Să lucrezi cu oamenii e cel mai nasol

Să lucrezi cu oamenii e cel mai nasol din lume.

Fie că ești doctor, fie că ești director, simplu asistent sau femeie de serviciu, cel mai greu în câmpul muncii e să lucrezi în contact direct cu oamenii.

O fata care se trezește la ora 5, își pune salopeta cu bocancii și pornește la serviciu, e tratată de cei care vin în magazin de parcă ar fi servitoare. Ea trebuie să aibă o explicație de manager, o forță de bărbat și o inteligenta de licențiat. Nu are voie să aibă zile proaste. Din contră, trebuie să înlocuiască la cerere și colegii care lipsesc și să suporte toanele dublu ale clienților.

Alta e învinuită de infumurare când nu face decât să respecte regulile companiei la care lucrează. I se reproșează că nu are studii, deși e supracalificată pentru ce e plătită.

Să lucrezi cu oamenii e cea mai dificilă slujbă din lume, cu siguranță.

Există mai multe tipuri de clienți:

Bogații

Cei mai nervoși. Nu au timp niciodată. Sunt pe grabă, trebuie să dai repede cu ei, timpul înseamnă bani. Tu ești doar un instrument, nimic mai mult. Nu exiști, nu ești om, nu ai voie să respiri, decât să-i pui pe primul loc și repede. Că ei sunt bogați și contează. Noi suntem acolo doar să-i servim.

Românii străini

Sunt cei plecați de câțiva ani din țară care intră vorbind la telefon în altă limba decât cea in care au învățat să grăiască. Ola, mariola, am bani ombre, muncesc și trăiesc bine câteva săptămâni cât stau prin România. E nasol aici, acolo dacă faci așa sau așa, te arestează. Ce scump e aici. Japcă pe față. România e de c…. Prototipul asta e fie cu adidași de firmă vizibilă din avion, fie cu latex sau fusta scurta. Ceva median nu există.

Complexații

Nimeni: nimic.

Complexatul: “Ce, ai impresia că numai tu ai funcție?”

-Ok, ce s-a întâmplat?

“Nu mă lua pe mine de sus? Vă știu eu cum ați ajuns aici. Aveți impresia că sunteți deasupra tuturor.”

Urâtmirositorii

Îi simți de la o poștă. N-ai cum altfel. Miros puternic de urina și mucegai, naftalină, putred, rânced și transpirație. Toată lumea de pe lângă are ceva la nas, de obicei. Nimeni nu spune nimic, dar toți simt. Avem aer condiționat, avem ușa larg deschisă, ne mai mirosim de parfumul dat de dimineață, suportăm cum putem. Toată pupulația simte, mai puțin cel în cauză.

Ignoranții

Ei știu tot, au auzit la cineva. Sunt foarte bine informați, Google, vecini, prieteni, toți sunt surse vitale de cunoaștere. Dacă spui regula ta nu e bine. Știe el mai bine. Vrea să faci ca el, dar în același timp el nu știe ce vrea. Gen, vreau să închid contractul cu voi începând cu data de ieri. 😂

Reclamagii

Intră, observă, tace și reclamă. Nici măcar nu întreabă, nu cere lămuriri, ia ce i se dă și apoi se dă agresat, insultat, nemulțumit de informația livrată. Reclamagii pentru asta pleacă de acasă. Ei sunt chitiți pe o reclamație.

Nevorbiții

„Buna ziua, am venit cu autobuzul de 8 jumate, am fost la cumpărături, mi-am pierdut portofelul săptămâna trecută, fiică-mea și a rupt piciorul.”

„Cu ce vă putem ajuta?”

„Așa, că tot am venit am zis să trec să vă întreb, că apoi mă duc și pe la Maria să văd, ca zicea că-mi dă niște ardei.”

Au mamă, treci la subiect, frate!

