In oglinda nu sunt eu 

Publicat de de Anna Georgescu


Am obiceiul sa nu ies din casa nerujata. Când plec de la serviciu, nu ies pe usa pana nu m-a aranjez. Nu știu dacă exagerez cu grija asta de a arata tot timpul bine, dar e un obicei de care nu vreau sa ma las, pentru ca îmi face bine. La țara când ajung la fel. Deși nu e necesar, pentru ca ma murdăresc foarte repede acolo, puțin ruj tot aplic. 

In alta ordine de idei, la o nunta de curând am ascultat o melodie despre copilărie. Am obiceiul de a asculta versurile și însemnătatea lor. Frumoasa rau! M-a răscolit așa de tare încât îmi venea sa plâng pe-acolo. Nu e prima data, când pățesc așa. De câte ori nu m-a făcut sa folosesc toate șervețele de la masa melodia aia „Fetele lu’ tata”… sau „I-ați mireasa ziua buna”…

Insa in seara aia, m-a făcut sa ma simt bătrâna și superficiala. Nu m-am gândit niciodată ca intre copilaria mea și ziua de azi a trecut atâta timp.

 Nu aveam absolut nici o grija. Poate decât grija sa ascult semnalul verișorilor  care ma anunța ca sunt așteptata pe la poarta. Era un chiuit, sub forma unei minimelodi pe care cred ca încă mai știu sa-l reproduc.

Amintirile despre copilăria mea frumoasa sunt formate din mirosuri si gusturi. Miros de iarba proaspăt cosită când plecam cate-și patru sa-l întoarcem sau sa-l risipim. Miros de încins de la asfalt, când puneam urechea sa auzim următoarea mașina. Miros de haine înghețate când le aduceam de afara la uscat pe lângă soba. Miros de liliac, de „mâna Maicii Domnului” și de lămâiță. 

Îmi amintesc despre mirosul de mămăliga cu lapte in tuci, de pita pe plita și de boabe fierte cu zahăr cum făcea maica. De gustul bureților cu usturoi și de dogoarea sobei iarna când stăteam pe lângă ea mâncam dovleac copt. 

Ma scăldam la gârla cu o grămada de copii într-o groapa făcută in mijlocul râului special sa imite o piscina. Nu aveam costume de baie, nu eram fandosită și ma bucura fiecare adiere de vânt. 

Acum sunt mare si regret toate astea. Nu știu cum a putut fi așa nemilos timpul cu noi. Acum ma bucura o rochie frumoasa, un colier, o excursie. Sunt fandosită și superficiala și simt ca nu mai am timp. 

Pun preț pe obiecte și mai puțin pe simțăminte. Ma gătesc mai mult, cumpar mai mult, miros mai puțin, gust mai puțin. Ma grăbesc si rău fac. Nu am răbdare sa ajungă mesajul la mine. Regret inocenta mea de când eram mica. 

Am ascultat melodia și de frica sa nu-mi vada cineva starea pe care mi-a adus-o melodia, am mers la baie. Am văzut in oglinda ceva complet transformat. Ceva care nu semăna deloc cu ce știam eu. Nu era nici o legatura intre reflecția din oglinda și ce purtam in suflet. Nu vedeam o fata muradara și ciufulită, cu par creț și blond. Vedeam o doamna aranjata cu rochie frumoasa. Atent machiata, cu par ondulat și foarte îndepărtată de tot. 

Chiar și așa, Dumnezeu mi-a trimis putere prin gând si așa mi-am dat seama ca El a fost Bun cu mine. M-a ținut aproape de locul in care m-a format ca om chiar dacă ocaziile sa ma depărtez de el au fost numeroase. Pot oricând sa merg sa-mi scald picioarele in gârla copilăriei. O mai am pe mama, pe ai mei lângă care am crescut. Am copiii și pot prin ei sa-mi retrăiesc Copilăria. Am conștiința omului crescut la țara, empatie și respect pentru bătrâni și pentru tradiții, iar asta ma face sa ma simt vie. 

Imaginea diferă fata de cea din trecut, dar sufletul a rămas același. Sufletul nu are vârsta. 

Noi nu ne potrivim 

Publicat de de Anna Georgescu

Știți relațiile alea in care cei doi nu se potrivesc și totuși se iubesc? Atunci când ideile lor se bat cap in cap, dar ei gasesc din orice, ceva care sa-i completeze?
Lui ii place picant eu abia suport muștarul.

El prefera sa înoate, eu intru treptat in apa, pana la glezna după o ora de încercat apa cu degetul cel mare.

Lui ii place zgomotul și viteza, eu prefer muzica in surdina, liniștea și merg cu mașina mai incet decât prevede legea.

