău e cea mai mai binecuvântare pe care i-o puteai oferi. Amenințările au devenit atât de obișnuite printre părinți încât nu știu ce e mai grav. Că pot să dezvolte frici și traume copiilor sau că aceștia chiar s-au obișnuit cu ele și nu-și mai iau părinții în serios. Nimeni nu se gândește că autoritatea ca și părinte în fața copilului scade dramatic atunci când nu se respectă „amenințarea ” și ea devine un obicei încălcat de cele mai multe ori.

Acum e sezonul “Dacă nu ești cuminte îi spun lu’ Moșu’ să îți aducă o nuia!” Brusc Moșul bun și blând care cu magia lui face cumva ca toți copiii din lume să primească un cadou, e transformat într-un bătrânel care face disciplina în casă. Trebuie să îi fie frică, să se gândească la el ca la o trauma și nu ca la o bucurie. Bucuria Crăciunului și a sărbătorilor e de fapt pentru un copil care aude des așa ceva, doar șantaj, frică și amenințări. Cadoul pe care îl va primi îi va da de gândit. L-o fi meritând sau a făcut moșul o excepție. Primește o recompensa pentru că a fost cuminte sau așa trebuie să primească toți copiii?

Recompensa dă

rezultate dar dă și dependentă. Încurajarea și urmarea purtării cuviincioase nu trebuie condiționata. Trebuie să vină de la sine ca o amprenta a educației, pentru că altfel le facem rău celor din jur, nu ca nu ne mai aduce moșul cadou.

Crăciunul vine cu multe cadouri pentru cei mici. Cadouri pe care decidem singuri să pe dăm. E semn de recunoaștere a faptului ca îi avem și că ne bucurăm de prezența lor în viețile noastre. Eu le fac cadou ca să îi fac să se simtă doriți și iubiți, nu dacă au fost cuminți. Copiii nu sunt cuminți. E in firea lor să greșească până învața. E în firea lor să fie răutăcioși atunci când cer atenție. Purtarea lor e strigătul lor de ajutor și de concentrare a noastră la nevoile lor.

Nu se amenință și nu se condiționează niciodată. Mosul e calm curat și blând și aduce daruri tuturor copiilor. Nu trebuie sa cultivăm frica de cineva sau de ceva.

Nu ne jucam și nu le amplificam fricile copiilor noștri.

Le putem oferi multe cadouri. Oferta se diversifica in fiecare an. Ce nu se diversifica niciodată și e din ce încă mai puțin e timpul. Pe toate le vor folosi și le vor arunca într-un colț la un moment dat.

Timpul nostru e cel mai util cadou pe care îl putem da copilului de Crăciun.