Am lăsat copiii singuri acasă și am plecat la serviciu

Într-o dimineață, acum câteva zile, bunica s-a simțit rău. Copiii ar fi trebuit să rămână cu ea. În câteva ore plecam amândoi la serviciu, iar ei nu aveau cu cine să rămână. Mama nu putea să ajungă la ei, rudele aveau fiecare planurile lor, așa că n-am avut încotro decât să-i lăsăm singuri. Prieteni mulți nu prea avem si nici nu putem abuza de cei pe care ii avem. Ne făcusem un plan pentru câteva ore, dar îmi treceau o mie de gânduri prin cap.

Unul dintre ei s-a logat la platformă, celălalt nesupravegheat nu se descurcă. Ce să-i cerem? Are doar 6 ani. L-am lăsat să se joace.

Când a fost să ies pe ușă să plec mi s-a făcut rău. Ce o să facă ei? Cum o să se descurce? Ce o să mănânce? Dacă lasă apa dată drumul? Dacă se petrece ceva cu ei și nu avem cum să reparăm? Și mai ales, vor fi ei în siguranță singuri atâtea ore? Am auzit din prag cum îmi striga mezinul: “Mama, să vii repede de la serviciu, da?” Pff, mi s-a îndoit inima instant, eram terminată.

La serviciu am stat ca pe ace. Nu puteam să vorbesc cu ei, doar tatăl putea. El mă ținea la curent. Internetul căzuse, cel mare plângea că nu se mai poate loga. Eram din ce în ce mai ingrijorată. Se panicase sărăcuțul, dar s-a rezolvat puțin mai târziu. Și nu trecuse decât o oră și un pic.

Cu o seară înainte primisem un telefon nou. O prietenă mi-a scris să mă felicite. Nu-mi prea ardea de bucurii. A simțit imediat. Când a aflat de ce eram amărâtă a fost și ea îngrijorată. Mi-a scris rapid că ea nu poate sta indiferentă la situația mea și că merge să-i ia la ea. Am insistat să nu. Are și ea doi copii, ce-avea să facă cu patru? Eu veneam târziu de la serviciu. Era prea mare deranjul. Nu am avut mult de obiectat, nu a acceptat refuz.

Ei s-au îmbrăcat singuri. Ba mai mult, cel mare l-a ajutat pe cel mic, i-a căutat haine și au fost gata de plecare. Mai târziu mi-a trimis chiar și poze cu ei. Au făcut orele toți. Au mâncat împreună, s-au jucat împreună.

M-am gândit mult la asta. Era incredibil de unde poate veni ajutorul. Plecasem de acasă fără nicio speranță. Cum aveam eu un noroc așa venit de Sus? Cum se face că practic un străin sare în ajutorul tău? Cât de nobil să fii să faci așa ceva? Nu am cuvinte să-i mulțumesc. E prea puțin orice aș zice.

Ea, senină și zâmbitoare după o zi cu patru copii in casa mi-a zis că noi mamele trebuie să ne ajutăm între noi. Că nu a fost mare lucru și că oricând pot apela la ea. Aveam un nod în gât. Știu că nu i-a fost ușor, dar totuși glasul ei m-a liniștit.

Ce om bun, am gândit în sinea mea. Ce suflet mare are. Cum ea, dintre toți cei care ne sunt apropiați a făcut asta? Voi rămâne veșnic îndatorată femeii ăsteia. Prietenia ei e pentru mine mai mult decât pot înțelegem

Va trebui să iau măsuri urgent. Nu știu ce voi face. Habar n-am ce va mai fi. Știu doar că trebuie să îmi setez niște planuri pe termen lung. Nu îmi permit să-i pierd. E și așa o perioadă grea pentru ei. Cel mic va învața să scrie online în curând. Cum o să reușească dacă nu va fi nimeni să-i țină mâna pe stilou? Copiii mei mă vor reprezenta. Vor fi bunul meu cel mai de preț dat societății. Nu-mi permit să greșesc.

Dar am așa o încredere că va fi bine.

Ajutorul vine pe căi neașteptate. Când încetezi să mai speri. D-aia vă zic să nu vă pierdeți speranța nicicând. Pe mine m-a salvat o prietenă, iar eu trebuie la rândul meu să duc binele mai departe. Nu știu cum, dar o voi face. Promit!

Nea Florică

M-am întâlnit cu nea Florică acum câteva săptămâni.