El când se supăra tipa și înjură, eu aleg sa nu mai scot un cuvânt doua zile. 

Eu pun sticlele in gunoi, el le scoate. Eu las lumina aprinsa la baie, el o stinge. Chiar și cu mine înăuntru de multe ori. 

Nu ma potrivesc cu el la nimic și totuși suntem împreuna de aproape 17 ani. 

Urăsc când ragaie de se aude de la parter, când înjură in trafic, când nu se controlează in fata copiilor și e bădăran. Ne certam des și de fiecare data ne împăcăm.

Urasc când ma întoarce din drum sa ma schimb de haine ca nu-i convin lui. Ma mai consolez cand îl vad ca de fiecare data îmi cere părerea cum sa se îmbrace. Împreuna facem o echipa grozava. 

Ador când se joaca cu băieții și le spune ca mămica e cea mai frumoasa fata din lume.

Când ii ridica in brațe pana la tavan pe rând de o suta de ori pana cade lat pe canapeaua din sufragerie.

Când nu se lasa pana nu ma scoate din rolul de mama și face planuri sa ne petrecem împreuna, fără copii. Ador sa ma tina de mâna strâns când trecem strada și sa aibă grija sa nu dărâm toate manechinele prin magazine, cum obișnuiesc. 

Îl iubesc chiar și când ma cearta ca sunt dezordonata. Și sunt, slava Domnului! Ma bufnește rasul când ma mustra puternic, exact cum o face un tata cu fiica lui. 

El e prietenul meu bun care ma ocrotește in fiecare zi. Îmi poarta grija și se străduieste sa am tot ce e nevoie in casa. 

Nu suntem bogați, ne avem doar unul pe altul. Am un morman de amintiri cu el pe care nu le-as da pe nimic in lumea asta. 

El mi-a îndeplinit cele mai mari visuri și m-a amărât cum n-a mai făcut-o nimeni in viața mea. El e durere și plăcere toate amestecate intr-o sticla îmbrăcată haina fericirii. 

Avem 2 băieți geloși din cale afara. Pot mirosi îmbrățisarea de la metri distanță, d-aia alegem sa o facem pe furiș. E mai frumos și mai palpitant, ca o dragoste interzisă. Alături de copii am închis cercul iubirii. 

Cred ca as fi putut reusi și singura dar fără el, niciodată nu m-as fi simțit la fel de împlinita. 

De ce mama trebuie sa facă toată treaba?

Publicat de de Anna Georgescu


Aseara, cand găteam la bucatarie, vine cel mare, ma ia de mâna și ma pune sa închid ochii. Apoi, ne îndreptam spre camera lor, bineînțeles, cu ochii semideschisi de frica sa nu intru in pereți. Acolo, când deschid ochii ce sa vezi? Curățenie luna in camera, nici o jucărie pe jos, nimic in paturi, o ordine ce n-am văzut nici după ce fac eu.

Drăguțul meu a vrut sa ma impresioneze și a făcut curățenie in camera lor. Nu numai ca m-a impresionat dar m-a și șocat. Liniștea in care a pus la cale tot, frumusetea gestului și mărinimia lui interioară m-a uimit. Bravo lui. Eu la vârsta lui nu faceam lucruri d-astea, eram o răsfățata ca și acum. 😜

Mai ales ca la noi in țara e puternic impregnata ideea ca doar femeia trebuie sa aibă grija de casa. 

Mi-ar plăcea sa-si păstreze inocenta si mai târziu când va fi adult sa-și ajute soția la tot. Sa facă parte activ la tot ce presupune treaba in casa. Sa fie un exemplu pentru copiii lui așa cum este tatăl lui pentru el. 

Nu știu de ce atunci când ajuta tatăl e supraestimat? 

De ce atunci când ajuta, mamei trebuie sa-i fie rusine? 

Intr-o casa cu copii in care nu exista ajutor, treburile ar trebui sa se împartă. Nimeni nu e obligat sa facă nimic. Ce face, face pentru bunul mers al familiei. 

Tăticule, dacă bagi la spălat, bagi și hainele pe care le-ai murdărit tu. Dacă gătești, o faci pentru copiii tai, care merita o alimentație corecta. 

Dacă faci curățenie, faci și in spațiul in câte trăiești tu și pe care bănuiesc ca l-ai deranjat și tu. 

Dacă le faci baie copiilor ar trebui sa te bucuri de timpul petrecut împreuna și de faptul ca datorită tie copiii vor fi curați și sănătoși. 

Dacă speli vasele o faci pentru ca ai mâncat și tu in ele. Nu e ceva supraomenesc sa ajuți la treburile zilnice. Tine de bun simt sa cureți locul in care trăiești. 

