Nu contează ce facultate termini, contează unde ai noroc să lucrezi

Nu contează ce facultate termini, contează unde ai noroc să lucrezi, așa e la noi în țară.

Am urât matematica sincer. La modul, ziceai “mate” și îmi stătea voma în gât.

Cam toată viața m-am ferit de ea.

La școala primară, cam prin clasa a patra, preferam să fac 10 compuneri, decât să rezolv un exercițiu la matematică. La generală, abia am reușit să iau un amărât de 6 la capacitate cu toate meditațiile din ultimii doi ani.

La liceu am ales profil uman fără să clipesc. De pe a X-a încolo n-am mai făcut matematică. Doamne ajută! De când așteptam ziua.

Facultatea a fost mișto rău. Când ajungeam. 🙄 Am ales Științele Comunicării, specialitatea Jurnalism. Chiar îmi plăcea. Mă regăseam cu totul. Nu știam unde o să lucrez pe urmă. Nu aveam niciun obiectiv. Poate nici zona în care locuiesc nu a avut așa nevoie de forță de muncă în domeniu. Am avut o profesoară, tare dragă mi-a fost. Mă inspira, era frumoasă și blândă și bună. Și deșteaptă… Mulțumesc, doamna Georgiana, dacă citiți. 😊

M-am trezit după master că n-am unde să lucrez. Cu studii postuniversitare în comunicare, ia și caută până îți vine rău.

Brusc, ideea de jurnalist nu mai părea așa grozavă. Am lucrat peste tot, numai în domeniu, nu. Că, de, e greu în România să ai și aspirații, și familie și jobul dorit.

Printr-o întâmplare am ajuns să lucrez la bancă. Oribil! Nu mi-a plăcut deloc. După 6 luni am plecat val-vârtej. Eu, omul cifrelor? Niciodată.

După alți 3 ani și ceva, printr-o altă întâmplare, am ajuns de unde am plecat.

Tot cu matematică, tot cu calcule, tot cu cifre. De ce mă întrebați? De fapt, am atâta matematică în sânge, de mi se face rău câteodată. Noroc că după serviciu, vin acasă la blog. Pasiunea mea dintotdeauna. Dar, hei, trebuie să mâncam și noi. Și d-aia acum matematica începe să-mi placă. Mai ales spre sfârșitul lunii cand trebuie să vină “Salariu day”. Așa că nu mai faceți facultatea de management ca să deveniți manageri, că nu știi unde te duce viața. În România e despre unde prinzi loc, nu despre ce termini. Important e să nu renunți la visuri. Oricât de ireale ar părea, tu să crezi. Intr-o zi, cine știe, tu doar să nu renunți.

Corina

Corina, parte din campania #femeiputernice.

Corina are 27 ani. 27 de ani în care a trebuit să reziste ca să poată fi acum numită o femeie puternică. De fapt o cheamă Paula în acte. Poartă numele tatălui ei în buletin, dar peste câteva luni, când se va căsători o să-l schimbe și în acte.

Pe mama ei o chema Corina. Nu împlinise nici măcar un an când a murit. Supusă la violențe inimaginabile, s-a despărțit de tatăl agresor. Știa că sunt în pericol amândouă și trebuia să dispară din viața lui o perioadă.

A plecat cu bebelusa de numai câteva luni la niște rude la București. Au stat trei luni acolo pana când s-au întors în vizită la bunicii Corinei. Au făcut un grătar. Corina a plecat să ia din casa rudelor de peste stradă ceva din congelator. Singură. Paul, sotul, pentru că nu apucase să divorțeze a urmărit-o. Părăsit și gelos pe noua viața a ei, a ucis-o în câteva minute cu multiple lovituri de cuțit. Că a fumat apoi lângă cadavru, că a stins țigara într-un mod macabru, că a anunțat rudele de crima săvârșită nonșalant, nu mai e cazul să vorbim.

Paula, bebelușa de numai 11 luni a devenit Corina. A rămas în grija bunicilor. Apoi în grija unchiului și a mătușii. A schimbat case multe și nu și-a găsit locul nicăieri.