A venit la mine la serviciu acum câteva săptămâni. Uitasem de întâmplare, până în seara asta când mi-a cumpărat soțul un Pepsi Cola retro la sticlă de sticlă.

Mi-am amintit instantaneu.

Copilăria mea a fost cu Pepsi Cola, marmeladă, conserve, fructe și legume. Le lua tata pe sub mână de la serviciu. Lucra la fabrică pe vremea aia și avea un prieten bun, pe nea Florică. El transporta navetiștii în fiecare zi. Era un om blând, când se ducea la deal, lua și copiii la școală, tot se ducea cu navetiști. Altfel, copiii ar fi trebuit să meargă pe jos 5 km. Printre ei erau și surorile mele. Toate ne amintim de el. Eu eram prea mică atunci. Totuși, parcă îl am perfect in minte. El îl ajuta pe tata să mai aducă acasă câte ceva. Știa că are patru copii pe care nu-i putea crește decent decât cu un salariu. Mereu ne bucuram când ne lăsa câte ceva.

Nu știu cum se face că a venit la serviciu la mine. L-am recunoscut din poza de buletin imediat. Era bătrân acum, dar parcă blândețea rămăsese în ochii lui, la locul ei.

L-am întrebat mai întâi dacă a lucrat la fabrică. Se întâmplă foarte rar să discut cu clienții altceva decât de muncă. Dar nu m-am putut abține. L-am întrebat dacă a lucrat pe o mașină mare albastră. Mi-a confirmat tot. El era. I-am spus că eu sunt fata lu’ Nelu Georgescu. N-a fost nevoie de mai mult. I s-au umezit ochii. A început să plângă încet, puțin rușinat.

“A fost cel mai bun prieten al meu”, atât a putut să zică. L-am lasat să proceseze un timp. Am tăcut, nu i-am mai zis nimic. Era prea mult pentru el

Apoi s-a mirat cum de-l mai cunosc. Nu știa că eu nu l-am uitat niciodată. M-a întrebat a câta sunt dintre surori. Ii era greu sa ma recunoască. Îl înțeleg, toate eram blonde și mici la vremea aia. Nu-i venea să creadă. Lacrimile lui erau un amestec de bucurie cu nostalgie și amar. Când a plecat m-a întrebat de mama. M-a rugat să-i transmit cele mai sincere urări de sănătate. I-am spus că e binevenit la noi oricând dorește. A promis că o să vină.

Pe urmă m-am gândit la rolul nostru pe pământ. Toți avem o menire. Chiar dacă nu realizăm asta atunci. Fiecare dintre noi e amintirea plăcută a cuiva. Nea Florică mi-a făcut ziua mai bună. Sunt convinsă că și eu lui.

Omul ăsta cred ca a fost trimis de sus pentru noi. Ajutorul lui ne-a ținut sănătoase. Ne-a facut copilaria mai bună. Cât mai țipam de bucurie când auzeam mașina la poartă. Știam doar că e prieten bun cu tata. Dar atunci mi-am dat seama că ei au fost probabil, mai mult de atât. A plâns și mama când i-am povestit. N-a uitat nici ea inima lui bună. Nu era numai cu tata, era cu toți oamenii. Știu sigur că a plecat mai împăcat în ziua aia. Familia aia cu 4 copii pe care a ajutat-o e bine acum. Datorită lui. ❤️

Nu-i condamnați la moarte! Dați-le drumul în spitale pregătite din Europa

Se repetă Colectiv?

N-am scris niciodată despre Colectiv. Mi s-a părut că părerea mea e prea mică pentru o tragedie așa mare. Recunosc, nici nu am putut citi până la capăt mărturiile supraviețuitorilor. A fost cumplit. Pur și simplu n-am putut.

Ieri, s-a repetat istoria. Un nou incediu, de data asta în Piatra Neamț. Cauza nu se știe încă. Probabil un scurtcircuit. Secția ATI a Spitalului Județean Piatra Neamț a ars complet, incendiul extinzându-se și la o a doua secție. Bilanțul? 10 pacienți care erau intubați, suferinzi de Covid, au decedat. 10 oameni au ars de vii. Alte șapte persoane sunt in stare gravă cu arsuri pe mare parte din corp. Printre ele se află și un medic care a intrat în flăcări în ajutorul oamenilor cuprinși de incediu.