Femeia nu le poate face pe toate la timp. E doar un om cu doua mâini, nu e robot. Alege sa ajuți pentru înțelegerea și liniștea din casa ta. Alege ce îți place sa faci. Ramai cu copiii pana sunt gata toate sau faceți schimb, ajuta la ce poți. Soția te va iubi mai mult, pentru ca nu ti-e teama sa îți asumi responsabilitatea de tata și de soț. 

Și dacă deja faci toate lucrurile de mai sus, da-mi voie sa te felicit și sa te indrum sa nu te rușinezi de asta in fata altor bărbați. 

Nu te transforma intr-o ființa mai puțin masculină, faptul ca ajuți. Din contra, te face responsabil de ceea ce te înconjoară, te face uman și realist, gentleman și mai inteligent decât majoritatea celor care hotărăsc ca doar femeia trebuie sa facă treaba in casa. 

Eu sunt o norocoasa cu trei băieți deștepți care ma ajuta. Ceea ce va doresc și vouă! ❤️

Cel mai bun cadou din lume pentru copilul tău 

Publicat de de Anna Georgescu

​​​

​Ce mai bun cadou pe care i-l poți face copilului tău e ceva ce nu te-ai fi gândit niciodată. 
Vine duminica cineva pe la noi sa se uite la frigider, ca ne tot face figuri in ultima perioada. Intra in casa, face trei pași, iar prin sufragerie calcă pe o bucățică de lego. Auch! Dureros tare, mai ales ca era d-aia mica și ascuțita. 

Pe noi ne-a bufnit rasul ca noua ni se întâmpla zilnic accidente d-astea casnice. Omul, cu fetița acasă, se uita la noi, gen: ce-o fi așa amuzant?  Eu ca sa dreg repede situația zic ca „Puteam sa jur ca le-am adunat pe toate”.

Toti părinții isi doresc sa-și vadă copiii multumiți și aleg sa le cumpere tot ce își permit: mașinuțe, păpuși multe, cărți sau device-uri de ultima generație. Copiii văd tot felul de noi apariții in materie de jucării peste tot: înainte de film la cinema, pe afișe pe afara, la gradi la alți copii și tot așa. 

Câți copii nu se bucura pe moment de cadoul primit, iar după câteva zile zace uitat in sertar alături de celelalte cadouri pe care și le-a dorit atât de mult? Cred ca e o problema generală. Mereu ma pune sa-i cumpăr un nou lego ca apoi sa zacă in cutia albă in care are alte mii de piese. Nu zic ca nu se joaca și nu construiește. Ba da. Inventează case de samurai, lupte închipuite intre ninjago, dar tot se plictiseste la un moment dat și vrea altele. 

Totuși, exista ceva de care nu i se ia niciodată. Revine la el ori de câte ori simte nevoia de altceva. Cu el se joaca de fiecare data alt joc, sau dacă repeta jocul il face și mai amuzant sau mai distractiv. 

Nu e nici un mister ca jucăria lui preferata a ajuns sa fie fratele lui. 

Cel mai frumos cadou pe care i-l poți face copilului tai e un frate sau o sora. 

Surse interminabile de distracție, ăștia mici și nebunici ai mei se joaca împreuna pana la epuizare. Pana unul din ei nu se mai poate tine pana la baie și fac pe jumătate in chiloți de la atâta ras. 

Și ma dispera… și ma doare inima de nervi. Ca ieri când voiam sa-mi șterg și eu oja și eu au sărit in pat pana mi-au răsturnat toate accesoriile de unghii. Dar veselia lor e molipsitoare. Îmi adunam alea de pe jos bombănind, ca nu voiam nici sa le stric distracția, iar in colțul gurii aveam un zâmbet ascuns. 

Mi-e drag de ei de mor! S-au făcut mari și zapaciti de îmi vine sa-i mănânc. M-am obișnuit cu ei, cu piesele de lego, cu pisoarul din baie, cu mașinuțele cărora trebuie sa le pun cauciucuri, cu râsetele lor de veselie și cu tot ce am in casa datorită lor. 

Așa nebunici și dezordonați, ei sunt fericirea mea. Bine, si a tatălui. Mai puțin partea cu dezordonați.😜

„Mami, nu vreau sa mori”

Publicat de de Anna Georgescu

Sâmbăta și duminica trăiesc, iar in timpul săptămânii supraviețuiesc. Zic asta pentru ca weekendul înseamnă timp cu băieții, de obicei la țara la răcoare si la aer curat, cu bălăceală în apa răcoroasă a micuțului râu din sat și mâncare gustoasa ca la mama acasa. 

În doar doua zile, creez niște legături strânse cu ei cât sa ma tina toată săptămâna. Atașamentul e și pe parte fizica (îmbrățișări, pupici, ținut in brațe și atingeri) cât și pe parte emoțională (cuvinte frumoase, blândețe, toleranta și răbdare). 