E lângă mine și povestește liniștită. Nu o afectează nimic. E frumoasă și zâmbește cu ochii semilună.

Tatălui ei în acte, nu în suflet, i-au dat 15 ani de închisoare. Pentru că a mers singur la poliție, a colaborat cu ei și s-a comportat bine în închisoare, a executat doar 12. Atunci l-a și văzut pentru prima dată. A atins-o pe umăr intr-o zi într-un magazin și i-a zis că e tatăl ei. S-a speriat atât de tare încât a căzut, a alergat, a căzut iar. A ajuns plină de sânge acasă. Cu atac de panică. Nu era teama de ce auzise despre el. Era vorba despre niște scrisori trimise bunicii ei din închisoare în care îi spunea că o să iasă și o s-o omoare și pe ea. Văzute și citite cu ochii ei. Nu spusese nimănui că știa de ele. Erau ascunse. Le găsise din greșeala.

Au trecut anii și el s-a recăsătorit. Spune că l-a găsit pe Dumnezeu acum. Are și copii, surorile Corinei. Nu au păstrat legătura. Nu vrea să știe de el. Când i-a răspuns la telefon, după multe insistențe din partea lui, i-a spus “Nu vă cunosc. Nu mă mai sunați, vă rog!” Atât. Nu a plâns, nu a vorbit urât, doar atât.

Acum e bine. Așa spune. Cred că așa spun femeile puternice ca ea. Bunicii au murit și ei. E adult acum și trebuie să-și poarte de grijă singură. Zice că e bine, dar eu știu că plânge pe dinăuntru.

Am întrebat-o când a simțit că e greu? Pentru că atunci când era mică s-a simțit iubită de toți. De drag că era mai mică, de milă pentru că rămăsese fără părinți. Dumnezeu știe. A răspuns că i-ar fi plăcut să fie cineva să o îndemne să se țină de școală. Nu doar liceul. Să meargă mai departe. N-a avut cine. Și nu s-a vândut pentru bani. A iubit oamenii sincer. Nu a ajuns o paria în societate. Nu poartă ură nimănui. E puternică, merge mai departe. Sunt mult mai multe se spus despre ea, am înglobat aici doar o parte.

Am îmbrățișat-o la un moment dat. Mi-a plăcut de blândețea ei. Se va căsători curând. Muncesc amândoi, locuiește la el, e cuminte cu ea și nu are ce să-i ceară mai mult de cât îi oferă. Chiar am crezut când a spus ca se simte iubită și liniștită. Dar mai e ceva. Ea avut mereu o grijă în suflet, că nu știe unde îi e locul. Pe care acum l-a găsit, lângă cel pe care l-a ales pentru totdeauna.

Și nu știe încotro s-o mai apuce atunci când lucrurile poate, nu vor mai fi roz. Asta o fi de fapt umbra din zâmbetul ei.

Leapșa între bloggeri

Am primit o provocare, musai să o duc la capăt. Cred că e o modă, că am vazut pe toate blogurile Leapșa.

Ioana m-a băgat în joc și mă bucur că a făcut asta. Așa pot oamenii să afle mai multe despre mine.

La ce aș renunța?

Laptop sau telefon?

Nici nu clipesc și aleg telefonul. Dacă aș putea să mi-l leg de gât ar fi perfect. Am și ceas asociat lui care mă anunță de câte ori primesc notificări pe rețelele de socializare, de pe care pot vorbi în cazul în care e telefonul prea departe. Sau nu-l găsesc, cum mi se întâmplă des. Sufăr că nu pot răspunde în timp real. Telefonul e parte din mine, știu poate sună ciudat, dar fără el nu plec nicăieri. Sunteți legati pe viața.

P.S: prima mea carte a fost scrisă pe telefon, deci vă dați seama la ce nivel e legătura dintre noi. 😜

Pizza sau hamburgher?

Hamburger, desigur. N-am încredere în ce conțin Hamburgerii. Dacă văd ciuperci, legume și porumb, e semn bun. Nu știu dacă am mâncat de câteva ori în viața Hamburger.