În timp ce rezolvi treaba pentru care a venit:

“Da, ce liniște e aici. Cum rezistați cu atâția clienți? Cu ce fond de ten vă dați?” 🤬

Supărații

Cei care au probleme acasă și nu pot țipa acolo o fac la funcționarii publici. Răbufnesc când așteaptă sau când nu li se rezolvă problema cum se așteaptau ei. Le pică din orice, fâsâie fitilul la cea mai mică nemulțumire și apoi să te ții. Vărsa tot la tine, vrei nu vrei, trebuie să-i asculți toate problemele. Le încasăm cu zâmbetul pe buze. Custumer care e foarte important în orice companie. Îți vine să-i înfigi tocul în gura aia cu care țipă la tine fără motiv, dar tu zâmbești. C-așa-i în tenis. 🤦🏼‍♀️

Oamenii de treabă

Sunt cei pozitivi, care îți dau energie și chef să mergi mai departe cu încredere.

Ei zâmbesc, mulțumesc, așteaptă răbdători. Sunt politicoși, știu ce presupune să lucrezi cu oamenii și nu strâmbă din nas pentru nimicuri. Au răbdare și înțeleg ce li se explică. Nu combat aiurea ideile pe care nu le cunosc și saluta respectuos la plecare. Ei dau speranță sistemului în care trăim. Pentru ei plec de acasă zilnic. Mă rog să fie cât mai mulți și mă instalez la birou în fiecare zi pregătită pentru orice. Fac o cruce în ceru’ cu gurii cu limba și ce-o fi, o fi.

Reclame

Pentru părinții care nu au fost în curtea școlii azi

Pentru părinții care nu au fost în curtea școlii azi, am câteva cuvinte.

Eu nu trebuia să ajung la începerea anului școlar azi. Dar printr-o conjunctură a fost posibil până la urma. Am fost bucuroasă rău, mai ales când m-au văzut copiii. Credeau că sunt la serviciu. M-au îmbrățișat și s-au gudurit ca niște pui la cloșcă. Ce bine a fost. Dar până să mă observe nici nu se sinchiseau de lipsa mea. Se făcuse marea reîntâlnire cu colegii și se întinsese la discuții. Am stat in spatele lor preț de câteva minute bune până să mă observe cineva. Deci nu era mare tragedie dacă nu veneam. Tati era lângă ei.

Dacă nu mă aflam acolo ce s-ar fi întâmplat, oare? Nu mare lucru. Poate ar fi discutat ceilalți părinți, nimic mai mult.

Dragi părinți care nu sunteți alături de copii în prima zi, sunteți grozavi. Știu că dacă aveați încotro ați fi răsturnat lumea să le fiți copiilor aproape. Dacă nu sunteți în curtea școlii nu înseamnă că vă iubiți copiii mai putin decât o fac alți părinți. Înseamnă că viața uneori nu e așa cum ne dorim noi. Înseamnă că iubirea voastră e mai puternică decât cred alții. Vă înțeleg durerea și regret că nu sunteți alături de puii voștri. E dureros, dar știu că v-ați îngrijit de prima zi de școala poate mai mult decât alți părinți.

Ei o să fie bine, indiferent de cine îi însoțeste. Câteva ore lipsă din viața lui nu te face un părinte mai puțin bun. Când vei ajunge lângă el o să înțeleagă cât de mult ți-a lipsit. Trebuie să te așezi lângă el și să-i spui că lângă el vei fi indiferent de locul în care te afli. El simte iubirea, nu te speria.

Așa că dragii mei, cei care nu ați fost de dimineața în curtea unei școli sau Grădinițe, eu vă înțeleg motivele. Oricare ar fi fost ele, tot spre binele celui mic faceți eforturile. Contează să-i fi aproape în restul zilelor lor și atunci când are nevoie, nu doar azi, câteva ore.

Azi n-a fost ziua mea

Azi n-a fost ziua mea deloc.