Copiii au nevoie de un lider in fiecare zi. Au nevoie de cineva care sa ii îndrume și sa le stabilească limite. In lipsa unui lider ei își vor forma singuri regulile, iar de cele mai multe ori nu sunt ceea ce le trebuie. Se vor atașa de copiii mai mari si mai autoritari, sau de alți adulti din viața lor pe care ii vor urma orbește. Vorbim mult și încerc sa ascult și mai mult. De cele mai multe ori ma topesc când aud „mami, tu ești iubita mea!” . Mai aud și ești o rea, atunci când e timpul sa fiu lider. Sau ” nu mai vorbesc cu tine.” Răspunsul meu intotdeuna e „Eu tot te iubesc, dar trebuie sa fim corecti” 

Au momente in care zbuciumul lor e la cote maxime din motive care pentru un adult par prostești. Ca s-a rupt o jucărie, ca nu se poate urca pe un buștean, ca nu reușește sa închidă o cutie. Asta poate declanșa o criza de plâns puternica pe care nu mereu stim cum sa o potolim. Dacă pentru noi nu înseamnă mare lucru, pentru ei înseamnă tot. Lumea întreaga a lor e joaca. Sa reușească sa închidă cutia pentru ei înseamnă tot atât de mult cât înseamnă pentru noi reușita unu examen, a unui interviu. Nu reușesc întotdeauna sa ii împac, sa fiu constant blândă și intelegatoare pentru ca sunt om și ca și ei am zile bune și mai puțin bune. Dar intotdeuna încerc sa fiu mai buna decât ieri. Ii imbratisez, ii pun sa mai încerce, sa nu se dea bătuți, ii ajut și sunt lângă ei cu un umăr pe care sa plângă. 

Și fac bine bag de seama, pentru ca aud „te iubesc-uri” din ce in ce mai des.

Azi in mașina, cu capul in poala mea, cel mare mi-a spus ca nu vrea sa mor niciodată. Nici eu și nici tati. El știe deja la 5 ani jumate ca toți oamenii mor. Și pentru câteva secunde nu am știut ce sa mai spun. 

M-am blocat pentru ca vreau sa fiu sincera. Știu ca singura certitudine in viața e moartea. Nu sunt sigura de ziua de mâine, de aniversarea din toamna, de Crăciunul viitor, sunt sigura însă ca la un moment dat nu voi mai fi. Și e greu sa fii cu picioarele pe pământ când minunea blonda mica, cu gropițe in amândoi obrăjorii, spune ca nu vrea sa mori.

M-am desumenit repede și i-am spus ca nu e cazul sa vorbim despre asta pentru ca de obicei oamenii mor bătrâni și pana atunci mai sunt multe zile frumoase in care o sa ne distram împreuna. I-a convenit, m-a îmbrățișat și m-a pupat pe picior. 

Și eu l-am iubit si mai mult. 

Când îmi sare muștaru’

Publicat de de Anna Georgescu

Ma trezesc in fiecare zi la 6.30, chiar și in weekend. Ma pregătesc pe jumătate de serviciu, pana reușesc sa ii îmbrac și pe copii pentru grădinița. De obicei, intre timp ii servesc și cu o cacao cu lapte sau un ceai cald înainte de plecare. 

Nu-mi pierd cumpătul aproape niciodată. Nici măcar când suntem in mare întârziere iar unul dintre ei îmi spune ca a uitat revista preferata acasă. Sus, in cer, la etajul 4! 

Chiar dacă suntem gata de fiecare data pe muchie de cuțit, la ritualul meu de moțat nu renunț. Puțin ruj și olecusica de rimel, n-a omorât pe nimeni niciodată. Dimpotrivă, ma face sa ma simt femeie, îmi da încredere și putere. 

Am dureri de spate constat. M-am obișnuit cu ele, deja fac parte din mine. O fi de la scaunul ăla incomod de la serviciu, o fi de la carat copiii in brațe, moștenire sau blestem? 

La serviciu ma străduiesc sa nu o dau in bara, fac tot ce e cu putința, in timp ce gândul îmi mai fuge la câte o juma’ de ora, la copii. ” Ăla mare o mai fi mâncat și el ceva, sau iar îmi spune seara ca n-a pus gura pe nimic.”

„Piticania o mai fi plâns mult după ce l-am lăsat in hol, amărât ca un câine in ploaie?”

Gândurile și grijile ma copleșesc la un moment dat și am nevoie de o pauza. Pauza mesei de prânz care trece așa repede…

Abia aștept ora fixa la care termin programul. Abia aștept mânuțele alea mici care se joaca in parul meu și ma mângâie de dor ca i-am lipsit. 

