A trecut aproape un an de la ultima plecare fără copii și mie mi se pare ca a fost ieri. Am lăsat la bunica una bucata copil mucios, cu promisiunea din partea lui ca va plânge ( „Mami, eu o sa plâng” ) și una bucata băiat deja mare care știe ca 3 nopți nu înseamnă mult. M-a impresionat extraordinar curajul lui cu care isi încuraja fratele ca o sa fie bine și ca o sa fie lângă el pana o sa vina mami și tati. 

Am ajuns la hotel obosiți, entuziasmați, un fel de fericire combinata cu foame care ne trăgea mai mult la somn decât la plimbare. Poate din cauza ca Parisul in Februarie e cenușiu, poate ca suntem pe drum de multe ore, poate ca nu am descoperit nimic încă, dar cert e ca e vremea noastră. Mami și tati își cer dreptul la intimitate, vor timpul lor dinainte ca viața lor sa capete sensul pe care îl căutau de mult și pe care nu l-au aflat pana sa întâlnească doi băieți perfecti. E greu sa fii in garda non stop, avem nevoie de noi singuri relaxați. Ne e dor de pălăvrăgeala, de ținut de mâna, de vorba neîntreruptă… Oare cum o fi? Avem la dispoziție câteva zile sa ne detașăm și sa ne reconectam. O sa vedem dacă ne iese, pana acum am sunat acasă doar o data, sper sa o fac din nou mai pe seara. Ma abțin cu greu dar vreau timpul acesta pentru mine, pentru noi.