De dimineață am început nasol. Control la serviciu, închidem activitatea până la prânz și ne stoarcem creierii. Eaa, trecem peste repede că sunt obișnuita cu situații neprevăzute, mă adaptez din mers. Plec de la serviciu și mă duc la țară sa iau copiii. Abia așteptam să-i miros a copilărie. I-am găsit murdari, fericiti, cu cațeaua aia mică, Pușa pufoasa și grăsana care se bagă pe sub pielea ta de iubăreață ce e. Planul era sa le gătesc ceva, să-i spăl și să ne jucăm puțin înainte de culcare. Îmi plănuisem să ne mișcăm repede, n-aveam timp de pierdut.

Dar, știi că atunci când te grăbești mai tare, de obicei se întâmplă ceva. Îmi imaginam cum scap mai repede de hainele de serviciu, cum mă relaxez în ceva comod și pornesc aerul condiționat. Aveam așa nevoie de o relaxare… Ehe, planul de acasă nu se potrivește cu ăla din târg.

Las mașina descuiată și cheile pe scaun în față. Nu stă nimeni în față, în afară de mine și de geantă. Ce face G? Îl trântește pe Ursulețul, pe “Goody” ăla jumulitu’ pe care îl tot cară după el de la 2 ani, pe scaun în față. Că cică i-a spus lui că el vrea să meargă în față cu mami. 🤦🏼‍♀️. Îl aruncă peste geanta mea, geanta cade pe butonul de închidere, mașina se închide odată cu ușa. Ce rezultă? Planul meu de relaxare ruinat, o mamă cu doi copii pe afară cu mașina încuiată cu cheile înăuntru.

Îmi venea să plâng. Cu ce am greșit Doamne, eu în viața asta? Scapă-mă Tu acum, ca nu știu ce să fac.

Noroc că avem un tată săritor, care mai are o dublură la cheie. Care face luntre și punte dacă aude că suntem în necaz. A venit el săracu’ chiar dacă avea treabă. 15 km nu înseamnă nimic dacă îi spun că avem probleme. M-a rezolvat cât ai zice pește. Ce bun e și un bărbat câteodată. Vedeți, nu mai ziceți că le faceți voi pe toate, că zilele astea țin cu bărbații, am lăsat feminismul pe altă dată.

“Cum reușești să le faci pe toate?” sau “Mie când mi-e foame mă duc la serviciu”

Am primit de multe ori întrebarea asta. Cum naiba reușesc să merg și la serviciu de dimineața până seara, să merg și la evenimente și să rămân și online activa? Păi, e greu. Mi-ar fi plăcut să fiu o scriitoare care să scrie cărți după cărți, să stau undeva în liniște doar eu familia și laptopul. Dar viața nu e așa cum ne-o dorim mereu. Am o vorbă cu prietena mea cea mai bună, noi mergem la muncă de foame. 😂 Când ne e foame, plecăm de acasă la muncă. Și pentru că am nevoie de bani să trăiesc intr-o societate consumeristă, iar copiii cer, fără să știe greutățile vieții, trebuie să câștig cât mai mult.

Mai ales când am vacanța cu copiii, vacanța fără copii, weekenduri de distracție in familie, patima pentru gătit și machiat, casa de întreținut și câte și mai câte. Toate costa și nimeni nu o să vină să te întrebe cum mai stai cu banii. D-aia merg să lucrez și să câștig destul cât să îmi rămână energie să mai și trăiesc.

Sunt zile în care vreau să renunț. Să câștig mai putin și să am mai mult timp liber. Zile ca astea pe care le trăiesc acum, cu doar câteva zile de concediu rămase și energie la minimum. Nu mă dau ce nu sunt. Zic aici că nu sunt vreo milionară și nici nu vreau să par. Deci cine mă judecă, mă judecă greșit. Nu că mi-ar păsa, dar așa să se știe că sunt un om normal și nu vreau să mă dau cine nu sunt.

Așa că dacă vrei, trebuie să faci ceva, gen să muncești, că altfel nimeni nu e obligat să-ți dea. Și apoi, lipsa de ocupație e nocivă. Te face să gândești prea mult și prea prost. Așa că hai, mie mi-e foame, mă duc la serviciu.