Ma dau la joaca cu ei cu orele. Le gătesc, le dau sa pape, ii pup de vreo suta de ori pe minut, ii imbratisez de-i sufoc și ma încarc de la energia lor. Ne înveselim împreuna, eu de ei și ei de mine.

Nu ma simt copleșită, ma simt mai puternica chiar dacă trupul meu tânjește după o pauza de liniște și de odihna. De dimineața pana seara sunt intr-o continua alergătura. 

Doar copiii ma încarcă și ma aduc la viața intr-o clipita. Ii ador când se grăbesc sa-mi povestească toate nimicurile de peste zi. 

Seara începem alt ritual. Spălat, putina curățenie, mâncat, îmbrăcat in pijamale, medicamente când e cazul, cântat, spus povesti pana in momentul in care îmi vine sa adorm înaintea lor. 

Aseară după ce terminasem toate treburile alea de mai sus, mai aveam de dat un medicament celui mic. L-am pus in lingura ca așa îl ia mai ușor. L-am făcut atent și l-am strigat sa îndrepte capul spre mine. N-avea chef de mine, el voia sa-mi arate cum funcționează o jucărie imaginara și dintr-o smucitura mi-a vărsat toată lingura. 

Asta a fost tot. Am simțit cum încep sa fierb pe dinăuntru, cum ma apuca toate fierbintelile și pana la răbufnire n-a mai fost decât un pas.

Mi-a sărit direct pe „șeful” casei, care in fiecare seara asista liniștit din vârful patului la toată scena descrisă mai sus. Nu mai rezist sa fiu Zen-ul casei. Tot timpul cu zâmbetul pe buze, sa calmez spirite, sa șterg muci și funduri și sa destind atmosfera. Am nevoie de ajutoare. Ajutoare care stau pe net sau la tv in timp ce eu fac tumbe, ma mascaresc, cant pana la epuizare sau încerc sa-mi păstrez cumpătul. El pare ca nu aude câteodată, mai ales când tot ce are de spus e „Iubi, mai incet, ma, ca ne aud vecinii.”

Atunci când nu mai rezist, refulez. Așa cum s-a întâmplat aseară. Și tip și nu ma mai pot controla de ma știu si vecinii din blocul de lângă, cărora îmi mai cer iertare pe blog, prin fata blocului, pe unde mai apuc. 

Și apoi ma căiesc, ca nu m-am putut controla, ca lucrasem la asta și îmi ieșise așa de bine și acum am stricat tot…

Uit imediat cât de multe face și tati pentru ei. Ca atunci când lipsesc, el rămâne baza. Ca merge cu ei la înot, ca ii distrează și face tot ce-i sta in putința sa nu le lipsească mami. 

Da, sa știți ca și lu’ mami ii mai sare muștarul câteodată. Recunoaște aici in scris și nu promite ca nu va mai face, doar ca va face din ce in ce mai rar. Sper. 

Cui nu-i sare mustaru’, sa ridice mâna sus!

De ce nu o sa fiu niciodată un blogger de succes 

Publicat de de Anna Georgescu

Recunosc fără nici o strângere de inima ca a avea un succes răsunător cu Annazidezi.com e departe de realitate. 

Astăzi mi-am petrecut ziua printre părinți frumosi și de succes. 

Aflată deja la cea de a treia ediție, conferinta Social Media for Parents 2017, a strâns laolalta cei mai talentați bloggeri din România. M-am bucurat sa văd fete cunoscute, sa împărtășesc opinii și idei și sa cunosc și fata in fata persoane pe care le știam doar de pe bloguri sau rețelele sociale. 

Nu vreau sa scriu prea multe despre ce s-a discutat in sala de conferinta pentru ca sunt sigura ca o vor face alții mult mai cuprinzător decât mine. 

Eu vreau sa știe lumea de atmosfera de pe holurile hotelului, din grădina din spate cu leagănul in care s-au tot făcut poze, de la masa de prânz.

Toate mămicile bloggerițe s-au transformat pentru o zi in prințese. 

Au uitat de rutina, de gătit, de spălat, de călcat și au ieșit din carapace. 

Rochii și pantofi cu toc, poșete asortate, ruj roșu îndrăzneț, râsete și multă voie buna. Au fost și mamici care au venit cu copii, dar pe care nu le-a împiedicat lucrul asta sa participe activ. 

Am văzut un grasunel de numai o luna care a fost tare cumințel, la fel și o albă ca zăpada maricica și frumoasa tare. 

Unele mamici erau îngrijorate de ce se întâmpla acasă și mai ieșeau sa dea câte un telefon. Altele voiau sa afle cât mai multe și își notau fiecare idee. 

