O poza care mi-a îndoit inima, atunci cand am vazut-o. Păpușa aceea a fost prietena cea mai buna a unui copil. Un copil ucis de un individ care a accelerat cu un camion de 10 tone peste trupu-i firav si l-a facut sa nu mai fie. Ai căror parinti nu mai sunt sau si mai rau, traiesc acum drama vieții lor, lipsiți de fericirea care le împlinea viețile.

Lumea devine un loc periculos pe zi ce trece, mai mult. Poti pleca liniștit la serviciu si in birou sa te trezești cu un atacator care omoară in fata ta, intr-o secunda, cu sânge rece, colegi dragi. Sau pleci in vacanța si sare in aer aeroportul. Sau, te plimbi liniștit pe faleza si intra un nebun cu un camion in tine.

Si pe cat de nesigur a devenit traiul acesta pe atat de toleranți am devenit noi. Țările europene au ajuns sa se teama de romani, dar in schimb sa le creeze condiții posibililor viitori asasini.

Eu nu mai înțeleg nimic.

Nu ma plâng si nu sunt o fire prăpăstioasă. Din contra, nu ma alarmez aiurea si sunt extrem de bine ancorata in realitatea. As putea spune, chiar optimista. 

Numai ca imi doresc ca băieții mei sa poată trai liberi. Mi-am imaginat pentru ei un viitor plin de speranța si mai ales libertate. Ii vad călătorind, explorând, cercetând locuri in care eu nici n-am sperat ca voi ajunge. Ii vad fericiti, relaxați, sociabili cu toti oamenii…

Si totuși, vad ca războiul acesta tacit, cuprinde din ce in ce mai multe țări. Mor oameni nevinovați si copii prinși in niște conflicte de interese odioase. Victime ale unor dezaxati, ale unor extremiști religioși.

Eu vreau doar sa-mi trimit copiii in tabere fara sa-mi frec mâinile de frica unora ca cei care fac asemenea orori. 

Vreau sa fiu fericita pentru ei, nu îngrijorată sau panicata.

Vreau sa-i las sa călătorească singuri, sa învețe sa fie toleranți si iubitori de cei de lnga ei, indiferent de nație, religie sau culoare.

Oare o sa mai pot face asta?