E greu. Niciodată nu am vrut să vorbesc despre incompetența autorităților. Am trăit-o pe pielea mea de câteva ori. E adevărat, in funcțiile statului nu se angajează pe bază de cunoștințe, ci pe cu totul alte criterii. Probabil o să scriu ce am pățit. Nu e cazul acum.

Acum vreau să-mi îndrept gândurile către familiile celor decedați. Vreau să mă rog în tăcere pentru alinarea suferințelor celor care au supraviețuit. Dar mai presus de orice solicit public autoritățile să se implice. Recunoașteți că nu avem condiții optime de tratament pentru afecțiunile pacienților cu arsuri. Nu va îmbătați cu apa rece. E vorba de vieți omenești. Transferați urgent răniții arși grav în centre specializate din Europa. Nu invocați lipsa protocoalelor pentru a justifica crima. Nu-i condamnați la moarte pe cei care încă au o șansă. Lăsați-i să trăiască, dați-le drumul!

Sursa foto: Exploziv Tv Neamț.

Feminitatea. Calitatea pe care toate femeile ar trebui să o aibă

Prin prisma meseriei, zilnic văd foarte multe acte de identitate. Preferatele mele sunt cele vechi. De obicei, ele nu se schimbau cu totul la expirare, doar poza alb negru. E atâta eleganță în poza aia. Văd bărbați cu cravată de cele mai multe ori. Pff, cine se mai aranjaza aa pt buletin? Femeile întotdeauna au părul discret aranjat. Uneori, am remarcat o candoare, o delicatețe aparte la ele. Pozele alea exprima atâta feminitate, încât te cuprinde nostalgia pentru niște vremuri pe care nici măcar nu le-ai trăit.

O femeie dacă nu are feminitate, nu are nimic. Un par îngrijit, un machiaj discret, un pantof cu un toc delicat care îți lungește puțin piciorul. Nu ai nevoie de artificii ca să subliniezi feminitatea. Nu sunt necesare unghiile lungi, sau gene pămătuf la ochi. Nu e nevoie să îți tatuezi sprâncenele, sau să îți modifici fața. Feminină poți fi cu o îngrijire minimă. Și fără bani. N-ai bani de cremă? Mergi la farmacie, ia Apodermin. N-ai bani de ruj? Folosește un balsam de buze, sau poartă masca mai bine. Hainele trebuie să fie curate, potrivite pentru mărimea ta. Și gata. Poți să porti și trening cu stil.

Putem să ne facem remarcate ușor, cu încredere și stima de sine la cote înalte, atragi atenția in orice încadrare ai intra.

Suntem femei, până la urmă. Dacă vrem ajutor, înțelegere și atenție din partea bărbaților, să mizăm pe feminitate. Știu sigur că toți vor o femeie îngrijită lângă ei. Întorc capul după femeile aranjate? Aranjează-te și tu. O să întoarcă și după tine alții, inclusiv al tău. Nu e mare filozofie, feminitatea e arma noastră. Zic sa ne folosim de ea.

Dacă o mânui cum trebuie, ai numai de câștigat. 😜

Am 35, de ce mă-ntrebați?

Am 35, de ce mă întrebați? Credeți ca mi-e rușine?

Auzeam mereu că îmbătrânește doar trupul, inima rămâne tânără mereu. Ziceam că ce e vrăjeala asta? Îmbătrânești cu totul și gata.

Dar nu e așa. Uite la mine. Mă omoară scolioza, mă culc odată cu găinile, am dureri constante de picioare, iar de migrene nu mai zic. Ochii sunt obosiți, nu văd la depărtare, mai am și niște amețeli… eh, d-stea d-ale bătrâneții. Dar, jur că nu simt nimic altceva. Am aceeași gândire de copil. Inima e la fel. Nimic nu s-a schimbat, în afară de fizicul care dă semne că a cam obosit.

Am si niște energie ceva de nedescris. Mă trezesc la aproape în fiecare zi la 6.30. Pregătesc copiii de școală cu spălat, îmbrăcat, pachet și tot ce trebuie. După ce pleacă ei, încep să mă aranjez. Nu ies afară până nu sunt pusă la punct. Azi am și întârziat. M-am făcut la păr, mi-am pus rochia de bune, paltonul nou. A durat ceva. Jumătate de manichiură am făcut-o la serviciu, iar 3 unghii au rămas nefinalizate. Dar merge și așa. Nu s-a văzut, sper. Vin acasă și o iau de la capăt. Copiii îmi povestesc cum a fost ziua în timp ce gătesc. Mai multe feluri, nu-i nimeresc pe toți cu aceeași mancare. Apoi teme, ghiozdanul pentru mâine, spălat, culcat. E o nebunie în fiecare zi. Trece timpul, habar n-am cum.