Altele de fericire ca s-au regăsit și au o zi sau câteva ore doar pentru ele, ca mine și ca Florina, se prosteau și râdeau încât se vedea de la o posta ce bine le-a făcut ieșirea. 

Am văzut si tătici din blogosfera părintească, care nu se simțeau deloc stânjeniți, se simțeau chiar bine intre atâtea femei frumoase. Mi-am întâlnit chiar și o prietena veche pe care nu o mai văzusem de peste 10 ani. 

S-a discutat despre tot și despre toate. Teme diverse care sa trateze multe nelămuriri, multe puncte sensibile, de la sănătate pana la tehnologia la copii.

Și mi-am dat seama la un moment dat ca ceea ce sa întâmpla acolo e mult peste ce fac eu.

Eu sunt prea mica și neînsemnată sa ma pot numi blogger in adevăratul sens al cuvântului.  Un blog de succes trebuie neaparat sa facă bani. Și trebuie sa facă bani mulți, nu sa se vândă pe cateva zeci de euro. 

Din perspectiva asta, nu cred ca o sa fiu niciodată de succes. 

Iata și de ce:

1. In primul rând nu locuiesc acolo unde trebuie. Agențiile cauta oameni din București. Provincia nu e băgată in seama prea mult la capitolul asta. Informația, oportunitatea, evenimentele prin care te poți face cunoscut, precum și șansa de a învața cum se face se întâmpla tot in București. Trebuie timp și munca multă ca sa ajungi acolo unde sunt cei mari. 

2. Nu voi deveni niciodată de succes pentru ca eu nu am o strategie, așa cum au cei mai mulți. Eu scriu la cald, noaptea, in câteva minute, de cele mai multe ori plângând ascunsa printr-o camera, sa nu ma vadă nimeni. 

3. Nu ma pricep sa scriu altfel decât sincer și din suflet. Dacă nu simt, nu pot sa scriu nici măcar o fraza. Nu o fac corect, nu știu reguli de optimizare seo, nu știu cui sa cer ajutorul, iar atunci când cred ca sunt pe drumul cel bun aflu ca de fapt nu știu nimic, ca m-am depărtat mai mult. 

4. Nu știu sa ma vând, sa ma promovez. N-am îndrăzneala necesară, mi-e rusine sa nu agasez, sa nu deranjez. 

Tot ce am făcut, am făcut pentru liniștea mea. Mi-am făcut un blog, ca sa am unde ma expune așa cum sunt eu, cea adevarata. Am început sa scriu atunci când latura mea superficiala a început sa ma acapareze din ce in ce mai mult și am simțit ca o sa pună stăpânire pe mine de tot. Am început sa scriu când am avut nevoie de liniște, de ordine. In scris am iertat, mi-am cerut iertare, m-am iertat, am plâns, am mers mai departe. 

Am scris o carte, nu ca sa ma îmbogățesc ci ca sa nu rămână gândul ascuns netipărit. Sa poata atinge paginile scrise de mine și copiii când vor creste. 

Stiu toate astea și tot n-o sa renunț. O sa particip și anul viitor și la anul celalat, nu o sa-mi scape nici un eveniment la care pot ajunge pentru ca mie îmi place sa vorbesc cu oamenii la fel de mult cum îmi place sa scriu. Numind-o ratez nici o șansa de cunoaște și de a socializa.

Nu o sa fiu mare, iar asta nu ma deranjează și nu ma descurajează.

Nu o sa fiu mare niciodata,  pentru ca mie îmi place sa fiu mica, vulnerabila și supărător de sinceră.

P.s: mesajul unei cititoare a blogului m-a inspirat și m-a încurajat intr-un fel in care nu pot explica. „Anaaaa, remarca-te! Poți! Si da-ne informații!”

Mergem cu toții la Feeric Fashion Week

Publicat de de Anna Georgescu

Azi se da startul celei de a zecea ediții a festivalului de moda Feeric Fashion Week.In perioada 17-23 Iulie, iubitorii modei își dau întâlnire in câteva locații minunate din Sibiu cum ar fi: lacul Grădinii Zoologice, cariera de piatra de la Turnu Roșu și tramvaiul Sibiu-Rășinari și multe altele. 

Tineri creatori de moda își vor expune colecțiile in cadrul acestui eveniment, iar cel mai talentat dintre aceștia va pleca acasă cu o bursa completa oferită de Feeric Fashion Week și Instituto Europeo di Design din Milano.

Săptămâna modei de la Sibiu este considerată cea mai importantă din întreaga Europa de Est datorită numărului designerilor înscriși dar și datorită calității colecțiilor prezentate.

Ediția din anul acesta vine cu foarte multe noutăți. 