Ciocolată sau fursecuri?

În primul rând, nu prea îmi plac dulciurile. Ciocolata mi se pare prea dulce, iar fursecurile mi se lipesc de dinți. Dar, dacă trebuie să aleg, renunț fericită la ciocolată.

Chipsuri sau pufuleți?

Doamne! Mă mai chinuiți mult? Dau naibii la o parte chipsurile și rămân să mi se lipească pufuleții de cerul gurii. Gustările astea o fi la modă acum, dar parcă tot mixul de nuci de la Lidl mă satisface.

Filme sau seriale?

În urmă cu un an nu aș fi avut răbdarea să mă uit la seriale. Dar, hei, copiii au crescut, îi culc devreme seara și acum mă mai bag și la câte un serial. Dar renunț la ele dacă mă ademenești cu un film bun de numai două ore. Zice tipa care tocmai a terminat ambele sezoane Netflix “Sunt un ucigaș”.

Cărți sau tv?

Am renunțat la tv cu mulți ani în urmă. Nici nu mai stiu când, dacă mă credeți. Cărți citesc mai mult în vacanța, deși mi-ar plăcea să citesc zilnic. Iubesc când primesc cărți în dar. Așa că, dacă vreți să mă surprindeți îmi doresc să citesc „Zuleiha deschide ochii” e pe lista mea.😜

Vacanța la mare sau la munte?

După mine, la munte e funny să stai la căldură și doar să faci o plimbare ușoară, doar cât să te mai dezmorțești. Recunosc, nu-mi place frigul, sunt un scorpion veritabil. La mare m-aș muta. E visul meu să ne mutăm undeva la malul mării intr-o căsuță albă confortabilă cu un umbrar și o priveliște de pitorească. Așa că, renunț la munte și mă pregătesc de un circuit la mare. La propriu. Știți deja că pentru excursii mă pregătesc din timp. Stați pe aproape să vedeți pe unde plecăm în curând. 😜

Toate trec. Dragi mămici, nu vă panicați

Toate trec, asta nu realizează mamele care se panicheaza

Când am devenit mamă prima dată, am făcut lucruri de care nu sunt mândră. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama unde greșesc. Refluxul copilului mi-a dat mari bătăi de cap. Asta până am descoperit ce are. L-am supraprotejat, l-am îndopat cu mâncare, l-am cocoloșit peste măsură in tot și în toate.

Mergeam la toate controalele posibile, făceam toate vaccinurile opționale, investeam în te miri ce jocuri și jucării.

Când avea aproape un an, am fost cu el la un dr ca să-mi spună de ce e așa slăbuț. Toți copiii erau pufoși și le crăpau fălcile, iar al mei părea mai, la dietă așa. Și bietul dr, sătul poate de valul ăsta de mămici panicate, s-a uitat la mine și mi-a zis: “Dar și dumneavoastră sunteți slabă. Și tatăl la fel. El cu cine să semene gras?” A, chiar așa. Nu m-am gândit. Apoi mi-a mai pus câteva întrebări din care tot eu am ieșit aia exagerată, și gata.

Din ziua aia am încetat să-mi mai fac atâtea filme. Copilul ajunsese la un an și eu nici nu realizam. Timpul trecea în defavoarea mea, iar eu făceam numai tâmpenii. În loc să mă bucur de mirosul lui de Bebeluș și să-l accept așa cum era, eu trăiam numai ca să-mi dovedesc mie că e ceva în neregulă.

Nu era. Doar la mine era ceva în neregulă.

Când timpul trece așa de repede, iar ei cresc ca din apă, mi se pare un păcat să-i analizezi fiecare mișcare. O pierdere de timp să-l cureți și să-l schimbi de 10 ori pe zi. Ai putea râde cu el în timpul ăsta. Ai putea să-i faci o poză mozolit, să-ți amintești de el când o să-ți ajungă până la umăr. Banii pe care îi cheltuiești pe jucării inutile peste câteva luni, mai bine îi pui deoparte. Sau mai bine, pleci undeva cu familia o noapte, două. Și îl înveți cum să facă față unui drum lung.