Dar de ziua mea se schimba lucrurile. I-am înnebunit pe toți cu 3 Noiembrie. Sezonul 35 din Îmblânzirea Scorpiei, așa a fost numită aniversarea asta. 😂 Am primit sute de mesaje, la care nu am putut răspunde. Am fost la serviciu toată ziua. Nu e timp acolo. Dar azi am fost cea mai fericită. Mereu de ziua mea sunt fericită. Și nu mi-e așa să zic câți ani am. Că ăștia sunt. Ce rost are să ne mai ferim.

Am 35 și sunt fericită. Așa aglomerată, cu temele celor mici, cu mâncarea preferată a fiecăruia. Cu faptul că trebuie să am grijă de ei, dar nici să nu uit de mine. Cu multe proiecte pe care le-am început și mă gândesc cu groaza cum o să le sfârșesc. Cu toată nebunia asta, eu tot fac haz de necaz.

Am 35 și multe de făcut. Abia aștept ziua de mâine. Și toate zilele pe care mi le-o da Dumnezeu. Că până acum, parcă totul s-a așternut așa cum trebuia. Și tot ce s-a întâmplat a fost cu un rost pe care îl descopăr abia mult mai târziu după ce s-a petrecut.

Așa că hai, să fim sănătoși și bucuroși că mâine putem face mai bine.

Vă sunt profund recunoscătoare pentru daruri, urări, flori, mesaje și tot ce a venit înspre mine azi. Mi-aș dori să vă servesc cu o bomboană măcar, pe toți cei care v-ați gândit câteva secunde la mine. Aș vrea să mă revansez cumva. Dar o să o fac prin scris. Că doar la asta se pare că mă pricep cel mai bine.

Acum am venit de prin oraș. Că așa e când e ziua mea. De bucurie plec de acasă. Am culcat copiii și mă duc să mă probez. Mâine mă gătesc iar. Petrec 3 zile și 3 nopți.😊

-Mami, îmi cumperi și d-asta?-Sigur că da, iubirea mea. Când o să fie ziua ta

Copiii vor tot timpul câte ceva. Fie că văd la tv, fie că își doresc ce văd ca au colegii lor, ei tot timpul îmi zic că vor să le cumpăr câte ceva. Niciodată nu le-am zis nu. Am spus să țină minte că o să le cumpăr de ziua lor.

Preferințele lor se schimbă de la o zi la alta. Nu-și mai doresc azi ce voiau ieri și tot așa. Într-un final, la ziua lor, rămân vreo două, trei cadouri. Bun…. Iată că a venit ziua lui.

A uitat ce a zis tot anul că vrea. A ales repede vreo 3 cadouri. I-am zis că primește două, iar al treilea pentru că e scump, poate îi scrie lui Moș Crăciun. Ne-a zis că moșul e cineva pe care îl plătim noi și el se preface că ni le aduce de la Polul Nord. 😱 Ups! Ne-a prins. A fost frumos cât a durat, dar acum e băiat mare. Când l-am întrebat de ce spune asta a zis că l-a recunoscut pe Moș de la o petrecere a unei fetițe. 🤦🏼‍♀️

Altă dată, când a venit vorba de manele a zis că el nu prea e de acord cu ele pentru că cei care cântă nu sunt modești. Tocmai învățase la școală ce înseamnă asta.

Viața la 9 ani nu e așa ușoară cum cred alții. Îți dai seama că Moș Crăciun nu există. Trebuie să știi cum să faci față unor adevăruri ascunse. Dar mai ales cum să treacă ziua și să nu-l omori pe fratele tău în jocuri, că apoi e prăpăd. 😂

Azi de ziua lui am vrut să-i ofer cât mai multe. Să simtă că e special. A cerut Fornetti cu ciocolată. Prima dată a încercat cu 5. Apoi a zis că vrea 10 când a vazut că suntem de acord. Era închis, ce să vezi. Mâine nu mai e valabil, chiar dacă deschide.😂 A vrut pizza, a primit. A vrut pe munte la zăpadă, a primit. Când și-a văzut unul dintre cadouri a zâmbit stângaci de emoție și nu-și mai găsea cuvintele. I-am cântat toată ziua. Am fost măscăriciul lor. M-am costumat cu ei, de, doar e născut de Halloween.