Are o baza solida nu numai in Europa dar și peste ocean. Gala Feeric, care va avea loc in ultima zi, va fi prezentată de un invitat special, vedeta americană Derek Warburton. America susține Feeric Fashion Week prin participarea vedetei americane pe tot parcursul festivalului, așadar dacă va doriți poze împreuna o puteți face nu numai in cadrul Galei. 

In prima data in România, in cadrul evenimentelor de fashion, pe pasarelele festivalului din acest an va defila și unul dintre putinele modele transgender din lume, Petr Nikta.

Vestea mare pentru mine și pentru cititorii mei este ca anul acesta sunt invitata sa particip ca și blogger acreditat. 

Sunt atât de curioasa de ce o sa întâlnesc acolo, încât nu mai am răbdare sa ajung. Sunt onorata sa particip la un eveniment așa mare și important pentru moda românească și Europeană. Chiar dacă sunt mămica, am responsabilități multe și nevoie de timp din ce in ce mai mult, nimic nu ma retine sa-mi iau familia cu mine. 

Mami se pune la zi cu tendințele, copiii sunt alături de noi, ieșim in oraș la distracție și toată lumea e fericita. 

Nu știu in ce zile voi fi prezenta, depinde cum ma voi putea elibera, însă o sa va țin la curent cu tot ce se petrece acolo. 

Detalii despre fiecare prezentare mai puteți afla pe pagina de Facebook a festivalului.

5 motive pentru care acceptam singuratea in doi

Publicat de de Anna Georgescu

Din ce in ce mai multe femei accepta sa fie singure in doi


Am dat startul sezonului nunților, iar eu de fiecare data cand văd o pereche de tineri care au hotărât sa-și unească destinele simt o emoție sora cu plânsul. 

De cele mai multe ori evit sa-i privesc dansând primul lor dans ca mire și mireasa ca sa nu atrag atenția cu lacrimile mele de fericire pentru ei.

Par atât de fericiti și de împliniți in dansul asta al vieții, încât nu se gândesc ca mai târziu e posibil ca tot ce trăiesc acum sa se transforme in obișnuința și singurătate.

E greu de crezut cum o iubire atât de mare se poate transforma in nimic in numai câțiva ani.

Atunci când ne e greu sa renunțam, ne e greu sa acceptam și ne complacem in situația in care nu mai e nimic de reparat, apare singurătatea in doi. 

Singurătatea in doi e cea mai grea forma de supraviețuire lângă o persoana de care nu te mai leagă aproape nimic din motivele care te-au făcut sa o alegi din lumea întreaga. 

Daca nu mai exista respect, sau din contra, respectul e singurul lucru care mai exista intre voi, daca nu petreceți timp singuri aproape niciodată, dacă atunci când din întâmplare se petrece asta și nu mai aveți ce sa va spuneti…  Și totuși cunosc o mulțime de femei care aleg sa meargă prin viața in doi, singuri in doi. 

Motivele pentru care alegem sa rămânem singuri in doi.

1. Resemnare. 

Vârsta de obicei e cea care te da înapoi in cazul acesta. „Ce îmi mai trebuie divorț, la vârsta mea? Asta mi-a fost crucea, o duc pana la capăt”. Soiul asta de victimizare nu o sa te ridice pe nici un piedestal. Din contra, te va frustra și te va face sa te transformi intr-o persoana închisă, plictisita și amărâtă.

2. Statut. 

Lângă el ești cineva, el te-a făcut nevasta și mama și lângă el te bucuri de multe beneficii. Dar cu ce preț? Mângâierea sufletului nu vine niciodată cu banii, prestigiul sau averea dobândite lângă el. Oare liniștea simplitatea și curățenia in minții și a inimii nu poate acoperi golul lăsat de pierderea nenorocitului de statut? 

3. Rușine. 

Faptul ca lumea ar putea afla ca vremea in care râdeai fericita la brațul lui s-a dus, te bântuie. Nu-ți da pace și te înfioară numai gândul ca oamenii te-ar putea face vinovata pe tine de despărțire. 

Oare oamenii au fost aproape sa-ți vadă lacrimile singurătății in nopțile lungi in care sperai din tot sufletul sa se schimbe? In zilele in care aproape implorai atenția lui? Când mureai de nepăsarea și disprețul pe care îl afișa atunci când chiar nu meritai?

4. Frica.

Teama de necunoscut e factorul care a reușit intotdeuna sa întoarcă femeile din drumul libertății și al fericirii. Neîncrederea in tine te-a adus in situația asta și tot ea nu te va lasa nici sa mergi mai departe. Dar amintește-ți cât erai înainte de curajoasa și de nebuna. Tu încă poți sa fii cine vrei tu sa fii, nu fi temătoare, singura poți dărâma munții. El te va descuraja, cum ca nu vei reuși in viața fără ajutorul lui, dar tu încrede-te in forța și in puterea ta și a rugăciunii. 