Când îți faci Facebook doar să te uiți la alții

Când îți faci Facebook doar să te uiți la alții te numești laș.

Am auzit de multe ori: “Eu nu pun nimic pe Facebook”. Ooo, bravo! Să stai toată noaptea să te uiți la ăia care pun.

Și câte conturi false nu există…. ehe, să fim noi sănătoși.🤨

Dar de ce nu pun nimic? Pentru că au stima de sine scăzută, zic studiile. Adică nu se cred destul de interesanți cât să pună ceva despre ei. Sau nu le place destul de mult ce văd în oglindă.

Ei zic că nu sunt genul, că ies nasol în poze, că nu trebuie să știe lumea ce fac ei. Dar ietă că lumea știe de ei. Știe că se ascund sub niște poze de profil vechi sau cu peisaje de pe net.

Mai rău e când râd de ăia care pun. Pai stai, frate, dacă își făcea toată lumea Facebook la sanchi, tu la ce te mai uitai? Deci, cineva trebuie să se „sacrifice”. Pot să fiu eu aia. Eu ma pun pe insta, pe Facebook, pe blog, peste tot. Nu că aș avea asa multe de arătat, ci doar că așa îmi place mie să socializez. Și pentru că ăsta e scopul rețelelor de socializare. Să pui, nu să vânezi pozele altora pe furiș.

La mine se poate uita oricine, deci n-ai cum să mă ameninți că nu mă mai urmărești, din moment ce tot ce pun e public. Sunt peste tot, fie că vrei, fie că nu.

Tuturor ne place pe net. Unii recunosc și nu se simt rușinați de nimic. Alții se ascund și îi pândesc pe alții ca să aibă de ce râde. Indiferent de situație, rețelele de socializare sunt trend, modă, normalitate. Numiți-o cum vreți, dar nu vă mai feriți de ele. Sau, știu eu? Treaba voastră, puteți să ne urmăriți pe noi, ăștia care punem. Avem material nou în fiecare zi. 😜

Acum 11 ani…

Acum 11 ani mi-am ales drumul pe care vreau să merg pentru toată viața.

M-am trezit la 5 de dimineața și m-am dus peste părinții mei să-i trezesc. Parcă îi și văd, somnoroși, gata să-mi dea cu ceva în cap când au vazut cât e ceasul. Aveam emoții cât casa. Haida, trezirea că azi mă mărit.

M-am machiat singură, cum mă pricepeam și eu. Ma certasem cu iubitul fix cu o seară în urmă. Îi zisesem că renunț la tot pentru că întârziase. Întârziase să îmi cumpere un cadou de nuntă aflasem mai târziu. Mi se părea un circ gratuit dimineața când mi-am amintit. L-am mai și bălăcărit degeaba. Aș fi vrut să ma revanșez dar am zis că o să zic da la primărie. Asta era revanșa, sau pedeapsa lui. 😂

Era frumos când a venit să mă ia. Înalt și gătit și eu cu emoții de nici nu mai puteam înghiți. A durat puțin cununia civilă. Am mâncat ceva cu invitații la un restaurant și apoi am plecat să mă gătesc acasă. Am murit de cald.

Curând s-a umplut curtea de lume. Venise multe rude și multe babe din vecini. De bucurie m-am pupat cu toate. Le-am servit cu prăjituri, era ziua mea. M-am ascuns înainte să vină mirele. Păcat că m-a pârât o nepoțica și m-a găsit imediat. Aveam gentuța pregătită cu ruj și oglindă să mă refac la noapte. În curte am plâns. Toți oamenii mă priveau și mie mi se rupea inima. Știam că n-o să mai fiu doar fiica părinților mei. Aveam să fiu nevasta cuiva. Lăsam în urmă copilaria și fetele cu care vorbeam până noaptea târziu. Plăngea și mama și nașa și matușa și toate surorile. Mi-era cald, mă bucuram de toți cei prezenți. Îmi pare rău cu nu puteam opri totul atunci în momentul ăla să le spun cât le sunt de recunoscătoare că iau parte la bucuria mea. Poate că trebuia să o fac.