Ce nu înțelegem noi, e că existența asta e

prea scurtă să o umplem cu nimicuri. Viața nu trebuie trăită, ea trebuie celebrată în fiecare zi a noastră pe pământ.

Sper să vă bucurați de micuții voștri așa cum sunt. Ei sunt perfecti, nu încercați să-i schimbați. Creșteți și învățați odată cu ei.

Teme? Ați zis teme?

Are 8 ani și e școlar. Mor de dragul lui. Nu îl obosesc cu sarcini mai multe decât primește la școală. Sunt suficiente alea. Singura pretenție a mea a fost să exserseze cititul. De acum încolo, ochiul trebuie să se obișnuiască cu literele și să facă rapid conexiunea cu creierul. Chiar și în vacanță când plecam avem o carte cu noi.

Cu toate astea, matematica e viața lui. Are atracție spre numere. Scrie și cam urâțel, de ce să zic. Îi place să inventeze socoteli. Are caiet de matematică acasă doar ca să exerseze. Sunt seri când mă pune și pe mine la teste. Le fac, că n-am incotro.

Ei, pune-l să citească, că e rupere. Zici că i-am zdrobit degetele cu ciocanu’. Durere și plânsete mai mari, n-ai să mai auzi. Țipă, urlă, se prăpădește. Mai să-i dea sângele pe nas de nervi. Și îi explic, și încerc să-l înțeleg, îl țin în brațe, fac o glumă. Mediez problema, citesc eu primul rând până devine interesant. Nimic, la citit e foarte grea pornirea. Și când îmi epuizez ideile, mă supăr. Noroc că încă mai ține faza asta. Mă supăr și îi spun că eu când eram mică nu aveam cărți. Îmi doream să citesc și nu aveam de unde să iau. Și mă întristez tare când îmi amintesc. Așa de tare încât îi atrag atenția. Și citește câteva pagini pe zi. Din ce în ce mai multe. Când termină simte nevoia să mă îmbrățișeze, să-mi mulțumească și să-mi dea pupici.

Acum m-am obișnuit. Lupt cu el puțin până pornește și apoi îmi aștept cuminte răsplata. E așa frumos când știu că la capătul drumului urmează partea cea mai frumoasă, încât abia aștept mâine să citim din nou.

Așa că, temele sunt grele, viața e nasoală la 8 ani. Să-i spun ce-l așteptă mai târziu? Neah, mai bine îl pun să citească de pe laptop. Văd că așa nu mai plânge deloc.

Sunt și bărbații buni la ceva

După o săptămâna singură acasă, mi-am dat seama că poate, până la urmă sunt și bărbații buni la ceva.

A fost plecat la un curs o săptămâna. Știam ce mă așteaptă. Am făcut cumpărături din timp, m-am pregătit psihic și tot nu mi-a ieșit cum speram. Miercuri mă întreabă cum mă descurc. Păi, plec cu geanta deschisă, fularul i-l pun pe scară, gunoiul mi se vărsă pe la etajul 3 și ajung târziu la serviciu în fiecare zi. Răspund, bine, n-am nevoie de tine. 😂 Râde. Aș râde și eu dacă m-ar mai lăsa durerea de spate și dacă n-aș avea o lacrimă în colțul ochiului când mă gândesc că mai am încă două zile.

Bă, câte făcea el acolo, erau bune. Am ținut eu nasu’ pe sus cât l-am ținut, dar e rău fără el. Eu îi îmbrăcam, el îi livra. Eu le făceam baie, el le căuta haine. Eu găteam, el strângea masa. Acum, eu trebuia să le fac pe toate. Nu mai era mâna dreaptă lângă mine. Eram eu peste tot. Și greu mai era. Spre sfârșitul săptămânii am cedat. Am zis să-i culc ca de obicei pe ei și să mai fac ce trebuie prin casă după aceea. Am adormit cu ei la 8 jumate și dusă am fost. Am crezut că m-am trezit sâmbăta, că nu mai știu pe ce lume sunt.