5. Dragostea.

Iubirea aia frumoasa și sinceră care v-a legat nu mai e. Sau poate n-a fost niciodată. E timpul sa accepți ca nu mai simti ce simțeai, ca atracția a dispărut in momentul in care a apărut respingerea reptata și disprețul. Te-ai gândit la asta? 

Indiferent de motivele pentru care s-a ajuns aici, singuratea  in doi e boala secolului. Ne face sa ne tărâm ca niște zombie in fiecare zi, mimând o fericire imaginara, iluzorie, care ne va duce treptat spre ucidere. Căci da, singuratea in doi ucide mult. 

Ucide sentimente, gingășie, încredere, putere, sănătate fizica și mentală. Nu mai poți gândi limpede, te vei înșela ca e bine in fiecare zi in care vei continua sa plângi. 

Ucide timp prețios pe care nu-l mai putem întoarce niciodată. 

Ucide vieți frumoase, calde și sincere, transformând oamenii in stane de pietra gri, plini de ura, de invidie și de boala. 

Viața mi s-a schimbat pentru totdeuna 

Publicat de de Anna Georgescu


Când am simțit cu adevărat ca viața mea avea sa se schimbe pentru totdeauna, am auzit o respiratie ușoară, sacadata și firava in aceelasi timp.

Ma încercau emoții de tot felul: de la îngrijorare și frica, pana la panica, bucurie și extaz. 

Nu știam dacă e real ce mi se întâmpla, dacă o sa se termine curând exaltarea asta surprinzătoare sau dacă mâine când ma trezesc o sa gasesc lângă mine aceeași minune vie.

Eram pe un pat de spital când simteam toate astea, iar durerea își avea și ea locul ei, dar din fericire, era prea puțin băgată in seama cu toată bucuria pe care o trăiam. 

Aveam un curaj și o forța de nedescris. 

La 12 ore de la operație, nu ma taram pe pereți, ținându-mă de ce apucam, așa cu o făceau celelalte din salon, ci călcam incet, in brațe cu cel nu avea nici măcar o zi de când văzuse pentru prima data in viața lumina zilei. 

Primeam vizite de la rude și cunoscuți la fiecare câteva ore și eram mai mult forțată sa răspund instinctiv cu „Bine” la întrebarea ce nu conteneau sa mi-o pună de fiecare data. 

” Cum te simti? ” era pe buzele tuturor. Cum as fi putut sa le spun ca eu ma simt cea mai norocoasa de pe pământ când abia reușisem sa cobor din pat? Când faceam eforturi supraomenești râzand la câte-o gluma de-a lor menită sa ma înveselească? 

Durerea se atenua cu fiecare ora care se scurgea. 

Asta îmi dădea speranța ca o sa fiu bine și o sa rămână doar o amintire ziua asta dureroasa. 

Zburda inima in mine de mândrie ca putusem sa fac chestia asta. Sa o duc la sfârșit și sa ajung in punctul in care suflețelul asta mic și plângăcios sa îmi strânga degetul in pumnul lui mic, încă zdrențuros de la lichidul amniotic.

Habar nu aveam atunci ca eu de fapt, trăiesc ceva care o sa-mi rămână tatuat in minte. 

Sau ca nici măcar o zi din viața mea nu va mai fi la fel. Ca macazul schimbat de curând ma ducea către împlinirea vieții mele. 

Nimic nu avea sa mai fie ca înainte. 

Și de atunci au trecut câțiva ani buni, cu realizări care mai de care mai importante, care m-au ridicat pe trepte pe care nu speram vreodată sa ajung. Și totuși, faptul ca am devenit mama păleste in fata oricărei alte avuții.

Poate suna dramatic, sau banal, sau de neluat in seama, dar pentru mine, sa auzi respirația Omulețului care înainte cu câteva ore se hrănea, respira, trăia prin tine, mi se pare divin.

Experiența vieții mele a fost trăită atât de intens încât m-am hotărât ca mai vreau o data. Acum aud zilnic doua voci subțiri in casa mea care îmi spun in fiecare zi ca ma iubesc. Am câte doua perechi de brațe care se încolăcesc după gâtul meu și mii de motive pentru care sa mulțumesc lui Dumnezeu pentru cat de Bun a fost cu mine. 

Din asta am învățat sa nu îmi fie teama de durere. Dacă o înfrunt și nu ma dau bătută, ea ma duce spre mai bine aproape de fiecare data. 

Am învățat ca schimbarea înseamnă putere, maturizare, responsabilitate și curaj.