La restaurant au fost mult peste 350 de persoane cât ne așteptam. Au stat și afară pentru că înăuntru nu mai aveau loc. La dans am tremurat ca varga, eram așa mică pentru tot ce mi se întâmpla… Am fost o prințesă pentru o zi. Am avut limuzină, o rochie așa cum am visat-o eu, croită după dorința mea. Am avut parte de iubire cât să-mi ajungă toată viața. Eu m-am măritat din dragoste.

Acum sunt 11 ani de atunci și sunt sigură și azi că alesul meu mă iubește cu adevărat. Mi-a demonstrat asta mai mult în ultimii ani, culmea. Sper ca fiecare dintre voi să găsescă un echilibru în relație astfel încât să nu fie nevoie să renunți la ce îți dorești cu adevărat. Nu e ușor, e greu rău să trecu prin câte am trecut noi, dar tot aici suntem și după atâția ani. Dacă până acum ne clătinam, acum la nunta de oțel, suntem tari la fel ca metalul. ❤️

Plaja Cochilia, locul unde Marea Neagră pare Ocean

Plaja Cochilia, locul unde Marea Neagră pare Ocean e aici în România.

Dacă în Iunie mergem cu copiii mai multe zile în concediu, August e despre aniversarea nunții. Mereu am găsit o bunică disponibilă care să îngrijească vreo două zile de năzdrăvani ca să ne destindem și noi fără ei. De obicei a doua vacanță e în țară, pentru că zilele de concediu sunt pe terminate și nici nu ne dorim plecați prea mult de lângă copii.

Am tot auzit vara asta de plaja din Tuzla, o comună constănțeană la o aruncătură de băț de Eforie Sud. Am vazut niște poze care m-au convins să merg acolo. Drumul e prăfuit, dar scurt. Zic eu, după ce am mers acolo cu decapotabila și am simțit nevoia unui duș ajunsă la destinație. 🤦🏼‍♀️

Marea Neagră acolo nu mai pare neagră. E o amestecătură de culori pe care n-am mai văzut-o nicăieri. Plaja, odată sălbatică, acum prinde contur de civilizație. Totul e decorat cu elemente naturale. Ce mi-a plăcut cel mai mult e îmbinarea reușita de modern și tradițional. Se intră cu rezervare făcută în prealabil, iar taxa e 30 lei în cursul săptămânii și 40 lei în weekend. Asta doar pentru Cochilia, fâșia asta de plajă, pentru că după ce se termină, poți sta liniștit oriunde.

Mâncarea e în principiu pe bază de pește. Doar la o terasa am vazut pui și porc. Sunt câteva terase cu meniul scris pe o tablă la intrare. Simplu, dar bun. Am mâncat zargan cu mămăligă și cartofi pe plită cu brânza. O asociere inedită pentru mine, dar așa gustoasă… Prețurile nu sunt ieșite din comun cum mă așteptam. E de încercat locul.

E liniște acolo, doar sunetul valurilor, fără semnal la internet, cu o carte bună, pun pariu că v-ar plăcea. Mie tocmai îmi cumpărase soțul una cadou, a picat la țanc. Altă dată dansam, cântam, mă distram gălăgios, acum am petrecut potolită. Nici n-am vorbit. A fost altfel. Am citit, ne-am plimbat puțin, am fost mulțumită altfel. Nu pot să explic, poate plaja retrasă, poate cartea, sau anii m-au făcut așa, dar jur că a fost bine.

Plaja Cochilia e frumoasă. Nu m-a dezamăgit cu nimic. Sunt condiții bune, apa e ireală, plaja e curată, ai unde să faci poze bune. 😜 La anul mă întorc.