Nu mai zic că m-au dat toți dispărută. Prietenii au crezut că am pățit ceva când au văzut că eu n-am mai fost online de pe la 7 seara. Cred că lumea nu e obișnuita cu mine să mai și dorm.

Oricum, nu le înțeleg pe mamele singure. Cum se descurcă? Cine le ajută? Cum reușesc să rămână pe linia de plutire? Cum își împart la ele însele toate responsabilitățile? Am mare respect pentru ele. Sunt niște super femei pentru mine. Acum când am văzut prin ce trec, le înțeleg mult mai bine.

Am mers la serviciu, am gătit, am spălat, am făcut teme, ne-am jucat, am citit, am râs mult. Mi-a venit și să plâng de vrei câteva ori, dar mi-a trecut repede. Am încercat să nu-și dea nimeni seama că e greu. Seara m-am culcat cu ei în cameră. Înainte să mă culc, a zis ăla micu’ ce îmi stătea mie în gât: “Mami, viața e crudă!” Gând la gând cu bucurie, îngerule. Chiar așa, viața e crudă. Vreau și eu la un curs de o săptămână. 🤦🏼‍♀️

P.S: poza e din seara asta când m-a scos în oraș. De frică să n-o iau razna, pesemne.

Doamna de Cultură Civică

Când ești fericit, că ai făcut pe doamna de cultură civică fericită. Ăsta e cel mai tare sentiment experimentat.

Am făcut pe cineva fericit și nici măcar n-am știut. Asta, până am vorbit cu prietena mea și mi-a spus că e impresionată de gestul meu.

Să intrăm în detalii, mai bine.

O zi oarecare la serviciu. Clientul din fața mea, o femeie in vârsta, pe care am recunoscut-i imediat ce i-am văzut actul de identitate. Și numele îmi spunea ceva, dar am îndrăznit să-i vorbesc abia când am fost sigura cine e. Și credeți-mă, nu prea vorbesc la serviciu cu clienții, decât dacă e vorba de muncă, altfel nu intru în discuții inutile.

Doamna era fosta mea profesoară de cultura civică din clasa a VII-a. Ea a însemnat mult pentru mine, chiar dacă nu a știut niciodată.

Era primul meu an la școala din oraș. Nu știam aproape pe nimeni, nu prea vorbeam, eram în urmă la multe materii și eram foarte retrasă din cauza asta. Prindeam repede și eram ageră la minte, dar ce folos, când colegii erau înaintea mea cu ani lumină?

Și intr-o zi, doamna de cultură civică lansează o provocare. Tocmai citise cineva un text și zice că cine știe antonimul cuvântului egoist, primește un 10. Nici n-am luat în seama la început. Eram sigură că o să răspundă imediat cineva. “Ăștia sunt deștepți toți”, gândeam eu. Știam răspunsul, dar nu aș fi îndrăznit să răspund, niciodată. Am așteptat degeaba să ridice mâna vreun coleg. Nimeni nu știa. Până la urmă mi-am luat inima în dinti și am ridicat mâna. “Altruistul” mi-a adus un 10. Nu uit toată viața nota aia. Nu era la o materie importantă, dar atâta încredere mi-a dat doamna profesoară în ziua aia… Am plutit de fericire. Am fost fericită o lună în urmă.

Și acum, eram față în față cu cea care a avut grijă de fericirea mea. Și i-am spus că a fost profesoara mea. I-am povestit tot ce a făcut pentru mine. Și i-am mulțumit pentru 10 ăla memorabil pe care nu l-am uitat niciodată. Care m-a făcut atât de încrezătoare în șanse și in mine.

A plâns. Nu se aștepta ca eu, o străină, să-i produc atâta emoție. Am surprins-o cu toată povestea pe care i-o spusesem. Nu a știut până atunci ce urme a lăsat elevilor ei. Era convinsă că nu o mai știe nimeni. Ieșise de mult la pensie. Mi-a zis că se roagă pentru mine să-mi dea Dumnezeu sănătate. Mi-a zis că i-am făcut viața mai frumoasă. Cred ca in același fel cum mi-a făcut-o și ea mie cu ani în urmă. A plecat plângând de fericire. Eu am rămas să dau explicații șefei de ce pleacă clienții plângând de la mine. Dar asta e altă poveste. 😂

Nu trebuie să dovedești nimic nimănui

Nu trebuie să dovedești nimic nimănui, poate doar ție din când în când că încă poți.