Apoi am dansat, l-am încurajat, l-am iubit și i-am arătat cât e de important pentru noi.

La sfârșitul zilei a zis că vrea să se culce la 11 noaptea. Ei, stai, nici chiar așa. Am negociat, a rămas la 10. Înainte să intru în pat, vine și mă îmbrățișează atât de tare încât am zis că îmi pierd respirația. Avea emoții in glas. Abia vorbea:

⁃ “Mami, îți mulțumesc pentru ziua asta frumoasă. Vreau să mai zic ceva, dar îmi vine să plâng.”

I-am zis că el merită mult mai mult, nu are de ce să-mi mulțumească. Eu îi mulțumesc pentru că mă iubește așa cum îl iubesc și eu.

Doarme singur de obicei, dar în seara asta o să doarmă cu mine. Decizia asta ne face fericiți pe amândoi. Dar lucrul care mă face cu adevărat fericită e acela că el știe să spună te iubesc. Și o zice tare și neașteptat. Fără teamă și rușine. Știe să mulțumească și sa aprecieze. Știe cum să facă să ne facă fericiți că îl avem in fiecare zi.

Te iubesc și eu G. Mami e mândră de tine.

Am lipsit de la școală, ca să mă duc cu vaca

A trecut mult timp până să îmi asum asta: am lipsit de la școală să mă duc cu vaca.

Eram în clasa a III-a când s-a întâmplat. Eram la școala din sat, învățam după amiaza. De dimineața mama m-a trimis cu vaca. Urma ca la ora 11 să vină la mine. Sau să aflu eu cât e ceasul și să vin acasă. Școala era peste drum de mine, puțin mai la vale. Aveam timp intr-o oră să mă pregătesc. Nu știu cum s-a făcut că nu am aflat cât e ceasul. Era prea târziu să mă mai duc am aflat. Prima ora trecuse deja. Am lipsit în ziua aia. Am certat-o pe mama, am plâns, dar nu mai aveam ce să fac.

A doua zi eram toții la careu. Doamna ne punea în rânduri, fiecare după clasa lui. Acolo la careu m-a întrebat de ce lipsisem. Am fost mirată de întrebare, dar am răspuns repede că fusesem bolnavă. Mi-era rușine să zic acolo în fața tuturor copiilor că fusesem cu vaca la păscut. Și atunci doamna m-a întrebat tare dacă nu cumva fusesem cu vaca. Am crezut că intru în pământ de rușine. Am recunoscut, era clar că aflase.

Mi-am dat seama imediat cine îi spusese. Un coleg care mă vizitase cu o zi în urmă. Cred că de atunci, niciodată în viața mea nu am fost mai jenată. Aveam noaptea coșmaruri că nu ajung la timp la școală. Au fost ani întregi în care tot visam că nu reușesc să ajung la timp la școală. Tot ani întregi mi-au trebuit și să-l iert pe colegul care m-a pârât. N-am spus nimănui asta.

Probabil eram prea mică să știu că toate trec. Mi-am dat seama că nici la liceu nu scăpasem de coșmaruri. Aveam tot timpul o mască pe care o afișam când mă simțeam inconfortabil. Era o răceală și o distanțare pe care și azi o regăsesc în unele situații.

Acum cred că m-am făcut mare. Nu mi-e rușine cu mine. Îmi asum că intr-o zi am lipsit de la școală să merg cu vaca la păscut. O zi în care am stat cu cea care hrănea toată famila. Și nu-mi e rușine să spun să audă toată lumea. Că eu m-am schimbat și nu-mi mai păsa de aparențe. Sau de părerile lor. Și parca tare mi-ar fi plăcut să-mi spună cineva asta mai demult. Să nu mai am frica sau rușinea după mine atâția ani. Dar, toate la timpul lor, jena a trecut, lumea a uitat, iar eu m-am vindecat. Totuși n-am uitat și v-am spus și vouă. Asta ca să știți că dacă v-ați simțit prost într-un moment al vieții, au mai fost și alții. Și a trecut. Toate trec.