Stă cu chirie și pune poze de la mare

Azi a venit la serviciu o persoana juridică care a zis că el nu și-a luat concediu niciodată. El muncește zilnic, d-aia are și bani și e juridic, nu fizic. Susținea ideea că dacă vrei să ai, trebuie să muncești, nu să stai de vacanțe. Apoi a început să-i critice pe cei care nu au o casă a lor, că de, în comunism, cine nu are casă = loser. Zicea că nu-i înțelege pe ăștia săraci, cum de locuiesc cu chirie și postează poze pe Facebook de la mare. De parcă la barieră la Fetești te întreabă unde locuiesti mai înainte și abia apoi poți să treci.

Ideea lui despre vacanță era următoarea: înainte să iasă la pensie, la bătrânețe, ultimii doi ani o să călătorească. O să-și ia soția și o să vadă tot ce n-a văzut toată viața. Ce visuri au și unii, mă gândeam eu, aproape plângând la gândul că mi-am prăpădit aproape toate zilele de concediu.

Eu tăceam, dar era o tăcere d-aia înăbușită de poziția în care mă aflam, care nu-mi permitea să vorbesc așa cum aș fi vrut. În fond, clientul nostru, stăpânul nostru. Nu voiam să-l pun pe fugă. Dar ce crezi, am blog și aici zic ce vreau eu.

Era așa mândru de visul asta dinainte de pensionare, încât ai fi zis că i-a prevazut cineva dinainte anii pe pământ. Tare curioasa sunt cum o să suporte călătoria vieții lui la 60 și ceva de ani. Când inima îți dă palpitații, oasele te dor, mâinile îți sunt obosite. Ore cum o să reușesti să vezi lumea cu vederea slăbită? Și cum o să te bucuri de toate frumusețile lumii când o să ai bani, dar n-o să mai fii tânăr? Și apoi cine îți garantează atâția ani pe pământ? Cum poți fi sigur că ajungi la anii aia pe care îi aștepți toată viața? Când viața e ca un fulg și atârna de un fir de ață? Când toate sunt efemere și trec anii ca un nor?

Eu vreau ca toți care stau cu chirie să meargă în vacanță. Atâta timp cât muncesc și își permit să plătească pentru locul lor, din partea mea au liber la concediu. Unde scrie că dacă n-ai bani destui nu trebuie să pleci de acasă? Plecați fraților mereu, mergeți unde vedeți cu ochii, râdeți și mâncați ce vă place. Asta e viața. Și cine are bani mulți, să-i strângă, să facă mai mulți și să stea acasă, să-i păzească.

Povestea mea despre alăptare

Am scris mult despre perioada în care am alăptat. Am înțeles mamele din ambele tabere. Am scris aici. Nu le-am blamat pe cele care nu au făcut-o, deși știu că doar 2% din mamele care nasc nu pot alăpta. Ce n-am spus niciodată e cum am perceput eu alăptarea la ambii copii.

Înainte de a naște, știam că o să alăptez. Nu știam cum, dar îmi doream ce e mai bun pentru ei. Am născut intr-o maternitate care sprijină mamele în alăptare. Copilul a fost lângă mine imediat după naștere. Nu am avut lapte destul când l-am văzut prima dată, cred că la câteva zile după am început cu adevărat alăptarea. Când l-am atașat prima dată, numai bucurie nu simțeam. Durea ca naiba, semn că nu era atașat corect, aflam mai târziu. Nu m-am descurajat, am continuat, cu răni, cu strângeri din dinti, dar cu lapte cât să hrănesc o maternitate. Cine și-ar fi închipuit că o slăbănoagă de 47 de kg poate alăpta cu așa ușurintă. Alaptatul nu are legătura cu fizicul, lapte ai oricum, dacă te hidratezi bine.

Mă minunam de puterea ghemotocului de lângă mine, nu-mi închipuiam niciodată că mogăldeața aia cât lingura are atâta putere.