Spunea cineva, la un moment dat, pe blog că băieții mei mănâncă pământ. Altă dată am avut reclamații că sunt arogantă și nu am decență. Că tratez oamenii urât sau că am o atitudine fără respect.

Am fost acuzată că am curaj să fiu altfel.

Nu sunt nici arogantă, nici înfumurată și nici lipsită de respect. Sunt doar o mamă care încearcă să fie prezentă peste tot. Gătesc zilnic, chiar dacă nu postez poze cu farfurii cu mâncare. Copiii mei în niciun caz nu mănâncă pământ și nu ma zbat să demonstrez cuiva.

Mi-e greu câteodată, chiar dacă mă relaxează gătitul. Vin acasă seara și pentru mine atunci începe schimbul doi. Copiii nu știu că sunt obosită. Vor să ne jucăm și să-i îngrijesc. Și asta fac. În fiecare zi. Am ales ca de câteva ori pe an să plec fără ei. Pentru că sunt om și am nevoie să ma regăsesc și să-mi adun puterile tot pentru ei. O fac pentru mine și pentru ei.

Sunt diferită, poate pentru că fac mai multe lucruri în același timp. Serviciul meu e foarte solicitant. Necesită multă concentrare și poate d-aia sunt înțeleasă greșit. Dacă greșesc o singura tastă, e posibil să nu mai pot remedia greșeala. Și asta implică banii oamenilor. Nu pot vorbi cu toată lumea. Nici măcar cu cei pe care îi cunosc.

Mi-a zis cineva intr-o zi că trebuie să le dovedesc că eu sunt mai cu minte. De ce? De ce trebuie să dovedesc eu ceva cuiva? De ce trebuie să conving pe cineva de cum sunt eu? Nu e asta risipă de energie?

Încerc pe cât posibil să fac bine ce fac. Rău nu aș putea să fac deliberat. Niciodată, oricât de mult te-aș urî.

Așa că, nu e ușor. Merg la serviciu de dimineața până seara. Ajung des si la întâlnirile între bloggeri. Încerc să învăț continuu de la toate conferințele la care merg. E un drum dificil pe care mi-l asum. Nu obosesc pentru că îmi place să învăț și să fiu ocupată. Și îmi cresc copiii doar eu și tatăl lor.

Oamenii sunt așa cum sunt. Ca să fie acceptați, ei trebuie să demonstreze mereu cum sunt cu adevărat. Eu am eșuat mereu când am vrut să fiu eu însumi cu oamenii. M-au înțeles greșit. Și nu prea mai am tragere de inimă să le arat ceva.

Dar am blogul, iar aici pot să fiu eu însămi. Așadar, nimeni nu trebuie să demonstreze nimic nimănui. Cine e lângă tine, rămâne chiar și când nu meriți. Cine nu te place, nu te place nici după demonstrații calculate. Cine pleacă, plecat să fie. Schimbarea e dacă o vrei tu, nu dacă o cere altcineva de la tine. Și dacă te schimbi pentru cineva, oare mai ești tu cu adevărat? Eu am ajuns la vârsta la care demonstrează faptele pentru mine, nu mai trebuie să fac ceva extra. Nu țin mortiș să impresionez pe nimeni. Poate doar pe mine din când în când. Putere și încredere vă doresc. Restul, de la Dumnezeu.

Mădălina

Mădălina e femeia parte din campania #femeiputernice

Mădălina e stabilită de ani buni în Franța. A auzit de campania #femeiputernice de pe blog și a vrut să îi aflu istoria. E vorba despre o întâmplare care a transformat-o dintr-un robot setat să facă bani, într-o femeie cu trăiri și sentimente, parte din #femeiputernice.

A lăsat o casă mare acasă și un statut stabil, pentru un trai mai bun în străinătate, ca mai toți românii care pleacă pentru pentru bunăstarea copiilor.