Într-un apartament cu 3 camere am găsit cel mai frumos loc de pe pământ

În apartamentul nostru cu 3 camere am găsit cel mai frumos loc de pe pământ.

Aici am găsit fericirea prima dată. Prima amintire de aici o am de când am mers să-l vedem. N-o să uit niciodată priveliștea aia.

Pe jos erau arse niște ziare. Chiuveta de la bucătărie era scoasă și zăcea pe jos murdară. Pereții erau cojiți și spoiți cu o chestie nedefinită. Încă se păstrase vopseaua aia comunistă pe bază de ulei. Baia arăta ca după război. Dormitoarele erau fără podea. Mirosul de ars pătrundea în nări cu fiecare pas pe care îl făceam.

Era destul de ieftin și tot nu ne ajungeau banii. Am vândut mașina doar ca să ne apropiem de suma cerută de proprietar. Mai aveam nevoie totuși de vreo 5000 de lei. Plus ce aveam să băgăm în el. Până la urmă ne-au ajutat părinții. Unu a dat bani, altul a cumpărat aragazul și tot așa.

Curând am aflat ca sunt gravidă. Primul test de sarcina l-am făcut acasă. Printre cutii de vopsea, pachete cu parchet, am mers cu prietena mea la mine acasă la etajul patru. Simțeam cum mă cuprinde fericirea cu fiecare treaptă pe care o urcam. Am plâns și ne-am îmbrățișat amândouă printre moloz. Ce frumos era atunci!

Curând a prins contur. Când a venit primul copil pe lume reușisem să facem doar doua camere de locuit. N-aveam masă, n-aveam scaune. Abia peste doi am reușit să-l terminăm. Atunci cel mic a avut camera lui și totul era așa cum trebuie.

Acum când intru acasă miroase a ei. E cald și bine. Număr orele până ajung să-i văd.

E neîncăpător pentru toți. Copiii s-au făcut mari, iar nevoile lor sunt din ce în ce mai multe. Hainele mele nu mai au loc nici în dressing. Nu mai e ce ne trebuie. Dar eu tot iubesc să vin acasă. Cu toate neajunsurile, doar aici mă simt acasă.

O fi alții și mai bogați decât noi. Poate au case mai frumoase, camere mai multe sau blocuri mai frumoase. Dar nu știu cât sunt de fericiți. Noi aici în trei camere ne-am făcut un cămin. Un cămin în care am dat petreceri, am gătit, am râs, am plâns, am făcut liniște sau gălăgie. Ne-am certat și ne-am împăcat dar mereu am fost multumiți de casa noastră. Nu știu ce ne-om face când o trebui să mergem mai departe. Avem atâtea amintiri aici…

Nu avem bani mulți, dar măcar suntem bogați cu mielușeii ăștia care zburdă fericiți prin casă. Lor le place înghesuiți, oricum. Se simt străini, dacă nu ne suntem aproape.

Așa că vă întreb pe voi. Contează mărimea casei atunci când ești fericit? Sau poți fi fericit și într-un apartament? Voi unde locuiti?

P.S: poza e făcută în sufragerie, când întoarcem canapeaua și facem o seara de filme. Ce se mai bucură copiii!😊

N-am avut Covid, am fost doar bolnavă

Anunț pentru curioși: n-am avut Covid, am fost doar bolnavă, să știți.

Nu pot să cred că încă mai sunt oameni care cred că noul virus e o conspirație mondială de exterminare a populației.

Când sunt atâtea cazuri de decese, când oamenii mor cu miile, încă mai sunt unii care nu cred că există Covid 19.

Am avut și noi în familie un deces. Un om vesel, inteligent și cu un simț al umorului incredibil, a plecat dintre noi. Fulgerător, brusc, acum nu-l vom mai întâlni niciodată. Nici nu am avut ocazia să ne luăm rămas bun. Un rămas bun de la un om bun. Nimeni nu a crezut că se va ajunge aici. Poate nici măcar el. Dar asta s-a întâmplat, iar noi am rămas șocați de dispariția sa. Nu înțelegem durerea celor apropiați lui. Putem doar bănui prin ce trec. E groaznic să știi că nu mai există opțiuni de salvare a vieții cuiva. Când îți dorești să lupte și să nu se mai poată.