Apoi am început să văd cât de frumos era. Nu mă făcea o mamă mai bună decât cele care nu alăptau, poate decât mai fericită. Iubeam să se culcușească la pieptul meu și să adoarmă cu lăpticul pe la gură ca un pisoi obosit. Ăla era momentul nostru. Avea un miros dulceag care mă îmbăta de fiecare dată când îl pupam după masă. Niciodată nu m-am simțit mai de folos ca mamă decât atunci când am alăptat. E un sentiment prea tare ca să nu fie încercat de toate mamele. Am încercat să alăptez cât mai mult, știam că dacă o să termin o să pierd cel ceva cu care n-o să mă mai întâlnesc.

După aproape doi ani am plecat la serviciu. 3 săptămâni am urmat un curs și atunci a fost momentul să încheiem alaptatul. Mi-a fost greu. Aici am povestit despre asta. Eram și departe de ei și singură și ruptă de realitate. Dar poate așa a fost mai bine, altfel alăptam până îi lua la școala. 😂

Acum sunt mândră că am putut să fac asta pentru ei. Nu ca să mă dau mare, doar cât să știu că ei s-au hrănit de la mine și când au văzut lumina zilei. Cine a alăptat știe ce zic.

Mi-ar fi plăcut, însă să cer ajutor mai mult. Aveam nevoie. Am crezut că pot și singură și am reușit, nu a fost imposibil, dar tot cred că prea am vrut să le fac singură pe toate.

Acum, voi, cele care urmează să alăptați sau chiar alăptați, aveți șansa să fiți informate. Nu de la oricine, ci de la Dr Jack Newman, cel mai recunoscut expert în alăptare din lume. Consultant UNICEF, autor de cărți, articole, filme despre alăptare distribuite în toată lumea, vine acum la Bucuresti. Conferința “Alăptarea dincolo de instinct”, are loc la hotel Pullman pe data de 31 August. Cine vine din partea mea beneficiază de o reducere de 20% din prețul biletului. E o șansa uriașă pentru mamele care își doresc să știe despre alăptarea prelungită, alăptarea după anestezie, cazurile de reflux, sânii inflamați și alte subiecte la care nu știți răspunsul.

Acum băieții mei sunt marișori, dar tot lângă piept îi culc, iar ei n-au uitat nici acum când trăgeau de bluză înfometați. Ce vremuri…

Ne mor copiii sub ochii celor care ar trebui să-i apere

Am vrut să stau deoparte de subiectul crimelor care au zguduit țara. Am vrut să neg nepăsarea, prostia și lipsa de umanitate a unora. Am răbdat până n-am mai putut. Știu că s-au scris multe despre subiect, iar eu nu sunt genul care să insiste să prelungească tragedia. Dar nu mai pot. Mă doare sufletul, sunt și eu mamă și om înainte de toate. M-am pus în locul părinților fetei și mi s-a făcut rău. Nu am suportat nici gândul că ar fi putut fi copilul meu, dar să trăiesc drama părinților ei?

Alexandra s-a încrezut în țara asta, iar țara a lăsat-o să aștepte. Fiecare om știe că atunci când ești în pericol trebuie să anunți. Trebuie să strigi, să te faci auzit. Pe ea au auzit-o plângând, singură speriată și neajutorată și i-au spus să lase linia liberă. De parcă se anunțau răpiri și violuri la fiecare 5 minute și ea îi ținea din treabă.

Zic așa, singurele modalități de a scăpa din mizeria care ni se desfășoară în fața ochilor sunt educația sau renunțarea, plecarea din țară. Dar Alexandra a știut că atunci când ești în pericol trebuie să anunți autoritățile, a fost educată să urmeze pașii normali pentru ieșirea din pericol. Și la ce i-a folosit că a fost educată? A dat peste niște ignoranți. Cealaltă metodă, de a pleca din țară rămâne în picioare. Dar pământul e plin de români, d-aia de care ai vrut să scapi cand ai decis să părăsești țara. E complicat până la urmă. Nu avem decât să ne încredem tot în educație. Poate nu generația asta, dar măcar cele viitoare să ne scape. Până atunci, rămânem aici privind neputincioși cum ne mor copiii sub ochii celor care ar trebui să-i apere.