Paștele întotdeauna a înseamnat pentru mine înnoire. Haine noi, an nou, primăvara, verde, viața, denii, Înviere, curățenie…

Recunosc, așteptam deniile mai mult sa ma revăd cu prietenii si mai putin pentru slujba in sine. Cu excepția Prohodului. La noi cand se cânta, răsuna glasurile amestecate si sincere ale oamenilor atat de frumos, aproape dumnezeiesc, incat nu avem nevoie de microfon sau boxe.

Biserica noastra e ca o grota. Cobori in ea de vreo doua ori pana ajungi sa vezi altarul. E mică si de Înviere devine neîncăpătoare pentru multimea plină de speranța in Dumnezeu.

Asa stare de confort îți da spațiul mic… Eu niciunde nu ma simt asa bine ca in bisericuța mea frumoasa.

Tati o sa meargă cu băieții sa treacă pe sub masa, cum e datina in Vinerea Mare pentru ca mami e la serviciu. O sa-i îmbrace in hăinuțe noi frumoase, exact cum ma îmbrăcau si pe mine parintii de Paști.

Tot ce-mi doresc e ca sa le transmit si lor sentimentul acesta de înnoire si de binecuvântare pe care l-am simțit toată copilaria mea si sa creadă cu adevarat in Dumnezeu.