Și noi am fost bolnavi. Pe rând, mai întâi copilul nr 1, apoi celălat, apoi eu și tatăl, într-un final. O gripă sezonieră, nimic mai mult. Simptome speciale sau neobișnuite nu au fost. Medicul de familie nu a considerat că trebuie să facem testul. Și noi ne-am conformat. Că doar nu suntem noi mai deștepți decât medicii.

Și totuși unii au crezut că suntem infectați. Trebuia test musai. Nu am făcut, nu am avut, dar am limitat cât am putut deplasările. În câteva zile am fost bine toți. Nu înțeleg, de ce au impresia toți că se pricep la diagnostice? Nu mai poate omu’ să fie răcit, că gata, are covid?

Virusul are manifestări diferite la fiecare persoană în parte. Poate un om care crede că nu-l are, chiar e infectat. Și invers. Decid medicii unde e loc de interpretare, nu noi. Așa că, hai, să nu mai tragem concluzii înainte să știm.

E important de știut că noul virus ucide în fiecare zi. Poate nu pe noi, tinerii, poate pe cineva drag nouă. Pentru asta trebuie să ne protejăm cât mai mult. Oamenii chiar mor și noi negăm existența bolii.

Campania “Femei puternice” miroase a bani

Campania femei puternice miroase a bani pentru unii.

Am început campania “Femei puternice” pentru a scoate în față femeile care au într-adevăr o forță specială. Știți cum venim noi acasă de pe undeva și căutăm o pastilă de cap pentru o migrenă apărută din senin? Sau când ne supăra lucruri care pentru alții ar fi o binecuvântare?

Ei bine, sunt femei cu povești de viață înălțătoare. Care s-au ridicat din nimic. Care au pierdut tot, au rămas doar cu speranța și aia a fost suficient. M-am gândit că un exemplu așa ar da de gândit. Că ar fi un gest civic, o chestiune socială făcută de mine. M-am simțit de ajutor.

Le-am căutat pe fiecare în parte. Am fost la ele acasă, am vrut să le simt emoția. Am scris despre ele mândră că pot fi parte din povestea lor, chiar și în scris.

Multe m-au refuzat. Nu au avut putere să dezvăluie povestea lor lumii. Mulți nu o cunosc, iar ele vor să rămână așa. Le-am respectat alegerea. Vor să trăiască liniștit. Nu au nevoie de cuvinte de încurajare ca să își știe valoarea. Le-am apreciat mai mult.

Am tot întrebat în stânga și în dreapta. Și la un moment dat, am întrebat o femeie care părea că a reușit. O apreciam când vedeam că în general apărea cu un zâmbet pe față. Și am îndrăznit să o întreb dacă vrea să spună lumii povestea ei, prin mine. Am început să o asigur de toată bunăvoința mea. Nu aș fi scris nimic din ce nu ar fi dorit. Voiam doar adevărul pe care l-a trăit, ca noi ceilalți să ne apreciem mai mult viețile. Atât. Nimic mai mult.

Brusc, în timp ce vorbeam m-a întrebat ce îmi iese mie. Nimic. Doar o satisfacție personală. E un proiect în care cred. Pornit din dorința de a scrie. N-a mers așa. M-a întrebat ce îi iese ei. Nimic. Tot nimic. E doar o poveste. Eu nu am bani pentru plata oamenilor. Eu nu primesc la rândul meu nimic, în afară de reacțiile celor care citesc. De ce mereu trebuie să fie vorba despre bani? De ce nu încercam să dăruim și fără câștig? M-am simțit mică. Avea nevoie de bani? Vă asigur că nu. Situația ei materială acum nu era de speriat. Are o afacere. Banii ar fi fost doar așa, un câștig ușor. Și asta e mai trist decât orice.

Blogul meu e doar o pasiune. Rar câștig din asta. Și o fac pentru că îmi respect munca. Altfel ați fi fost bombardați cu tot felul de reclame dubioase. Dar aleg conștient atunci când fac reclamă la ceva. Și se vede când fac asta. Advertorialele sunt notate cu litera P în paranteze. Nu vrei, nu citești. E simplu. Dar pentru o cauză socială, când tu vezi ca ai trecut prin atâtea, să mai cauți câștig, mi se pare abject. Și nu mai mai vreau să dezvolt. Dacă știți pe cineva care are o poveste specială și vrea să o dezvăluie gratuit, știți unde mă găsiți. Bani nu am, decât timp și incurajari pentru femeile puternice. 😊