A muncit mult, în condiții greu de imaginat, până să fie mai bine. Zilele lor erau fără esența, treceau doar repede. Doar seara se întâlnea cu sotul si cei doi copii la masă, iar ziua următoare o luau de la capăt. Părinții la muncă, copiii la școală. Nu era armonie, era doar o rutină, o goană avidă după bani.

Până intr-o noapte, când un șir de evenimente a dus la cel mai frumos deznodământ.

Toată lumea dormea. Alex, băiatul cel mare, în vârsta de 17 ani pe atunci, mai rămăsese puțin la calculator. Deodată, simte ceva în cameră. A verificat toată casa și nu era nimeni. Apoi a simțit o lovitura și o arsură la ceafă. Cineva l-a lovit, dar nu era nimeni când s-a uitat.

Când și-a dat seama, s-a speriat foarte tare. A mers plângând în camera părinților. Nu l-au crezut la început, erau doar ei în casă. Când au ridicat tricoul, sub ceafă, avea o urmă roșie de palmă. Nu au găsit nicio explicație logica la ce s-a întâmplat. Din seara aia au continuat să doarmă impreuna toți intr-o cameră, de frică.

Au stabilit că vor merge la biserică, duminica următoare. Și-a dat seama că ei ca familie nu sunt uniți în credință. Băiatul cel mic nici măcar nu știa “Tatăl nostru” rugăciunea cea mai știută de creștini. Era timpul să meargă la Dumnezeu. Abia a doua oară au stabilit ca trebuie să se spovedească. Ce au simțit atunci, în mica bisericuța românească nu au simțit niciunde în viață. După spovedit, Alexandru a ieșit plângând. Simțea că plutește, nu își explica trăirea și binecuvântarea. A intrat și Mădălina, a plâns tot timpul, nu știe de ce. Nu a vazut preotul, decât o lumină puternică. Parcă ar fi avut o discuție divină. Ceva se schimbase în ei pentru totdeauna.

Au stabilit împreuna ca preotul să vină acasă și să le binecuvânteze casa. Au tămâiat, iar mai apoi au hotărât să se împărtășească. Pentru asta, Mădălina trebuia să nu mai aibă corpuri străine în ea. Nu știu dacă e o regulă bine stabilită, dar preotul nu o împărtășea dacă nu scotea steriletul. Așa a și făcut.

La doar câteva luni viața lor avea alt făgaș. Mult mai relaxați, luau zilele așa cum veneau. Se bucurau de mâncare, de sănătate, de faptul că erau vii.

La ceva timp după spovedit, Mădălina a aflat că e însărcinată cu al treilea copil. Se punea problema vârstei, a disponibilității și a responsabilității de a mai crește încă un suflet în casa lor.

Fără nicio urmă de îndoială, viața nouă din pântecul ei trebuia să trăiască. Ce conta că cel mare avea vârsta majoratului? Că cel mic avea doar 8 ani? Că nu au suficienți bani sau că nu mai e la prima tinerețe. Era binecuvântată între femei cu o nouă șansă.

Și nu, Mădălina nu e o ciudata sau o pocăită. Are doar alte reguli. Se roagă înainte de masă, postesc impreuna atunci când trebuie. Au credință în ei și în Dumnezeu. Are o relație specială cu preotul care i-a întors cu fața la El. E parte din familia lor acum. Are tot ce și-a dorit vreodată. Vorbește așa frumos și înălțător despre ce i s-a întâmplat… La un moment dat în spital, după naștere, de oboseală a adormit cu copilul în brațe. Nu a vrut să-l lase moașelor peste noapte ca să poată dormi. L-a vrut lângă ea din prima zi. Și copilul a căzut din pat. O distanța destul de mare. A fost mare zarvă atunci. I-a părut rău, a avut mustrări de conștiință. A plâns mult. Luptase atât să-i simtă aproape bătaia inimii lângă ea.

După teste și radiografii, baiatul nu pățise nimic. Era născut în ziua Acoperamântului Maicii Domnului. Asta știe ea sigur că l-a protejat.

Poate dacă cineva nu îl atenționa pe Alexandru în seara aia. Dacă nu mergea la preot. Dacă nu renunța la sterilet. Dacă nu se întâmpla toată înșiruirea asta firească de întâmplări, poate trăiau și acum în rutină și în ignoranță. Viața lor acum se învârte în jurul mogăldeței de câteva luni. Care a adus soare în viețile lor grele și triste. El i-a unit și i-a făcut fericiți pentru totdeauna.

Mădălina a luat decizia corectă nu numai pentru ea, ci și pentru cei pe care îi iubește. Ea e o luptătoare care nu s-a lăsat pradă vremurilor reci în care trăim. Parte cu adevărat din #femeiputernice e femeia care duce o luptă continuă cu ea ca să le fie bine lor.

A fost nevoie de un semn divin ca să ia măsurile necesare ca toți să-și îndrepte viața. Viața lor a fost la decizia ei, iar ea a luat-o pe cea corectă, indiferent de urmări. Am văzut poze cu ei și nu pot să nu-i admir tenacitatea. A ținut familia unită, a urmat chemarea Domnului și a adus în casă bucurie. Ce poate fi mai frumos?

Moș Crăciun vine și la copiii care nu au fost cuminți

Moș Crăciun trebuie să vină și la copiii care nu sunt cuminți, că d-aia e Moș bun.

Moșul nostru drag și bun a venit și la noi în seara asta.

Am fost plecată la serviciu toată ziua. Am venit acasă cu doar câteva ore înainte să vină Moș Crăciun. Habar nu aveam că trebuie să vină. Am fost și eu surprinsă la fel ca cei mici. Am venit obosită și supărată pe mine, că nu pot face mai mult. Am plâns că nu mi-am mai găsit mărimea la paltonul preferat. Plecasem de la serviciu chitită să mi-l cumpăr. Uite că vin acuș petrecerile și eu nu am cu ce să mă gătesc, singura mea plăcere vinovată.

Acasă, spre rușinea mea, era sărbătoare. Copiii erau îmbrăcați frumos, soțul era în grabă, iar eu posomorâtă. Aproape că îmi venea iar să plâng. Când am aflat că moșul e pe drum, m-am bucurat pentru ei. Mi-am revenit repede și am luat și eu ceva pe mine în ton cu ei.

Mare bucurie a mai fost când a bătut Moș Crăciun la ușă. A urcat săracu’ până la 4, asa bătrân așa cum e.

I-au deschis în chiote și l-au ajutat să ia loc lângă paharul cu lapte și lângă fursecurile pregătite din timp. Au cântat, au țopăit, l-au îmbrățișat. G trăgea cu ochiu’ în sac în timpul ăsta. Nu mai aveau răbdare. La un moment dat, i-a întrebat care dintre ei e mai năstrușnic, iar ei s-au arătat unul pe altul. 😂

Le-a adus ce și-au dorit și încă mai mult. Chiar și mie mi-a adus ceva frumos. Nici nu speram la așa cadouri. Chiar m-a surprins anul ăsta. Acum îmi pare rău că tati, cel care s-a străduit să pună totul la punct, nu și-a dorit decât o husă pentru telefon. El mereu a fost reținut la cadouri spre deosebire de noi. 🤦🏼‍♀️

La final tot el a venit cu ideea să ne facem o poza toți patru. E cea mai happy poza de familie. Îmi place mult.❤️

Nu, n-au fost cuminți, pentru că dacă mă gândesc mai bine, mie îmi place de ei așa cum sunt. Iar moșul ar trebui să vină la toți copiii, indiferent de cum au fost catalogați. Căci bucuria asta pe care o trăiesc acum o să și-o amintească toată viața.

Haideți să fim buni și blânzi cum a fost și Dumnezeu cu noi în anul care se pregătește de final. Să le dăm copiiilor momente de ținut minte și să ne strângem tăcuți și recunoscători la masă. Pentru ei contează fericirea de acasă, indiferent de cum arată ea în casele voastre.

Crăciun de poveste, să aveți!❤️